Vremea, iulie-decembrie 1932 (Anul 5, nr. 244-268)
1932-08-21 / nr. 251
VREMEA Romanul -Sunt un pasionat și îndărătnic cercetător al psihologiei publicului cetitor , de la noi și din toate părțile. Mi se pare că nimic nu dezvăluie mai complet ceiace ar vrea să fie un vis, decât cărțile pe cari le caută și i le citește. Și, evident, ceiace vrea să fie e mult mai vorbitor decât ceia ce este. E ciudată, deci, dezinteresarea unui „anumit public“ de romanele polițiste. O sumară anchetă pe la librării și pe la chioșcuri vă va convinge, dacă mai e nevoie, că Pittigrilli și Dekobra se vând mai mult decât Edgar Wallace. Acest lucru se petrece și în Italia și în Franța, unde literatura erotic-sentimentală a fost întotdeauna mai apreciată decât cea de aventură și crimă. La noi, romanul polițist e savurat în cursul inferior de liceu și în anumite medii de funcționari (de obicei, cei de la Bănci). In cursul superior, colegienii descoperă romanul sentimental, la cari se vor opri pentru restul vieții (nu vorbesc de elită). In straturile cari rămân sub nivelul liceului, se alimentează cu romanele fascicole, cari nu sunt, în ele înșiși, decât o formă inferioară și impură a romanului sentimental. Faptele acestea ar trebui să dea de gândit. Disprețul elitei pentru romanul polițist este, iarăș, un amănunt destul de grav. Pentru că romanul polițist, când e scris de un condeiu ales — cum ar fi Edgar Wallace, Lapper, Leroux, — incontestabil de preferat unui roman erotic-sentimental din acelea cari stârnesc entuziasmele mulțimii. Un roman polițist este întotdeauna o lectură reconfortantă,stenică și pură, înainte de toate o lectură pură ; acolo toți criminalii sfârșesc prin a fi prinși, excrocii se sinucid iar detectivul se logodește. E singura speță de roman în care morala nu enervează , pentru că e un roman fantastic și logic, și nu știu dacă ați observat că în jocurile (iluzorii) ale fanteziei nebunești (adică perfect logice) există o paradisiacă puritate morală. Când cineva visează treaz, nu se închipuie niciodată criminal, borfaș, satir — ci se închipuie erou, binefăcător, detectiv, mecena. Visarea trează — când umbli pe stradă, când te odihnești fumând o țigare — e un monument de logică și de puritate, și nu trebuie confundată cu mizeriile sexuale și neurotice de cari face atâta caz Școala de la Viena. Puținul succes de care se bucură romanul polițist printre cetitorii români dovedește și altceva , dovedește puțina lor seriozitate. Un om care crede cu adevărat în ceva, care muncește consumându-se, care e preocupat ziua întreagă de o problemă serioasă,responsabilă — nu poate ceti ceia ce citește în general romanul : o literatură sentimentală, vulgară, cosmopolit-erotică. El are nevoie de un divertisment pur, gratuit, ceva inutil și agreabil ca o conversație între două femei proaste. El nu poate ceti un roman cu psihologie de a zecea mână, cu eroi vulgari (în sensul că vor să apară eroi, când nu sunt decât niște biete manechine), cu problematică ridiculă (e vinovată femeia ?), cu „poezie“ și „analiză“ inutilă Literatura aceasta vulgară poate satisface pe o croitoreasă,pe un student la drept, pe un funcționar — toți inși cari muncesc, e adevărat, dar nu muncesc dârz, cu responsabilitate și cu speranța unei mari victorii; muncesc ca să nu moară de foame, și idealul lor e să tragă chiulul cât mai mult — chiar dacă s’ar plictisi de moarte, ceasuri întregi, fără să facă nimic. Evident, față de asemenea cititori, literatura erotic-sentimentală prezintă toate deliciile, le flatează dorurile și imaginația, le flatează gustul și efortul (acel efort minim care, trecut, încântă pe cetitor de puterea inteligențului — și recompensează pe autor cu geniu). Dar un om care muncește așa cum trebuie, în orele lui libere se duce la un film prost sau citește un roman polițist. El nu cere cărții nici drame, nici Polițist , analiză psihologică, nici poezie. Cere să fie o povestire bine spusă, care să-l odihnească și să-l țină atent până la urmă. Am cunoscut cel puțin o jumătate duzină de oameni mari, savanți cu renume universal, cari citeau aproape zilnic, la încheierea lucrului, un roman polițist. Și cu cât era scris mai prost, mai direct, cu atât îl savurau mai mult. Iar celebrul filozof englez, McTaggart, cetise atât de multe romane polițiste, încât ajunsese o autoritate la Cambridge. El își amintea perfect toate amănuntele crimelor, toate trucurile detectivilor, toată încrengătura dramei. Era un bărbat care a studiat o viață întreagă logica lui Hegel, unul dintre cei mai lucizi gânditori ai timpului. E vrednic de analizat cauzele succesului romanului detectiv printre anglo-saxoni. In Anglia s’a perfecționat atât de mult acest gen încât izbutesc câteodată adevărate capodopere. Romanul ajunge o narațiune pură, fără balast și fără stilistică, cu personagii admirabile, vii și coherente, cu o intrigă desvăluită cu mână de maestru. In loc de a mai fii o poveste cu eroi și zmei, e o poveste cu criminali și detectivi. Dar e aceiași luptă între bine și rău — izvorul etern al fantasticului. E aceiași lungă serie de aventuri, de „încercări’ din povestea lui Amor și Psyche, din Măgarul de Aur, din Don Quichotte. După ce a trecut printr’o tristă serie de schimbări (romanul postcavaleresc, romanul misterios,lugubru, romanul foileton, încărcat, prolix, fad, factice,romanul aventură Far-West, romanul istoric, romanul spiritist) — iată că romanul de aventuri s-a întors iarăși la misiunea lui originară : acela de a povesti extraordinarul și neașteptatul fără nici o altă pretenție de a mișca sau amuza pe cetitor în afară de subiectul pur. Ne aflăm de data aceasta în fața narațiunii pure, care odihnește și desfată — și desfată cu atât mai mult cu cât o poți uita îndată ce ai lăsat cartea din mâini. Acum, • preferința Anglo-Saxonilor pentru o astfel de literatură se înțelege lesne. Oamenii aceia muncesc mult, și cu îndârjire și cu ideal. Viața e pentru ei dacă nu întotdeauna o luptă — cel puțin ceva care are un rost și o orânduire, ceva față de care visul e responsabil. Când asemenea oameni vor, deci, să se amuze — ei nu iau o carte mediocră, nici una porcoasă. Cel mult dacă femeile lor iau asemenea cărți. Ei preferă romanul polițist -pur, antrenant și neconfortabbil. Vor să viseze cu adevărat, să uite de munca lor, de viața care e grea și de socoteala pe care vor trebui s-o dea într'o zi. Un cetitor de romane polițiste e un vis cu simț moral, aproape un protestant. Faptul, deci, că publicul românesc nu frecventează literatura polițistă — mă îngrijește. E o dovadă de lene intelectuală, de lâncezire, de feminitate, înțeleg de ce numai liceenii citesc romanele polițiste, pentru că numai ei, în bloc, au o responsabilitate zi la zi verificată ; numai ei muncesc, sau trebuie să muncească, regulat; numai la vârsta lor visul depășește orice activitate normală. Dar mă tem să înțeleg de ce publicul cel mare preferă pe Pittigrilli și Dekobra lui Edgar Wallace. Pentru că ar trebui să spun că publicul cel mare e leneș, dezordonat, fără țel, fără responsabilitate, vacuu și sărac cu duhul. Iar literatura pe care o citește — și pe care nu o citește ca amuzament, ci cape o literatură bună — îi umple golurile sufletești cu psihologie de cinci parale, cu ideile idioate, cu vicii inutile, cu ideologie, poezie, medicină frauduloasă. In loc să se distreze două ore cu un roman polițist, cum face englezul, el citește patru ceasuri și discută patruzeci o carte mediocră pe care o ia, apoi, îndreptar și în viață și în Artă. Cel puțin dacă ar uita ce citește. Dar numai cărțile excelente și cele proaste de tot se uită : una mediocră, niciodată. MIRCEA ELIADE - Apocalips - Veda, relativă, [pe dealuri ruginită, Iți joacă in orbite Un roșu grav, final, pământul pare n spațiu un parc autumnal svâcnind în nebuloasa etern nedefinită. Aștepți o judecată ce ntârzie în sânge, — pe paginile sfinte Cuvântul e rugină,... întinsă în dezastrul de roșie lumină, Treimea desbinată amenință și plânge, îngrămădit în scorburi de frică și urgie, doar gându-ți ese~afară prelins prin bolovani, se sbate n tine speța întinsă peste ani și simți că ești o chee întoarsă î n veșnicie. GRIGORE CLUCERU 21 August 1932 7 CRONICA LITERARA Capricii ortografice ") Credem că n’am dat dovada frecventă a unui scrupulos grămătic, în obiecțiile făcute aci scriitorilor noștri. O repulsie firească față de amănunt, ca și convingerea că ortografia română e în curs de stabilizare ne-au împiedicat totdeauna să lunecăm în observații de meschin pedantism. Dacă de data aceasta ne abatem de la un principiu de normală toleranță, o facem numai fiindcă ne aflăm însfârșit gratificați cu o savantă și îndelung elaborată broșură, de 14 pagini, emisă din oficina Academiei române. Nu putem spune că problema ortografică ar fi extrem de frivolă chiar pentru erudiții noștri nemuritori , nici chiar pentru literați nu este lipsită de interes și utilitate. Dar cum cel mai înalt institut de cultură națională ne-a impus un edict laconic și numerotat, ca un ordin de zi al unor birocrați de infailibil mandarinat, cu obligația de a fi pus în practică, în toate școlile secundare, din chiar toamna acestui an — ne simțim datori să luăm în discuție dictatura anonimă, deși erudită, a prezentelor „reguli ortografice“. â. Nu știm încă numele și numărul somităților care au alcătuit acest cod ortografic, valabil desigur și pentru marele public, dornic să intre în ritmul oficial al scrierii corecte, ca să impresioneze printr'un prestigiu mistic ne-a fost oferit sub aspect de colectivitate și prin urmare de infinită reflexie înțeleaptă. Timpul sacrelor opere anonime de profeți și inspirați credem însă că a dispărut de mult mai științific, deși mai profan, ar fi fost ca savanta adunare să ne fi expus criteriile generale și motivele speciale care au determinat-o să se fixeze la fiecare formă. Opiniile academice, în cazul ortografiei noastre,pot fi discutabile ca orice alte norme filologice. Incontestabil că și aceste reguli au în vedere principiul de mult stabilit al fonetismului. Un fonetism absolut este însă impracticabil, fie din cauza imperceptibilelor nuanțe de sunete, fie dintr-un simț de eufonie și de estetică a graficei. Există astăzi și filologi cu aparate, ca niște meticuloși preparatori de doze farmaceutice. Adoptarea teoriilor și observațiilor acestora ne-ar duce la complicații inutile și uneori lizibile. Fonetismul însuș este corectat în consecințele lui excesive de un alt principiu, al simplificării și unificării. Scrierea jumătăților și chiar sferturilor de sunete (e vorba de vocale) ne-ar îndrepta spre un fel de chinezism ortografic, propovăduit de unii fonetiști înarmați cu instrumente de subtilă percepție a sonurilor. In acest modernism cade uneori și substanțiala broșură academică, înainte însă de a lua în discuție câteva forme ortografice propuse de sfatul erudiților oficiali, ne îngăduim să prevedem ineficacitatea aplicării lor, desigur prin circulare oportun și imperativ adresate profesorilor de limba română, de la toate liceele din țară. Cât timp manualele nu și-au unificat ortografia, e neserios să se impună dascălilor să colaboreze cu elevii și cu broșura sacră în față să corecteze abaterile autorilor de la dreapta scriere. Apoi se poate presupune că învățământul secundar numără și câțiva profesori care își vor permite să discute și chiar să respingă unele hotărîri academice, pe bază de exemple scoase din cei mai buni scriitori naționali. Căci, în definitiv, ortografia cunoaște forme instabile duble, deopotrivă de corecte și folosite de literați valoroși. Numai în Eminescu, citând un mare poet admis și de Academie, se găsesc atâtea forme care derogă de la ortografia astăzi impusă , aci nu ne referim la licențele și creațiile lui personale. Amintim că poetul rimează nufăr cu sufăr, formă ultimă condamnată de ucazul academic și înlocuită cu sufer, deși ambele sunt corecte și egal de utilizate, consacrându-se ca două forme strict literare. Pe cât putem, deduce din tonul imperativ al broșurii între normele preferate la fixarea formelor scrise uzul este cu blândețe cultivat. Dar uzul ce este altceva decât circulația pe care o impun unei fizionomii sonice scriitorii de prim rang ? Să admitem un moment că observațiile ortografice din severa broșură ar fi infailibile, pornite dintr‘o elaborare colectivă și savantă, s-ar putea crede că sunt neîndoelnice. Academia greșește însă când își închipuie că un simplu ordin circular al Ministerului de Instrucție va fi în stare să corecteze obiceiuri vechi, dobândite unele prin persuasiune metodică, altele prin teroarea notei, în special a profesorilor cu irezistibile înclinații de grămătici. Unificarea ortografiei manualelor de liceu ar fi o măsură insuficientă (dacă s’ar lua) cât timp nu se aplică acest principiu mai întâi manualelor de curs primar. Cu toții știm că oamenii de înaltă cultură au trăit toată viața sub tirania unor manii ortografice, adânc înrădăcinate de un încăpățânat și iubit sau temut învățător, din primele clase, în care se imprimă cu putere neștearsă forme și noțiuni. Reforma, dacă ar trebui aplicată, indiferent de valabilitatea regulelor impuse, din cursul primar ar trebui să înceapă. Când, peste câțiva ani, după elaborări subterane și uriașe, onorata Academia va scoate o nou broșură, cu noi amendamente, va înlătura mai ușor capriciile unitare de acum, cu altele tot atât de unitare și, generalizate, ca și cele de astăzi, în caz că vor fi impuse cu preferință micilor supuși cu silabisiră grele și abecedare ilustrate, întâmpinările de mai sus ne pot bănui de o complicitate perfidă cu fond academic, autor al broșurii ortografice. Sugestiile noastre ar putea fi luate ca o indicație practică aplicată la învățământ. Fiindcă n’avem nici un mandat special și nici nu-1 dorim, în dispersarea și impunerea paragrafelor ele ortografie imperativă emise de Academie, ne considerăm, dezlegați de responsabilitatea unor măsuri de pedagogie extinsă asupra școlilor primare și liceelor. In rândurile ce urmează încercăm a discuta, legitimitatea câtorva forme ortografice, precizându-ne și îndoelile sau convingerea noastră. Trecând în revistă câteva forme mai capricios stabilite de venerabilii colaboratori ai avarei în explicații broșuri, ne iubește, în primul rând, demarcația ortografică făcută între cuvintele așa zise neaoșe și neologisme. Astfel, Academia găsește corect dubletul tinerețetinereță, însă ne obligă să scriem fineță, nobleță, politeță și stricteță. E o strictețe nejustificată, cât timp uzul oscilează între vocala finală e și ă, chiar la aceste neologisme. O fineță academică ni se pare un efort inutil de a înghiți un bastonaș sonic, pronunțând exclusiv forma dorită de broșura cu 14 pagini. Despre piersica zaharisită a eruditei instituții ne atingem cu multă neîncredere, preferând atât de uzuala piersică. Academic vom fi obligați de aci înainte să pronunțăm văratic, sălbatic și un adolescent predisipus la reverii neștiințifice va fi un lunatic, neîngăduindu-și să-și aureoleze nostalgiile cu epitetul atât de folosit în forma lunatec. Fiindcă utilizarea lui e aprobată numai ca sunet inițial și la verbele de conf. IV, terminate în r.î, suntem convinși că paragraful de pravilă ortografică s’a redactat fără participarea d-lui Ovid Densușianu, partizan (pentru ce motive nu interesează act) al unui uniform, una din slăbiciunile vechei ortografii oficiale era păstrarea lui -u final; îl consideram, decedat cu asentimentul doctei adunări. Dar, pe ici, pe colo, -n final reînviază. In unele cazuri s’ar putea motiva pe principiul fonetismului strict, când - i este urmat de u semiton. Dar de ce tocmai în cuvântul dibaciiu (așa îl scrie Academia) să-l anexăm parazitar, când i e aci mai pur, iar în Matei, Mihai, Mai să-l eliminăm , deși este un semiton perceptibil și fără aparate de înregistrare ? Nu mai vorbim de ortografia veselului Măscărici Vălătuc, erou d-lui Al. O. Teodoreanu, care acceptat membru al Academiei, fără discurs de recepție, și-a impus barocele forme: atribuiu, moiu, itaiu. Nu era mai simplu să se părăsească acest tic venerabil, alungându-se pretutindeni strigoiul luiu fina! ! In scrierea altor neologisme, Academia a consultat spiritul neuitatei Mița Baston, ploeșteancă, nepndicativă și amatoare de subtile „radicale“, indicându-ne sever să adoptăm: budoar, culoar, toaletă. Ne amiintim să fi cititm adolescența noastră curioasă de facilă erudiție un studiu al unui profesor de liceu, partizan al așa zisului iotacism. Broșura academică îl neîntronează cu o frecvență supărătoare. Vom scrie așadar numai: mălăieț, văpaie, voievod, vuiet, etc.,și, cu inadmisibil hhiat, vieață! La consonante, neologismele beneficiază de ciudățenii speciale, ca și la vocale. Se admite numai forma ecuator, astăzi considerată, cu totul pedantă, și se ostracizează obișnuitul ecuator, termen literar fixat cu predilecție. Iar, ca ridicolul să nu fie atenuat, ni se dă benedicțiunea și pentru barbara ortografie sangvin, alături de sanguin. Se condamnă mângâiosul peisagiu pentru franțuzitul peizaj și nu va mai fi permis să scriem personagiu, ci personaj, deși avem pluralul personagii. Fără bănuiala vreunui motiv, Academia se îmbată de poezie, dar suspină filosofie, când fonetismul dă aci precădere sunetului, și într’un caz și în celălalt. Privitor la numele proprii, suntem de acord că „substantivele etnice“ se scriu cu majusculă, mai ales că, o bună parte din presă, a introdus nejustificatul obicei de la utiliza român, francez, etc., prin confuzie cu adjectivul, însă de ce numele lunilor păstrează majuscula, iar al zilelor sunt decapitate de prestigiul literei mari inițiale ? Poate, fiindcă au nefericirea să fie mai multe într’un singur an ? Procesul obișnuit al literaților e de a contrage adverbele compuse. Se scrie corect desigur, de asemenea, degrabă, degeaba, devreme, îndeajuns, etc., după cum scriitorii nu greșesc când utilizează formele așadar, cu toate că, măcar că, întrucât, după ce, etc., mai înainte ca Academia să-și fi precizat doleanțele de separatism în faimoasa broșură. Nici scandarea unor expresiuni adverbiale nu e mai fericit semnalată, căci se scrie cu drept cuvânt: deapururea, deavalma, dealungul, etc., și nu de-a pururea, de-a-valma, de-a-lungul, cum ne recomandă înclinația spre silabisire a mandarinilor filologi. Dacă se suprimă linioara în forme ca : atotștiutor, dreptcredincios, atotputernic, etc.,și pe bună dreptate) de ce se prevede ortografia în verigi a expresiilor de mai sus ? In schimb nu suntem de acord în scrierea dacoromân, macedoromân, indoeuropean. De ce, poate tot din capriciu și obișnuință, după cum academica broșură statuează în cele mai multe cazuri. Am ajuns încet-încet și nu încet, încet, cum dispune al 55-lea ordin de zi ortografic la sfârșitul broșurii, căreia i se anexează, și două. „Specimene de ortografie nouă“, deși cu o greșală de gramatică veche, în acest început de vers dintr’un pastel de Alecsandri. Fulgii sbor... Capricios și imperativ totul, Academia oscilează între un fonetism absolut și altul ponderat, între uz și forme arbitrar impuse, între principiul simplifificării și al complicărilor inutile. Fară că (unii scriitori folosesc forma parcă despre care broșura nu stabilește nimic) rămânem tot atât de nelămuriți după doctele îndrumări ale filologilor oficiali, ca și înainte de a citi cele 55 „reguli ortografice“. Sub titlul de broșură benevol consultativă și cu libertatea de examen personal, opera de 14 pagini academice poate fi inofensiv recomandată profesorilor de limba română , în nici un caz nu poate impune criterii fixe de ortografice. Avem și noi capriciile noastre ! Pompiliu CONSTANTINESCU 1 1) Reguli ortografice. (Academia română, Imprimeria Națională, 1932). Curier literar înfruntând inerția obștească a cititorului național și lipsa lui de interes estival, d. Ion Anestin a scos totuș revista de atitudine. La zid !... Inițiativa sa trebue remarcată în primul rând ca o primă încercare de a prezenta actualitatea în imagini. Textul se reduce la un scurt editorial, independent, drastic în fond, dar fără inutile violențe verbale. Restul paginilor e alcătuit din caricaturi, șarje și compoziții. Cele trei numere, apărute până acum, sunt grupate în jurul câte unei ținte unitare. Primul săgetează Omul politic, cel de al doilea Parlamentul, iar al treilea Vilegiatura. Apărute în condiții tehnice superioare, în occidentala editură Luceafărul, cele două albume ale d-lui I. Anestin ne fixează atenția asupra unei inovații publicistice demnă de cel mai meritat succes. Dacă n’am releva decât un admirabil portret, cu irizări psihice, al d-lui Maniu, din șarja alertă și usturătoare a numerelor apărute, și e de ajuns ca La zid !... să-și justifice deplin apariția. Dorim confratelui nostru un succes meritat, iar publicației sale bilunare o vitejească rezistență în timp. De mijloacele caricaturistului nu ne mai putem îndoi. ‘W Revista regională a d-lui C. S. Făgete, Secolul, după o scurtă sincopă din care și-a revenit, cu debilitate și mai accentuată găsește de cuviință să-și prăznuească, odată cu apariția No. 26 (14 Aug. 1932), o jumătate de an de existență. Procedeul ni se pare ciudat, chiar în aceste vremuri, de criză financiară și de cititori. A rezista șase luni și a se minuna singur de acest miracol este, pentru Secolul, un just certificat de neîncredere în propriile sale mijloace. Și e normal să fie astfel, când raportăm realizările gazetei cu pretențiile ei programatice. Editorialul comemorativ recapitulează dezideratele publicației ; nu sunt deloc modeste ; întâi au dorit ca Secolul să fie „o revistă de sinteză a cugetării și culturei românești”, apoi „să orienteze tineretul care se ridică și care caută”... Tineretul va fi ridicat el pe propriile puteri, va fi căutând desigur orientări diverse, însă în paginile Secolului n’am găsit decât unele articole anoste, altele foarte interesante, venind de la scriitori cu reputații stabilită aiurea, și multe foarte, multe temenele, mai ales politice. Despre proectele de viitor ale Secolului ne mulțumim să luăm act și să așteptăm. P. C.