Vremea, iulie-decembrie 1933 (Anul 6, nr. 294-318)
1933-08-27 / nr. 302
VREMEA Margareta care a învins viața orădenii au sărbătorit recent pe Margareta Dayka, una din cele mai aplaudate actrițe din Ungaria de azi. Confratele prețuit de ne-a spus povestea de necrezut a acestei „flori“ ce s’a ridicat, victorioasă, din mocirlă, spre soare, ne via mărturisi că a simțit o lacrimă în gene,, când a văzut-o pe fosta vânzătoare de ziare apărând, în aplauzele unanime ale spectatorilor, pe scena inundată de lumină și de petale. Era, în lacrima lui, pretinsă ascuns în cuta obrazului, omagiul sincer al omului eliberat de toate gândurile mici și de toate resentimentele mărunte, adus unei izbânzi pe care viața, poate, n’o să i-o ierte așa ușor fetei cu nume de floare și cu cu voință proteică. Pentru că Margareta Dayka a luptat crâncen cu viața, ca orice copil predestinat și a învins prin perseverență și credință. Romanul ei începe, ca în fantezia lui Charles Dickens, cu un copil orfan, vagabondând pe străzi și tremurând prin ganguri, în mijlocul unui oraș bogat și nepăsător. Singură pe lume a fost și Margareta. Trăia, în ultimii ani ai Imperiului și a trăit, mulți ani în urmă, laolaltă cu toți desmoșteniții, împărțind cu ei un destin pentru care pământul a fost și a rămas sterp, iar cerul surd. Ziua, așteptând pe scările unei tipografii apariția ziarelor, se întâmpla, uneori, ca băetana cu priviri scăpărătoare să se ia de păr cu un tovarăș de suferință, pentru felioară de pâine dacă nu pentru o o vorbă de ocară, svârlită în față ca un ciulin în păr, trântă cu necaz repede uitat și cu împăcare în care surâsul usca lacrima — ca totul să se termine, în cele din urmă, în fuga sprintenă ce împrăștia cele două grupuri beligerante pe străzile cu ziduri fumurii de burg medieval și vitrine bucureștene, în lorma asurzitoare a glasurilor subțiri ce anunțau apariția jurnalului cu ultimele știri. După câteva ore de fugă cu teancul de ziare strâns la piept, pentru un câștig de câțiva gologani și mai ales în inserările timpurii și zeci de toamnă, când basmaua — în culori de pustă ungară — strânsă pe umeri, era udă iar picioarele, goale pe cimentul teraselor pustii, erau vinete, Margareta Dayka se strecura stmibulistă, pe lângă ziduri, de la o vitrină la alta, a cafenelelor, să se bucure de lumina și de abundența localurilor cu jocuri și ca puținere. Târziu, când vântul se da peste cap pe la porți ca o paiață bătrână și neurastenică iar haimanalele tremurau, în somnul lor scuturat de vedenii albe prin ganguri și sub scări, fata își afla acelaș adăpost, în fundul unei cafenele, unde o aștepta uneori un pahar cu lapte cald, plătit din avutul de om sărac al chelnerului bătrân și milostiv — poate și el singur pe lume. Nimeni, însă, nu ar fi bănuit și cu atât mai puțin bătrânul acesta1 providențial, că în inima modestei vânzătoare de ziare, se despica, odată cu primul pas în adolescență și cum ar spune, în stilul lui poetic, bunul confrate amintit bobocul unui vis mare și luminos: Margareta Dayka adora teatrul, era nelipsită de la spectacolele trupei orășenești și voia să se facă artistă — o voință crescută de credința ei oarbă în Sfântul Anton de Padua din biserica Sfântului Ladislau. Adolescența se ruga zilnic la icoana făcătorului de minuni și iată că un nou miracol are loc, în orașul cu toate neamurile laolaltă, ca în turnul balamucului biblic. Margareta s-a prezentat la școala de artă dramatică, de pe lângă , teatrul maghiar, a fost acceptată și — muncitoare, perseverentă, convinsă că la capătul drumului spinos o, aștepta victoria, a făcut progrese așa de mari, că nu peste mult timp, foștii tovarăși de foame și frig aui văzut-o apărând în rolul principal al unei operete. Margareta Dayka și-a cucerit spectatorii prin frumusețe și i-a> robit prim talentul ce va smulge, în curând, aplauzele sălilor budapestene. Pentru că orașul mare o așteapta,s'o perfecționeze și s-o lanseze, stea de primă mărime pe fundalurile multicolore ale scenelor ungurești. " Protagonistă, de azi înainte, a unor spectacole cu muzică și dans cu scene de suavitate psihologică și finaluri lacrimogene, Margareta Dayka a ținut să trăiască și dincolo de culise și reflectoare câteva momente de operetă. Gloria n’a ucis încă, în sărbătorita de acum, pe băetana cu ruga mută adunată în privirile ce implorau mila Sfântului Anton din Padua. Trecutul o rechema în orașul românesc. Margareta a adunat câțiva actori în jurul ei și a trecut frontiera, să joace pentru toți bogătașii betegi în fracurile mirositoare a naftalină și moarte dar mai rules pentru tovarășii de odinioară, de pe scările tipografiilor și de prin ganguri, pe cari i-a căutat pe stradă și i-a îmbrățișat, plângând — așa cum a plâns bătrânul ce i-a servit și acum acelaș pahar de lapte cald) sărutându-i mâna de astă dată și sărutat la rându-i, pe frunte, cu toată recunoștința, de strălucitoarea lui prietenă, s’a dus, de asemeni, Margareta Daglea, în biserica Sfântului Ladislau, să-i închine un prinos de flori și lacrimi făcătorului de minuni. Dar, toate amintitele amănunte impresionante în adevăr pentru eroii acestui miracol modern, pe care talentul unui libretiist experimentat și melodiile unui compozitor încă vibrând de tinerețe și generositate îl vor eterniza odată, sub un titlu romantic, în roluri, în partituri și în fatidice romanțe, cu yoga și cu victimile lor adânc suspinătoare, nu au nicio importanță acum. Demnă de relevat, pentru noi, este fapta proteică, miraculoasă a fetei care a învins viața, prin credința ei de neclintit în gândul ce o transfigura, prin munca ei de fiecare clipă și cu fiecare clipă mai îndărătnică, prin efortul continu spre idealul ce nu i-a fost „minciună și goală și tristă“, cum li se întâmplă deseori căutătorilor de aur în cenușa visurilor rămase dincolo de pragul minunilor. Margareta Dagka rămâne un suil’bol — mai ales — pentru marile și mirele desamăgite de la porțile teatrului românesc, învinse mai înainte de a începe lupta. GEORGE M. ZAMFIRESC.U 27 AUGUST 1933 CÂNTEC DE SEARA La colțul casei, sprijinit de streașină, Un plop, — bătrân avar — își numără argintu 'n fiecare seară, Și pare că tremurând de teamă nu cumva vreun călător să-l vadă, Iscoditor ‘și 'ntinde umbra până’n stradă, Pe drumul care lin se desfășoară, Din vârf de munte, Și se îneacă 'n apa dela moara, — Ca două tremurări de plopi în înserare îngemănate două umbre se coboară. Bătrânul plop, cuprins de-o tainică mirare, Cu o rămurea a început să bată’n geam discret. Crezut-am iar că-i mâna ta ce bate’ncet ; Am început să plâng, — domol și liniștit, — Ca și un copil ce jucăriile și-a rătăcit. E mult de-atunci !... Trecutul peste toate A presărat petale parfumate . Și, numai eu, uitat de-a mea uitare Zădarnic mai trimit adeseori pe căi nemai umblate înduioșată mea chemare... MIHAIL ȘERBAN cuprinzând un reportaj senzațional relat\ la extragerea aurului din minele din Ardeal. Un trimis special al revistei a făcut o anchetă asupra felului cum se extrage aurul, cantității care se găsește în mine, felului cum trăesc minerii și asupra tuturor datelor în legătură cu obținerea, la noi în țară a acestui metal prețios. Pe lângă acest deosebit de interesant reportaj, „Realitatea Ilustrată“ Nrul 343 mai cuprinde: Instrumente curioase pentru descoperirea zăcămintelor de aur, putem găsi comorile încercările de a realiza aur pe cale artificială DE CE DIVORȚAȚI ? Motive în ordine alfabetică după sistemul lui btalian Orice femee poate fi frumoasă Marele concurs al „Realității Ilustrate“ pentru alegerea cele mai frumoase de pe plaje Modă, Sport, Actualități ilustrate, Humor, Jocuri distractive, etc De vânzare pretutindeni Fragmente nefilozofice 18 Pentru mine, cel care suferă mai mult în „Luminile Orașului“ nu este Charlile Chaplin. S’a vorbit atât de elogios despre tragismul acestui film încât nu mai încerc să-l comentez aici. Dar mi se pare că sa exagerat „suferința“ lui Chariot. Un om care suferă continuu, care se mișcă pe o linie tragică întreruptă pe alocuri de comic și grotesc, dar niciodată de uitare, de inconștiență — ajunge să-și atenuieze suferința, aproape s-o neutralizeze. Cu totul altfel stau lucrurile în ceea ce privește pe celalt personagiu principal al „Luminilor Orașului", pe bogătașul care trăiește două vieți paralele, are două conștiințe ce niciodată nu se întretaie. Tragicul acestui om mi se pare dincolo de orice limită. Omul acesta se deșteaptă la o viață nouă (când se îmbată) uitând cu desăvârșire cealaltă viață de toate zilele (când e sobru). Dacă Chaplin are geniu, apoi fără îndoială că geniul său este definitiv realizat în acest film care simbolizează cu rară discreție, dar precis, eternul dualism al sufletului omenesc, eterna viață dublă pe care o trăim fiecare dintre noi. Căci, tragicul constă tocmai în faptul de a nu mai putea trăi o anumită viață, în nevoia obscură de a o uita, de a scăpa de ea — și în revenirea continuă la viața dintâi. Uităm o viață, un fel de a trăi și de a înțelege lumea, pentru ea s’o reîntâlnim a doua zi. Ne zbatem întotdeauna între două lumi, trăim două vieți, complect separate între ele, ne deșteaptăm pe rând în fiecare dintre aceste trăiri — și ne deșteptăm întruna uitând’o pe cealaltă, dar niciodată uitând’o definitiv. Neputința aceasta de a uita definitiv, de a încheia sau lichida definitiv o trăire în dauna celeilalte, alimentează un tragism dintre cele mai autentice. Inchipuiți-vă pe bogătașul din „Luminile Orașului“ , viața lui dublă, așa cum e viața fiecărui om, îl întrerupe necontenit dintr’o înlănțuire de experiențe ca să-l zvârle în altă înlănțuire, unde regăsește memoria, judecățile de valoare, maniile temperamentale, într’un cuvânt tot ce constituie o viață complectă. Intre cele două vieți nu există continuitate : le desparte un soiu de „salt calitativ“ extrem, căci fiecare alimentează altă personalitate, și aceste două personalități nu se întâlnesc niciodată. Tragicul nu constă în acest dualism, ci în revenirea lui ritmică, în destinul omului de a nu putea încheia definitiv una din cele două personalități. Prelungirea dualismului produce tragicul, prelungirea lui până ce se identifică cu destinul. 19 Câteodată îți simți gândirea organică, plastică, pliabilă. Simți cum luminează direct obiectele, cum înțelegerea crește firesc viu, ca un organism.Parcă se lușminează altfel întreaga lume. Nu mai întâlnești obstacole, nu mai sunt iinconcerențe. Gândești aproape fără să vrei, și sentimentul acesta că înțelegi îți dă o plenitudine interioară nemaiîntâlnită; este un sentiment stenic, de creștere, de rodire. Cred că gândirea aceasta plastică ne descoperă adevărata noastră esență : aceia de a fi organisme, celule vii. De aici bucuria obscură pe care o încercăm de câte ori gândim organic. Parcă ne-am reîntoarce la un izvor pierdut, de mult uitat. Este singurul prilej când intuim grandoarea lumii vegetale, a cristalelor, a curenților de aer. 20. Marea dificultate a unui roman modern este următoarea: ești nevoit să imsufic personagiilor o viață interioară inautentică, formată din sentimente demodate și truisme, pentru că majoritatea oamenilor moderni nu cunosc alt mecanism psihologic, nu au alte experiențe interioare. Și atunci romanul pare învechit, viețile deacolo par cunoscute, prea cunoscute. Intr’adevăr, romancierul modern se găsește într’o curioasă dilemă , sau acordă personagiilor o adevărată viață interioară, așa cum a făcut’o posibilă experiențele veacului acesta, și în acest caz romanul nu e real, nu e adevărat, și deci nu e autentic , sau lasă personagiile așa cum sunt, și atunci ele își descoperă o viață interioară automatizată, alimentată de aceleași vechi scheme și aceleași sentimentalisme — și deci romanul nu mai e modern, personagiile nu mai sunt autentice. Dar într’un roman adevărat autenticitatea este egală cu inautenticitatea personagiilor. Pentru că așa sunt, de fapt, oamenii, nuautentici, automatizați. Și dacă vrei să-i redai așa cum sunt, apoi trebuie să le păstrezi tocmai specificul lor : inautenticitatea. In acest caz, însă, romanul nu va prezenta nici un interes, căci oamenii vor gândi, vor simți și vor vorbi acolo ca în orice roman de o sută de ani încoace... Adevărul este că progresul realizat de cultura modernă nu a fost încă asimilat de oameni. Ceia ce ne-a învățat psihologia, arta, știința modernă — n’a trecut dincolo de sfera pur intelectuală conștiinței noastre. Un om modern poate vorbi foarte frumos despre relativitate, despre expresionism și despre noua biologie — dar viața lui interioară a rămas tot atât de automatizată, reacțiile lui sunt tot atât de primare. Dacă am putea prinde pe o placă de gramofon reveriile lui, gândurile lui, sentimentele lui, ne-ar înspăimânta gradul de inferioritate. Am întâlni cele mai penibile truisme, cel mai plat sentimentalism, cea mai detestabilă incoerență. Și totuși omul acesta cunoaște o sumă de lucruri pe care nu le cunoștea un om de la 1880, judecă și apreciază arta modernă, gândește pe urmele unei filozofii moderne... E fatal, deci, ca într’un roman care vrea să surprindă cursul ascuns al viețiii interioare a fiecărui personagiu — oamenii aceștia să pară învechiți, tipuri cunoscute, neutri. Totuși, așa sunt ei, și aceasta înseamnă autenticitate roman. Altminteri, vei scrie o carente în care viața interioară se armonizează cu viața exterioară a personagiilor — dar aceasta ori e o excepție, ori e un neadevăr. Important însă e faptul : "cum să faci să înțeleagă pe cetitor că ce face i se pare lui banal și inautantic în roman este singura autenticitate valabilă ? MIRCEA ELIADE CRONICA LITERARA DIN NICODIM: Lupii, edit. „Bucovina“ I. EL. Torouțiu Rediletant îl cunoști ușor, după o anume cochetărie a scrisului, care ține să nu-1 angajeze prea mult, deși are necontenită grija de a se face remarcat prin tot felul de particularități. Lunga povestire satirică, Lupii, datorită d-lui Dinu Nicodim poartă toate semnele diletantismului. Insus faptul de a fi publicată sub un pseudon m, de altfel repede identificat de presă, ca și svonurile care care s’au colportat despre întâmplările și unele persoane reale utilizate de autor, dând operei aureolă de mic scandal, prin inotenția ei pamfletară, contribuesc să dea acestui debut un aer de ciudățenie. Pe noi nu ne interesează însă cartea d-lui Nicodim decât sub aspectul ei de ficțiune și deci pentru însușirile ei literare. Mărturisim sincer că ne displac mistificările și nici povestirile „cu chee“ nu ne pasionează prea mult. De aceea, am început lectura acestei lungi opere cu o neîncredere, care a fost încurajată și de fizionomia ei ortografică bizară și puerilă, după cum inversiunile și elipsele sintactice ale stilului ne-au pus o piatră de picioare, de la î nceputul unui drum cu promisiuni destul de lungi și anevoioase. Interesul povestirii și talentul d-lui Nicodim ne-au deslegat de o parte a impedimentelor, puse cu atâta inab jitate în fața cititorului, chiar de la primele rânduri. Este neserios, desigur, să uzezi de ciudățenii ortografice, spre a epata, după cum este obositor să scrii în stil mallarmist o narațiune de vânătoare, în munții Maramureșului. Toate acestea vin din acel bine caracterizat diletantism, de care l-am văzut atins pe d. Dinu Nicodim. Dar oricât și-ar fi contrafăcut simplitatea de expresie, impotmolindu și în întortochierile frazei verva umoristică observația vie și incisivă darul de a portretiza acid, simțul notației sobre a peisagiului și înclinația spre contemplație, cam didactică și puțin pedantă, d. Nicodin a reușit totuș să ne ducă printre toate peripețiile sale turistice și de vânător ocazional. Dacă în scrisul său există o vizibilă tendință spre concentrare, e drept că o vedem mai mult realizată parțial decât în totalitate. Simțim, în Lupii, o lipsă a meșteșugului de compoziție, lunecare prea vădită spre jurnal și e o nesigură putere de a selecta din îngrămădirea de episoade. Simt inconveniente fatale oricărui început, care nu știe să sacrifice secundarul pentru esențial. Deși călătorim la munte, împreună cu autorul, avem prea des sensația de Bărăgan, evident a narațiunii. Puteau foarte bine să lipsească primele patru capitole, după cum discuția, prelungită în cele cinci capitole finale, cu stăpânul unui han, un Evreu sfâșiat de întrebări cărturărești, se încurcă într’o sumedenie de probleme savante și tot diletantiste, care puteau deasemeni să lipsească. Ceea ce nu înseamnă că în visus corpul povestirii d. Nicodim n'ar mai fi putut face amputări profitabile. Observațiile noastre r, pot da prilej de meditare asupra mijloacelor sale, pe care le-am dori progresiv realizate, în cazul unei eventuale reveniri, în literatură. O carte, oricâte virtualități ar poseda, nu ne poate îndemna la profeții ; de altfel nici nu este intenția noastră să profetizăm; viitorul stă în mâna scriitorului. m Spuneam de însușirea d-lui Nicodin de a surprinde satiric, uneori și duios, tipuri din peregrinarea să vânătorească. Sunt câteva care ne rămân în amintire, fiindcă sunt fixate într-un desen incisiv. Uneori caricatura este prea ostentativ folosită, cu toate că nu-i lipsită de savoare. Dintre figurile prezentate în șarjă menționăm, în primul rând, pe gazda celor doi vânători veniți din București, autorul și prietenul său Mario, pe bădăranul, sgârcitul, gelosul ridicul și prostul vânător, plin de toate ipocriziile. Venetici. Ca un copil îmbufnat, d. Nicodim după ce a fost jignit de o primire ursuză, se duce 'n fundul curții și schițează pe gard, o frescă hilară, cu un cărbune violent și de aceea puțin stângaci Satira e dusă până la bufonerie, în prezentarea lui Pisto, amantul mâncăcios al Cucoanei (apelația anonimă e un suprem dispreț!) soția lui Joika și metresă cinică, satisfăcându-și voluptățile extraconjugale sub ochii prostiți și sub toleranța lui umilită. La aceștia adăugăm și pe falsa „nepoată“ a lui Venetiei, amantă claustrată pentru poftele lui neistovite și pe misitul Bereu. Lucrate în creion, cu liniile exagerate și simplificate — aceste tipuri atestă capacitatea de observație incisivă a d-lui Nicodim, nelipsit și de un ascuns umor, printre rândurile povestirii, plină de palanteze, de calambururi (acestea mai puțin savuroase) și chiar de o susținută auto-ironie. Ca să nu fie suspect de monotonie, jurnalul vânătoresc al d-lui Nicodin împletește atitudinea umoristică și satirică și cu un simț bucolic al naturii și al omului. Siluetele celor doi copii care-i însoțesc la pescuit, Ida și Max, ca și figura plutind între legendă și realitatea tatălui lor, pădurarul Fa’ger, subliniază a doua față a unui talent capabil de varietate. Pe aceeaș latură de simpatie cu primitivitatea, dar și ca o nouă resursă de umor amestecat cu duioșie — amintim prietenia povestitorului cu o pisică, cu Leu și Waldy, câini care au fabulosul dar de a vorbi și divulga ciudățeniile gazdei, ca și dialogul imaginar cu un bou roșcat, utilizat cu acelaș tâlc. Aureolă de basm, menită să dea o ’ntorsătură feerică realității, mărturisind un punct de tangență cu reminiscențele din frații Grimm și Andersen. Iată câte elemente variate se ’mpletesc în lunga poveste vânătorească, Lupii, printre inegalități și o necontrolată prolixitate de structură, printre ciudățenii ortografice și un manierism sintactic supărător. Jurnal de umor einegetic, fantezie satirică și poezie sublimată în legendă, cartea d-lui Nicodim n’avea nevoe de seria savantă de „motto“ sub care-și inaugurează capitolele. De la Eminescu, la Shakespeare și d. Camil Baltazar, ca să cităm numai câțiva din autorii pe care i-a citit autorul, utilizarea motivelor sale abundente e un indiciu al aceluiaș diletantism. Unii admiratori nu s'au sfiit să compare Lupii cu Pseudochineghetcos a lui Odobescu. Și aceasta numai pentru că, în ambele este vorba de vânătoare. Este, desigur, prea mult și mai ales o forțată analogie, între temele și expresia fiecăreia. Odobescu este un critic de artă, un stilist de o somptuozitate academică, în timp ce d. Nicodim este cu precădere un povestitor umoristic și un observator acid. Iată un exemplu de notație descriptivă, spre a ilustra sobrietatea desenului său: „Sau scurs trei ceasuri, sosim la un lac. Stăvilarul inchis. Pe iaz un șir de plute. Ne dăm jos, vrem să privim plecarea. Vine șuvoiul de sus. Deschid roboda, pornește năvalnic apa pe jghiab, e lat. Searuncă iezerul în jos cinci stânjeni mai bine, s’a suit lumea pe plute, le suge apa la vale. Doi plutași la cârmă, în față. Lucrători și neveste pe plute. Privim după pod, ușor trec pe sub noi, acum îi mână curentul, iute. Fuge pluta pe jghiab, ajunsă în vad de cealaltă parte, se afundă cu fruntea ’n torent, vâslesc cârmacii cât pot, apa de-un cot pe plută îi udă, femeile țipă, flăcăii râd. La vale râul face un cot, nu-i mai vedem. Și altă plută...“. Am păstrat punctuația și ortografia originalului. Când d. Dinu Nicodim va renunța la penibil de inutilele sale ciudățenii, dobândind o cursivitate firească, nu se poate să nu-și fructifice însușirile de povestitor, reale dealtfel, dar atât de alambicate. Pompiliu CONSTANTINESCU La toate librăriile CRITICE de Pompiliu Constantinescu Carte premiată de Loc. Scriitorilor Români Fd.Vremea 65 L fi. j