Vremea, iulie-decembrie 1932 (Anul 5, nr. 244-268)
1932-12-11 / nr. 267
VREMEA fești editoriale Toți profesorii, toți părinții și absolut toți iubitorii de copii, voi recomanda tineretului „Colecția clasicilor români și streini pentru copii și tineret apărută în editura librăriei SOCEC & Co. S. A. Sunt cărți de o rară frumusețe unde sufletul crud, în mlădiere, al copilului se poate îmbărbăte de viață sănătoasă și dragoste pentru bine. Iată cărțile : ALEXANDRESCU POVESTIND COPIILOR Rugăciune.— Ucigașul fără voie. — Câinele soldatului. — Umbra lui Mircea la Cozia. — Vulpoiul predicator. — Măgarul răsfățat. — Toporul și pădurea. — Șoarecele și pisica. — Vulpea, calul și lupul. — Privighetoarea și măgarul. — Câinele și cățelul, etc., etc. ALECSANDRI POVESTIND COPIILOR Tovarășul din copilărie. — Barbu Lăutarul. — Păpușarul. — Galbenul și paiaua. — Șoldan viteazul. — Arvinte și Pepelea. — Surugiul. BOLINTINEANU POVESTIND COPIILOR Cea de pe urmă noapte a lui Mihai-cel Mare. — Preda Buzescu. — Mama lui Ștefan-cel-Mare. — Mircea în bătaie. — Mihai scăpând Stindardul. — Mircea-cel- Mare și Solii. — Doamna lui Neagoe, etc., etc. CARAGIALE POVESTIND COPIILOR Frăslea cel viteaz. — Albu Hasan. — Roșu ’Mpărat și Verde Mpărat. CARMEN ■ [UNK] SYLVA Visul POVESTIND COPIILOR reginei. — Veniamina și Evghenia. — Cum arde o cetate. — Moartea voievodului. — Umbra și santinela. — Răzbunarea lui patru degete. — Andrada și Decebal. — Poetul Ovidiu. — Aurul domniței. COȘBUC POVESTIND COPIILOR Patria și neamul. — Muncitorul orb. — In tovărășia cea rea.— Intoarce-ți inima spre Dumnezeu — Calendarul școlarului. — Viteaz scufundător. — Nedreptate și pofta de hrăpire. — Kiseleff și Mehedințeanu. — Mitropolitul Veniamin și școlile. — Cele zece porunci. — Fapta poetului Balintineanu. — Ticălosul pedepsit, etc., etc. CREANGĂ POVESTIND COPIILOR Șoarecele șiret și lacom. — Un pui de urs, sau cum și-a prăpădit țiganul nasul. — Ursul păcălit de vulpe. — Acul și barosul. — Ivan Turbincă. — Pungulița cu doi bani. — Povestea unui om leneș. — Harap alb. EMINESCU POVESTIND COPIILOR Făt-Frumos din lacrimă. — Frumoasa lumii. — Fiul lui Dumnezeu. — Borta vântului. — Mușatin și Codrul. — Călini nebunul. HASDEU POVESTIND COPIILOR Povestea crinului. — Apoteozarea lui Eminescu. — Julia. — Bradul. — Darul Dunării. — Dorul de țară. — Haiducii.— Mater dolorosa. — Legea străbună. — Frunzele. — Dumnezeu. — Copilul din codrul Cosminului. — Cei trei mușchetari. Volumele sunt elegant tipărite șieftine Fiecare volum SEI 40.— Consultați catalogul Editurei SOCEC & Comp. 11 DECEMBRIE 1932 Ecou de românia Eu nu te mai văd... Zadarnic e soare, și un cer ideal — Mereu mai aproape e-al vieții real... De-aceia, iubito, eu nu te mai văd! Eu nu te mai văd... Și cupa i deșartă, și vinul sfârșit — Zadarnic fantasma lumii pe deal... Târzii serenade cu vers tăinuit S’au dus... și aproape e-al vieții real... Iubito, eu nu te mai văd! ■ T -L_G . G. BACOVIA Invitație Ni se pare că ridiculul este elementul dinamic, creator și nou în orice conștiință care se voiește vie și experimentează pe viu. Nu mi-aduc aminte de vreo schimbare la față a omenirii, de vreun salt voinicesc în înțelegere, de vreo fecundă descoperire pasională — care să nu fi apărut contemporanilor, ridiculă. Dar aceasta încă nu dovedește prea mult; căci orișice depășește prezentul și limita înțelegerii, apare ridicul. Este însă un alt aspect al ridiculului care mă interesează: este disponibilitatea, veșnica viață, veșnica posibilitate de rodire — a unui fapt, sau gând, sau atitudini ridicule. Ai întotdeauna de învățat de la ridicul; îl poți asimila sau interpreta cum vrei, ești liber să iei ce-ți place și să faci cu el ce-ți trece prin cap. Nu se petrece acelaș lucru cu ceia ce e just, rațional, justificat, verificat, premiat. Adevărurile sau atitudinile acestea nu mai interesează viața care se pregătește să apară. Ele țin lumea pe loc. Nimeni nu le contestă și nimeni nu se îndoiește de veracitatea lor. Sunt moarte. Victoria lor le-a fost piatra de mormânt. Sunt bune pentru familii, instituții și pedagogie. Cetiți o carte bună, una din acele cărți perfect scrise, perfect construite, remarcată de critici, aprobată de public, încoronată de premii. O carte bună— adică o carte moartă. E atât de bună încât nu zguduie nimic din marasmul și mediocritatea noastră; dimpotrivă se integrează perfect în toate măruntele noastre idealuri, micile noastre drame, micile noastre vicii, micile noastre nostalgii. Atât. Peste zece sau o sută de ani — nu o va mai ceti nimeni. Tot ceiace nu e ridicul — e caduc. Dacă ar trebui să dau o definiție a efemerului, aș spune că efemer este orice lucru „perfect“, orice gând bine exprimat și bine delimitat, orice participă la rațional și la justificat. Mediocritatea se confundă de cele mai multe ori cu „perfectul“ și „definitivul“. Volumele de filosofie ale unui profesor de provincie franceză sunt mult mai coherente, mai raționale, mai frumos scrise și mai serioase decât cutare pamflet din secolul XIX, care a fecundat zeci de gândiri și a fost mai târziu comentat în zeci de cărți. A evita ridicolul înseamnă a refuza singura șansă de nemurire. Singurul contact direct cu eternitatea. O carte care nu e ridiculă, un gând care e aplaudat de toți de la început, a renunțat prin însăși faptul succesului lor la orice potențialitate, la orice virtute de a putea fi reluată și continuată. Mi se pare că o bună definiție a ridiculului ar fi următoarea: ceia ce poate fi reluat și adâncit de altul. Nu vorbesc de ridiculul mecanic, de ridiculul unui om alergând paie sau de ridiculul după o pălărie de unei fete care vrea să apară drept femeie fatală. Acesta e un ridicul de superficii, un ridicul social, creiat de reflexe și de inhibiții — și ele nefecund spiritualicește, ca orice act reflex. Dar gândiți-vă la ridiculul lui Iisus, care afirma sus și tare că El e fiul lui Dumnezeu , la ridiculul unui Don Quichotte, care agoniza pentru că oamenii de lângă el (oameni cu bun simț, oameni raționali, oameni cu frica ridiculului, oameni morți) refuzau să vadă într’o fată slată pe Dulcineea lui, sau la ridiculul lui Gandhi, care opune diplomației (oh! diplomații!) și artileriei britanice — non-violența, viața interioară și forța contemplației. Amintiți-vă ce izvoare de viață, câți sâmburi și cât miez n’au găsit și nu vor mai găsi oamenii — mii de ani după ce urmele creiatorilor „perfecți“ vor pieri — în viața și gândirea acestor oameni cu desăvârșire ridiculi. Orice act care nu e ridicul — într’o măsură mai mică sau mai mare — e un act mort. Aceasta se verifică chiar în cea mai cotidiană și mai banală viață socială. Când îți bei ceaiul într'un salon și pun liniștit ceașca la loc—ai împlinit un act perfect, un act mort, căci nu are consecințe nici în conștiința ta, nici în conștiința celorlalți. Daria scapă la ridicul ceașca jos, și varsă ceaiul în poala unei domnișoare care vorbește franțuzește, și scuză-te bâlibâindu-te, și încearcă să repari gafa ștergând parchetul cu batista de mătase, Fii o clipă ridicul,, pur și simplu ridicul. Actul acesta devine deodată încărcat de nenumărate posibilități. Suferi — și poți înțelege în acele clipe de panică și sfială cât de inutilă e viața ta, cât de goale sunt viețile celorlalți, ce maimuță grotescă ești tu, bine îmbrăcat și perfect stilat, într’o încăpere unde se pierde timpul și unde oamenii se adună mânați de spaima singurătății și de atracția vacuității lor. O întreagă filosofie dintr’o ceașcă de ceai spartă la întâmplare. Și încă n’ai fost ridicul decât într’o mică măsură. Dar ia apucă-te și spune le în față ceia ce crezi tu despre ceaiul lor (ceia ce crede, de altfel, toată lumea care gândește), spune-le răspicat că își pierd vremea, că se păcălesc unul pe altul, că trăiesc o viață artificială, factice, inutilă. Spune tot și spune-le cu pasiune. Atunci vei fi tn adevărat ridicul, atunci Lumea va râde de tine, atunci vei înțelege că nu-ți poți trăi viața ta fără a fi ridicul. Căci la aceasta se rezumă ridiculul: la trăirea vieții tale proprii, nude, imediate— refuzându-te superstițiilor, convențiilor și dogmelor. Cu cât suntem mai personali, mai identificați cu intențiile noastre, cu cât fapta noastră coincide mai perfect cu gândul nostru — cu atât suntem mai ridiculi. Ridiculul e o valoare lansată de oameni contra sincerității. Nu există act, uman, sincer — care să nu fie ridicul. Și ceia ce e cu adevărat înălțător în dragoste este însuși faptul că a izbutit să suprime ridiculul între două ființe, să suprime cenzura aceasta aplicată reflex sincerității lor. Dragostea nu este ridiculă decât pentru o a treia persoană. Celelalte mari sincerități sunt ridicale chiar pentru persoana a doua. Deaceia mi se pare că acele cărți și acei autori cari au fost cândva ridiculi — din cauza sincerității lor nude și totale — posedă atâtea virtualități, se pot relua și se pot adânci de fiecare dintre noi. Cu cărțile ridicute se petrece un lucru ciudat: ele nu ne frapează, ca un fapt social ridicul, pentru că le citim în singurătate — și valorile singurătății nu sunt aceleași ca valorile colectivității. Suntem mai sinceri atunci, pentru că suntem mai singuri — și nu ne-am ferecat sensibilitatea și inteligența cu bun simț și cu logică. De ce irită un paradox ascultat în public și, dimpotrivă, încântă un paradox cetit în singurătate? De ce lăcrămăm emoționați cetind o confesiune — și ne închircim jenați când o auzim cetită în public? Poate tocmai pentru faptul că apare aici ridicului, acea cenzură a sincerității, creiată de societate pentru a stăvili excesele de individualism. Mă uit în jurul meu și, sincer vorbind nu găsesc nimic de învățat decât de la oameni și de la autori ridiculi. Ei singuri sunt sinceri, ei singuri mi se dezvăluiesc fără reticență. Ei singuri sunt vii. Va veni un timp când vor muri și ei, când vor fi și ei distribuiți rațional in sisteme, când vor fi acceptați și ei, premiați și ei. Nu vreau să mă gândesc la cazuri prea ilustre; îmi amintesc numai de acel om cu desăvârșire ridicul singurul autor pe care n’ași avea curajul să-l citesc în public, de Sören Kierkegaard — căruia astăzi i se închină volume de critice, e tradus, comentat, înțeles și ucis, într’un anumit sens e mort — și totuși câte izvoare de viață și de gândire nu se găseau și astăzi în nebunul din Koppenhaga? Căci poate fi oricând reluat și continuat. Ridiculul singur merită să fie imitat. Căci numai imitând ridiculul imităm viața, deoarece acolo se ascunde sinceritatea lui deplină, iar nu ideile și convențiile lui— cari sunt aspecte de ale morții. Și moarte, slavă Domnului, găsim destulă și în noi. MIRCEA ELIADE CRONICA LITERARA I. Ș.T. IOACHIMESCU : Țărani și târgoveți (roman), edit. „Adevărul“ V. GHEORGHIU : Febre (poeme), editura Rosenthal Debutul d-lui Ioachimescu în roman e remarcabil printr’o anume vervă a observației, deși tema centrală a narațiunii persistent urmărită îl împinge la o deformație fatală tuturor scriitorilor teziști. Conflictul dintre familia Polcovnicu, uzată prin viața urbană și o ereditate care i-a fixat un violent instinct de clasă, și între Domnica, soția rustică și neadaptabilă a lui Aristide Polcovnicu, prezintă datele unei experiențe sociale, ostentativ disecată într’o atmosferă de laborator. Teza apare mai ales prin procedeul puțin recomandabil, într’un roman social, al imixtiunii directe a povestitorului, martor ocular și comentator al actelor personagiilor urmărite cu o atenție de anchetator. Problema regenerării unei familii istovite prin vechime cu un alt oi de viață primitivă a tratat-o și d. Liviu Rebreanu, în Ciuleandra. Dar Mădălina, victima lui Puiu Faranga, educată și asimilată noului mediu, sta retrasă între culise, ca o simplă dată și punct de plecare al unui caz de iremisibilă disoluție morală, experimentat în eliminarea din viață a Obositului vlăstar boeresc. D. Rebreanu a ocolit desbaterea unui proces biologic, între două clase, izolându-și atenția asupra unei patologice precipitări în neființă, în timp ce d. Ioa Chimescu leagă toate personagiile din Țărani și târgoveți în nodul dialectic al unui conflict cu împletituri generale. Luate individual, tipurile sale sunt just observate, unele surprinse cu o incontestabilă amploare și acea putere de a sintetiza o psihologie care mărturisește pe romancier. Aristide Polcovnicu trăește în febra lui de întreprinzător om de afaceri, îl vezi că acționează pe un resort intim autentic; fratele lui, Metodiu, e un pitoresc tip de intelectual vagabond, cu suplețe spirituală, cu nebănuite resurse de energie, care isbucnesc într’un moment cu o forță explosivă, demnă de integrală credibilitate; coana Caterini, mama lor, bătrână aprigă și voință dictatorială, dominată de un robust instinct de clasă este ea însăș o apariție care se mișcă în contururi sigure, după cum Aglae, dușmana înverșunată a Domnicăi, fecioara cu gesturi impulsive și virilizată, doctrinară volubilă a speciei „târgoveților“ participă la aceeaș intuiție revelatoare de viață. Nici personagiile secundare nu sunt lipsite de preciziune și pitoresc, ca servitoarea Anica, Lică, amantul ei, fost agent și devenit vătaf în întreprinderile de tăbăcărie ale familiei Polcovnicu, apoi Arghir, delegatul lucrătorilor, spirit revoluționar și om de încredere al lui Metodiu, după cum tipurile de țărani se mișcă pe o axă interioară sigură. In varietatea și substanța lui, romanul d-lui Ioachimescu era sortit să alcătuiască o solidă construcție epică, dacă o prestabilită înclinație demonstrativă a unei teme nu l-ar fi urmărit ca o fatalitate. Puse în contact reciproc, personagiile își pierd autonomia lor psihologică, deviind spre scopuri ilustrative. Amestecul autorului, sub forma unui amic și colaborator al lui Aristide, complicarea melodramatică a conflictului, spre finalul romanului, desvăluirea unor nelămurite „secrete“, toate născute din tendenționismul temei, anulează în bună parte darul de observație atât de prețios al d-lui Ioachimescu. Teoretizările și invectivele sau apologiile retorice, puse când în gura Aglaei, când a lui Polcovnicu, a lui Arghir sau a Domnicăi, inoportune ale personagiului reflexiile care se identifică până la sfârșit cu povestitorul inundă necontenit structura obiectivă a faptelor. Nu mai puțin supărătoare sunt și petele de expresie, în genere de limbaj ziaristic sau clișeele stilistice, mai toate aparținând comentatorului. Consecință defectuoasă a acelui aștezism este și falsificarea până la teatrul a câtorva psihologii. Nu găsim justificarea suficientă a pasiunii lui Aristide pentru Domnica, după cum sacrificiul de fantose idealistă al Feliciei Cornea, prietenă a Aglaei, îndrăgostită de Polcovnicu și refuzată până la improbabil nu prezintă temeiuri organice. Lectură interesantă, romanul Țărani și Târgoveți ascunde posibilitățile unui prozator, dacă d. Ioachimescu ar renunța la inconvenientele unui tezism prea ostentativ. Cu luciditatea sa de observație, e păcat să-și împotmolească un debut atât de promițător, în parazitare ideologii, de care un romancier trebue să se scuture ca de o pernicioasă rugină. ■ Cu placheta sa de Febre, d. Virgil Gheorghiu se afirmă un autentic poet, jomit din sensibilitatea morbidă a lui Baudelaire și din peisagiul maladiv bacovian, d. Gheorghiu dovedește însă însușiri netăgăduite, învăluindu-și descompunerea într’o spumoasă dantelărie de imagini. Există o precizare de contur parnasian în expresia sa, în care îngheață o neliniște, cu adieri de moarte, cu presimțiri de prăbușire latentă și nostalgice reverii autumnale. Alteori, tragismul alternează cu o spectrală duioșie, ca ’n grimaza duioasă a liricei lui Laforgue. Dacă în sensibilitatea poetului tresare o tristețe încărcată de putreziciuni, istovită de oboseli și predispusă la o nevroză modernă, în expresia sa străbate o luminozitate și uneori o grație cuceritoare. Mă’npleticesc in sufletul meu de ramuri Ca un cerb urmărit și însângerat. Ca un maestrul în rețele de plânsuri De stele căzătoare sgâviat. 10 iarnă de raze mi-i luna târzie . Cocleală verdele bun al Firii Mi se va trezi din greu pădurea adormită Până’n luminișul nelămuririi ? Din fluturii de grindină uciși. Mantie mai flutur nimănui Crede, marele strigăt mort pe buze Cerului închis astfel lui. (Astfel) Sbor spre ascensiuni lirismul d-lui Gheorghiu purificatoare, cunoaște și starea de necesară elevațiune, ca în aceste Stanțe, poate nu streine de aspirația spre lumină din unele poeme baudelairiane , îmi pari astăzi avalanșă de soare In șerpuirea venirii de lângă azur Să acoperi văile mele ca un peisaj impur Trecutul, o pădure necântătoare. Mi-ești astăzi în busole arătată Port cu rada boltită a tăceri Unde mar adormi in legende corăbieri Și, viața, mi-ar sta ’n ape dulci ancorată. Tu -mi prefaci deșertul în transparența zărilor Polarele neguri în fildeș de clavireni, reverși pe umilite amintire Unita forforescență a mărilor, însăși neliniștea se subtilizează într’un peisagiu interiorizat, abur fluid, peste o nevroză care macină lent și adânc. Ce frig si-i morților in noaptea ’ntâi. Si ploaia ’n doliu gri și, monoton Nu sună oare pe sicrie surpate Can preludiul poetului polon ? îndepărtata mea, îmi pare că azi sânt Un părăsit la margini de pământ Și, nu știu, e fereastra aburită, Ori vederea mi-e de tine împăiente‘ nită 1 Imit expirata vară cu palid jăratec. De ne-am lipi tâmplele pe hărți coloniale, M’ar învălui ’n arome de plantații Șuvițele de păr și cuvintele tale. (Toamnă) Chiar când d. Gheorghiu evoluează spre macabru, imagina, deși sensațională, frizează nu știu ce grație latentă. In cari biblioteci e scorojit vreun atlas Cu strâmtori neexplorate Pe unde savantul glas Dincolo de titlu nu străbate ? Rătăcind meridianele Să ne’mpăiem culcușul într’un cadru fosforic împrejmuiți de savanele Cu fani de punct preistoric. Și’n mileniul care apune Supra oamenii săpători Să ne găsească ’n straturi de cărbune Scheletul dublu prins de subțiori. (Duet) poemă de filiație baudelairiană, desigur, dar de o atât de suavă nostalgie într’unu absolut sentimental. Intr’o pauză de poezie cam prelungită, Febrele d-lui Virgil Gheorghiu impun un talent de subtilă sensibilitate și expresie. Pompiliu CONSTANTINESCU j| EDITURA „VREME A" 11 a H. SONCIU C. L. FLAVIAN LADA IMPRESII I CB NĂLUCI QimAMERMaI (poezii)