Vremea, iulie-decembrie 1932 (Anul 5, nr. 244-268)
1932-11-27 / nr. 265
HES 6 I Mil Illlli IIMUHIMBIIMII—IP1—I——————I 27 NOEMBRIG 1932 g LITERATURA Eminescu profesor Albumul serbării de revedere dintre foștii elevi ai Institutului Academic din Iași din seriile de bacalaureat 1866— 1879 . Astfel se intitulează o carte de 82 de pagini format in quarto, apărută la Buzău în 1914. Intr'însa, bătrânul avocat Eugen I. Vinci er zugrăvește și întâmplări de acum 6 decenii. Institutul Academic întemeiat la 1866 de către profesorii (universitari în cea mai mare parte) N. Culianu, I. Melik, Titu Maiorescu, Petre Poni, dr. I. Ciurea, P. Pascu și D. Quinezu, sa contopit la 1879 cu Liceul Nou, a luat numele de Institutele Unite și a durat până în 1907. Afară de cei pomeniți ca inițiatori, această școală a avut printre dascălii ei pe Grigore Cobălcescu, I. Caraion, A. D. Xenopol, Șt. Vârgolici, A. Naum, Samson Bodnărescu, V. Casian, Eduard, Candela, Burlă, Victor Titus Cernea, Aron Densusianu, George Erbiceanu, Octav Erbiceanu, Al. Filipide, Xenofon Gheorghiu, Eduard Gruber, Al. Lambrior, C. Leonardescu, C. Meissner, Gavril Muzicescu, P. Missir, P. Mezzetti, loan Paul, P. Rășcanu, Costică Botez, loan Botez... Toate numele acestea spun ceva, și unele spun chiar mult. Ele înfățișează o bună parte (și partea într’adevăr bună) a magiștilor humanismului românesc ’dela întemeierea. ,,Convorbirilor literare“ până în anul răscoalelor țărănești. Grupului acestuia de profesori i se putea aplica în mod serios ceea ce Manorescu (adică Titu Maiorescu) spunea în chip ironic despre însuși în satira ,,Muza dela Bolta rece“ a lui Mihail Zamphirescu : Filozofia, Menageria, Astronomia, Dreptul civil, dreptul roman. Și poezia Și psaltichia Și spițeria Se țin în capete ca ’ntr’un borcan. Ingineria, ‘ Zoologia... Științe rare, le știu de rost ... Pedagogia, Bucătăria, Și chirurgia, Numai ei singuri le pot trata. In șirul profesorilor acestora se afla și Eminescu, — nu pentru îndelungă vreme. Din povestirea lui Eugen Vincler (confirmată de un capitol din romanul autobiografic „Dinu Millian al lui Constantin Mille) vom vedea de ce Eminescu și-a făcut o atât de scurtă apariție ’n rândul corpului didactic al suspomenitului Institut. Cităm din „Albumul serbării de revedere“. ..Voi nara un caz de indisciplină săvârșit in Mai 1875 de Secția I superioară, din care făceam și eu parte, în contra ilustrului și dulcelui nostru mare poet și profund cugetător Mihail Eminescu, pe care l-am avut ca profesor de limba germană în semestrul al II-a al anului școlar 1874-75 (pe când eram în secția I superioară), în locul d-lui Samson Bodnărescu numit director al liceului „Bașota" de la Pomârla, jud Botoșani“. Ținem să ndreptăm, în primul rând o eroare geografică strecurată în Album : Pomârla nu e în județul Botoșani, e în districtul Dorohoiului. Și acum înainte de-ai urma cu cele istorisite de d. Eugeniu E. Vincler să mai înlăturăm și o anticipare biografică. In 1874—1875, Samson Bodnărescu nu era directorul liceului Bașota. Acest institut s’a inaugurat abia în Februarie 1879. In anii 1874—1875, Bodnărescu era director al școlii normale „Vasile Lupu“ din Iași. De aci încolo, putem continua cu amplele citate din Album : „Eu‘ — spune d. Vincler — „împreună cu alți 36 camarazi eram în secția I superioară, având clasele, dormitoarele, ca și refectorul împreună cu elevii celor 3 clase primare și 3 clase liceale inferioare, în aceleași case din Iași str. Muzelor, azi ocupate de școala secundară de fete „Oltea-Doamna", pe când secția II superioară și cea de bacalaureat era în altă curte de alăturea: "Toți profesorii noștri, cea mai mare parte profesori universitari, ca d-nii I. M. Melik, directorul institutului, N. Culianu, P. Poni, Gr. Cobobcescu, St. Vârcolici și A. D. Xenopol, nu ne adresau vre-odată vre-un cuvânt jignitor, ori cât ar fi fost îndreptățiți poate... Dulcele nostru poet Eminescu se cam abătea câte odată, fiind de un temperament cam nervos, la care va fi contribuit poate foarte mult și lipsa, ca și nevoia ocupațiunei prozaice de profesor de limba germană, care-i răpea timpul pe care l-ar fi putut întrebuința mai bine spre a-și bătători mai din timp calea ce presimția desigur câ-t va conduce la nemurire, în Parnas, în societatea privighetoarelor nemuritoare ale întregei omeniri. Datorită acestei firi, cât și faptului ca unii din elevii secției 1 superioare, colegii mei, sau găsit nedreptățiți și de notele ce le pusese, întruna din zilele de pe la sfârșitul lunei Mai 1875, câțiva au propus ca a doua zi să facem o demonstrație în contra sa. înțelegerea s’a făcut imediat și deși eram 37 la număr, cu toate acestea nimic nu a transpirat ,așa că a doua zi ne-am putut pune în execuție planul fără de a fi stânjeniți de administrația institutului. Ora întâi de la 8—9 era cursul de limba germană. Conform înțelegerii dintre noi, ne-am retras cu toții în hala de gimnastică, unde ne-am închis pe dinlăuntru, așa că la intrarea d-lui profesor Eminescu în clasă, o găsi goală. Surprins și nedumerit de acest incident se duse în cancelaria unde găsind pe d. Hurjiu, profesor și șeful pedagogilor, îi comunică cazul, D. Hurjiu negăsindu-ne în clasă, și-a dat imediat seama că trebue să fim în hală, unde venind și găsind ușa închisă, bătu în ea, invitându-ne a o deschide și a trece în clasă. Neprimind nici un răspuns, se duse să raporteze cazul d-lui director J. M. Melik, care venind avu acelaș rezultat, înainte de a se suna de recreație pentru ora 9 a. m., am părăsit cu toții și am reintrat în clasă nevoind a pune imediat în curent pe cei din cursul primar și liceal inferior, cărora după obiceiul timpului, căutam să ne impunem ținându-i la distanță, fiind o deosebită grație, când stăm de vorbă cu ei. De la 9 și un sfert până la 10 și un sfert au loc cursul de algebră al d-lui Guliano, care a urmat în mod normal, răsvrătirea noastră nefiind îndreptată decât în contra d-lui Eminescu. La 9 și un sfert cursurile de dimineața, terminându-se după ieșirea din clasă a d-lui profesor Culianu, intră d. director I. M. Melik, care ne întreabă de ce nu am intrat în clasă ora întâi, la cursul limbei germane. Cu toții am dat în cor ca motiv, faptul că d. Eminescu se poartă cam brusc cu noi, punându-ne în acelaș timp note mai mici decât ni se cuveneau, conchizând că ni-l mai vrem ca profesor. Epilogul acestei răsvrătiri ? „înlocuirea lui Eminescu prin P. Pascu la 1 Septembrie 1875“. In romanul „Dinu Millian“ întâmplarea e istorisită astfel : „Minescu, poetul pesimist și gingaș, ciudat în viața lui, răsvrătise trei clase, el care revoluționase o lume prin poemele sale, prin adâncul cugetărei lui. Cum însă poezia nu-i dedea nici cel mai mic mijloc de trai, dânsul avea prozaicul rol în școală, de profesor de limba nemțească. Și pentru un nimic o clasă se răsvrătise, alta o imitase și a treia se uni și cu celelalte două... De multă vreme revoluțiunea se clocea în capetele băeților, plănuită, propovăduită, pregătită. Când Minescu intrase în calea întâia superioară găsise sala goală. Toți elevii plecaseră pe fereastră in grădină. Și cum avea trei ore de-a rândul, la fiecare clasă, odaia era goală, băieții nicăirea. In galerie puterile toate se miră, se întări pozițiunea și așteptând momentul suprem de luptă, capii țineau discursuri“, D. Vincler vorbește de severitatea profesorului Mihail Eminescu. Da. Severitatea aceasta se vede și din rapoartele poetului din epoca revizoratului său școlar. Ca și în poezie, ca și în ziaristică, el nu înțelegea să glumească nici în slujbele vremelnice, și destul de slab retribuite, și îndeajuns de consumătoare, ce i se încredințau. Dar că trebue să-i fi fost lecțiunile adevărate splendori, ni-o dovedește un curs de dragoste pe care el — prin gura pajului Cătălin ,— l’a ținut în poema Luceafărul: Da ce vrei, mări Cătălin ? Sa las’ cată-ți de treabă — Ce voi ? Aș vrea să nu mai stai Pe gânduri totdeauna. Să râzi mai bine și sa mi dai O gură, numai una. — Dar nici nu știu măcar ce’mi ceri... — Dacă nu știi, ți-aș arăta Din bob în bob amorul Ci numai nu te mânia, Ci stai cu binișorul; Cum vânătorii’ntinde ii crâng La păsărele lațul; Când ți-oi întinde brațul stâng Să mă cuprinzi cu brațul ; Și ochii tăi nemișcători Sub ochii mei rămâie ; De te înalț de subsuori, Te ’nalță din călcâie ; Cântă fața mea se pleacă’n jos. In sus rămâi cu fața, Să ne privim nesățios Și dulce toată viața, Și ca să-ți fie pe deplin Iubirea cunoscută. Când sămtându-te mă’nclin Tu iarăși mă sărută. Cum, în acest curs, nu vorbește ex cathedra, nu dogmatizează ci — departe de orice pendantism —izbutește să edifice și să îndrume, tot astfel ne nchipuim ce trebue să fi fost în lecțiile lui de suplinitor la Institutul Academic. Numai că liceenii ceiau alintați de sigur căci făceau parte din boerime — n’au „stat cu binișorul“. Ei s’au mâniat înainte de vreme. Așa că nau putut învăța „din bob în bob“ nemțeasca din partea acelui minunat dascăl cunoscător — ca nime altul — al limbii și al literaturii germane și care își pregătea în chip serios lecțiunile cum ni-o probează nenumărate note din manuscrisele lui în păstrarea Academiei Române, — notițe pedagogice de deosebită savoare. In vederea alcătuirii poemelor pe cari avea să le migălească luni și ani de-a rândul, el ținea, gata întocmit de el însuși, un material didactic vioi și interesant. Astfel la pagina 131 a manuscrisului 2276 Eminescu înfiripă o sinonimică a funiei: frânghie, odgon, ștreang, curmeiu... Iar sub titlul „Desinanțe flecționare ca rime“ (paginile 108—111 ale aceluiași manuscris) conjugând pe era atare proprie, pentru forma inversată a viitorului întâi (unde pronumele personal la acuzativ desparte verbul de auxiliarul său), următoarele rime: ară-l-vei salve i ară-o-va Praova Rahova arâ-le-vor parale vor. Dar el mai pregătea și o splendoare de lexic de cuvinte și expresii germane cărora le dădea drept corespunzătoare locuțiuni populare românești. Bunăoară, împerecherii : „în remanden dringen îi află următoarele echivalente : a sta de capul cuiva, a ține grapă, a ține cu mâini și cu picioare, a ține una și bună. A fost înlăturat atuncea de un neînțelegător grup de rângâiați, un admirabil profesor cu vocațiunepentru această „meserie“, deși o șarjează într’un noi s tim vers de aliterațiuni (aflător în manuscrisul Academiei 2265) . (Falnic belfer molfăește fonfăind farafasticuri). BARBU LAZAREANU VREMEA a obținut spre publicare noul roman al scriitorului I. PELTZ. Amor încuiat în care se rezolvă un caz ele un tragism sentimental neintrecut suscitând de la prima până la ultima pagină a cârtii interesul pasionant a cititorului. Amor încuiat va apare în numerele viitoare ale VREMII. SCRISORI Scrisori, lumini curate, strălimpezimi de suflet, Incendiare torțe și moale catifea, Cuvântul vostru sună, în sihăstria mea, Cu clopoței de soare și scăpărări de stea Și-aduce, cu văpaia și costul lui răsuflet, O inimă ce-și arde, pe ung, mireasma grea. Cu fiecare slovă simt mâna ce mângâe. Cu fiecare sunet simt mica voce, cum A străbătut la mine albastrul serii drum Și-și picură ’n tăcere, în liniștea de-acum. Mărgăritarul tainic și-a visului tămâe. Voi, tremunți, cuvinte, cu lacrimi și lumină. Cu foșnet de mătase sunați ca pasul ei! Și dintr’odată seara se face mai blajină. Mai viori e umbra și ora cristalină — Mi-adie peste frunte serafici porumbei... Scrisori, corăbii albe și albe pasări noi. Veniți, în albe stoluri, în pragul casei mele Și-aduceți de departe, pe aripi și vintrele. Un zâmbet și o rază din genele ei moil GEORGE DUMITRESCU Despre adevărurile găsite la întâmplare Un prieten de al meu îmi tot spune că adevărul e tragic. El vrea să înțeleagă experiența pasiunii adevărului, drama revelației, agonia, îmi plac și mie asemenea adevăruri rupte din sânge, smulse din viscere. Au ceva prometeic în apariția lor terifiantă, ceva luciferic și înmărmuritor. Numai că le-ași spune mai de grabă adevăruri catastrofice, decât adevăruri tragice, înțeleg din ce în ce mai mult, prin tragedie, o experiență fără izbucniri și fără proporții ; o experiență ce se condensează vertiginos către hotarele înțelegerii statice, contemplative, o experiență fără agonie, viscere și fără sânge. Viziunea catastrofică a vieții e alimentată de adevăruri apocaliptice, cari vor împietri și vor ucide prin pogorârea lor ; viziunea catastrofică e carnală (sânge, viscere, viață organică, etc.), e mai de grabă o dramă a întrupării și a descărnării (accentul pe care îl dau asemenea autori ascezei, don-quichottismului, viciului, păcatului, mântuirii, etc.), e o continuă ardere la alb a vieții fiziologice (ași spune, cardiace, vasculare, mușchiulare). Când vi se vorbește despre „viață tragică“, despre „adevăruri tragice", fiți siguri că descoperiți acolo o dramă a cărnii, o dramă ce pornește de la o catastrofă sau ajunge la o catastrofă. Dar nu la o tragedie. Adevărurile tragice nu se obțin niciodată prin ciocnire, prin efort sau prin agonie. Noțiunile de conflict și de ciocnire, de rezistență și de inerție — aparțin, ași spune, unei conștiințe geologice. Vreau să spun că viața inorganică prezintă mult mai multe și mai plastic impresionante conflicte decât viața organică. Adevăratele catastrofe aparțin geologiei sau șantierelor. Izbiri magnifice, uriașe rostogoliri de forțe, vulcanice irupții, nemărginite revărsări — toate acestea sunt mult mai firești în lumea anorganică. Dar ele nu sunt „tragedii“ . — Sunt catastrofe. O viață spirituală sau un adevăr crescut dintr’o experiență ce imită gestul acesta de conflict, rezistență, victorie — nu surprinde ceiace are tragicul mai inefabil și mai intraductibil. Tragicul ezită în fața agoniei, ocolește lupta, e suprimat de conflict. Tragicul se apropie tot mai mult de static, de contemplativ, de înțelegere revelată la întâmplare. Iar adevărurile tragice sunt adevărurile găsite la întâmplare, fără aprehensiuni, fără luptă, fără zbatere. Mi se pare că însăși esența spiritului e tragică, iar spiritul e ponderat și deasupra extremelor, deasupra conflictelor. Marile adevăruri — și singurele cari contemplează, dealtfel — sunt găsite la întâmplare. Moartea, dragostea, primăvara sau toamna lăuntrică, toate acestea le întâlnim și le cunoaștem la întâmplare. Nu numai atât. Se întâmplă, chiar, că trece multă vreme până să înțelegem că le-am cunoscut. Sunt atât de cenușii, de umile, de cotidiene — încât nici nu le băgăm în seamă. Conștiința noastră este atrasă mai mult de adevărurile catastrofice, violente, sumare, agonice — căci asemenea adevăruri siluesc și se cer siluite, ele exaltă vertiginos și carnea și duhul, ele sunt relevate prin experiențe dramatice, cu o dramaturgie bogată și o punere în scenă meșteșugită. Dimpotrivă, adevărurile găsite la întâmplare nu au nimic demonstrativ și dramatic. Le descoperim deodată în suflet, fără să știm cum au ajuns acolo. Ele sunt, și nu poți spune nimic altceva despre ele decât că sunt. Te pomenești cu o vară trosnind de rod, cu o vară întreagă în suflet — și te întrebi de unde ai găsit tu bogăția aceasta nemeritată în înțelegere, în muncă, în bucurie. Vara iată un adevăr găsit la întâmplare, și care prețuiește mai mult decât toate adevărurile „tragice“ (cari nu sunt tragice). Vara e un adevăr pe care nu-l ia nimeni în seamă, care rătăcește haidui pe străzi, pe lângă care ai trecut poate de nenumărate ori. Dar pentru că numai un simplu adevăr de întâmplare, e pentru că nu poate fi obținut prin încleștări și eforturi, nimeni nu vorbește de el și nimeni nu-l exaltă. Răsare deodată în suflet, și te minunezi de adâncurile lui, de bucuriile lui, de roada lui. Pilda dragostei este iarăși cunoscută. Cât timp dragostea rămâne dramă și agonie, ea nu oferă decât o pseudocunoaștere, o cunoaștere catastrofică, personală, redusă la limitele și destinele acelui binom sufletesc în care se petrece experiența. Dar deodată se întâmplă ceva ciudat, intraductibil ; dragostea s’a limpezit sau s’a dus, o cunoaștere reală se alipește sufletului, un adevăr care înărmurește sau consolează un adevăr găsit la întâmplare. Căci totul se petrece la întâmplare, fără voința noastră, fără știrea noastră, dincolo de previziunile, de așteptările și idiosincraziile noastre. Ceva real, nud, impersonal, pe care nu știi cum să-l numești, nu știi cum să-l valorifici. Aceasta e adevărata tragedie, iar nu conflictele și rostogolirile prometeice; acestea sunt adevărurile tragice — reale până la despersonalizare, duse, deasupra timpului, dincolo de istorie, — iar nu adevărurile catastrofice, care pornesc întotdeauna de la date individuale, limitate, istorice. Catastrofa presupune un itinerariu în timp, o personalitate gata de acțiune sau de rezistență, o purificare prin luptă, prin asceză; tragedia e dincolo de timp și dincolo de personalitate, ea nu cunoaște nici acțiune nici rezistență — ci simpla prezență a tragicului; e ireductibilă la gest, e intraductibilă dialectic, e mister real. Catastrofa o vezi și tu, o vede și lumea; tragedia n’o vezi, câteodată, nici tu. Te depășește, te despersonalizează, este atât de reală, încât nu mai poate da naștere la conflicte în jurul esențai ei (căci majoritatea conflictelor se nasc din controversa asupra iluziei sau realității unui fapt, asupra gradului său de realitate, etc. ; dar când un fapt e cu adevărat real, orice conflict e imposibil, totul se liniștește în juru-i; de aceia cunoașterea realului este atât de senină, atât de bruscă, e mai mult o revelație). Cred că tragedia cea mai pură, cea mai esențială — nu poate fi decât statică. Ea depășește chiar experiența, căci experiența implică dinamism mental, schimb, suferință. Ori tragedia este absolut deasupra oricărei experiențe, sau suferințe, sau lupte, sau victorii — pentru că înnncheiază în miezul ei cea mai multă realitate din cât ne e dat să cunoaștem. Ea ajunge de adreptul antologie. Se poate spune despre tragedie numai atât: că este. Cunoașterea catastrofică imită și gestul naturii morganice (aspectul său de revoluție geologică, de efort vulcanic) și gestul naturii organice (viață viscerală, cardiacă, experiențe ce ne amintesc experiențele biologice). Cunoașterea tragică imită gestul unei naturi supra umane, pe care teologia o va numi angelică, pe care eu o numesc impersonală. Catastrofa cunoaște adevăruri Mari. Tragedia cunoaște adevăruri aflate la întâmplare. MIRCEA ELIADE