Vremea, iulie-decembrie 1932 (Anul 5, nr. 244-268)

1932-12-11 / nr. 267

VREMEA f­ești editoriale Toți profesorii, toți părinții și absolut toți iubitorii de copii, voi recomanda tineretului „Colecția clasicilor români și streini pentru copii și tineret apărută în edi­tura librăriei SOCEC & Co. S. A. Sunt cărți de o rară frumusețe unde sufletul crud, în mlădiere, al copilului se poate îmbărbăte de viață sănătoasă și dragoste pentru bine. Iată cărțile : ALEXANDRESCU POVESTIND COPIILOR Rugăciune.— Ucigașul fără voie. — Câinele soldatului. — Umbra lui Mir­cea la Cozia. — Vulpoiul predicator. — Măgarul răsfățat. — Toporul și pădurea. — Șoa­recele și pisica. — Vulpea, calul și lupul. — Privighetoarea și mă­garul. — Câinele și cățelul, etc., etc. ALECSANDRI POVESTIND COPIILOR Tovarășul din copilărie. — Bar­bu Lăutarul. — Păpușarul. — Galbenul și paiaua. — Șoldan viteazul. — Arvinte și Pepelea. — Surugiul. BOLINTINEANU POVESTIND COPIILOR Cea de pe urmă noapte a lui Mi­­hai-cel Mare. — Preda Buzescu. — Mama lui Ștefan-cel-Mare. — Mircea în bătaie. — Mihai scă­pând Stindardul. — Mircea-cel- Mare și Solii. — Doamna lui Neagoe, etc., etc. CARAGIALE POVESTIND COPIILOR Frăslea cel viteaz. — Albu Ha­san. — Roșu ’Mpărat și Verde­­ M­părat. CARMEN ■ [UNK] SYLVA Visul POVESTIND COPIILOR reginei. — Veniamina și Evghenia. — Cum arde o cetate. — Moartea voievodului. — Um­bra și santinela. — Răzbunarea lui patru degete. — Andrada și Decebal. — Poetul Ovidiu. — Aurul domniței. COȘBUC POVESTIND COPIILOR Patria și neamul. — Muncitorul orb. — In tovărășia cea rea.­­— Intoarce-ți inima spre Dumnezeu — Calendarul școlarului. — Vi­teaz scufundător. — Nedreptate și pofta de hrăpire. — Kiseleff și Mehedințeanu. — Mitropolitul Veniamin și școlile. — Cele zece porunci. — Fapta poetului Ba­­lintineanu. — Ticălosul pedep­sit, etc., etc. CREANGĂ POVESTIND COPIILOR Șoarecele șiret și lacom. — Un pui de urs, sau cum și-a prăpădit țiganul nasul. — Ursul păcălit de vulpe. — Acul și barosul. — Ivan Turbincă. — Pungulița cu doi bani. — Povestea unui om leneș. — Harap alb. EMINESCU POVESTIND COPIILOR Făt-Frumos din lacrimă. — Fru­moasa lumii. — Fiul lui Dumne­zeu. — Borta vântului. — Mu­­șatin și Codrul. — Călini nebunul. HASDEU POVESTIND COPIILOR Povestea crinului. — Apoteoza­rea lui Eminescu. — Julia. — Bradul. — Darul Dunării. — Do­rul de țară. — Haiducii.— Mater dolorosa. — Legea străbună. — Frunzele. — Dumnezeu. — Copi­lul din codrul Cosminului. — Cei trei mușchetari. Volumele sunt elegant tipărite și­­eftine Fiecare volum SEI 40.— Consultați catalogul Editurei SOCEC & Comp. 11 DECEMBRIE 1932 Ecou de românia Eu nu te mai văd... Zadarnic e soare, și un cer ideal — Mereu mai aproape e-al vieții real... De-aceia, iubito, eu nu te mai văd! Eu nu te mai văd... Și cupa­ i deșartă, și vinul sfârșit — Zadarnic fantasma lumii pe deal... Târzii serenade cu vers tăinuit S’au dus... și­ aproape e-al vieții real... Iubito, eu nu te mai văd! ■ T -L_G . G. BACOVIA Invitație Ni se pare că ridiculul este elementul dinamic, creator și nou în orice conști­­ință care se voiește vie și experimen­tează pe viu. N­u mi-aduc aminte de vreo schimbare la față a omenirii, de vreun salt voinicesc în înțelegere, de vreo fecundă descoperire pasională — care să nu fi apărut contemporanilor, ridiculă. Dar aceasta încă nu dovedește prea mult; căci orișice depășește pre­zentul și limita înțelegerii, apare ridicul. Este însă un alt aspect al ridiculului care mă interesează: este disponibilita­tea, veșnica viață, veșnica posibilitate de rodire — a unui fapt, sau gând, sau atitudini ridicule. Ai întotdeauna de în­vățat de la ridicul; îl poți asimila sau in­terpreta cum vrei, ești liber să iei ce-ți place și să faci cu el ce-ți trece prin cap. Nu se petrece acelaș lucru cu ce­­ia ce e just, rațional, justificat, verificat, premiat. Adevărurile sau atitudinile a­­cestea nu mai interesează viața care se pregătește să apară. Ele țin lumea pe loc. Nimeni nu le contestă și nimeni nu se îndoiește de veracitatea lor. Sunt moarte. Victoria lor le-a fost piatra de mormânt. Sunt bune pentru familii, in­stituții și pedagogie. Cetiți o carte bună, una din acele cărți perfect scrise, perfect construite, remarcată de critici, aprobată de public, încoronată de premii. O carte bună­­— adică o carte moartă. E atât de­­ bună încât nu zguduie nimic din marasmul și mediocritatea noastră; dimpotrivă se integrează perfect în toa­te măruntele noastre idealuri, micile noastre drame, micile noastre vicii, mi­cile noastre nostalgii. Atât. Peste zece sau o sută de ani — nu o va mai ceti nimeni. Tot ceiace nu e ridicul — e caduc. Dacă ar trebui să dau o definiție a e­­femerului, aș spune că efemer este ori­ce lucru „perfect“, orice gând bine ex­primat și bine delimitat, orice participă la rațional și la justificat. Mediocrita­tea se confundă de cele mai multe ori cu „perfectul“ și „definitivul“. Volumele de filosofie ale unui pro­­fesor de provincie franceză sunt mult mai c­oheren­te, mai raționale, mai fru­mos scrise și mai serioase decât cu­tare pamflet din secolul XIX, care a fecundat zeci de gândiri și a fost mai târziu comentat în zeci de cărți. A e­­vita ridicolul înseamnă a refuza singu­ra șansă de nemurire. Singurul con­tact direct cu eternitatea. O carte care nu e ridiculă, un gând care e aplaudat de toți de la început, a renunțat prin însăși faptul succesului lor la orice po­tențialitate, la orice virtute de a putea fi reluată și continuată. Mi se pare că o bună definiție a ri­diculului ar fi următoarea: ceia ce poate fi reluat și adâncit de altul. Nu vor­besc de ridiculul mecanic, de ridiculul unui om alergând paie sau de ridiculul după o pălărie de unei fete care vrea să apară drept femeie fatală. A­­cesta e un ridicul de superficii, un ri­dicul social, creiat de reflexe și de in­hibiții — și el­e nefecund spiritualicește, ca orice act reflex. Dar gândiți-vă la ridiculul lui Iisus, care afirma sus și tare că El e fiul lui Dumnezeu , la ridiculul unui Don Quichotte, care agoniza pentru că oa­menii de lângă el (oameni cu bun simț, oameni raționali, oameni cu frica ridicu­lului, oameni morți) refuzau să vadă în­­tr’o fată slată pe Dulcineea lui, sau la ridiculul lui Gandhi, care opune diplo­mației (oh! diplomații!) și artileriei bri­tanice — non-violența, viața interioară și forța contemplației. Amintiți-vă ce izvoare de viață, câți sâmburi și cât miez n’au găsit și nu vor mai găsi oa­menii — mii de ani după ce urmele creiatorilor „perfecți“ vor pieri — în viața și gândirea acestor oameni cu de­săvârșire ridiculi. Orice act care nu e ridicul —­ într’o măsură mai mică sau mai mare — e un act mort. Aceasta se verifică chiar în cea mai cotidiană și mai banală viață socială. Când îți bei ceaiul într'un sa­lon și pun liniștit ceașca la loc—ai împli­nit un act perfect, un act mort, căci nu are consecințe nici în conștiința ta, nici în conștiința celorlalți. Dar­ia scapă la ridicul ceașca jos, și varsă ceaiul în poala u­­nei domnișoare care vorbește franțu­zește, și scuză-te bâlibâindu-te, și în­cearcă să repari gafa ștergând parche­tul cu batista de mătase, Fii o clipă ri­dicul,, pur și simplu ridicul. Actul a­­cesta devine deodată încărcat de nenu­mărate posibilități. Suferi — și poți în­țelege în acele clipe de panică și sfială cât de inutilă e viața ta, cât de goale sunt viețile celorlalți, ce maimuță gro­­tescă ești tu, bine îmbrăcat și perfect stilat, într’o încăpere unde se pierde timpul și unde oamenii se adună mâ­nați de spaima singurătății și de a­­tracția vacuității lor. O întreagă filo­sofie dintr’o ceașcă de ceai spartă la întâmplare. Și încă n’ai fost ridicul de­cât într’o mică măsură. Dar ia apucă-te și spune le în față ceia ce crezi tu des­pre ceaiul lor (ceia ce crede, de altfel, toată lumea care gândește), spune-le răspicat că își pierd vremea, că se pă­călesc unul pe altul, că trăiesc o viață artificială, factice, inutilă. Spune tot și spune-le cu pasiune. A­­tunci vei fi tn adevărat ridicul, atunci Lumea va râde de tine, atunci vei înțe­lege că nu-ți poți trăi viața ta fără a fi ridicul. Căci la aceasta se rezumă ridiculul: la trăirea vieții tale proprii, nude, ime­diate— refuzându-te superstițiilor, con­vențiilor și dogmelor. Cu cât suntem mai personali, mai identificați cu inten­țiile noastre, cu cât fapta noastră coin­cide mai perfect cu gândul nostru — cu atât suntem mai ridiculi. Ridiculul e o valoare lansată de oa­meni contra sincerității. Nu există act, uman, sincer — care să nu fie ridicul. Și ceia ce e cu adevărat înălțător în dra­goste este însuși faptul că a izbutit să suprime ridiculul între două ființe, să suprime cenzura aceasta aplicată reflex sincerității lor. Dragostea nu este ridiculă decât pen­tru o a treia persoană. Celelalte mari sincerități sunt ridicale chiar pentru per­soana a doua. Deaceia mi se pare că acele cărți și acei autori cari au fost cândva ridiculi — din cauza sincerității lor nude și to­tale — posedă atâtea virtualități, se pot relua și se pot adânci de fiecare din­tre noi. Cu cărțile ridicute se petrece un lu­cru ciudat: ele nu ne frapează, ca un fapt social ridicul, pentru că le citim în singurătate — și valorile singurătății nu sunt aceleași ca valorile colectivită­ții. Suntem mai sinceri atunci, pentru că suntem mai singuri — și nu ne-am fe­recat sensibilitatea și inteligența cu bun simț și cu logică. De ce irită un para­dox ascultat în public și, dimpotrivă, încântă un paradox cetit în singurăta­te? De ce lăcrămăm emoționați cetind o confesiune — și ne închircim jenați când o auzim cetită în public? Poate tocmai pentru faptul că apare aici ri­­dicului, acea cenzură a sincerității, cre­­iată de societate pentru a stăvili exce­sele de individualism. Mă uit în jurul meu și, sincer vorbind nu găsesc nimic de învățat decât de la oameni și de la autori ridiculi. Ei sin­guri sunt sinceri, ei singuri mi se dezvă­­­luiesc fără reticență. Ei singuri sunt vii. Va veni un timp când vor muri și ei, când vor fi și ei distribuiți rațional in sisteme, când vor fi acceptați și ei, premiați și ei. Nu vreau să mă gândesc la cazuri prea ilustre; îmi amintesc nu­mai de acel om cu desăvârșire ridicul singurul autor pe care n’ași avea cura­jul să-l citesc în public, de Sören Kier­kegaard — căruia astăzi i se închină volume de critice, e tradus, comentat, înțeles și ucis, într’un anumit sens e mort — și totuși câte izvoare de viață și de gândire nu se găseau și astăzi în nebunul din Koppenhaga? Căci poate fi oricând reluat și continuat. Ridicu­­lul singur merită să fie imitat. Căci nu­mai imitând ridiculul imităm viața, de­oarece acolo se ascunde sinceritatea lui deplină, iar nu ideile și convențiile lui— cari sunt aspecte de ale morții. Și moar­te, slavă Domnului, găsim destulă și în noi. MIRCEA ELIADE CRONICA LITERARA I. Ș.T. IOACHIMESCU : Țărani și târgoveți (roman), edit. „Adevărul“ V. GHEORGHIU : Febre (poeme), editura Rosenthal Debutul d-lui Ioachimescu în roman e remarcabil printr’o anume vervă a observației, deși tema centrală a nara­țiunii persistent urmărită îl împinge la o deformație fatală tuturor scriitorilor teziști. Conflictul dintre familia Pol­covnicu, uzată prin viața urbană și o ereditate care i-a fixat un violent in­stinct de clasă, și între Domnica, soția rustică și neadaptabilă a lui Aristide Polcovnicu, prezintă datele unei expe­riențe sociale, ostentativ disecată într’o atmosferă de laborator. Teza apare mai ales prin procedeul puțin recoman­dabil, într’un roman social, al imixtiu­nii directe a­­ povestitorului, martor ocu­lar și comentator al actelor personagii­lor urmărite cu o atenție de anchetator. Problema regenerării unei familii istovite prin vechime cu un alt oi de viață primitivă a tratat-o și d. Liviu Rebreanu, în Ciuleandra. Dar Mădă­­lina, victima lui Puiu Faranga, educată și asimilată noului mediu, sta retrasă între culise, ca o simplă dată și punct de plecare al unui caz de iremisibilă di­­soluție morală, experimentat în elimina­rea din viață a Obositului vlăstar boe­­resc. D. Rebreanu a ocolit desbaterea unui proces biologic, între două clase, izolându-și atenția asupra unei patolo­gice precipitări în neființă, în timp ce d. Ioa Chimescu leagă toate persona­giile din Țărani și târgoveți în nodul dialectic al unui conflict cu împletituri generale. Luate individual, tipurile sale sunt just observate, unele surprinse cu o incontestabilă amploare și acea pu­tere de a sintetiza o psihologie care mărturisește pe romancier. Aristide Polcovnicu trăește în febra lui de în­treprinzător om de afaceri, îl vezi că acționează pe un resort intim autentic; fratele lui, Metodiu, e un pitoresc tip de intelectual vagabond, cu suplețe spi­rituală, cu nebănuite resurse de energie, care isbucnesc într’un moment cu o forță explosivă, demnă de integrală credibilitate; coana Caterini, mama lor, bătrână aprigă și voință dictatorială, dominată de un robust instinct de clasă este ea însăș o apariție care se mișcă în contururi sigure, după cum Aglae, dușmana înverșunată a Domnicăi, fe­cioara cu gesturi impulsive și virilizată, doctrinară volubilă a speciei „târgove­ților“ participă la aceeaș intuiție reve­latoare de viață. Nici personagiile se­cundare nu sunt lipsite de preciziune și pitoresc, ca servitoarea Anica, Lică, amantul ei, fost agent și devenit vătaf în întreprinderile de tăbăcărie ale fami­liei Polcovnicu, apoi Arghir, delegatul lucrătorilor, spirit revoluționar și om de încredere al lui Metodiu, după cum tipurile de țărani se mișcă pe o axă in­terioară sigură. In varietatea și sub­stanța lui, romanul d-lui Ioachimescu era sortit să alcătuiască o solidă con­strucție epică, dacă o prestabilită încli­nație demonstrativă a unei teme nu l-ar fi urmărit ca o fatalitate. Puse în contact reciproc, personagiile își pierd autonomia lor psihologică, deviind spre scopuri ilustrative. Amestecul autorului, sub forma unui amic și colaborator al lui Aristide, complicarea melodramatică a conflictului, spre finalul romanului, desvăluirea unor nelămurite „secrete“, toate născute din tendenționismul te­mei, anulează în bună parte darul de observație atât de prețios al d-lui Ioa­­chimescu. Teoretizările și invectivele sau apologiile retorice, puse când în gura Aglaei, când a lui Polcovnicu, a lui Arghir sau a Domnicăi, inoportune ale personagiului reflexiile care se identifică până la sfârșit cu povestito­rul inundă necontenit structura obiecti­vă a faptelor. Nu mai puțin supără­toare sunt și petele de expresie, în ge­nere de limbaj ziaristic sau clișeele sti­listice, mai toate aparținând comentato­rului. Consecință defectuoasă a acelui aș­tezism este și falsificarea până la tea­trul a câtorva psihologii. Nu găsim jus­tificarea suficientă a pasiunii lui Aris­tide pentru Domnica, după cum sacrifi­ciul de fantose idealistă al Feliciei Cor­nea, prietenă a Aglaei, îndrăgostită de Polcovnicu și refuzată până la impro­babil nu prezintă temeiuri organice. Lectură interesantă, romanul Țărani și Târgoveți ascunde posibilitățile unui prozator, dacă d. Ioachimescu ar re­nunța la inconvenientele unui tezism prea ostentativ. Cu luciditatea sa­ de observație, e păcat să-și împotmolească un debut atât de promițător, în parazi­tare ideologii, de care un romancier trebue să se scuture ca de o pernicioasă rugină. ■ Cu placheta sa de Febre, d. Virgil Gheorghiu se afirmă un autentic poet, j­omit din sensibilitatea morbidă a lui Baudelaire și din peisagiul mala­div bacovian, d. Gheorghiu dovedește însă însușiri netăgăduite, învăluindu-și descompunerea într’o spumoasă dante­lărie de imagini. Există o precizare de contur parnasian în expresia sa, în care îngheață o neliniște, cu adieri de moarte, cu presimțiri de prăbușire la­tentă și nostalgice reverii autumnale. Alteori, tragismul alternează cu o spec­trală duioșie, ca ’n grimaza duioasă a liricei lui Laforgue. Dacă în sensibilitatea poetului tre­sare o tristețe încărcată de putreziciuni, istovită de oboseli și predispusă la o nevroză modernă, în expresia sa stră­bate o luminozitate și uneori o grație cuceritoare. Mă’npleticesc in sufletul meu de ramuri Ca un cerb urmărit și însângerat. Ca un maestrul în rețele de plânsuri De stele căzătoare sgâviat. 10 iarnă de raze mi-i luna târzie . Cocleală verdele bun al Firii Mi se va trezi din greu pădurea ador­mită Până’n luminișul nelămuririi ? Din fluturii de grindină uciși. Mantie mai flutur nimănui Crede, marele strigăt mort pe buze Cerului închis astfel lui. (Astfel) Sbor spre ascensiuni lirismul d-lui Gheorghiu purificatoare, cunoaște și starea de necesară elevațiune, ca în a­­ceste Stanțe, poate nu streine de aspirația spre lumină din unele poeme baudelairiane , îmi pari astăzi avalanșă de soare In șerpuirea venirii de lângă azur Să acoperi văile mele ca un peisaj im­pur Trecutul, o pădure necântătoare. Mi-ești astăzi în busole arătată Port cu rada boltită a tăceri Unde mar adormi in legende corăbieri Și, viața, mi-ar sta ’n ape dulci ancorată. Tu -mi prefaci deșertul în transparența zărilor Polarele neguri în fildeș de clavire­ni, reverși pe umilite amintire Unita forforescență a mărilor, însăși neliniștea se subtilizează în­tr’un peisagiu interiorizat, abur fluid, peste o nevroză care macină lent și a­­dânc. Ce frig si-i morților in noaptea ’ntâi. Si ploaia ’n doliu­ gri și, monoton Nu sună oare pe sicrie surpate Can preludiul poetului polon ? îndepărtata mea, îmi pare că azi sânt Un părăsit la margini de pământ Și, nu știu, e fereastra aburită, Ori vederea mi-e de tine împăiente­­‘ nită 1 Imit expirata vară cu palid jăratec. De ne-am lipi tâmplele pe hărți colo­niale, M’ar învălui ’n arome de plantații Șuvițele de păr și cuvintele tale. (T­oamnă) Chiar când d. Gheorghiu evoluează spre macabru, imagina, deși sensațio­­nală, frizează nu știu ce grație latentă. In cari biblioteci e scorojit vre­un atlas Cu strâmtori neexplorate Pe unde savantul glas Dincolo de titlu nu străbate ? Rătăcind meridianele Să ne’mpăiem culcușul într’un cadru fosforic împrejmuiți de savanele Cu fani de punct preistoric. Și’n mileniul care apune Supra oamenii săpători Să ne găsească ’n straturi de cărbune Scheletul dublu prins de subțiori. (Duet) poemă de filiație baudelairiană, desi­gur, dar de o atât de suavă nostalgie într’unu absolut sentimental. Intr’o pauză de poezie cam prelun­gită, Feb­rele d-lui Virgil Gheor­ghiu impun un talent de subtilă sensi­bilitate și expresie. Pompiliu CONSTANTINESCU j| EDITURA „VREME A" 11 a H. SONCIU C. L. FLAVIAN LADA IMPRESII I CB NĂLUCI QimAMERMaI (poezii)

Next