Vremea, iulie-decembrie 1933 (Anul 6, nr. 294-318)

1933-08-27 / nr. 302

VREMEA Margareta care a învins viața orădenii au sărbătorit recent pe Margareta Dayka, una din cele mai aplaudate actrițe din Unga­ria de azi. Confratele prețuit d­e ne-a spus povestea de necrezut a acestei „flori“ ce s’a ridicat, vic­torioasă, din mocirlă, spre soare, ne via mărturisi că a simțit o la­crimă în gene,, când a văzut-o pe fosta vânzătoare de ziare apă­rând, în aplauzele unanime ale spectatorilor, pe scena inundată de lumină și de petale. Era, în lacrima lui, pretinsă ascuns în cuta obrazului, omagiul sincer al omului eliberat de toate gândurile mici și de toate resentimentele mă­runte, adus unei izbânzi pe care viața, poate, n’o să i-o ierte așa ușor fetei cu nume de floare și cu cu voință proteică. Pentru că Mar­gareta Dayka a luptat crâncen cu viața, ca orice copil predestinat și a învins prin perseverență și credință. Romanul ei începe, ca în fantezia lui Charles Dickens,­ cu un copil­ orfan, vagabondând pe străzi și tremurând prin gan­guri, în mijlocul unui oraș bogat și nepăsător. Singură pe lume a fost și Mar­gareta. Trăia, în ultimii ani ai Imperiului și a trăit, mulți ani în urmă, laolaltă cu toți desmoște­­niții, împărțind cu ei un destin pentru care pământul a fost și a rămas sterp, iar cerul surd. Ziua, așteptând pe scările unei tipogra­fii apariția ziarelor, se întâmpla, uneori, ca băetana cu priviri scă­părătoare să se ia de păr cu un tovarăș de suferință, pentru felioară de pâine dacă nu pentru o o vorbă de ocară, svârlită în față ca un ciulin în păr, trântă cu ne­caz repede uitat și cu împăcare în care surâsul usca lacrima — ca totul să se termine, în cele din ur­mă, în fuga sprintenă ce împră­știa cele două grupuri beligeran­te pe străzile cu ziduri fumurii de burg medieval și vitrine bu­­cureștene, în lorma asurzitoare a glasurilor subțiri ce anunțau apa­riția jurnalului cu ultimele știri. După câteva ore de fugă cu tean­cul de ziare strâns la piept, pen­tru un câștig de câțiva gologani și mai ales în inserările timpurii și zeci de toamnă, cân­d basmaua — în culori de pustă ungară — strânsă pe umeri, era udă i­ar pi­cioarele, goale pe cimentul tera­selor pustii, erau vinete, Marga­reta Dayka se strecura stmibulistă, pe lângă ziduri, de la o vitrină la alta, a cafenelelor, să se bucure de lumina și de abundența localu­rilor cu jocuri și ca puținere. Târ­ziu, când vântul se da peste cap pe la porți ca o paiață bătrână și neurastenică iar haimanalele tre­murau­, în somnul lor scuturat de vedenii albe­ prin ganguri și sub scări, fata își­ afla acelaș adăpost, în fundul unei cafenele, unde o aștepta uneori un pahar cu lapte cald, plătit din avutul de om să­rac al chelnerului bătrân și milos­tiv — poate și el singur pe lume.­ Nimeni, însă, nu ar fi bănuit și cu atât mai puțin bătrânul acesta1 providențial, că în inima modestei vânzătoare de ziare, se despica,­ odată cu primul pas în adoles­cență și cum­ ar spune, în stilul lui poetic, bunul confrate amintit bobocul unui vis mare și luminos: Margareta Dayka adora teatrul, era nelipsită de la spectacolele tru­pei orășenești și voia să se facă artistă — o voință crescută de credința ei oarbă în Sfântul An­­ton de Padua din biserica Sfân­tului Ladislau. Adolescența se ru­ga zilnic la icoana făcătorului de minuni și iată că un nou miracol are loc, în orașul cu toate neamu­rile laolaltă, ca în turnul balamu­cului biblic. Margareta s-a pre­zentat la școala de artă dramatică, de pe lângă , teatrul maghiar, a fost acceptată și — muncitoare, perseverentă, convinsă că la ca­pătul drumului spinos o, aștepta victoria, a făcut progrese așa de mari, că nu peste mult timp, fo­știi tovarăși de foame și frig aui văzut-o apărând în rolul princi­­pal al unei operete. Margareta­ Dayka și-a cucerit spectatorii prin frumusețe și i-a> robit prim talentul ce va smulge, în curând, aplauzele sălilor budapestene. Pentru că orașul mare o așteapta,­­s'o­ perfecționeze și s-o lanseze, stea de primă­­ mărime pe funda­­lurile multicolore ale scenelor un­gurești. " Protagonistă, de azi înainte, a unor spectacole cu muzică și­ dans cu scene de suavitate psihologică și finaluri lacrimogene, Marga­reta Dayka a ținut să trăiască și dincolo de culise și reflectoare­ câteva momente de operetă. Glo­ria n­’a ucis încă, în sărbătorita de acum, pe băetana cu ruga mută adunată în­­ privirile ce im­plorau mila Sfântului Anton din Padua. Trecutul o rechema în ora­șul românesc. Margareta a adu­­­nat câți­va actori în jurul ei și a trecut frontiera, să joace pentru toți bogătașii betegi în fracurile mirositoare a naftalină și moarte dar mai rules pentru tovarășii de odinioară, de pe scările tipogra­fiilor și de prin ganguri, pe cari i-a căutat pe stradă și i-a îmbră­țișat, plângând — așa cum a plâns bătrânul ce i-a servit și a­­cum acelaș pahar de lapte cald) sărutându-i mâna de astă dată și sărutat la rându-i, pe frunte, cu toată recunoștința, de străluci­toarea lui prietenă, s’a dus, de a­­semeni, Margareta Daglea, în bi­serica Sfântului Ladi­slau, să-i în­chine un prinos de flori și lacrimi făcătorului de minuni. Dar, toate amintitele amănunte impresionante în adevăr pentru eroii acestui miracol modern, pe­ care talentul unui libretiist expe­rimentat și melodiile unui compo­zitor încă vibrând de tinerețe și generositate îl vor eterniza odată, sub un­ titlu romantic, în roluri, în partituri și în fatidice romanțe, cu yoga și cu victimile lor adânc suspinătoare, nu au nicio impor­tanță acum. Demnă de relevat, pentru noi, este fapta proteică, miraculoasă a fetei care a învins viața, prin credința ei de neclin­tit în gândul ce o transfigura, prin munca ei de fiecare clipă și cu fiecare clipă mai îndărătnică, prin efortul continu spre idealul ce nu i-a fost „minciună și goală și tristă“, cum li se întâmplă de­­­seori căutătorilor de aur în cenușa visurilor rămase dincolo de pra­gul minunilor. Margareta Dagka rămâne un suil’bol — mai ales — pentru ma­rile și mirele desamăgite de la por­țile teatrului românesc, învinse mai înainte de a începe lupta. GEORGE M. ZAMFIRESC.U 27 AUGUST 1933 CÂNTEC DE SEARA La colțul casei, sprijinit de streașină, Un plop, — bătrân avar — își numără argintu 'n fiecare seară, Și pare că tremurând de teamă nu cumva vre­un călător să-l vadă, Iscoditor ‘și 'ntinde umbra până’n stradă, Pe drumul care lin se desfășoară, Din vârf de munte, Și se îneacă 'n apa dela moara, — Ca două tremurări de plopi în înserare îngemănate două umbre se coboară. Bătrânul plop, cuprins de-o tainică mirare, Cu­ o rămurea a început să bată’n geam discret. Crezut-am iar că-i mâna ta ce bate’ncet ; Am început să plâng, — domol și liniștit, — Ca și­ un copil ce jucăriile și-a rătăcit. E mult de-atunci !... Trecutul peste toate A presărat petale parfumate . Și, numai eu, uitat de-a mea uitare Zădarnic mai trimit adeseori pe căi ne­mai­ umblate înduioșată mea chemare... MIHAIL ȘERBAN cuprinzând un reportaj senzațional relat­\ la extragerea aurului din minele din Ardeal. Un trimis special al revistei a făcut o anchetă asupra felului cum se extrage aurul, cantității care se găsește în mine, felului cum trăesc minerii și asupra tuturor datelor în legătură cu obținerea, la noi în țară a a­­cestui metal prețios. Pe lângă acest deosebit de interesant reportaj, „Realitatea Ilustrată“ N­rul 343 mai cuprinde: Instrumente curioase pentru descoperirea zăcămintelor de aur, putem găsi comorile încercările de a realiza aur pe cale artificială DE CE DIVORȚAȚI ? Motive în ordine alfa­betică după sistemul lui btalian Orice femee poate fi frumoasă Marele concurs al „Realității Ilustrate“ pentru alegerea cele mai frumoase de pe plaje Modă, Sport, Actualități ilustrate, Humor, Jocuri distractive, etc De vânzare pretutindeni Fragmente nefilozofice 18 Pentru mine, cel care suferă mai mult în „Luminile Orașului“ nu este Charlile Chaplin. S’a vor­bit atât de elogios despre tragis­mul acestui film încât nu mai în­cerc să-l comentez aici. Dar mi se pare că sa exagerat „suferința“ lui Chariot. Un om­­ care suferă continu­u, care se mișcă pe o li­nie tragică întreruptă pe alocuri de comic și grotesc, dar niciodată de uitare, de inconștiență — a­­junge să-și atenuieze suferința, a­­proape s-o neutralizeze. Cu totul altfel stau lucrurile în ceea ce privește pe celalt persona­giu principal al „Luminilor Ora­șului", pe bogătașul care trăiește două vieți paralele, are două con­­științe ce niciodată nu se întretaie. Tragicul acestui om mi se pare dincolo de orice limită. Omul a­­cesta se deșteaptă la o viață nouă (când se îmbată) uitând cu desă­vârșire cealaltă viață de toate zi­lele (când e sobru). Dacă Cha­plin are geniu, apoi fără îndoială că geniul său este definitiv rea­lizat în acest film care simboli­zează cu rară discreție, dar pre­cis, eternul dualism al sufletului omenesc, eterna viață dublă pe care o trăim fiecare dintre noi. Căci, tragicul constă tocmai în faptul de a nu mai putea trăi o anumită viață, în nevoia obscură de a o uita, de a scăpa de ea — și în revenirea continuă la viața dintâi. Uităm o viață, un fel de a trăi și de a înțelege lumea, pen­­tru ea s’o reîntâlnim a doua zi. Ne zbatem întotdeauna între două lumi, trăim două vieți, complect separate între ele, ne deșteaptăm pe rând în fiecare dintre aceste trăiri — și ne deșteptăm întruna ui­tând’o pe cealaltă, dar nicioda­tă uitând’o definitiv. Neputința aceasta de a uita de­finitiv, de a încheia sau lichida de­finitiv o trăire în dauna celeilalte, alimentează un tragism dintre cele mai autentice. Inchipuiți-vă pe bogătașul din „Luminile Orașu­lui“ , viața lui dublă, așa cum e viața fiecărui om, îl întrerupe ne­contenit dintr’o înlănțuire de ex­periențe ca să-l zvârle în altă în­lănțuire, unde regăsește memoria, judecățile de valoare, maniile tem­peramentale, într’un cuvânt tot ce constituie o viață complectă. Intre cele două vieți nu există continuitate : le desparte un soiu de „­salt calitativ“ extrem, căci fiecare alimentează altă personali­tate, și aceste două personalități nu se întâlnesc niciodată. Tragicul nu constă în acest dualism, ci în revenirea lui ritmi­că, în destinul omului de a nu pu­tea încheia definitiv una din cele două personalități. Prelungi­rea dualismului produce tragicul, prelungirea lui până ce se identi­fică cu destinul. 19 Câteodată îți simți gândirea organică, plastică, pliabilă. Simți cum luminează direct obiectele, cum înțelegerea crește firesc viu, ca un organism.­­Parcă se lu­ș­­minează altfel întreaga lume. Nu mai întâlnești obstacole, nu mai sunt iinconcerențe. Gândești aproa­pe fără să vrei, și sentimentul a­­cesta că înțelegi îți dă o pleni­tudine interioară nemaiîntâlnită; este un sentiment stenic, de creș­tere, de rodire. Cred că gândirea aceasta plas­tică ne descoperă adevărata noa­stră esență : aceia de a fi orga­nisme, celule vii. De aici bucuria obscură pe care o încercăm de câte ori gândim organic. Parcă ne-am reîntoarce la un izvor pier­dut, de mult uitat. Este singurul prilej când intuim grandoarea lu­mii vegetale, a cristalelor, a cu­renților de aer. 20. Marea dificultate a unui ro­man modern este următoarea: ești nevoit să im­sufic personagiilor o viață interioară inautentică, for­mată din sentimente demodate și truisme, pentru că majoritatea oa­menilor­ moderni nu cuno­sc alt mecanism psihologic, nu au alte experiențe interioare. Și atunci romanul pare învechit, viețile de­­acolo par cunoscute, prea cunos­cute. Intr’adevăr, romancierul mo­dern se găsește într’o curi­oasă di­lemă , sau­ acordă personagiilor o adevărată viață interioară, așa cum a făcut’o posibilă experien­țele veacului acesta, și în acest caz romanul nu e real, nu e adevărat, și deci nu e autentic , sau lasă personagiile așa cum sunt, și a­­tunci ele își descoperă o viață in­terioară automatizată, alimentată de aceleași vechi scheme și ace­leași sentimentalisme —­ și deci romanul nu mai e modern, per­­sonagiile nu mai su­nt autentice. Dar într’un roman adevărat au­tenticitatea este egală cu inauten­­ticit­atea personagiilor. Pentru că așa sunt, de fapt, oamenii, nu­au­tentici, automatizați. Și dacă vr­ei să-i redai așa cum sunt, apoi tre­­buie să le păstrezi tocmai specifi­cul lor : inautenticitatea. In acest caz, însă, romanul nu va prezenta nici un interes, căci­ oamenii vor gândi, vor simți și vor vorbi a­­colo ca în orice roman de o sută de ani încoace... Adevărul este că progresul rea­lizat de cultura modernă nu a fost încă asimilat de oameni. Ceia ce ne-a învățat psihologia, arta, știința modernă — n’a trecut din­colo de sfera pur intelectuală conștiinței noastre. Un om mo­­­dern poate vorbi foarte frumos despre relativitate, despre expre­sionism și despre noua biologie — dar viața lui interioară a rămas tot atât de automatizată, reacțiile lui sunt tot atât de primare. Dacă am putea prinde pe o placă de gramofon reveriile lui, gândurile lui, sentimentele lui, ne-ar înspăi­mânta gradul de inferioritate. Am întâlni cele mai penibile truisme, cel mai plat sentimentalism, cea mai detestabilă incoerență. Și to­tuși omul acesta cunoaște o su­mă de lucruri pe care nu le cu­noștea un om de la 1880, judecă și apreciază arta modernă, gân­dește pe urmele unei filozofii mo­derne... E fatal, deci, ca într’un roman care vrea să surprindă cursul as­cuns al vieți­ii interioare a fiecărui personagiu — oamenii aceștia să pară învechiți, tipuri cunoscute, neutri. Totuși, așa sunt ei, și a­­ceasta înseamnă autenticitate roman. Altminteri, vei scrie o car­en­te în care viața interioară se ar­monizează cu viața exterioară a personagiilor — dar aceasta ori e o excepție, ori e un neadevăr. Important însă e faptul : "cum să faci să înțeleagă pe cetitor că ce face i se pare lui banal și inau­­tantic în roman este singura au­tenticitate valabilă ? MIRCEA ELIADE CRONICA LITERARA DIN­ NICODIM: Lupii, edit. „Bucovina“ I. EL. Torouțiu Re­diletant îl cunoști ușor, după o anume cochetărie a scrisului, care ține să nu-1 angajeze prea mult, deși are necontenită grija de a se face remarcat prin tot felul de particularități. Lunga poves­tire satirică, Lupii, datorită d-lui Dinu Nicodim poartă toate semnele diletantismului. Insus faptul de a fi publicată sub un pseudon m, de altfel repede iden­tificat de presă, ca și svonurile care care s’au colportat despre întâm­plările și unele persoane reale u­­tilizate de autor, dând operei aureolă de mic scandal, prin in­o­tenția ei pamfletară, contribuesc să dea acestui debut un aer de ciudățenie. Pe noi nu ne intere­sează însă cartea d-lui Nicodim decât sub aspectul ei de ficțiune și deci pentru însușirile ei literare. Mărturisim sincer că ne displac mistificările și nici povestirile „cu chee“ nu ne pasionează prea mult. De aceea, am început lectura acestei lungi opere cu o neîncre­dere, care a fost încurajată și de fizionomia ei ortografică bizară și puerilă, după cum inversiunile și elipsele sintactice ale stilului ne-au pus o piatră de picioare, de la î nceputul unui drum cu promi­siuni destul de lungi și anevoioa­se. Interesul povestirii și talentul d-lui Nicodim ne-au deslegat de o parte a impedimentelor, puse cu atâta inab jitate în fața cititorului, chiar de la primele rânduri. Este neserios, desigur, să uzezi de ciu­dățenii ortografice, spre a epata, după cum este obositor să scrii în stil mallarmist o narațiune de vâ­nătoare, în munții Maramureșu­lui. Toate acestea vin din acel bine caracterizat diletantism, de care l-am văzut atins pe d. Dinu Nicodim. Dar oricât și-ar fi con­trafăcut simplitatea de expresie, impotmolindu și în întortochierile frazei verva umoristică observația vie și incisivă darul de a portretiza acid, simțul notației sobre a pei­­sagiului și înclinația spre contem­plație, cam didactică și puțin pe­dantă, d. Nicodin a reușit totuș să ne ducă printre toate peripețiile sale turistice și de vânător oca­zional. Dacă în scrisul său există o vizibilă tendință spre concen­trare, e drept că o vedem mai mult realizată parțial decât în to­talitate. Simțim, în Lupii, o lipsă a meșteșugului de compoziție, lunecare prea vădită spre jurnal și e o nesigură putere de a selecta din îngrămădirea de episoade. Simt inconveniente fatale oricărui în­ceput, care nu știe să sacrifice se­cundarul pentru esențial. Deși că­lătorim la munte, împreună cu autorul, avem prea des sensația de Bărăgan, evident a narațiunii. Puteau foarte bine să lipsească primele patru capitole, după cum discuția, prelungită în cele cinci capitole finale, cu stăpânul unui han, un Evreu sfâșiat de întrebări cărturărești, se încurcă într’o su­medenie de probleme savante și tot diletantiste, care puteau de­­asemeni să lipsească. Ceea ce nu înseamnă că în visus corpul po­vestirii d. Nicodim n'ar mai fi pu­tut face amputări profitabile. Observațiile noastre r, pot da prilej de meditare asupra mijloa­celor sale, pe care le-am dori pro­gresiv realizate, în cazul unei e­­ventuale reveniri, în literatură. O carte, oricâte virtualități ar pose­da, nu ne poate îndemna la pro­feții ; de altfel nici nu este­­ inten­­ția noastră să profetizăm; viitorul stă în mâna scriitorului. m Spuneam de însușirea d-lui Ni­codin de a surprinde satiric, une­ori și duios, tipuri din peregrina­rea să vânătorească. Sunt câteva care ne rămân în amintire, fiindcă sunt fixate într-un desen incisiv. Uneori caricatura este prea os­tentativ folosită, cu toate că nu-i lipsită de savoare. Dintre figurile prezentate în șarjă menționăm, în primul rând, pe gazda celor doi vânători veniți din București, au­torul și prietenul său Mario, pe bădăranul, sgârcitul, gelosul ridi­­cul și prostul vânător, plin de toate ipocriziile. Venetici. Ca un copil îmbufnat, d. Nicodim după ce a fost jignit de o primire ursu­ză, se duce 'n fundul curții și schi­țează pe gard, o frescă hilară, cu un cărbune violent și de aceea puțin stângaci Satira e dusă până la bufonerie, în prezentarea lui Pisto, amantul mâncăci­os al Cu­coanei (apelația anonimă e un suprem dispreț!) soția lui Joika și metresă cinică, satisfăcându-și voluptățile extraconjugale sub ochii prostiți și sub toleranța lui umilită. La aceștia adăugăm și pe falsa „nepoată“ a lui Venetiei, a­­mantă claustrată pentru poftele lui neistovite și pe misitul Bereu. Lucrate în creion, cu liniile exa­gerate și simplificate — aceste ti­puri atestă capacitatea de obser­vație incisivă a d-lui Nicodim, ne­lipsit și de un ascuns umor, prin­tre rândurile povestirii, plină de pa­lanteze, de calambururi (aces­tea mai puțin savuroase) și chiar de o susținută auto-ironie. Ca să nu fie suspect de monotonie, jur­nalul vânătoresc al d-lui Nicodin împletește atitudinea umoristică și satirică și cu un simț bucolic al naturii și al omului. Siluetele ce­lor doi copii care-i însoțesc la pescuit, Ida și Max, ca și figura plutind între legendă și realitate­a tatălui lor, pădurarul Fa’ger, subliniază a doua față a unui ta­lent capabil de varietate. Pe a­­ceeaș latură de simpatie cu primi­tivitatea, dar și ca o nouă resursă de umor amestecat cu duioșie — amintim prietenia povestitorului cu o pisică, cu Leu și Waldy, câini care au fabulosul dar de a vorbi și divulga ciudățeniile gaz­dei, ca și dialogul imaginar cu un bou roșcat, utilizat cu acelaș tâlc. Aureolă de basm, menită să dea o ’ntorsătură feerică realității, mărturisind un punct de tangență cu reminiscențele din frații Grimm și Andersen. Iată câte elemente variate se ’mpletesc în lunga poveste vână­torească, Lupii, printre inegalități și o necontrolată prolixitate de structură, printre ciudățenii orto­grafice și un manierism sintactic supărător. Jurnal de umor einegetic, fan­tezie satirică și poezie sublimată în legendă, cartea d-lui Nicodim n’avea nevoe de seria savantă de „motto“ sub care-și inaugurează capitolele. De la Eminescu, la Shakespeare și d. Camil Baltazar, ca să cităm numai câțiva din au­torii pe care i-a citit autorul, uti­lizarea motivelor sale abundente e un indiciu al aceluiaș diletan­tism. Unii admiratori nu s'au sfiit să compare Lupii cu Pseudochine­­ghetcos a lui Odobescu. Și acea­­­sta numai pentru că, în ambele este vorba de vânătoare. Este, desigur, prea mult și mai ales o forțată analogie, între temele și expresia fiecăreia. Odobescu este un critic de artă, un stilist de o somptuozitate academică, în timp ce d. Nicodim este cu precădere un povestitor umoristic și un ob­servator acid. Iată un exemplu de notație des­criptivă, spre a ilustra sobrietatea desenului său: „Sau scurs trei ceasuri, sosim la un lac. Stăvilarul inchis. Pe iaz un șir de plute. Ne dăm jos, vrem să privim plecarea. Vine șuvoiul de sus. Deschid roboda, pornește năvalnic apa pe jghiab, e lat. Se­­aruncă iezerul în jos cinci stânjeni mai bine, s’a suit lumea pe plute, le suge apa la vale. Doi plutași la cârmă, în față. Lucrători și ne­veste pe plute. Privim după pod, ușor trec pe sub noi, acum îi mână curentul, iute. Fuge pluta pe jghiab, ajunsă în vad de cea­laltă parte, se afundă cu fruntea ’n torent, vâslesc cârmacii cât pot, apa de-un cot pe plută îi udă, fe­meile țipă, flăcăii râd. La vale râul face un cot, nu-i mai vedem. Și altă plută...“. Am păstrat punctuația și orto­grafia originalului. Când d. Dinu Nicodim va renunța la penibil de inutilele sale ciudățenii, dobân­dind o cursivitate firească, nu se poate să nu-și fructifice însușirile de povestitor, reale dealtfel, dar atât de alambicate. Pompiliu CONSTANTINESCU La toate librăriile­ CRITICE de Pompiliu Constantinescu Carte premiată de Loc. Scriitorilor Români Fd.Vremea 65 L fi. j

Next