Vremea, iulie-decembrie 1933 (Anul 6, nr. 294-318)

1933-09-24 / nr. 306

24 SEPTEMBRIE 1933 RĂNIREA PRINȚULUI NICOLAE leafa. „Brașovul in primii ani ai mei de carieră — când eram destul de tânăr — eram prieten bun cu Prințul Nicolae — care pe atunci avea numai 11 ani și jumătate. Prințul venia la mine acasă de unde mi-a ridicat toate armele. Seara, după masă, pentru că eram invitat regulat să iau masa cu Prin­țul și preceptorul său Otto Langhe, făceam exerciții de tir în toate becu­rile electrice, cu revolverele și cara­binele mele. Preceptorul alarmat de ceia ce fac cu elevul său mi-a zis în­tr’o zi: — Prințul e mic. II ceartă tatăl său — și-l iartă în cele din urmă, însă si­tuația d-tale de magistrat serios al Sinaiei se clatină. Intr’o dimineață, îmi aduc perfect de bine aminte (24 ianuarie 1913). Prințul cum s­a sculat a fugit la ar­me și­ a început să se joace cu ele. In butoiul unui revolver mic, făcut cadou de mine, rămăsese un glonț care a luat foc rănind pe Prinț între dege­tul mare și arătător. Prințul s’a spe­riat și­ a spus că Cincinat e de vină deoarece el mi l-a dat. In timpul a­­cesta se răspândise vestea peste tot că eu am tras în Prinț într’un mo­ment de ebrietate. Imediat sub­ prefec­­tul Sinaiei a telegrafiat Prefectului de Prahova Vlahide, iar primul-mi­­nistru Ion I. C. Brătianu a cerut prin Siguranță arestarea mea. Eu în timpul acesta eram în ins­pecție prin județ. Intorcându-mă am rămas îngrozit la cele auzite. Imediat am dat o telegramă la palat prin care spuneam : „Pun capul la dispoziția dinastiei“­ literar“ îl scot pe cheltueala mea. La ultima întrevedere pe care am avut-o cu Regele și acea­sta a fost cu ocazia dejunului dat de Majestatea Sa scriitorilor, i-am spus : — Majestate „Brașovul literar“ este o revistă cu idei — dar fără fonduri, pe câtă vreme „Țara Bârsei“ n’are idei — dar are fonduri“. — Iți dau o ideie mi-a răspuns Re­ge, fuzionați. Am tăcut din gură. Ce era să mai zic în fața unui astfel de răspuns ? Maestrul pare obosit. A vorbit atât. Se făcuse aproape întuneric. Și tre­buia să plec. Mă ridic. Dar în timp ce ne luăm rămas bun îmi spune : — Ce-ai zice de-o epigramă cu Iu­­liu Maniu ? Știi cu lupta lui... Ia a­­scult-o ! „Sa lupți cu’n vultur când ești uliu­l ori naiv, o­ri temerar Maniu dintr’un simplu IULIU Vrea să-și dea aer de Cezar“. D-ra secretară vrea să-l convingă că o astfel de epigramă ar putea să-l coste cândva. Insă maestrul mă roagă s’o public. L-am ascultat. a. ^ÜERIEj •crea unei audien­ț­ei onor­ că-i pot obține cu o au­r. ajei­f £ a °­in dejun în ziua când se va sta la Sinaia. Dar d-l Bordeaux cemocrat și republican a preferat ca­sa­erarhică... A doua zi, la ora 9, când pe sălile priatului Peleș, aghiotanții și doamne­le de onoare dau raportul Majestații Sale — doamna de onoare Bengescu a prezentat și recomandația d-lui Mi­nistru Dissescu prin care solicita o au­diență pentru Henry Bordeaux. Rege­le crezând că d. Bordeaux este un re­prezentant al marilor case de vinuri din Bordeaux — și cum pe d. Dissescu îl știa cu vie — a răspuns d-nei Ben­gescu scurt: — N’am nevoie de Bordeaux — pre­fer Mossel. Audiența era deci terminată. Henry Bordeaux mi-a telefonat disperat. L-am chemat la Sinaia asigurându-l după cum i-am promis de o audient și un dejun la Peleș. După masă am mers la Regina Maria și i-am povestit întâmplarea cu Bordeaux. Majestatea Sa a povestit Regelui cele întâm­plate. Amândoi s’au distrat mult pe chestiunea aceasta. Regele însă a dat ordin să se pregătească pentru a doua zi un dejun pur franțuzesc­­ și vi­nuri Bordeaux. Mă invitase și pe mine și pe Bordeaux pentru a doua zi la masă. Academicianul de astăzi sim­­țindu-se în largul lui, cu mâncări nu­mai franțuzești și mai ales vinuri Bordeaux , a început să converseze cu prințesa Elisabeta a cărui timiditate este cunoscută. A întrebat-o diferite lucruri. Dacă i-a cetit operile, dacă face excursii, dacă își scrie memoriile.. Prințesa, din timiditate, de la început i-a răspuns „Nu“. Al doilea răspuns a fost tot „Nu“ — însă mai rece și mai accentuat. Iar la al treilea „Nu“ — când și Bordeaux zăpăcit de în­curcătura în care căzuse, mai luase un pahar de Bordeaux — prințul Carol mi-a spus: — Cincinat, prietenul d-tale și-a băut numele. După aceasta însă Re­gele a început o discuție serioasă asu­pra istoriei și a psihologiei francezu­lui. Regele citește o bună parte din o­­pera lui Bordeaux — ceea ce pe aca­demicianul de astăzi — l-a flatat la culme. DESPRE REGELE DE ASTĂZI Actualul Rege Carol al I1-lea era foarte apreciat de fostul Rege Carol I-u, care l-a crescut într-o disciplină austeră: încă de tânăr Prințul era sufletul tuturor mișcărilor culturale și sportive ale generației sale. El a creiat ordi­nul cercetașilor și­ a instalat în fiecare capitală de județ inspectorii cerceta­șilor. Cu această instituție a dat un mare elan tinerimii pentru sporturi și­ a căutat să le modifice mentalita­tea orientală de atunci. Prințul — mi-a ordonat atunci să fac un imn al cercetașilor — care a rămas și astăzi. Iar Castaldi a fost chemat telegrafic să-i facă muzica. Cu acest prilej a fost o vie discuție între Dinicu­l invitat de Carmen Sylva ca muzicant al pa­latului și valorosul compozitor italian care nu-și prea menaja expresiile când vorbea cu conducătorul de pe atunci al Filarmonicei. NEGUSTORUL DIN SINAIA... Nu pot să uit o scenă dintr’o ex­cursie a cercetașilor. Plecasem în munți cu toți cercetașii din Sinaia. O ploaie măruntă lustruia foile pădurii. La un moment dat Prințul nicăieri. După ce l-am căutat disperați vre-o douăzeci de minute l-am găsit sub un pom verde, făcea morală unui băiat de țigan, cismar în Sinaia — care dase foc peste noapte școlii. In urma doja­­nei făcute de către Prinț — țiganul a devenit un bun cercetaș. Astăzi acest băiat de țigan — atât de stricat atunci — este unul dintre cei mai harnici și cinstiți negustori din Sinaia. GENERALUL NĂSTUREL... Eram odată la Focșani împreună cu actualul Rege. Se slujise un Te- Deum la biserica din Focșani unde asistase și Majestatea Sa. In timpul mesei — generalul Năsturel care cân­tase la strană în timpul slujbei reli­gioase — se lăuda față de Prinț — că este poiet deoarece a versificat co­roana României. Alteța Sa i-a spus că nu e prudent să se laude când Cincinat este de față. — Să te aștepți d-le General că o să-ți facă o epigramă. Generalul Nă­sturel a răspuns că nu se poate deoa­rece „am fost bun prieten cu tată-sa și maică-sa — coana Polina. Și a po­vestit Prințului o anecdotă. Cum a venit la noi acasă — și-a putut să spar­gă un — un butoi cu sabia. Eu nu eram atent la ce spunea generalul. Mă munceam să-i fac o epigramă. Și când generalul spunea că e dispus de luptă cu mine i-am trântit epigrama : — „E neegală lupta noastră Și cum m’ași război cu el Când eu în litere sunt nastur iar generalul... Năsturel“. ÎNFIINȚAREA CAZINOULUI DIN SINAIA La solemnitatea deschiderii cazinou­lui din Sinaia — primul-ministru G. Cantacuzino m’a rugat să improvizez o odă — deoarece va asista și Familia Regală. Îmi aduc aminte numai de câteva rânduri. De când ai pus piciorul, Sire Pe acest pământ ce te așteaptă Din ură s’a născut iubire Și liniște din spodială“. Regele m’a chemat la dejun și mi-a spus că atunci când voi transcrie poe­zia — să modific două rime cari i s’au părut neologistice. („Vis“ și „paradis“, — înlocuindu-se cel din urmă cu ,rai“). Această odă a fost declamată de scriitorul Radu Cosmin­­— deoarece eu nu puteam să apar pe scenă fiind ma­gistrat. ACUZAT DE SOCIALISM... Mi s’a întâmplat odată să judec un proces al Domeniilor Coroanei — cu niște țărani. Desigur că mă găseam într’o situație foarte dificilă. Am cătat să fiu cât se poate de impar­țial. Procesul a fost câștigat de ță­rani. Kalinderu nemulțumit că Admi­nistrația Domeniilor Coroanei a pier­dut, a căutat să mă prezinte Regelui ca pe un fel de socialist... Regele însă i-a ripostat : — Sunt convins că Administrația Coroanei Regale n'a avut drepta­te — iar d. Cincinat este un om foarte drept. Acelaș lucru mi s’a întâmplat oda­tă și cu Prințul George Bibescu. Eram în gara Comarnic cu actualul Rege. Cum m’a văzut Prințul a și întrebat pe rege: — Ce, vorbești cu socialiștii ? Regele a răspuns: — Probabil că ai pierdut vreun proces. Intr’adevăr regele ghicise. Intr'un proces — cu un țăran pe care îl jude­casem eu — Prințul Bibescu pierduse. 4 IANUARIE După tristul evenimentt dela 4 Ia­nuarie eram foarte amărât și suspec­tat de guvern pentru amiciția și de­votamentul arătat față de marele exi­lat. Atunci am scris o odă — „Pre­față la cântecele unui greier“. In viața mea de pribegie Gonit mereu de al soartei lici Am îngânat cântece mici De dragoste și ironie. Și am rătăcit întreaga țară Cinstit cu o leafă de aprod Purtând cu mine o chitară Și-o inimă în loc de cod. In 1930 — mă găseam la Oradia. Stăm la biroul meu — când servi­torul meu ungur — a intrat cu o foiță pe care scria în ungurește : „A sosit Prințul Carol în țară“. De bucurie am scos și eu o foiță, însă de 1000 lei și i-am dat-o. Servitorul s’a uitat neîncrezător la mine. S’a explicat apoi Procurorul ge­neral de ce bucuria îi este atât de mare la această veste. DIN TRISTEȚILE MAESTRULUI Ce să-ți spun despre mine, de­cât că mă simt foarte prost. Atmosfera provincială mă omoară. Doresc Bucu­­reștiul. Pe urmă seafa. Nu-mi ajunge 21 Dacă putem învăța ceva din istorie și­­ din istoria civilizațiilor, atunci fără îndoială că acel lucru este următorul : nimic nu se dis­truge prin critică, nimic nu-și jus­tifică existența sau rostul prin națiune; nici negarea unei valori, nici afirmarea ei nu depinde de inteligența sau de voința noastră; o valoare este suprimată numai prin creiarea altei valori, un sens este anulat prin creiarea al­tui sens, o concepție a lumii ră­mâne în picioare — oricât ar fi ea de absurdă, de înapoiată, de șubredă — până ce e înlocuită de altă concepție despre lume. Dacă putem înțelege ceva din acest exasperant mister al vieței și al istoriei, trebue să recunoaștem că nimic nu contează în afară de gestul inițial al vieții, creația. Perfecțiunea de care viața este o absurditate, nu ține niciodată seama. Un lucru perfect este o abstracțiune, un ideal, o­­ himeră. In locul perfecțiunii, viața ne o­­feră orgianicitatea, trăirea articu­lată, stilul. Orice am face noi, oricât ne-am zbate cu infinitele resurse ale vi­­ligenței noastre — nu putem trece peste acest adevăr simplu : că singura justificare a unui gest este orgianicita­tea lui. Inutil să re­flectezi, inutil să critici, inutil să lauzi, un lucru, un om, o jude­cată, rezistă atât timp cât rămân alimentate de viața din jurul lor. Nu există decât o singură posibi­litate de negație : depășirea lor, înecarea vieții lor cu altă viață, mai vastă, mai densă, mai fertilă. Astfel stând lucrurile, singura certitudine practică, de care ne putem folosi pentru articularea vieții noastre proprii, este urmă­toarea : că existența trebuie să coincidă cu creația­, că a fi tre­buie să însemne o creație conti­nuă, o neîntreruptă depășire, îmbogățire a vieții universale cu o forme noi și vii, cu gesturi noi și fertile. Suntem, întrucât viața noastră este un organism — adică o structură bine articulată, în care seva circulă fără obstacole, în care formele se împlinesc unele pe altele, în care a supraviețui în­seamnă a se­creza neîncetat pe sine. Aici nu există „superior" și „inferior“ ; nu se poate spune despre o formă că este mai bună decât alta. Tot ce se poate spune este că poate folosi de model, că poate folosi de metodă, că poate fi înțeleasă de mai multă lumie, că valențele ei sunt mai mici sau mai mari, că realizează mai aproape de universalitate îndemnul inițial al vieții. Singura justificare a unei exis­tențe este viața din ea, intensita­tea, fertilitatea, adâncimea ei. B­u­­curia, lumina, victoria, caritatea, depășirea, continua depășire, spe­ranțe — toate acestea sunt semne că viața gâlgie acolo plină și or­ganizată. Apreciezi un om, o gân­dire, o operă — după autenticita­tea lor; adică după gradul de a­­propriere de coincidența existen­ță = creație. 22 Culturile sau civilizațiile nu stau niciodată, între ele, în raport de inferioritate sau superioritate. Este absurd să spui că civilizația austro-asiatică, de pildă, este in­ferioară civilizației indiene, iar a­­ceasta inferioară .civilizației medi­­t­eraniene. Fiecare au un stil a­­parte, și noțiunea de „inferior" sau „superior“ (ca și acela de „perfecțiune") trebuie aplicată înăuntrul acestui stil ; ea poate a­­vea un sens numai față de istoria acestei culturi, de formele vii și moarte ale acestei civilizații. Singurul criteriu de comparație al culturilor și civilizațiilor este gradul lor de universalitate; unele culturi sunt pur locale, altele sunt (sau tind a fi) universale ; adică, au o valabilitate mult mai ridi­cată. Evident, nu există cultură — cât ar fi ea de ,,primitivă" — care să nu poată fertiliza o altă cultură. Dar unele culturi (cea mediteraniană, cea indiană) au izbutit să-și sublinieze stilul lor, tipul lor speci­fic, în metodă. Și metodele sunt, cel puțin temporar, universal aplicabile. Asta nu înseamnă că o civiliza­ție austro-asiatică este „inferioa­ră" civilizației noastre. Sunt cre­­iatori cari au făcut școală , alții, i­ari au rămas izolați. Sunt familii de plante cu peste o mie de spe­cii; altele, cu două sau trei specii. 23 Faceți cu grijă deosebirea în­tre bunul simț ana­lfabetic și bu­nul simț cultivat. Bunul simț anal­­fabetic (rural sau urban) are înapoia lui istoria, judecata lumii, prezența proverbului. Bunul simț cultivat are înapoia lui o clasă socială, o lașitate, o spaimă de ridicul. Ruralul se teme de ri­­dicul pen­tru că îi opune „omenia" lui Dumnezeu ; cultivatul cu bun simț se teme de ridicul pentru că îi opune confortul lui individual, superstițiile clasei lui sociale. Ri­­diculul ,pentru rurali, este nebu­nie, ne-om, ne­bun. Pentru culti­­­v­atul cu bun simț, este pur și sim­plu ridicul (adică situație peni­bilă individuală, ființă personală), jicnire și sufe­re o parte pro­verbul — de cealaltă parte „spi­ritul“. MIRCEA ELIADE Fragmente nefilozofice 9 Țara oamenilor atenuați de EMIL CIORAN Nimic nu este mai rușinos și mai compromițător decât echilibrul la popoarele mici. In culturile mari și la popoarele mari, echilibrul are un caracter de grandoare și de monumentalitate, deoarece am­ploarea stilului de viață în care se desvoltă, face din echilibru alt­ceva decât o formă limitată sau um compromis rușinos, convertinn­­du-l intr’un fel de expresie a unei mari seninătăți, a unei viziuni monumentale și a unei superiori­tăți transcendente. In culturile mici, în culturile necreatoare, echi­librul este expresia unei deficiențe, a u­nei incapacități organice. Ne­­putându-și crea un stil de viață, de­oarece n’au impulsul unei direc­țiuni interioare, a unei orientări specifice, trăesc în compromis ca într’o fatalitate. Dar din moment ce culturile mici nu pot creia, din moment ce ele sunt lovite de o­­ sterilitate inițială și ineluctabilă,­­ cum se pot ele totuși salva pen­­­tru a nu fi nimic ? Numai prin exces, prin nebunie și prin absur­ditate. Dar întreb pe oricine : unde este în această țară excesul, ma­rea nebunie și gestul absurd ? Un­de se găsește în această țară un clocot­­ de mari pasiuni, unde se află marile neliniști și unde se pot­ întâlni gesturile inexplicabile ? To­tul este prea explicabil în această țară, a cărei minoră raționali­tate o face atât de simpatică și atât de puțin interesantă. Echili­brul ei nu rezultă dintr’o împli­nire în sine, dintr’o mare senină­tate ce o succede uneori marilor tulburări, ci din lipsa curajului de a trăi, de a se afirma, din lipsa acelei energii care te avântă ira­țional și nemotivat, ducându-te fie la ultime transfigurări, fie la pră­bușiri definitive. A fi român în­seamnă a fi o ființă cu multă apă în sânge. Și această diluare se gă­sește în toate planurile vieții. Lipsa de orgoliu național, scepti­cismul în­ toate domeniile, neîn­crederea superficială, absența to­tală a oricărui gen de mesianism, ironia ușoară și periferică, amabi­litatea instabilă și trecătoare,toate aceste sunt aspecte ale diluării in­terne, sunt expresii ale compromi­sului organic, care n’are în nici un fell voința de a fi unilaterală din­tr’o mare pasiune excesivă dintr'o neliniște adâncă și absurdă dintr’o infinită frământare, România ne­­putându-și lega numele de nici o creație prea mare, nu și la legat până acum de nici o absurditate impresionantă și grandioasă. Oa­re ce am face noi dacă n’am fi avut pe Eminescu ? Și este o groaznică ironie, de o semnifica­ție dureroasă, că în țara în care toate lucrurile sunt pe deplin ex­plicabile, în care totul este acce­sibil până la platitudine, Eminescu a fost declarat unanim o apariție inexplicabilă. Intr’adevăr, la noi, tot ce e adânc e inexplicabil. Cu­nosc o femee de o adâncime sufle­tească remarcabilă, care pentru a­­cest păcat este declarată de toată lumea, o simplă „aiurită", încercați și puneți marile pro­bleme și veți întâmpina neîncre­derea cea mai bănuitoare. La noi, a vorbi de moarte, de suferință, de nealint și de renunțare înseamnă a fi un escroc ordinar. Nimic nu este mai penibil și mai respingă­tor, decât să auzi că acolo unde tu ai manifestat toată intimitatea ființii tale, unde te-ai consumat în fiecare clipă fără nici o spe­ranță în posibilitatea unei sal­vări, unde ai gândit pentru a nu plânge și unde ai scris pentru, a nu muri, ceilalți să vadă o pură excrocherie, o vulgară dorință de a epata. Romanul n’are sensibili­tate pentru marile sincerități fi­indcă el nu vede în diversele ex­periențe ale vieții răscruci, nu, vede în fiecare moment un aspect din evoluția unui destin, din viața și din moartea lui, ci explică totul privted fatalitate exterioară cu o facilitate reprobabilă. De aceia, am avut momente, când mi-a fost rușine că sunt român. Dar dacă regret ceva, sunt aceste momente. De nu aș fi român decât prin de­fecte, și tot ași iubi această țară, împotriva căreia sunt înverșunat dintr’o nemărturisită iubire. Este­­un lucru sigur că noi nu vom in­tra în istoria universală prin crea­ții ; dar nu vom avea noi curaj­ul unor gesturi absolute în radicalis­mul și absurditatea lor, nu vom avea noi energia a cărei explozie să fie gloria și triumful nostru ? Nu vom fi noi atât de exaltați în­cât în mari pasiuni și în excesive tensiuni să înfrângem pasivitatea și indolența imbecilă în care vege­tează această națiune ? Voiu crede­a această țară, lipsită total­­ de sen­sibilitate tragică, atunci când voiu vedea în ea o voință de risc, o voință teribilă de a se nega pe sine însuși. România nu se poate salva decât inegându-ise, lichidând radical cu un trecut mai mult sau mai puțin inventat, distrugându-și toate iluziile și iubirile ei de până acum. Până când nu va termina cu echilibrul comod, cu normali­­tatea ei rușinoasă, n’are nici un drept la existență. In țara asta sunt prea mulți oameni normali. De aceia nu se poate găsi un ge­niu muzical, un dictator și un mare criminal. Căci România este țara oamenilor atenuați, a oame­nilor, cari în loc să sfârșească în nebunie, sfârșesc în impotență. Unde este acel fluid vital care să circule în acești oameni, ridicân­­du-i cu o forță irezistibilă în spre regiuni iraționale, sau aruncându-i în­spre adâncimi periculoase, unde este patosul marilor transfigurări și unde este drama, și conștiința esențialității fiecărei clipe de vie­țuire ? Românii nu vor fi salvați decât atunci când vor începe lupta împotriva lor. Și această luptă nu va fi sinucidere, ci adevărata viață. Numai în acest fel, existența lor va căpăta un sens dramatic și ma­mial în acest fel se va ajunge la încrederea în sine. Este o greșeală să găsești cauza răului național, în disprețul pe care românul îl are pentru propria lui țară, când ar trebui să vezi chiar în acest dispreț o expresie a deficienții na­ționale, să descoperi în acest scep­ticism o lipsă a substa­nței inte­rioare a acestei țări. Când româ­nul va vrea să fie oricum numai așa cum e nu, atunci nimeni nu se va mai îndoi, i de țara lui, pre­cum nici un german nu se îndoie­ște de Germania și nici un francez de Fra­nța. Când se va evapora apa din sângele românesc ? Când el va arde atât de tare, încât a­­burii să se ridice ca forme de as­censiune ale răului. De nu vor avea românii atâtea văpăi în ei încât să consume întreg putregaiul din ei, vor merge în spre o si­gură diluare totală. Și anonimatul le va deveni, destui. Nu­ este de mirare că în, dese speranța mono­tonie a ritmului vieții naționale, unii să fi găsit o aproximativă salvare în asimilarea în alte cul­turi. Dar pentru viitorul acestei țări, sunt de o mie­­ de ori mai pre­țioase acele elemente cari au­­ dorit să fie americani, indieni, francezi sau germani, decât acei cari trăesc într’un naționalism superficial, fă­ră o justificare mai adâncă. Apre­ciez din această țară numai pe a­­ceia cari au voit să nu mai fie români­, fiindcă numai ei vor pu­tea fi românii de mâine. A fi ro­mân cu adevărat înseamnă a nu mai voi să fii român î­n sensul de până acum. Deocamdată îi tre­buie României mulți negativiști, pentru a o purifica de toate bles­temele unei tradiții rușinoase, dar nu-i trebue nici un sceptic super­ficial (și aproape toți românii sunt niște sceptici superficiali, cari nu se îndoesc din neliniște, ci din impotență­ și nici un individ a­­tenuat. Nimic nu este m­ai dureros decât să vezi cum oamenii, cari au început prin afirmări originale, pe cari i-ai admirat pentru­ pasiu­nea absurdului și în cari ai bă­nuit pasiuni și flăcări, să desco­peri zilnic semne de atenuare și incapacitatea de a se nega trep­tat, de a lupta împotriva propriei lor distrugeri. Este o mare decep­ție să observi la aceștia cum co­rectează excesele altora, cum ni­velează totul, ca și cum o țară mediocră ar mai avea nevoe de cumințenie. EMIL CIORAN In Editura Librăriei ALCALAY vor apărea în anul acesta: N. D. Cocea : Pentru un petec de negreață Luca Gheorghiade: A doua viața a lui Șerban Varu N­. Streitman : Mi se pare că ... Clifford Moore: Al doilea amant al D-nei Chatterley D. H. Lawrence: Femei în dragoste Victor Margueritte: Nos Egales Alberto Insu­a : Femeia bine plătită Jose Carretero: Negrul cu sufletul alb „CARTEA ROMANEASCA" BUCUREȘTI Va pune în vânzare începând dela 15 Octombrie a. crt. GOLIA, roman în 2 volume de Ionel Teodoreanu PĂRINTELE GHERVASIE, roman de D. Stănoiu O­IUBEȘTI , roman de Mihail Sorbul CREANGA DE AUR, roman de Mihail Sadoveanu CASA THÜRINGER, roman de Panait Istrati și alte romane semnate de Mircea Eliade, Profira Sadoveanu, etc. Rugăm a se cere catalogul literar, care se trimite gratuit

Next