Vremea, iulie-decembrie 1932 (Anul 5, nr. 244-268)

1932-08-21 / nr. 251

VREMEA Romanul -Sunt un pasionat și îndărătnic cer­cetător al psihologiei publicului ceti­tor , de la noi și din toate părțile. Mi se pare că nimic n­u dezvăluie mai complet ceiace ar vrea să fie un vis, decât cărțile pe cari le caută și i le ci­tește. Și, evident, ceiace vrea să fie e mult mai vorbitor decât ceia ce este. E ciudată, deci, dezinteresarea unui „anumit public“ de romanele polițiste. O sumară anchetă pe la librării și pe la chioșcuri vă va convinge, dacă mai e nevoie, că Pittigril­li și Dekobra se vând mai mult decât Edgar Wallace. Acest lucru se petrece și în Italia și în Franța, unde literatura erotic-senti­­mentală a fost întotdeauna mai apre­ciată decât cea de aventură și crimă. La noi, romanul polițist e savurat în cursul inferior de liceu și în anumite medii de funcționari (de obicei­, cei de la Bănci). In cursul superior, cole­­gienii descoperă romanul sentimental, la cari se vor opri pentru restul vieții (nu vorbesc de elită). In straturile­­ cari rămân sub nivelul liceului, se­­ alimen­tează cu romanele fascicole, cari nu sunt, în ele înșiși, decât o formă infe­rioară și impură a­­ romanului sentimen­tal. Faptele acestea ar trebui să dea de­­ gândit. Disprețul elitei pentru romanul polițist este, iarăș, un amănunt destul de grav. Pentru că romanul polițist, când e scris de un condeiu ales — cum ar fi Edgar Wallace, Lapper, Leroux, — incontestabil­­ de preferat unui roman erotic-sentimental din acelea cari stâr­nesc entu­ziasmele mulțimii. Un roman polițist este întotdeauna o lectură re­confortantă,­­stenică și­­ pură, înainte de toate o lectură pură ; acolo toți crimi­nalii sfârșesc prin a fi prinși, excrocii se sinucid iar detectivul se logodește. E singura speță de­­ roman în care mo­rala nu enervează , pentru că e un ro­man fantastic și logic, și nu știu dacă ați observat că în jocurile (iluzorii) ale fanteziei nebunești (adică perfect logice) există o paradisiacă puritate morală. Când cineva visează treaz, nu se închipuie niciodată criminal, borfaș, satir — ci se închipuie erou, binefăcă­tor, detectiv, mecena. Visarea trează — când umbli pe stradă, când te odih­nești­­ fumând o țigare — e un monu­ment de logică și de puritate, și nu tre­buie confundată cu mizeriile sexuale și neur­otice de­­ cari face atâta caz Școala de la Viena. Puținul succes de care se bucură ro­manul polițist printre cetitorii români dovedește și altceva , dovedește puțina lor seriozitate. Un om care crede cu a­­devărat în ceva, care muncește consu­­mându-se, care e preocupat ziua în­treagă de o problemă serioasă,­­respon­sabilă — n­u poate ceti ceia ce citește în general romanul : o literatură senti­mentală, vulgară, cosmopolit-erotică. El are nevoie de un divertisment pur, gratuit, ceva inutil și agreabil­­ ca o con­versație între două femei proaste. El nu poate ceti un­­ roman cu psihologie de a zecea mână, cu eroi vulgari (în sensul că vor să apară eroi, câ­nd nu sunt decât niște biete manechine), cu problematică ridiculă (e vinovată fe­meia ?), cu „poezie“ și „analiză“ inutilă Literatura aceasta vulgară poate sa­tisface pe o croitoreasă,­­pe un student la drept, pe un funcționar — toți inși cari muncesc, e adevărat, dar nu mun­cesc dârz, cu responsabilitate și cu speranța unei mari victorii; muncesc ca să nu moară de foame, și idealul lor e să­­ tragă chiulul cât mai mult — chiar dacă s’ar plictisi de moarte, ceasuri în­tregi, fără să facă nimic. Evident, față de asemenea cititori, li­teratura erotic-sentimentală prezintă toate deliciile, le flatează dorurile și imaginația, le flatează gustul și efortul (acel efort minim­­ care, trecut, încântă pe cetitor de puterea inteligențu­­lui — și­­ recompensează pe autor cu geniu). Dar un om care muncește așa cum trebuie, în orele lui libere se duce la un film prost sa­u citește un roman po­lițist. El nu cere cărții nici drame, nici Polițist , analiză psihologică, nici poezie. Cere să­­ fie o povestire­­ bine spusă, care să-l odihnească și să-l țină atent până la urmă. Am cunoscut cel puțin o jumă­tate duzină de oameni mari, savanți cu renume universal, cari citeau aproape zilnic, la încheierea lucrului, un­­ roman polițist. Și c­u cât era scris mai prost, mai direct, cu atât îl savurau mai mult. Iar celebrul filozof englez, Mc­Taggart, cetise atât de­ multe romane polițiste, încât ajunsese o autoritate la Cambrid­ge. El își amintea perfect toate amă­nuntele crimelor, toate trucurile detec­tivilor, toată înc­rengătura dramei. Era­­ un bărbat care a studiat o viață în­treagă logica lui Hegel, unul dintre cei mai lucizi gânditori ai timpului. E vrednic de analizat cauzele suc­cesului romanului detectiv printre an­­glo-saxoni. In Anglia s’a perfecționat atât de mult acest gen încât izbutesc câteodată adevărate capodopere. Ro­manul ajunge o narațiune pură, fără balast și fără stilistică, cu personagii admirabile, vii și coherente, cu o intri­gă desvăluită­­ cu mână de maestru. In loc de a mai fii o poveste cu eroi și zmei, e o poveste cu criminali și detec­­tivi. Dar e aceiași luptă între bine și rău — izvorul etern al fantasticului. E aceiași lungă serie de aventuri, de „în­cercări­’ din povestea lui Amor și Psy­che, din Măgarul de Aur, din Don Quichotte. După ce a trecut printr’o tristă serie de schimbări (romanul post­­cavaleresc, romanul misterios,­­lugubru, romanul foileton, încărcat, prolix, fad, factice,­­romanul aventură Far-West, romanul istoric, romanul spiritist) — iată că romanul de aventuri s-a întors iarăși la misiunea lui originară : acela de a povesti­­ extraordinarul și neaștep­tatul fără nici o altă pretenție de a miș­ca sau amuza pe cetitor în afară de­­ su­biectul pur. Ne aflăm de data aceasta î­n fața narațiunii pure, care odihnește și desfată — și desfată cu atât mai mult cu cât o poți uita­ îndată ce ai lă­sat cartea din mâini. Acum, • preferința Anglo-Saxonilor pentru o astfel de literatură se înțele­ge lesne. Oamenii aceia muncesc mult, și cu îndârjire și cu ideal. Viața e pen­tru ei dacă­­ nu întotdeauna o luptă — cel puțin ceva care are un­­ rost și o o­­rânduire, ceva față de care visul e responsabil. Când asemenea oameni vor, deci, să se amuze —­ ei n­u iau o carte mediocră, nici una porcoasă. Cel mult dacă femeile lor iau asemenea cărți. Ei preferă romanul polițist -pur, antrenant­ și neconfortabbi­l. Vor să­ vi­seze cu adevărat, să uite de munca lor, de v­iața care e grea și de socoteala pe care vor trebui s-o dea într'o zi. Un cetitor de romane polițiste e un vis cu simț moral, aproape un protestant. Faptul, deci, că publicul românesc nu frecventează literatura polițistă — mă îngrijește. E o dovadă de lene in­telectuală, de lâncezire, de feminitate, înțeleg­­ de­­ ce numai liceenii citesc­­ ro­manele polițiste, pentru că numai ei, în bloc, au­­ o responsabilitate zi la zi veri­ficată ; numai ei muncesc, sau trebuie să muncească, regulat; numai la vârs­ta lor visul depășește orice activitate normală. Dar mă tem să înțeleg de ce publicul cel mare preferă pe P­ittigrilli și Dekobra lui Edgar Wallace. Pen­­tru că ar tr­ebui să spun că publicul cel mare e leneș, dezordonat, fără țel, fără responsabilitate, vac­uu și sărac cu duhul. Iar literatura pe care o citește — și pe care nu o citește­­ ca amuza­ment, ci ca­­pe o literatură bună — îi umple golurile­­ sufletești cu psihologie de cinci parale, cu ideile idioate, cu vicii inutile, c­u ideologie, poezie, medi­cină frauduloasă. In loc să se­­ distreze două ore cu un roman polițist, cum face­­ englezul, el citește patru ceasuri și discută patruzeci o carte mediocră pe care o ia, apoi, îndreptar și în viață și în Artă. Cel puțin dacă­­ ar uita ce citește. Dar numai cărțile excelente și cele proaste de tot se uită : una medio­cră, niciodată. MIRCEA ELIADE - Apocalips - Ve­d­a, relativă, [pe dealuri ruginită, Iți joacă in orbite Un roșu grav, final, pământul pare n spațiu un parc autumnal svâcnind în nebuloasa etern nedefinită. Aștepți o judecată ce ntârzie în sânge, — pe paginile sfinte Cuvântul e rugină,... întinsă în dezastrul de roșie lumină, Treimea desbinată amenință și plânge, îngrămădit în scorburi de frică și urgie, doar gându-ți ese~afară prelins prin bolovani, se sbate n tine speța întinsă peste ani și simți că ești o ch­ee întoarsă î n veșnicie. GRIGORE CLUCERU 21 August 1932 7 CRONICA LITERARA Capricii ortografice ") Credem că n’am dat dovada frec­ventă a unui scrupulos grămătic, în o­­biecțiile făcute aci scriitorilor noștri. O repulsie firească față de amănunt, ca și convingerea că ortografia română e în curs de stabilizare ne-au împiedicat tot­deauna să lunecăm în observații­ de meschin pedantism. Dacă de data a­­ceasta ne abatem de la un principiu de normală toleranță, o facem numai fiindcă ne aflăm însfârșit gratificați cu o savantă și îndelung elaborată bro­șură, de 14 pagini, emisă din oficina Academiei române. Nu putem spune că problema ortografică ar fi extrem de frivolă chiar pentru erudiții noștri ne­muritori , nici chiar pentru literați nu este lipsită de interes și utilitate. Dar cum cel mai înalt institut de cultură națională ne-a impus un edict laconic și numerotat, ca un ordin de zi al unor bi­rocrați de infailibil mandarinat, cu obligația de a fi pus în practică, în toate școlile secundare, din chiar toam­na acestui an — ne simțim datori să luăm în discuție dictatura anonimă, deși erudită, a prezentelor „reguli or­­tografice“.­­ â. Nu știm încă numele și numărul so­mităților care au alcătuit acest cod or­tografic, valabil desigur și pentru ma­rele public, dornic să intre în ritmul oficial al scrierii corecte, ca să impre­sioneze printr'un prestigiu mistic ne-a fost oferit sub aspect de colectivitate și prin urmare de infinită reflexie înțe­leaptă. Timpul sacrelor opere anonime de profeți și inspirați credem însă că a dispărut de mult­ mai științific, deși mai profan, ar fi fost ca savanta adu­nare să ne fi expus criteriile generale și motivele speciale care­ a­u determinat-o să se fixeze la fiecare formă. Opiniile academice, în cazul ortografiei noastre,­­pot fi discutabile ca orice alte norme filologice. Incontestabil că și aceste reguli au în vedere principiul de mult stabilit al fo­netismului. U­n fonetism absolut este însă impracticabil, fie din cauza imper­ceptibilelor nuanțe de sunete, fie din­­tr-un simț de eufonie și de estetică a graficei. Există astăzi și filologi cu a­­parate, ca niște meticuloși preparatori de doze farmaceutice. Adoptarea teo­riilor și observațiilor acestora ne-ar duce la complicații inutile și uneori li­zibile. Fonetismul însuș este corectat în consecințele lui excesive de un alt principiu, al simplificării și unificării. Scrierea jumătăților și chiar sferturilor de sunete (e vorba de vocale) ne-a­r îndrepta spre un fel de chinezism orto­grafic, propovăduit de unii fonetiști înarmați cu instrumente de subtilă per­cepție a sonurilor. In acest modernism cade uneori și substanțiala broșură a­­cademică, înainte însă de a lua în discuție câ­teva forme ortografice propuse de sfatul erudiților oficiali, ne îngăduim să prevedem ineficacitatea aplicării lor, desigur prin circulare oportun și impe­rativ adresate profesorilor de limba ro­mână, de la toate liceele din țară. Cât timp manualele nu și-au unificat orto­grafia, e neserios să se impună dască­lilor să colaboreze cu elevii și cu bro­șura sacră în față să corecteze abaterile autorilor de la dreapta scriere. Apoi se poate presupune că învățământul se­cundar numără și câțiva profesori care își vor permite să discute și chiar să respingă unele hotărîri academice, pe bază de exemple scoase din cei mai buni scriitori naționali. Căci, în defini­­tiv, ortografia cunoaște forme insta­bile duble, deopotrivă de corecte și fo­losite de literați valoroși. Numai în Em­inescu, citând un mare poet admis și de Academie, se găsesc atâtea forme care derogă de la ortografia astăzi im­pusă , aci nu ne referim la licențele și creațiile lui personale. Amintim că poe­tul rimează nufăr cu sufăr, formă ul­timă condamnată de ucazul academic și înlocuită cu sufer, deși ambele sunt corecte și egal de utilizate, consacrân­­du­-se­ ca două forme strict literare. Pe cât putem, deduce din tonul im­perativ al broșurii între normele prefe­rate la fixarea formelor scrise uzul este cu blândețe cultivat. Dar uzul ce este altceva decât circulația pe care o impun unei fizionomii sonice scriitorii de prim rang ? Să admitem un moment că observațiile ortografice din severa broșură ar fi infailibile, pornite din­­tr‘o elaborare colectivă și savantă, s-ar putea crede că sunt neîndoelnice. Aca­demia greșește însă când își închipuie că­ un simplu ordin circular al Minis­terului de Instrucție va fi în stare să corecteze obiceiuri vechi, dobândite unele prin persuasiune metodică, altele prin teroarea notei, în special a profe­sorilor cu irezistibile înclinații de gră­mătici. Unificarea ortografiei manuale­lor de liceu ar fi o măsură insuficientă (dacă s’ar lua) cât timp nu se aplică acest principiu mai întâi manualelor de curs primar. Cu toții știm că oamenii de înaltă cultură au trăit toată viața sub ti­rania unor manii ortografice, adânc în­rădăcinate de un încăpățânat și iubit sau temut învățător, din primele clase, în care se imprimă cu putere neștearsă forme și noțiuni. Reforma, dacă ar trebui aplicată, in­diferent de valabilitatea regulelor im­puse, din cursul primar ar trebui să în­ceapă. Când, peste câțiva ani, după e­­laborări subterane și uriașe, onorata Academia va scoate o nou broșură, cu noi amendamente, va înlătura mai ușor capriciile unitare de acum, cu altele tot atât de unitare și, generalizate, ca și cele de astăzi, în caz că vor fi im­puse cu preferință micilor supuși cu si­labisiră grele și abecedare ilustrate, întâmpinările de mai sus ne pot bă­nui de o complicitate perfidă cu fond academic, autor al broșurii ortografice. Sugestiile noastre ar putea fi luate ca o indicație practică aplicată la învă­țământ. Fiindcă n’avem nici un man­dat special și nici nu-1 dorim, în dis­persarea și impunerea paragrafelor ele ortografie imperativă emise de Acade­mie, ne considerăm, dezlegați de res­ponsabilitatea unor măsuri de pedago­gie extinsă asupra școlilor primare și liceelor. In rândurile ce urmează în­cercăm a discuta, legitimitatea câtorva forme ortografice, precizându-ne și îndoelile sau convingerea noastră. Trecând în revistă câteva forme mai capricios stabilite de venerabilii cola­boratori ai avarei în explicații broșuri, ne iubește, în primul rând, demarcația ortografică făcută între cuvintele așa zise neaoșe și neologisme. Astfel, Aca­demia găsește corect dubletul tinerețe­­tinereță, însă ne obligă să scriem fi­­neță, nobleță, politeță și stricteță. E o strictețe nejustificată, cât timp uzul os­cilează între vocala finală e și ă, chiar la aceste neologisme. O fineță academică ni se pare un efort inutil de a înghiți un bastonaș sonic, pronunțând exclusiv forma dorită de broșura cu 14 pagini. Despre piersica zaharisită a erudi­tei instituții ne atingem cu multă neîn­credere, preferând atât de uzuala pier­sică. Academic vom fi obligați de­ aci înainte să pronunțăm văratic, sălbatic și un adolescent predisipus la reverii neștiințifice va fi un lunatic, neîngă­­duindu-și să-și aureoleze nostalgiile cu epitetul atât de folosit în forma luna­­tec. Fiindcă utilizarea lui­­ e aprobată numai ca sunet inițial și la verbele de conf. IV, terminate în­­ r.î, suntem con­vinși că paragraful de pravilă ortogra­fică s’a redactat fără participarea d-lui Ovid Densușianu, partizan (pentru ce motive nu interesează act) al unui­­ uniform, u­na din slăbiciunile vechei ortografii oficiale era păstrarea lui -u final; îl consideram, decedat cu asen­timentul doctei adunări. Dar, pe ici, pe colo, -n final reînviază. In unele ca­zuri s’ar putea motiva pe principiul fo­netismului strict, când - i este urmat de­­ u semiton. Dar de ce tocmai în cuvân­tul dibaciiu (așa îl­ scrie Academia) să-l anexăm parazitar, când­­ i e aci mai pur, iar în Matei, Mihai, Mai să-l eli­minăm , deși este un semiton perceptibil și fără­ aparate de înregistrare ? Nu mai vorbim de ortografia veselului Măscărici Vălătuc, erou­ d-lui Al. O. Teodoreanu, care acceptat membru al Academiei, fără­ discurs de recepție, și-a im­pus barocele forme: atribuiu, moi­u, itaiu. Nu era mai simplu să se pă­răsească acest tic venerabil, alungân­­du-se pretutindeni strigoiul lui­­­u fi­na! ! In scrierea altor neologisme, Acade­mia a consultat spiritul neuitatei Mița Baston, ploeșteancă, nepn­dicativă și amatoare de subtile „radicale“, indi­­cându-ne sever să adoptăm: budoar, culoar, toaletă. Ne amiintim să fi citit­m adolescența noastră curioasă de facilă erudiție un studiu al unui profesor de liceu, partizan al așa zisului iotacism. Broșura academică îl neîntronează cu o frecvență supărătoare. Vom scrie așa­dar numai: mălăieț, văpaie, voievod, vuiet, etc.,și, cu inadmisibil hhiat, vieață! La consonante, neologismele benefi­ciază­ de ciudățenii speciale, ca și la vo­cale. Se admite numai forma ecuator, astăzi considerată, cu totul pedantă, și se ostracizează obișnuitul ecuator, ter­men literar fixat cu predilecție. Iar, ca ridicolul să nu fie atenuat, ni se dă be­­nedicțiunea și pentru barbara ortogra­fie sangvin, alături de sanguin. Se condamnă mângâiosul peisagiu pentru franțuzitul peizaj și nu va mai fi permis să scriem personagiu, ci personaj, deși avem pluralul personagii. Fără bănuiala vreunui motiv, Aca­demia se îmbată de poezie, da­r sus­pină filosofie, când fonetismul dă aci precădere sunetului­­, și într’un caz și în­ celălalt. Privitor la numele proprii, suntem de acord că „substantivele etnice“ se scriu cu majusculă, mai ales că, o bună parte din presă, a introdus nejustificatul obi­cei de la utiliza român, francez, etc., prin confuzie cu adjectivul, însă de ce numele lunilor păstrează majuscula, iar al zilelor sunt decapitate de prestigiul literei mari inițiale ? Poate, fiindcă au nefericirea să fie mai multe într’un sin­gur an ? Procesul obișnuit al literaților e de a contrage adverbele compuse. Se scrie corect desigur, de asemenea, degrabă, degeaba, devreme, îndeajuns, etc., după cum scriitorii nu greșesc când utilizea­ză formele așadar, cu toate că, măcar că, întrucât, după ce, etc., mai înainte ca Academia să-și fi precizat doleanțele de separatism în faimoasa broșură. Nici scandarea unor expresiuni adverbiale nu e mai fericit semnalată, căci se scrie cu drept cuvânt: deapururea, deaval­­ma, dealungul, etc., și nu de-a­ pururea, de-a-valma­, de-a-lungul, cum ne reco­mandă înclinația spre silabisire a man­darinilor filologi. Dacă se suprimă linioara în forme ca : atotștiutor, dreptcredincios, atotpu­ternic, etc.,­­și pe bună dreptate) de ce se prevede ortografia în verigi a expre­siilor de mai sus ? In schimb nu suntem de acord în scrierea dacoromân, macedoromân, in­­doeuropean. De ce, poate tot din capri­ciu și obișnuință, după cum academica broșură statuează în cele mai multe ca­zuri. Am ajuns încet-încet și nu încet, încet, cum dispune al 55-lea ordin de zi orto­grafic la sfârșitul broșurii, căreia i se anexează, și două. „Specimene de orto­grafie nouă“, deși cu o greșală de gra­matică­ veche, în acest început de vers dintr’un pastel de Alecsandri. Fulgii sbor... Capricios și imperativ totul, Acade­mia oscilează între un fonetism absolut și altul ponderat, între uz și forme ar­bitrar impuse, între principiul simplifi­­ficării și al complicărilor inutile. Fară că (unii scriitori folosesc forma parcă des­pre care broșura nu stabilește nimic) rămânem tot atât­ de nelămuriți după doctele îndrumări ale filologilor oficiali, ca și înainte de a citi cele 55 „reguli or­tografice“. Sub titlul de broșură bene­vol consultativă și cu libertatea de exa­­men personal, opera de 14 pagini aca­demice poate fi inofensiv recomandată profesorilor de limba română , în nici un caz nu poate impune criterii fixe de ortografice. Avem și noi capriciile noa­stre ! Pompiliu CONSTANTINESCU 1 1) Reguli ortografice. (Academia română, Imprimeria Națională, 1932). Curier literar înfruntând inerția obștească a cititorului național și lipsa lui de interes estival, d. Ion Anestin a scos totuș revista de atitu­dine. La zid !... Inițiativa sa trebue remarcată în primul rând ca o primă încercare de a prezenta ac­tualitatea în imagini. Textul se reduce la un scurt editorial, independent, drastic în fond, dar fără inutile violențe verbale. Res­tul paginilor e alcătuit din caricaturi, șarje și compoziții. Cele trei numere, apărute până acum, sunt grupate în jurul câte unei ținte unitare. Primul săgetează Omul poli­tic, cel de al doilea Parlamentul, iar al trei­lea Vilegiatura. Apărute în condiții tehnice superioare, în occidentala editură Luceafă­rul, cele două albume ale d-lui I. Anestin ne fixează atenția asupra unei inovații pu­blicistice demnă de cel mai meritat succes. Dacă n’am releva decât un admirabil por­tret, cu irizări psihice, al d-lui Maniu, din șarja alertă și usturătoare a numerelor a­­părute, și e de ajuns ca La zid !... să-și jus­tifice deplin apariția. Dorim confratelui nos­tru un succes meritat, iar publicației sale bilunare o vitejească rezistență în timp. De mijloacele caricaturistului nu ne mai pu­tem îndoi. ‘W Revista regională a d-lui C. S. Făge­te­, Secolul, după o scurtă sincopă din care și-a revenit, cu debilitate și mai accentuată găsește de cuviință să-și prăznuească, odată cu apariția No. 26 (14 Aug. 1932), o jumă­tate de an de existență. Procedeul ni se pare ciudat, chiar în aceste vremuri, de cri­ză financiară și de cititori. A rezista șase luni și a se minuna singur de acest mira­col este, pentru Secolul, un just certificat de neîncredere în propriile sale­ mijloace. Și e normal să fie astfel, când raportăm reali­zările gazetei cu pretențiile ei programatice. Editorialul comemorativ recapitulează de­zideratele publicației ; nu sunt deloc mo­deste ; întâi au dorit ca Secolul să fie „o revistă de sinteză a cugetării și culturei ro­mânești”, apoi „să orienteze tineretul care se ridică și care caută”... Tineretul va fi ridicat el pe propriile pu­teri, va fi căutând desigur orientări diverse, însă în paginile Secolului n’am găsit decât unele articole anoste, altele foarte intere­sante, venind de la scriitori cu reputații sta­bilită aiurea, și multe foarte, multe teme­nele, mai ales politice. Despre proectele­­ de viitor ale Secolului ne mulțumim să luăm act și să așteptăm. P. C.

Next