Vremea, iulie-decembrie 1932 (Anul 5, nr. 244-268)

1932-11-27 / nr. 265

HES 6 I Mil Illlli IIMUHIMBIIMII—IP1—I——————I 27 NOEMBRIG 1932 g LITERATURA Eminescu profesor Albumul serbării de revedere dintre foștii elevi ai Institutului Academic din Iași din seriile de bacalaureat 1866— 1879 . Astfel se intitulează o carte de 82 de pagini format in­ quarto, apărută la Bu­zău în 1914. Intr'însa, bătrânul avocat Eugen I. Vinci er zugrăvește și întâmplări de a­­­cum 6 decenii. Institutul Academic întemeiat la 1866 de către profesorii (universitari în cea mai mare parte) N. Culianu, I. Melik, Titu Maiorescu, Petre Poni, dr. I. Ciu­­rea, P. Pascu și D. Quine­zu, sa conto­pit la 1879 cu Liceul­ Nou, a luat nu­mele de Institutele­ Unite și a durat până în 1907. Afară de cei pomeniți ca inițiatori, această școală a avut printre dascălii ei pe Grigore Cobălcescu, I. Caraion, A. D. Xenopol, Șt. Vârgolici, A. Naum, Samson Bodnărescu, V. Casian, Eduard, Candela, Burlă, Victor Titus Cer­nea, Aron Densusianu, George Er­­biceanu, Octav Erbiceanu, Al. Fi­­lipide, Xenofon Gheorghiu­, Edu­ard Gruber, Al. Lambrior,­­ C. Leo­­nardescu, C. Meissner, Gavril Muzi­­cescu, P. Missir, P. Mezzetti, loan Paul, P. Rășcanu, Costică Botez, loan Botez... Toate numele acestea spun ceva, și unele spun chiar mult. Ele înfățișează o bună parte (și partea într’adevăr bu­nă) a magiștilor humanismului româ­nesc ’dela întemeierea. ,,Convorbirilor literare“ până în anul răscoalelor țără­nești. Grupului acestuia de profesori i se putea aplica în mod serios ceea ce Manorescu (adică Titu Maiorescu) spu­nea în chip ironic despre însuși în sa­tira ,,Muza dela Bolta rece“ a lui Mi­hail Zamphirescu : Filozofia, Menageria, Astronomia, Dreptul civil, dreptul roman. Și poezia Și psaltichia Și spițeria Se țin în capete ca ’ntr’un borcan. Ingineria, ‘ Zoologia... Științe rare, le știu de rost ... Pedagogia, Bucătăria, Și chirurgia, Numai ei singuri le pot trata. In șirul profesorilor acestora se afla și Eminescu, — nu pentru îndelungă vreme. Din povestirea lui­ Eugen Vincler (con­firmată de un capitol din romanul au­tobiografic „Dinu Millian al lui Con­stantin Mille) vom vedea de ce Emi­nescu și-a făcut­­ o atât de scurtă apari­ție ’n rândul corpului didactic al sus­­pomenitului Institut. Cităm din „Albu­mul serbării de revedere“. ..Voi nara un caz de indisciplină să­vârșit in Mai 1875 de Secția I supe­rioară, din care făceam și eu parte, în contra ilustrului și dulcelui nostru mare poet și profund cugetător Mihail Emi­nescu, pe care l-am avut ca profesor de limba germană în semestrul al II-a al anului școlar 1874-75 (pe când eram în secția I superioară), în locul d-lui Sam­son Bodnărescu­ numit director al liceu­lui „Bașota" de la Pomârla, jud Bo­toșani“. Ținem să ndreptăm, în primul rând o eroare geografică strecurată în Al­bum : Pomârla nu e în județul Boto­șani, e în districtul Doroh­oiului. Și acum înainte de-a­i urma cu cele is­torisite de d. Eu­geniu E. Vincler să mai înlăturăm și o anticipare biografică. In 1874—1875, Samson Bodnărescu nu era directorul liceului Bașota. Acest in­stitut s’a inaugurat abia în Februarie 1879. In anii 1874—1875, Bodnărescu era director al școlii normale „Vasile Lupu“ din Iași. De aci încolo, putem continua cu am­plele citate din Album : „Eu‘ — spune d. Vincler — „îm­preună cu alți 36 camarazi eram în sec­ția I superioară, având clasele, dormi­toarele, ca și refectorul împreună cu elevii celor 3 clase primare și 3 clase liceale inferioare, în aceleași case din Iași str. Muzelor, azi ocupate de școala secundară de fete „Oltea-Doamna", pe când secția II superioară și cea de baca­laureat era în altă curte de alăturea: "Toți profesorii noștri, cea mai mare parte profesori universitari, ca d-nii I. M. Melik, directorul institutului, N. Cu­­lianu, P. Poni, Gr. Cobobcescu, St. Vâr­­colici și A. D. Xenopol, nu ne adresau vre-odată vre-un cu­vânt jignitor, ori cât ar fi fost îndreptățiți poate... Dulcele nostru poet Eminescu se cam abătea câte odată, fiind de un tempera­ment cam nervos, la care va fi contri­buit poate foarte mult și lipsa, ca și ne­voia ocupațiunei prozaice de profesor de limba germană, care-i răpea timpul pe care l-ar fi putut întrebuința mai bine spre a-și bătători mai din timp calea ce presimția desigur câ-t va conduce la nemurire, în Parnas, în societatea pri­­vighetoarelor nemuritoare ale întregei omeniri. Datorită acestei firi, cât și faptului ca unii din elevii secției 1 superioare, colegii mei, sau găsit nedreptățiți și de notele ce le pusese, întruna din zilele de pe la sfârșitul lunei Mai 1875, câțiva au propus ca a doua zi să facem o de­monstrație în contra sa. înțelegerea s’a făcut imediat și deși eram 37 la număr, cu toate acestea ni­mic nu a transpirat ,așa că a doua zi ne-am putut pune în execuție planul fără de a fi stânjeniți de administrația institutului. Ora întâi de la 8—9 era cursul de limba germană. Conform înțelegerii dintre noi, ne-am retras cu toții în hala de gimnastică, unde ne-am închis pe dinlăuntru, așa că la intrarea d-lui pro­fesor Eminescu în clasă, o găsi goală. Surprins și nedumerit de acest inci­dent se duse în cancelaria unde găsind pe d. Hurjiu, profesor și șeful pedago­gilor, îi comunică cazul, D. Hurjiu negăsindu-ne în clasă, și-a dat imediat seama că trebue să fim în hală, unde venind și găsind ușa închi­să, bătu în ea, invitându-ne a o deschi­de și a trece în clasă. Neprimind nici un răspuns, se duse să raporteze cazul d-lui director J. M. M­elik, care venind avu acelaș rezultat, înainte de a se suna de recreație pen­tru ora 9 a. m., am părăsit cu toții și am reintrat în clasă nevoind a pune imediat în curent pe cei din cursul pri­mar și liceal inferior, cărora după o­­biceiul timpului, căutam să ne impunem ținându-i la distanță, fiind o deosebită grație, când stăm de vorbă cu ei. De la 9 și un sfert până la 10 și un sfert a­u loc cursul de algebră al d-lui Guliano, care a urmat în mod normal, răsvrătirea noastră nefiind îndreptată decât în contra d-lui Eminescu. La 9 și un sfert cursurile de dimineața, terminându-se după ieșirea din clasă a d-lui profesor Culianu, in­tră d. director I. M. Melik, care ne în­treabă de ce nu am intrat în clasă ora întâi, la cursul limbei germane. Cu toții am dat în cor ca motiv, fap­tul că d. Eminescu se poartă cam brusc cu noi, punându-ne în acelaș timp note mai mici de­cât ni se cuveneau, conchi­­zând că ni-l mai vrem ca profesor. Epilogul acestei răsvrătiri ? „înlocui­rea lui Eminescu prin P. Pascu la 1 Sep­tembrie 1875“. In romanul „Dinu Millian“ în­tâmpla­­rea e istorisită astfel : „Minescu, poetul pesimist și gingaș, ciudat în viața lui, răsvrătise trei cla­se, el care revoluționase o lume prin poemele sale, prin adâncul cugetărei lui. Cum însă poezia nu-i dedea nici cel mai mic mijloc de trai, dânsul avea pro­zaicul rol în școală, de profesor de lim­ba nemțească. Și pentru un nimic o clasă se răsvră­­tise, alta o imitase și a treia se uni și cu celelalte două... De multă vreme revoluțiunea se clo­cea în capetele băeților, plănuită, pro­povăduită, pregătită. Când Minescu intrase în calea în­tâia superioară găsise sala goală. Toți elevii plecaseră pe fereastră in grădină. Și cum avea trei ore de-a rân­­dul, la fiecare clasă, odaia era goală, băieții nicăirea. In galerie puterile toate se m­iră, se întări pozițiunea și așteptând momentul suprem de luptă, capii țineau discur­suri“, D. Vincler vorbește de severitatea profesorului Mihail Eminescu. Da. Se­veritatea aceasta se vede și din rapoar­tele poetului din epoca revizoratului său școlar. Ca și în poezie, ca și în ziaristi­că, el nu înțelegea să glumească nici în slujbele vremelnice, și destul de slab retribuite, și îndeajuns de consumătoare, ce­­ i se încredințau. Dar că trebue să-i fi fost lecțiunile adevărate splendori, ni-o dovedește un curs de dragoste pe care el — prin gura pajului Cătălin ,— l’a ținut în poema Luceafărul: Da ce vrei, mări Cătălin ? Sa las’ cată-ți de treabă — Ce voi ? Aș vrea să nu mai stai Pe gânduri totdeauna. Să râzi mai bine și sa mi dai O gură, numai una. — Dar nici nu știu măcar ce’mi ceri... — Dacă nu știi, ți-aș arăta Din bob în bob amorul Ci numai nu te mânia, Ci­­ stai cu binișorul; Cum vânătorii’ntinde ii crâng La păsărele lațul; Când ți-oi întinde brațul stâng Să mă cuprinzi cu brațul ; Și ochii tăi nemișcători Sub ochii mei rămâie ; De te înalț de subsuori, Te ’nalță din călcâie ; Cântă fața mea se pleacă’n jos. In sus rămâi cu fața, Să ne privim nesățios Și dulce toată viața, Și ca să-ți fie pe deplin Iubirea cunoscută. Când sămtându-te mă’nclin Tu iarăși mă sărută. Cum, în acest curs, nu vorbește ex cathedra, nu dogmatizează ci — depar­te de orice pendantism —izbutește să edifice și să îndrume, tot astfel ne n­­chipuim ce trebue să fi fost în lecțiile lui de suplinitor la Institutul Academic. Numai că liceenii ceia­u alintați de sigur căci făceau parte din boerime — n’au „stat cu binișorul“. Ei s’au mâniat înainte de vreme. Așa că nau putut în­văța „din bob în bob“ nemțeasca din partea acelui minunat dascăl cunoscă­tor — ca nime altul — al limbii și al literaturii germane și care își pregătea în chip serios lecțiunile cum ni-o pro­bează nenumărate note din manuscri­sele lui în păstrarea Academiei Româ­ne, —­ notițe pedagogice de deosebită savoare. In vederea alcătuirii poemelor pe cari avea să le migălească luni și ani de-a rândul, el ținea, gata întocmit de el în­suși, un material didactic vioi și intere­sant. Astfel la pagina 131 a manuscri­sului 2276 Eminescu înfiripă o sinoni­mică a funiei: frânghie, odgon, ștreang, curmeiu... Iar sub titlul „Desi­­nanțe flecționare ca rime“ (paginile 108—111 ale aceluiași manuscris) con­jugând pe era­ atare proprie, pentru for­m­a inversată a viitorului întâi (unde pronumele personal la acuzativ despar­te verbul de auxiliarul său), următoa­rele rime: ară-l-vei salve i ară-o-va Praova Rahova arâ-le-vor parale vor. Dar el mai pregătea și o splendoare de lexic de cuvinte și expresii germane cărora le dădea drept corespunzătoare locuțiuni populare românești. Bunăoară, împerecherii : „în remanden dringen îi află următoarele echivalente : a sta de capul cuiva, a ține grapă, a ține cu mâini și cu­ picioare, a ține una și bună. A fost înlăturat atuncea de un neîn­țelegător grup de rângâiați, un admira­bil profesor cu vocațiune­­pentru aceas­tă „meserie“, deși o șarjează într’un noi s tim vers de aliterațiuni (aflător în ma­nuscrisul Academiei 2265) . (Falnic belfer molfăește fonfăind fa­­rafasticuri). BARBU LAZAREANU VREMEA a obținut spre publicare noul roman al scriitorului I. PELTZ. Amor încuiat în care se rezolvă un caz ele un tragism sentimental nein­­trecut suscitând de la prima până la ult­i­m­a pagină a cârtii interesul pasionant a cititorului. Amor încuiat va apare în numerele vii­toare ale VREMII. SCRISORI Scrisori, lumini curate, strălimpezimi de suflet, Incendiare torțe și moale catifea, Cuvântul vostru­ sună, în sihăstria mea, Cu clopoței de soare și scăpărări de stea Și-aduce, cu văpaia și costul lui răsuflet, O inimă ce-și arde, pe ung, mireasma grea. Cu fiecare slovă simt mâna ce mângâe. Cu fiecare sunet simt mica voce, cum A străbătut la mine albastrul serii drum Și-și picură ’n tăcere, în liniștea de-acum. Mărgăritarul tainic și-a visului tămâe. Voi, tremunți, cuvinte, cu lacrimi și lumină. Cu foșnet de mătase sunați ca pasul ei! Și dintr’odată seara se face mai blajină. Mai viori e umbra și ora cristalină — Mi-adie peste frunte serafici porumbei... Scrisori, corăbii albe și albe pasări noi. Veniți, în albe stoluri, în pragul casei mele Și-aduceți de departe, pe aripi și vintrele. Un zâmbet și o rază din genele ei moil GEORGE DUMITRESCU Despre adevărurile găsite la întâmplare Un prieten de al meu îmi tot spune că adevărul e tragic. El vrea să înțe­leagă experiența pasiunii adevărului, drama revelației, agonia, îmi plac și mie asemenea adevăruri rupte din sân­ge, smulse din viscere. Au ceva prome­teic în apariția lor terifiantă, ceva luci­­feric și înmărmuritor. Numai că le-ași spune mai de grabă adevăruri catas­trofice, decât adevăruri tragice, înțeleg din ce în ce mai mult, pr­in tragedie, o experiență fără izbucniri și fără pro­porții ; o experiență ce se condensează vertiginos către hotarele înțelegerii sta­tice, contemplative, o experiență fără agonie, viscere și fără sânge. Viziunea catastrofică a vieții e ali­mentată de adevăruri apocaliptice, cari vor împietri și vor ucide prin pogorâ­rea lor ; viziunea catastrofică e carna­lă (sânge, viscere, viață organică, etc.), e mai de grabă o dramă a întrupării și a descărnării (accentul pe care îl dau asemenea autori ascezei, don-qui­­chottismului, viciului, păcatului, mân­tuirii­, etc.), e o continuă ardere la alb a vieții fiziologice (ași spune, cardiace, vasculare, mușchiulare). Când vi se vorbește despre „viață tragică“, despre „adevăruri tragice", fiți siguri că des­coperiți acolo o dramă a cărnii, o dra­mă ce pornește de la o catastrofă sau ajunge la o catastrofă. Dar nu la o tra­gedie. Adevărurile tragice nu se obțin nici­odată prin ciocnire, prin efort sau prin agonie. Noțiunile de conflict și de cioc­nire, de rezistență și de inerție — a­­parțin, ași spune, unei conștiințe geo­logice. Vreau să spun că viața inor­­ganică prezintă mult mai multe și mai plastic impresionante conflicte decât viața organică. Adevăratele catastrofe aparțin geologiei sau șantierelor. Izbiri magnifice, uriașe rostogoliri de forțe, vulcanice irupții, nemărginite revărsări — toate acestea sunt mult mai firești în lumea anorganică. Dar ele nu sunt „tragedii“ . — Sunt catastrofe. O­ viață spirituală sau un a­­devăr crescut dintr’o experiență ce imi­tă gestul acesta de conflict, rezistență, victorie — nu surprinde ceiace are tragicul mai inefabil și mai intraduc­tibil. Tragicul ezită în fața agoniei, oco­lește lupta, e suprimat de conflict. Tra­gicul se apropie tot mai­ mult de static, de contemplativ, de înțelegere revelată la întâmplare. Iar adevărurile tragice sunt adevărurile găsite la întâmplare, fără aprehensiuni, fără luptă, fără zba­tere. Mi se pare că însăși esența spiri­tului­ e tragică, iar spiritul e ponderat și deasupra extremelor, deasupra con­flictelor. Marile adevăruri — și singurele cari contemplează, dealtfel — sunt găsite la întâmplare. Moartea, dragostea, primăvara sau toamna lăuntrică, toate acestea le în­tâlnim și le cunoaștem la întâmplare. Nu numai atât. Se întâmplă, chiar, că trece multă vreme până să înțelegem că le-am cunoscut. Sunt atât de cenușii, de umile, de co­tidiene — încât nici nu le băgăm în seamă. Conștiința noastră este atrasă mai mult de adevărurile catastrofice, violente, sumare, agonice — căci ase­menea adevăruri siluesc și se cer siluite, ele exaltă vertiginos și carnea și duhul, ele sunt relevate prin experiențe dra­matice, cu o dramaturgie bogată și o punere în scenă meșteșugită. Dimpotrivă, adevărurile găsite la în­tâmplare nu au nimic demonstrativ și dramatic. Le descoperim deodată în su­flet, fără să știm cum au ajuns acolo. Ele sunt, ș­i nu poți spune nimic altceva despre ele decât că sunt. Te pomenești cu o vară trosnind de rod, cu o vară întreagă în suflet — și te întrebi de unde ai găsit tu bogăția aceasta nemeritată în înțelegere, în muncă, în bucurie. Vara­­ iată un ade­văr găsit la întâmplare, și care pre­țuiește mai mult decât toate adevăru­rile „tragice“ (cari nu sunt tragice). Vara e un adevăr pe care nu-l ia ni­meni în seamă, care rătăcește haidui pe străzi, pe lângă care ai trecut poate de nenumărate ori. Dar pentru că numai un simplu adevăr de întâmplare, e pentru că nu poate fi obținut prin în­cleștări și eforturi, nimeni nu vorbește de el și nimeni nu-l exaltă. Răsare de­odată în suflet, și te minunezi de a­­dâncurile lui, de bucuriile lui, de roa­­da lui. Pilda dragostei este iarăși cunoscu­tă. Cât timp dragostea rămâne dramă și agonie, ea nu oferă decât o pseudo­­cunoaștere, o cunoaștere catastrofică, personală, redusă la limitele și destinele acelui binom sufletesc în care se pe­trece experiența. Dar deodată se în­tâmplă ceva ciudat, intraductibil ; dra­gostea s’a limpezit sau s’a dus, o cu­noaștere reală se alipește sufletului, un adevăr care înărmurește sau consolea­ză­­ un adevăr găsit la întâmplare. Căci totul se petrece la întâmplare, fără voi­nța noastră, fără știrea noa­stră, dincolo de previziunile, de aștep­tările și idiosincraziile noastre. Ceva real, nud, impersonal, pe care nu știi cum să-l numești, nu știi cum să-l va­lorifici. Aceasta e adevărata tragedie, iar nu conflictele și rostogolirile prometeice; acestea sunt adevărurile tragice — re­ale până­ la despersonalizare, duse, de­asupra timpului, dincolo de istorie, — iar nu­ adevărurile catastrofice, care pornesc întotdeauna de la date indivi­duale, limitate, istorice. Catastrofa pre­supune un itinerariu în timp, o persona­litate gata de acțiune sau de rezistență, o purificare prin luptă, prin asceză; tragedia e dincolo de timp și dincolo de personalitate, ea nu cunoaște nici acțiune nici rezistență — ci simpla prezență a tragicului; e ireductibilă la gest, e intraductibilă dialectic, e mis­ter real. Catastrofa o vezi și tu, o vede și lumea; tragedia n’o vezi, câteodată, nici tu. Te depășește, te despersonali­zează, este atât de reală, încât nu mai poate da naștere la conflicte în jurul esențai ei (căci majoritatea conflictelor se nasc din controversa asupra iluziei sau realității unui fapt, asupra gradu­lui său de realitate, etc. ; dar când un fapt e cu adevărat real, orice conflict e imposibil, totul se liniștește în juru-i; de aceia cunoașterea realului este atât de senină, atât de bruscă, e mai mult o revelație). Cred că tragedia cea mai pură, cea mai esențială — nu poate fi decât statică. Ea depășește chiar ex­periența, căci experiența implică dina­mism mental, schimb, suferință. Ori tragedia este absolut deasupra oricărei experiențe, sau suferințe, sau lupte, sau victorii — pentru că înnncheiază în mie­zul ei cea mai multă realitate din cât ne e dat să cunoaștem. Ea ajunge de a­­dreptul antologie. Se poate spune des­pre tragedie numai atât: că este. Cunoașterea catastrofică imită și gestul naturii m­organice (aspectul său de revoluție geologică, de efort vulca­nic) și gestul naturii organice (viață viscerală, cardiacă, experiențe ce ne amintesc experiențele biologice). Cu­noașterea tragică imită gestul unei na­turi supra umane, pe care teologia o va numi angelică, pe care eu o numesc impersonală. Catastrofa cunoaște adevăruri Mari. Tragedia cunoaște adevăruri aflate la întâmplare. MIRCEA ELIADE

Next