Vremea, iulie-decembrie 1933 (Anul 6, nr. 294-318)
1933-09-24 / nr. 306
24 SEPTEMBRIE 1933 RĂNIREA PRINȚULUI NICOLAE leafa. „Brașovul in primii ani ai mei de carieră — când eram destul de tânăr — eram prieten bun cu Prințul Nicolae — care pe atunci avea numai 11 ani și jumătate. Prințul venia la mine acasă de unde mi-a ridicat toate armele. Seara, după masă, pentru că eram invitat regulat să iau masa cu Prințul și preceptorul său Otto Langhe, făceam exerciții de tir în toate becurile electrice, cu revolverele și carabinele mele. Preceptorul alarmat de ceia ce fac cu elevul său mi-a zis într’o zi: — Prințul e mic. II ceartă tatăl său — și-l iartă în cele din urmă, însă situația d-tale de magistrat serios al Sinaiei se clatină. Intr’o dimineață, îmi aduc perfect de bine aminte (24 ianuarie 1913). Prințul cum sa sculat a fugit la arme și a început să se joace cu ele. In butoiul unui revolver mic, făcut cadou de mine, rămăsese un glonț care a luat foc rănind pe Prinț între degetul mare și arătător. Prințul s’a speriat și a spus că Cincinat e de vină deoarece el mi l-a dat. In timpul acesta se răspândise vestea peste tot că eu am tras în Prinț într’un moment de ebrietate. Imediat sub prefectul Sinaiei a telegrafiat Prefectului de Prahova Vlahide, iar primul-ministru Ion I. C. Brătianu a cerut prin Siguranță arestarea mea. Eu în timpul acesta eram în inspecție prin județ. Intorcându-mă am rămas îngrozit la cele auzite. Imediat am dat o telegramă la palat prin care spuneam : „Pun capul la dispoziția dinastiei“ literar“ îl scot pe cheltueala mea. La ultima întrevedere pe care am avut-o cu Regele și aceasta a fost cu ocazia dejunului dat de Majestatea Sa scriitorilor, i-am spus : — Majestate „Brașovul literar“ este o revistă cu idei — dar fără fonduri, pe câtă vreme „Țara Bârsei“ n’are idei — dar are fonduri“. — Iți dau o ideie mi-a răspuns Rege, fuzionați. Am tăcut din gură. Ce era să mai zic în fața unui astfel de răspuns ? Maestrul pare obosit. A vorbit atât. Se făcuse aproape întuneric. Și trebuia să plec. Mă ridic. Dar în timp ce ne luăm rămas bun îmi spune : — Ce-ai zice de-o epigramă cu Iuliu Maniu ? Știi cu lupta lui... Ia ascult-o ! „Sa lupți cu’n vultur când ești uliul ori naiv, ori temerar Maniu dintr’un simplu IULIU Vrea să-și dea aer de Cezar“. D-ra secretară vrea să-l convingă că o astfel de epigramă ar putea să-l coste cândva. Insă maestrul mă roagă s’o public. L-am ascultat. a. ^ÜERIEj •crea unei audienței onor că-i pot obține cu o aur. ajeif £ a °in dejun în ziua când se va sta la Sinaia. Dar d-l Bordeaux cemocrat și republican a preferat casaerarhică... A doua zi, la ora 9, când pe sălile priatului Peleș, aghiotanții și doamnele de onoare dau raportul Majestații Sale — doamna de onoare Bengescu a prezentat și recomandația d-lui Ministru Dissescu prin care solicita o audiență pentru Henry Bordeaux. Regele crezând că d. Bordeaux este un reprezentant al marilor case de vinuri din Bordeaux — și cum pe d. Dissescu îl știa cu vie — a răspuns d-nei Bengescu scurt: — N’am nevoie de Bordeaux — prefer Mossel. Audiența era deci terminată. Henry Bordeaux mi-a telefonat disperat. L-am chemat la Sinaia asigurându-l după cum i-am promis de o audient și un dejun la Peleș. După masă am mers la Regina Maria și i-am povestit întâmplarea cu Bordeaux. Majestatea Sa a povestit Regelui cele întâmplate. Amândoi s’au distrat mult pe chestiunea aceasta. Regele însă a dat ordin să se pregătească pentru a doua zi un dejun pur franțuzesc și vinuri Bordeaux. Mă invitase și pe mine și pe Bordeaux pentru a doua zi la masă. Academicianul de astăzi simțindu-se în largul lui, cu mâncări numai franțuzești și mai ales vinuri Bordeaux , a început să converseze cu prințesa Elisabeta a cărui timiditate este cunoscută. A întrebat-o diferite lucruri. Dacă i-a cetit operile, dacă face excursii, dacă își scrie memoriile.. Prințesa, din timiditate, de la început i-a răspuns „Nu“. Al doilea răspuns a fost tot „Nu“ — însă mai rece și mai accentuat. Iar la al treilea „Nu“ — când și Bordeaux zăpăcit de încurcătura în care căzuse, mai luase un pahar de Bordeaux — prințul Carol mi-a spus: — Cincinat, prietenul d-tale și-a băut numele. După aceasta însă Regele a început o discuție serioasă asupra istoriei și a psihologiei francezului. Regele citește o bună parte din opera lui Bordeaux — ceea ce pe academicianul de astăzi — l-a flatat la culme. DESPRE REGELE DE ASTĂZI Actualul Rege Carol al I1-lea era foarte apreciat de fostul Rege Carol I-u, care l-a crescut într-o disciplină austeră: încă de tânăr Prințul era sufletul tuturor mișcărilor culturale și sportive ale generației sale. El a creiat ordinul cercetașilor și a instalat în fiecare capitală de județ inspectorii cercetașilor. Cu această instituție a dat un mare elan tinerimii pentru sporturi și a căutat să le modifice mentalitatea orientală de atunci. Prințul — mi-a ordonat atunci să fac un imn al cercetașilor — care a rămas și astăzi. Iar Castaldi a fost chemat telegrafic să-i facă muzica. Cu acest prilej a fost o vie discuție între Dinicul invitat de Carmen Sylva ca muzicant al palatului și valorosul compozitor italian care nu-și prea menaja expresiile când vorbea cu conducătorul de pe atunci al Filarmonicei. NEGUSTORUL DIN SINAIA... Nu pot să uit o scenă dintr’o excursie a cercetașilor. Plecasem în munți cu toți cercetașii din Sinaia. O ploaie măruntă lustruia foile pădurii. La un moment dat Prințul nicăieri. După ce l-am căutat disperați vre-o douăzeci de minute l-am găsit sub un pom verde, făcea morală unui băiat de țigan, cismar în Sinaia — care dase foc peste noapte școlii. In urma dojanei făcute de către Prinț — țiganul a devenit un bun cercetaș. Astăzi acest băiat de țigan — atât de stricat atunci — este unul dintre cei mai harnici și cinstiți negustori din Sinaia. GENERALUL NĂSTUREL... Eram odată la Focșani împreună cu actualul Rege. Se slujise un Te- Deum la biserica din Focșani unde asistase și Majestatea Sa. In timpul mesei — generalul Năsturel care cântase la strană în timpul slujbei religioase — se lăuda față de Prinț — că este poiet deoarece a versificat coroana României. Alteța Sa i-a spus că nu e prudent să se laude când Cincinat este de față. — Să te aștepți d-le General că o să-ți facă o epigramă. Generalul Năsturel a răspuns că nu se poate deoarece „am fost bun prieten cu tată-sa și maică-sa — coana Polina. Și a povestit Prințului o anecdotă. Cum a venit la noi acasă — și-a putut să spargă un — un butoi cu sabia. Eu nu eram atent la ce spunea generalul. Mă munceam să-i fac o epigramă. Și când generalul spunea că e dispus de luptă cu mine i-am trântit epigrama : — „E neegală lupta noastră Și cum m’ași război cu el Când eu în litere sunt nastur iar generalul... Năsturel“. ÎNFIINȚAREA CAZINOULUI DIN SINAIA La solemnitatea deschiderii cazinoului din Sinaia — primul-ministru G. Cantacuzino m’a rugat să improvizez o odă — deoarece va asista și Familia Regală. Îmi aduc aminte numai de câteva rânduri. De când ai pus piciorul, Sire Pe acest pământ ce te așteaptă Din ură s’a născut iubire Și liniște din spodială“. Regele m’a chemat la dejun și mi-a spus că atunci când voi transcrie poezia — să modific două rime cari i s’au părut neologistice. („Vis“ și „paradis“, — înlocuindu-se cel din urmă cu ,rai“). Această odă a fost declamată de scriitorul Radu Cosmin— deoarece eu nu puteam să apar pe scenă fiind magistrat. ACUZAT DE SOCIALISM... Mi s’a întâmplat odată să judec un proces al Domeniilor Coroanei — cu niște țărani. Desigur că mă găseam într’o situație foarte dificilă. Am cătat să fiu cât se poate de imparțial. Procesul a fost câștigat de țărani. Kalinderu nemulțumit că Administrația Domeniilor Coroanei a pierdut, a căutat să mă prezinte Regelui ca pe un fel de socialist... Regele însă i-a ripostat : — Sunt convins că Administrația Coroanei Regale n'a avut dreptate — iar d. Cincinat este un om foarte drept. Acelaș lucru mi s’a întâmplat odată și cu Prințul George Bibescu. Eram în gara Comarnic cu actualul Rege. Cum m’a văzut Prințul a și întrebat pe rege: — Ce, vorbești cu socialiștii ? Regele a răspuns: — Probabil că ai pierdut vreun proces. Intr’adevăr regele ghicise. Intr'un proces — cu un țăran pe care îl judecasem eu — Prințul Bibescu pierduse. 4 IANUARIE După tristul evenimentt dela 4 Ianuarie eram foarte amărât și suspectat de guvern pentru amiciția și devotamentul arătat față de marele exilat. Atunci am scris o odă — „Prefață la cântecele unui greier“. In viața mea de pribegie Gonit mereu de al soartei lici Am îngânat cântece mici De dragoste și ironie. Și am rătăcit întreaga țară Cinstit cu o leafă de aprod Purtând cu mine o chitară Și-o inimă în loc de cod. In 1930 — mă găseam la Oradia. Stăm la biroul meu — când servitorul meu ungur — a intrat cu o foiță pe care scria în ungurește : „A sosit Prințul Carol în țară“. De bucurie am scos și eu o foiță, însă de 1000 lei și i-am dat-o. Servitorul s’a uitat neîncrezător la mine. S’a explicat apoi Procurorul general de ce bucuria îi este atât de mare la această veste. DIN TRISTEȚILE MAESTRULUI Ce să-ți spun despre mine, decât că mă simt foarte prost. Atmosfera provincială mă omoară. Doresc Bucureștiul. Pe urmă seafa. Nu-mi ajunge 21 Dacă putem învăța ceva din istorie și din istoria civilizațiilor, atunci fără îndoială că acel lucru este următorul : nimic nu se distruge prin critică, nimic nu-și justifică existența sau rostul prin națiune; nici negarea unei valori, nici afirmarea ei nu depinde de inteligența sau de voința noastră; o valoare este suprimată numai prin creiarea altei valori, un sens este anulat prin creiarea altui sens, o concepție a lumii rămâne în picioare — oricât ar fi ea de absurdă, de înapoiată, de șubredă — până ce e înlocuită de altă concepție despre lume. Dacă putem înțelege ceva din acest exasperant mister al vieței și al istoriei, trebue să recunoaștem că nimic nu contează în afară de gestul inițial al vieții, creația. Perfecțiunea de care viața este o absurditate, nu ține niciodată seama. Un lucru perfect este o abstracțiune, un ideal, o himeră. In locul perfecțiunii, viața ne oferă orgianicitatea, trăirea articulată, stilul. Orice am face noi, oricât ne-am zbate cu infinitele resurse ale viligenței noastre — nu putem trece peste acest adevăr simplu : că singura justificare a unui gest este orgianicitatea lui. Inutil să reflectezi, inutil să critici, inutil să lauzi, un lucru, un om, o judecată, rezistă atât timp cât rămân alimentate de viața din jurul lor. Nu există decât o singură posibilitate de negație : depășirea lor, înecarea vieții lor cu altă viață, mai vastă, mai densă, mai fertilă. Astfel stând lucrurile, singura certitudine practică, de care ne putem folosi pentru articularea vieții noastre proprii, este următoarea : că existența trebuie să coincidă cu creația, că a fi trebuie să însemne o creație continuă, o neîntreruptă depășire, îmbogățire a vieții universale cu o forme noi și vii, cu gesturi noi și fertile. Suntem, întrucât viața noastră este un organism — adică o structură bine articulată, în care seva circulă fără obstacole, în care formele se împlinesc unele pe altele, în care a supraviețui înseamnă a secreza neîncetat pe sine. Aici nu există „superior" și „inferior“ ; nu se poate spune despre o formă că este mai bună decât alta. Tot ce se poate spune este că poate folosi de model, că poate folosi de metodă, că poate fi înțeleasă de mai multă lumie, că valențele ei sunt mai mici sau mai mari, că realizează mai aproape de universalitate îndemnul inițial al vieții. Singura justificare a unei existențe este viața din ea, intensitatea, fertilitatea, adâncimea ei. Bucuria, lumina, victoria, caritatea, depășirea, continua depășire, speranțe — toate acestea sunt semne că viața gâlgie acolo plină și organizată. Apreciezi un om, o gândire, o operă — după autenticitatea lor; adică după gradul de apropriere de coincidența existență = creație. 22 Culturile sau civilizațiile nu stau niciodată, între ele, în raport de inferioritate sau superioritate. Este absurd să spui că civilizația austro-asiatică, de pildă, este inferioară civilizației indiene, iar aceasta inferioară .civilizației mediteraniene. Fiecare au un stil aparte, și noțiunea de „inferior" sau „superior“ (ca și acela de „perfecțiune") trebuie aplicată înăuntrul acestui stil ; ea poate avea un sens numai față de istoria acestei culturi, de formele vii și moarte ale acestei civilizații. Singurul criteriu de comparație al culturilor și civilizațiilor este gradul lor de universalitate; unele culturi sunt pur locale, altele sunt (sau tind a fi) universale ; adică, au o valabilitate mult mai ridicată. Evident, nu există cultură — cât ar fi ea de ,,primitivă" — care să nu poată fertiliza o altă cultură. Dar unele culturi (cea mediteraniană, cea indiană) au izbutit să-și sublinieze stilul lor, tipul lor specific, în metodă. Și metodele sunt, cel puțin temporar, universal aplicabile. Asta nu înseamnă că o civilizație austro-asiatică este „inferioară" civilizației noastre. Sunt creiatori cari au făcut școală , alții, iari au rămas izolați. Sunt familii de plante cu peste o mie de specii; altele, cu două sau trei specii. 23 Faceți cu grijă deosebirea între bunul simț analfabetic și bunul simț cultivat. Bunul simț analfabetic (rural sau urban) are înapoia lui istoria, judecata lumii, prezența proverbului. Bunul simț cultivat are înapoia lui o clasă socială, o lașitate, o spaimă de ridicul. Ruralul se teme de ridicul pentru că îi opune „omenia" lui Dumnezeu ; cultivatul cu bun simț se teme de ridicul pentru că îi opune confortul lui individual, superstițiile clasei lui sociale. Ridiculul ,pentru rurali, este nebunie, ne-om, nebun. Pentru cultivatul cu bun simț, este pur și simplu ridicul (adică situație penibilă individuală, ființă personală), jicnire și sufere o parte proverbul — de cealaltă parte „spiritul“. MIRCEA ELIADE Fragmente nefilozofice 9 Țara oamenilor atenuați de EMIL CIORAN Nimic nu este mai rușinos și mai compromițător decât echilibrul la popoarele mici. In culturile mari și la popoarele mari, echilibrul are un caracter de grandoare și de monumentalitate, deoarece amploarea stilului de viață în care se desvoltă, face din echilibru altceva decât o formă limitată sau um compromis rușinos, convertinndu-l intr’un fel de expresie a unei mari seninătăți, a unei viziuni monumentale și a unei superiorități transcendente. In culturile mici, în culturile necreatoare, echilibrul este expresia unei deficiențe, a unei incapacități organice. Neputându-și crea un stil de viață, deoarece n’au impulsul unei direcțiuni interioare, a unei orientări specifice, trăesc în compromis ca într’o fatalitate. Dar din moment ce culturile mici nu pot creia, din moment ce ele sunt lovite de o sterilitate inițială și ineluctabilă, cum se pot ele totuși salva pentru a nu fi nimic ? Numai prin exces, prin nebunie și prin absurditate. Dar întreb pe oricine : unde este în această țară excesul, marea nebunie și gestul absurd ? Unde se găsește în această țară un clocot de mari pasiuni, unde se află marile neliniști și unde se pot întâlni gesturile inexplicabile ? Totul este prea explicabil în această țară, a cărei minoră raționalitate o face atât de simpatică și atât de puțin interesantă. Echilibrul ei nu rezultă dintr’o împlinire în sine, dintr’o mare seninătate ce o succede uneori marilor tulburări, ci din lipsa curajului de a trăi, de a se afirma, din lipsa acelei energii care te avântă irațional și nemotivat, ducându-te fie la ultime transfigurări, fie la prăbușiri definitive. A fi român înseamnă a fi o ființă cu multă apă în sânge. Și această diluare se găsește în toate planurile vieții. Lipsa de orgoliu național, scepticismul în toate domeniile, neîncrederea superficială, absența totală a oricărui gen de mesianism, ironia ușoară și periferică, amabilitatea instabilă și trecătoare,toate aceste sunt aspecte ale diluării interne, sunt expresii ale compromisului organic, care n’are în nici un fell voința de a fi unilaterală dintr’o mare pasiune excesivă dintr'o neliniște adâncă și absurdă dintr’o infinită frământare, România neputându-și lega numele de nici o creație prea mare, nu și la legat până acum de nici o absurditate impresionantă și grandioasă. Oare ce am face noi dacă n’am fi avut pe Eminescu ? Și este o groaznică ironie, de o semnificație dureroasă, că în țara în care toate lucrurile sunt pe deplin explicabile, în care totul este accesibil până la platitudine, Eminescu a fost declarat unanim o apariție inexplicabilă. Intr’adevăr, la noi, tot ce e adânc e inexplicabil. Cunosc o femee de o adâncime sufletească remarcabilă, care pentru acest păcat este declarată de toată lumea, o simplă „aiurită", încercați și puneți marile probleme și veți întâmpina neîncrederea cea mai bănuitoare. La noi, a vorbi de moarte, de suferință, de nealint și de renunțare înseamnă a fi un escroc ordinar. Nimic nu este mai penibil și mai respingător, decât să auzi că acolo unde tu ai manifestat toată intimitatea ființii tale, unde te-ai consumat în fiecare clipă fără nici o speranță în posibilitatea unei salvări, unde ai gândit pentru a nu plânge și unde ai scris pentru, a nu muri, ceilalți să vadă o pură excrocherie, o vulgară dorință de a epata. Romanul n’are sensibilitate pentru marile sincerități fiindcă el nu vede în diversele experiențe ale vieții răscruci, nu, vede în fiecare moment un aspect din evoluția unui destin, din viața și din moartea lui, ci explică totul privted fatalitate exterioară cu o facilitate reprobabilă. De aceia, am avut momente, când mi-a fost rușine că sunt român. Dar dacă regret ceva, sunt aceste momente. De nu aș fi român decât prin defecte, și tot ași iubi această țară, împotriva căreia sunt înverșunat dintr’o nemărturisită iubire. Esteun lucru sigur că noi nu vom intra în istoria universală prin creații ; dar nu vom avea noi curajul unor gesturi absolute în radicalismul și absurditatea lor, nu vom avea noi energia a cărei explozie să fie gloria și triumful nostru ? Nu vom fi noi atât de exaltați încât în mari pasiuni și în excesive tensiuni să înfrângem pasivitatea și indolența imbecilă în care vegetează această națiune ? Voiu credea această țară, lipsită total de sensibilitate tragică, atunci când voiu vedea în ea o voință de risc, o voință teribilă de a se nega pe sine însuși. România nu se poate salva decât inegându-ise, lichidând radical cu un trecut mai mult sau mai puțin inventat, distrugându-și toate iluziile și iubirile ei de până acum. Până când nu va termina cu echilibrul comod, cu normalitatea ei rușinoasă, n’are nici un drept la existență. In țara asta sunt prea mulți oameni normali. De aceia nu se poate găsi un geniu muzical, un dictator și un mare criminal. Căci România este țara oamenilor atenuați, a oamenilor, cari în loc să sfârșească în nebunie, sfârșesc în impotență. Unde este acel fluid vital care să circule în acești oameni, ridicându-i cu o forță irezistibilă în spre regiuni iraționale, sau aruncându-i înspre adâncimi periculoase, unde este patosul marilor transfigurări și unde este drama, și conștiința esențialității fiecărei clipe de viețuire ? Românii nu vor fi salvați decât atunci când vor începe lupta împotriva lor. Și această luptă nu va fi sinucidere, ci adevărata viață. Numai în acest fel, existența lor va căpăta un sens dramatic și mamial în acest fel se va ajunge la încrederea în sine. Este o greșeală să găsești cauza răului național, în disprețul pe care românul îl are pentru propria lui țară, când ar trebui să vezi chiar în acest dispreț o expresie a deficienții naționale, să descoperi în acest scepticism o lipsă a substanței interioare a acestei țări. Când românul va vrea să fie oricum numai așa cum e nu, atunci nimeni nu se va mai îndoi, i de țara lui, precum nici un german nu se îndoiește de Germania și nici un francez de Franța. Când se va evapora apa din sângele românesc ? Când el va arde atât de tare, încât aburii să se ridice ca forme de ascensiune ale răului. De nu vor avea românii atâtea văpăi în ei încât să consume întreg putregaiul din ei, vor merge în spre o sigură diluare totală. Și anonimatul le va deveni, destui. Nu este de mirare că în, dese speranța monotonie a ritmului vieții naționale, unii să fi găsit o aproximativă salvare în asimilarea în alte culturi. Dar pentru viitorul acestei țări, sunt de o mie de ori mai prețioase acele elemente cari au dorit să fie americani, indieni, francezi sau germani, decât acei cari trăesc într’un naționalism superficial, fără o justificare mai adâncă. Apreciez din această țară numai pe aceia cari au voit să nu mai fie români, fiindcă numai ei vor putea fi românii de mâine. A fi român cu adevărat înseamnă a nu mai voi să fii român în sensul de până acum. Deocamdată îi trebuie României mulți negativiști, pentru a o purifica de toate blestemele unei tradiții rușinoase, dar nu-i trebue nici un sceptic superficial (și aproape toți românii sunt niște sceptici superficiali, cari nu se îndoesc din neliniște, ci din impotență și nici un individ atenuat. Nimic nu este mai dureros decât să vezi cum oamenii, cari au început prin afirmări originale, pe cari i-ai admirat pentru pasiunea absurdului și în cari ai bănuit pasiuni și flăcări, să descoperi zilnic semne de atenuare și incapacitatea de a se nega treptat, de a lupta împotriva propriei lor distrugeri. Este o mare decepție să observi la aceștia cum corectează excesele altora, cum nivelează totul, ca și cum o țară mediocră ar mai avea nevoe de cumințenie. EMIL CIORAN In Editura Librăriei ALCALAY vor apărea în anul acesta: N. D. Cocea : Pentru un petec de negreață Luca Gheorghiade: A doua viața a lui Șerban Varu N. Streitman : Mi se pare că ... Clifford Moore: Al doilea amant al D-nei Chatterley D. H. Lawrence: Femei în dragoste Victor Margueritte: Nos Egales Alberto Insua : Femeia bine plătită Jose Carretero: Negrul cu sufletul alb „CARTEA ROMANEASCA" BUCUREȘTI Va pune în vânzare începând dela 15 Octombrie a. crt. GOLIA, roman în 2 volume de Ionel Teodoreanu PĂRINTELE GHERVASIE, roman de D. Stănoiu OIUBEȘTI , roman de Mihail Sorbul CREANGA DE AUR, roman de Mihail Sadoveanu CASA THÜRINGER, roman de Panait Istrati și alte romane semnate de Mircea Eliade, Profira Sadoveanu, etc. Rugăm a se cere catalogul literar, care se trimite gratuit