Vremea, iulie-decembrie 1933 (Anul 6, nr. 294-318)

1933-09-03 / nr. 303

VREMEA Despre un anumit sentiment al morții Miracolul morții nu constă în ceia ce sfârșește ea, ci în ceea ce, începe. Nu mă înspăimântă nimic în faptul că moartea pune capăt biologiei, că încheie definitiv se­ria experiențelor organice, că, în­­tr’un cuvânt, oprește pe loc via­ța. Sub acest aspect, cunosc deja moartea, din experiențele mele, din ceia ce văd la alții; m-am întâl­nit de nenumărate ori cu fenome­nele morții, cu agonia, cu stin­gerea, cu oprirea pe loc. Am mu­rit de atâtea ori până acum, ca orice om, încât moartea m­ea ade­vărată nu mai mă poate îns­pă­i­mânta. Fiecare cunoaște moartea în acest sens. Ce nu cunoaște ni­meni este începutul i de după moarte­. Este adevărat că după fiecare moarte în viață, izbutim, într’un fel sau altul, să ne naștem din nou, să reluăm altă viață. Dar toate aceste renașteri se petrec în cadrul vieții organice și mo­rale, au conținut identic, nu va­riază decât structurile. Renaștem necontenit, dar renaștem cu ace­leași valori, cu aceiași experiență organică, aproape cu aceleași lu­mini spirituale. Nu este o schim­bare decisivă, unică, ireversibilă.­­ Schimbarea aceasta ireversibilă experimentăm numai prin moarte. Și ceiace este miraculos în moarte este faptul că începe atunci „ceva“ cu desăvârșire de­osebit de tot c­e cunoaștem noi, cu desăvârșire deosebit de ceiace ne așteptăm să fie. Se continuă ceva pe care noi nu avem ochi să-l vedem în timpul vieții. Se continuă ceva pe care l-am fi pu­tut cunoaște, dar pe care nu știm să-l căutăm în timpul vieții; un imponderabil, o taină, o absurdi­tate, știu eu ce ? Adevărul e că, deși începe ceva complect deose­bit de viață, moartea continuă totuși o conștiință pe care am fi putut să o intuim încă din timpul vieții. Acesta e și paradoxul cen­tral al morții, altceva decât viața și totuși ceva pe care l-am pu­tea cunoaște chiar cu ajutorul vieții. Mă întreb chiar dacă adevărata esență a vieții nu este tot una cu esența morții. Dar nu în sensul pe care îl dați d-stră morții și vieții. Pentru d-v. viața este per­manentă trecere, un fluviu con­tinuu — iar moartea este­­ acelaș lucru, cel puțin în faptul ei ini­țial, este o trecere, o pierdere din­colo. D-stră pulverizați viața, și proectați această imagine evanes­centă asupra morții. Identificați viața și moartea în ceia ce au ele neesențial. Pentru mine, dimpo­trivă, esența vieții nu este dina­mismul ei exterior — ci o satu­rare, ceva din care nu se mai poate scade nimic, de la care nu se mai poate adăuga nimic. Și atunci mă întreb dacă moartea nu este acelaș lucru. Oamenii, care experimentează de milenii partea negativă a vie­ții, golurile ei, neființa ei, oamenii au conceput moartea ca un maxi­mum de neființă, ca un vacuum etern, ca un absolut negativ. Ei au proec­at în eternitate, în moar­te, absența vieții din viața con­cepțiilor­­ filozofice și științifice, căci cele populare au mai multă intuiție, și sunt deci mai aproape de adevăr­ despre moarte, veți găsi la rădăcina lor incapacitatea de a viețui, impotența, neființa. O-stră, care aveți superstiția fi­lozofilor și sciențiaților, credeți că dacă un savant vă prezintă o carte bine gândită („profund“ gândită) asupra vieții — trebuie să-i credeți pe cuvânt. Dimpotri­vă, nu credeți niciodată astfel de oameni, cari trăiesc în marginea vieții, în afară de viață, trăiesc abstract și livresc, simțind ce pot simți (deci foarte puțin), gân­dind în maniera lor, adică atât cât pot gândi. Printre marile anomalii ale lu­mii moderne se numără și acest vuiet al științei și filozofiei care, ne învață viața și moartea. Gân­­diți-vă o clipă la absurditatea a­­cestui lucru, oameni care cunosc viața din laborator, o cunosc prin analize, îi cunosc fenomenele ei și oameni care gândesc asupra vieții dintr’un cabinet, tocmai a­­ceștia sunt chemați să ne învețe cel mai esențial și cel mai deci­siv fapt: existența noastră, moar­tea noastră. De altfel, ei nu fac decât să complecteze și să arti­culeze experiențele noastre nega­tive, neființa noastră. Dar să ne întoarcem. Spuneam că am putea cunoaște moartea încă din viață, nu moartea așa cum o știm toți (osificările spirt­­uale, oprirea pe loc) ci moartea­­.n-înțelesul ei prim, de începere, ne inaugurare ireversibilă. Ne lipsește, pentru aceasta, un im­posibil, o trăire complectă a vie­­ței, ne lipsește ceva pe care nu-l cunoaște nimeni; și de aceia moar­tea ni se prezintă ca un miracol, căci ne introduce firesc în acel im­ponderabil pe care, poate, atâția din noi îl căutăm zadarnic în tim­pul vieții. Miracolul constă mai ales în totala răsturnare de valori. Via­ța, așa cum o înțelegem noi, este o continuă ascensiune, o continuă perfecțiune morală și spirituală, un neîntrerupt șir de cuceriri, de posesiuni, de înțelegeri, de expe­riențe. Un om perfect, după jude­cata noastră, este acela care a cunoscut mai mult, s’a înălțat mai sus cu mintea și cu sufletul, a înțeles mai mult. De la 12 la 60 de ani, să spunem, omul acesta perfect se trudește necontenit să ajungă mai sus, să se purifice, să înțeleagă, să cunoască. Ajunge în pragul morții un om perfect. Și atunci, printr’o simplă expe­riență­­ organică, el moare, se tre­zește deodată într’o altă lume, unde începe altceva, unde valo­rile sunt altele și ascensiunea este înțeleasă altfel. Aceasta este miracolul. Acesta este paradoxul, cheltuiește o via­ță întreagă pentru a te înălța, a te purifica și a cunoaște ca să a­­jungi, în moarte, cine știe, la cea mai de jos treaptă a perfecțiunii. Prin simplul fapt al morții, o bia­tă femee bătrână poate ajunge mult mai sus decât un Bergson, un Einstein, un Rodin. Umbri pe stradă și întâlnești cerșetori în zdrențe, pe la colțuri femei săr­mane, sau auzi de oameni cari su­feră cele mai cumplite boli, care și-au pierdut tinerețea în spitale ■ și îi compătimești, fără să te gândești o clipă că poate oamenii aceștia sunt îngeri printre noi, sunt arhangheli veniți să ne ispi­tească, sau sunt simple suflete care, atunci când își vor lua zbo­rul, se vor afla mult mai aproape de lumină de­cât cei mai mari în­țelepți, cei mai mari sfinți și fi­lantropi ai noștri. Este o simplă închipuire a mea, fără îndoială, dar paradoxul și miracolul morții ne dă drept la orice închipuire. Mă­ gândesc, însă, la zădărnicia setei noastre de perfecțiune, de ascensiune­­—- atât timp cât exi­stă o moarte ale cărei legi nu le cunoaște nimeni. M­IRC­EA ELIADE 3 SEPTEMBRIE 1933 7 CRONICA LITERARA SAȘA PANĂ : Cuvântul talisman, editura „Unu“ ; LUCIA ALIOTH: Noi care nu simțim, edit. „Tiparnița“ ; ALEXANDRU TUDOR- MIU: Epode, colecția „Strada“ ; MIRCEA STREINUL: Carte cu iconar, edit. „Glasul Bucovinei“ ; TEOFIL LIANU: Rod, edit. „Glasul Bucovinei“ ; VICTOR MĂGURĂ : Evadare înlăuntrul meu, edit. „Glasul Bucovinei“ Criticul producției actuale devenit aproape numai un cititor a de romane; trăim în zodia epicu­lui cantitativ, dar și a surprizelor unui gen a cărei înflorire n’o ve­dem ca un abuz primejdios. Chiar dacă noțiunea de roman și-a luat libertăți anarhice, nu credem ro­manul național ajuns la o treaptă supremă de evoluție, de la care ar începe decadența. Pentru a adap­ta în expresie autohtonă formula unuiun­ editor francez, el însuș blo­cat de excesul romanelor tipărite, nu este deloc timpul să frângem gâtul romanului contemporan. De la Balzac și până astăzi, triumful genului este atât de impresionant, încât veacul nostru se poate numi veacul romanului. Critica p are de­cât să se bucure că i se oferă o varietate atât de abundentă, din care își poate selecta valorile de primul rang. Am remarcat, chiar în cursul acestui an, raritatea volumelor de poezie, am socotit lirismul ca trecând printr’o etapă de istovire, în cel mai bun caz de pauză, în vederea unui efort suprem. După patru decenii de experimentare și isbândă a poeziei noi, când în tablele de valori s’au înscris nume glorioase și opere de frunte, firesc să ajungem la o rarefiere­­ a lirismului. Poezia și critica sunt florile rare ale creației, oricât de opuse sunt aceste două specii. Dacă astăzi vom trece în revistă câteva plachete și caete liliputane de versuri, vom avea ocazia să subliniem încă odată caracterul de interimat al poeziei închinătorilor izolați, care n’au uitat-o cu desă­vârșire: începem cu susținătorul oficial al extremismului nostru poetic, d. Sașa Pană, rămas să piloteze bastimentul agitat de valurile răz­vrătite ale supra­realismului au­tohton. Poetica grupului e prea cunoscută, strigată ’n atâtea ma­nifeste, insinuată vizibil în chiar ultima sa culegere de proză des­pletită, Viața romanian­ă a lui Dumnezeu, și catehizată de apos­tolul repudiat, d. Ilarie Voronca, în A doua lumină. Cultul cuvân­tului și mistica poemului, puzderia stelară de imagini în răscrucea celor patru vânturi, anularea reali­tății obiective și rătăcirea într’un absolut subiectivist, fără limite și­­ organizare, alcătuesc o fizio­nomie de-acum bine definită a tendințelor artistice a extremei noastre poetice. D. Sașa Pană purcede din acelaș nucleu comun ; familiarizați cu atmosfera este­ticei de la Unu, rămâne­­ să vedem ce se poate­­ desprinde, ca indica­ție de artă, din poemele celui mai neobosit cruciad spre sfântul mor­mânt al poeziei. După o serie de plachete, în care d. Sașa Pană, a sărit abuziv peste frânghiile nesfârșite ale ima­­ginei ca sco­p în sine, după sația­­bile epatări, blesteme ale prozais­mului și jonglerii umoristice — în Cuvântul talisman ne apropiem de o rezonanță intimă. Goana după un­ exotic în absolut, miragiul u­­nor tăr­ii presimțite, dar necontu­rate, neliniștea plecărilor, ca și nostalgia după cele întâmplate, patronează de-acum sensibilitatea poetului. Astfel, că fără teamă­, putem începe citi: Spațiile albe dintre versuri Spațiile albe in cari vameșii nu vor ști silabi și cum suspectează încă d. Sașa Pană. Cu tot titlul ei umores­c, în Intrarea oprită, stă­­ ascuns un tremur . Frunzele acompaniază tristețea Freamătă că evantaie japoneze La fel peste tot La fel, se încraci cehii în seamă Un anotimp trece O lacrimă poate fi un microscop O­mană flutură ca o batistă adio Mână uscată evantai japonez Până la fel cu frunzele toamna O mână șterge zarea , adoarme în fața pleoapelor Desparte lumina dinăuntru de lumina de-afară Hohotesc pietrele rostogolite ori­unde Fiecare piatră e un călcâi otrăvit Un ochi mongol O speranță uitată sub dulapul cu ani. sau această speranță de întâlnire pe u­n meridian ideal. Grădina e m­ai­ frumoasă decât soarele . Pietrele au cunoscut fantome în­­­­ catalepsie Aceste două adevăruri Se vor regăsi la vera­ cmz Te voi regăsi la capul bunei spe­ranțe Te voi regăsi acolo unde te voi îmbrățișa Acest alt adevăr Poate ai murit Poate am murit Voi ți între zi cerul cu toate lebezile și afișele Cântecul care pavoazează piețele publice sărbătoarea Numele meu va încălzi încrederea Primește în gaj acest poem (Va fi odată) final care dă și o întorsătură de umor, într’-o vibrație de elan liric. Și,­­ca să­­ melhee­m, rupem din poema Atât de simplu a­cest sfâr­șit elegiac. Nu vă mai mint nimic (sic) Toate drumurile duc la neînțele­gere Toate drumurile duc la neliniște Toate drumurile se poticnesc de șoldurile în frământare ale oceanelor Zăpada și-a întins zdrențe în copaci Iubesc plăgile purulente Obrazul fără mască Orizontul de faianță e al păsă­relelor Amintirea alinată de lacrimă Aleargă liberă și tu după ea Spre aceiaș cămară cu ierburi uscate Copilărie palidă. Volumul d-lui Sa­șa Pană se în­­c­dee­­ cu instructive traduceri din Tristan Tzara, Paul Eluard, An­dré Breton și alți câțiva prin ele. Cuvântul talisman poeți­ -dă repede cititorului orientarea în spre filiația­­ suprarealismuliui apu­sean. a ■Colecția miniaturală de Epode, d-lui Alexandru Tudor-Miu vine ca o completare provincială la contribuțiile poetice ale centru­lui extrem­ist. D­ar mai­­ întâi o lă­murire. Un exclusivist par­tizan al ultimei mode lirice nare totdeau­­n­a și noțiunea justă a poeziei cla­sice. Când d. Miu și-a in­titulat catrenele gra­ți­oase epoce, a făcut o licență nu poetică, ci de ele­mentară cunoștință. Era mai fi­­resc să-și intituleze strofele epi­grame (evident, în­­­ sensul vechi). Căci epoda este o formă specială de versificație antică. Moderniști însă n­u­­­ mai rețin din Horațiu de­cât v­aga amintire a unui poet ro­man,­­care a s­cris într’o limbă mai ermetică decât a ultimului versi­ficator abscons. După această rectificare, putem trece la ordinea zilei. D. Tudor- Miu, afară de alam­bicare­a expre­siei, ține aci­­ prea puțin de orto­doxia de la Unu. De altfel, însă, a­­ceastă contorsiune­­ este viciul gra­țioaselor­­ sale­­ acorduri, dintre care cităm un catren, ca un semn de rapidă­­ distincție pentru virtuali­tăți, pe­­ care l­e-am­­ dori- mai a­­dânciite : Aprins­­ ăz­ Urul, bolta, o grădină Chemăm­ în lucruri, în adânc, in veci, carnea goală floare — mai senină, o port în gând precum în glastre reci. Debutul­­ d-nei Lu­cia Alio­tlh .(născută principesa Caradj­a) ne obligă la imediate ob­­servații preli­minare. Fermitatea atitudinea­­ sale patriotice (total -naivă literar) o indică drept o bună cetățeană, d­upă cumm ardența și mândri­a sa erotică îi divulgă o experiență su­fletească fertilă pentru l­iris­m. Di­ficultatea începe de la expresia­­ s­a directă, stângace, vetustă­, o­fe­ra int­im autoarei, findcă poezia începe ea însăș de unde d-na A­­lioth a­­ părăsit-o în subtilitatea ei formală. Este ușor, desigur, să compromiți prin citate acumulate și din nefericire­­ prea la dispoziție — pe Un debutant. Mai util e să reproducem ceva oarecum accep­tabil,­­ca­­ pun­c­t de plecare pentru viitor : Prin geam un cer mâncat de râie, Ce-așteaptă rănile să-și lingă, E bine ziua să se stingă . O — Doamne — n’aș vrea să tămâie! Miresme ’n casă de tămâie, A stat și vântul — o să singă. Aș vrea ca gerul să-mi învingă Un dor de-odihnă — și tămâie. Aș vrea ca cineva să-mi spue, (Nu orișicine) — o taină gravă! Mă simt ca și bătută ’n cuie, încet o candelă să-mi puie. Doar sunt atâta de bolnavă ! Zâmbesc acestui om ce nu e! (Unui om) E­ste o flacără­­ car­e consumă, în acest iad interior. Când au­toarea se va fi convins că poezi­a nu este numai dar și­­ expresie, sinceritate nudă, poate ne va da prilejul și unele consacrări. De data aceasta­, ne-a dat ocazia de a fi desa­greabil,­­adică de a da numai sfaturi. Din Cernăuții din care ne-a venit în dar preistoricul Leptura­­rm al lui Aron Pumnul, dar și primele adieri poetice ale­­ Unui a­­doles­cent care va deveni genialul Eminescu — ne sosesc astăzi trei plachete, prezentate ca trei „iti­nerare lirice“ locale. Este vorba de debuturile id-lor Mircea Strei­nul, Teofil Li­anu­ și Victor Mă­gură. Cu multiple reminiscențe din cl­inii Argh­ezi, Ion Bar­bu­, Ga­mil Baltazar,­­cu inegalități pro­prii, cu utilizări de ritmuri­­ popula­re și­­ cu reprobabile provin­ciali­sme, d. Mir­­cea Streinul se limitează într’ade­văr l­a un modes­t oficiu­­ de „ico­nar“. Reproducem o pildă din seria Balade cu oșteni: Mult ia început de toamnă verde­oșteanul; albastrul pretutindenesc îi stinse­aleanul. Vegheri nici preoți, nici iubire nu-i ținură; doar nouri Uneori deasupra lor trecură. In zori, pe cale-i străluci un ban de aur, iar seara se restrânse în­stelat tezaur. In inelara zare noaptea când s’a strâns, din cerul ei — doar Maica Dom­nului a plâns. Afară de silnicii d­e ritm, de s­til, d. Mircea Streinul, dacă își va continua „itinerarul liric“ are­­ mai al­es datoria să se s­cu­tu­re­­ de neliterarul lexi­c regionalist. Ex­presii ca : am grijit, iest, mirozna, surgát, și’n preseară, scaldă și­ ori­bilul luceferenții n’au ce căuta în­tr’un­ limbaj poetic. încercările d-lui Teofil Lianu, da­că au deocamdată vr­eiu­n rod, îl găsim în notațiile de pastel, ca în acest citabil exemplu : Noaptea rezemată ’n crestele pă­durii a cântat în frunza fagilor , adormit. Steaua cerului de nord abia a pâlpâit peste veacurile de culoarea murii. Iarba ’n care­ au plâns pe semne bunii îngeri, a’nflorit culcușe bune cerbilor tru­diți și-a sunat descântec din legendele cu Sciți, sub răcoarea crengilor de ulmi și sângeri. Tot „iconar“, desigur, da­r cu o notă mai viguroasă. Pe d. Măgu­ră îl întâlni­m în acest „itinerar li­ric“ și în­­ tovărășia lui G. Baco­­via, în­­ cadrul peisagiul­ui provin­cial­, da­r și în aceea a­­ umbrei lui B­arbu Nemțeanu. Poate că fantezia umoristică, stropită­­ de tristețe, să fie indiciul unui popas propriu­, cu un itine­rar, atât de lu­n­g încă, visat in­tr-un­­ entuziasm juvenil ca ceilalți doi confrați „iconari“. Ca să nu­ p­resupu­nem în nec­u­­n­oștință de ca­uză, mentul de orientare, i­a­tă și docu­în această Natură moartă,­­din care repro­ducem a doua­­ parte, ca mai is­­bu­tită . Căci toate îs moarte ’n încăperea asta... Chiar pupăza ’mpăiată, ce-a căzut­­ pe covor, nu-și mai înalță creasta în vânt, cum și-o ’nălța la început. Și, disprețuitor, suit pe-o carte din raft, François I-a turnat în bronz privește golul tidvei de gips sparte ce-o poartă trist nebunul Charles XL Iar un ulcior rămas din vremuri bune, cu toarta încrustată ’n chilimbar, ar vrea să spue, de-ar avea cui spune, să-i toarne golul tot într’un pahar. Numai un flaut în fereastra aurie, așteaptă ’n liniște să sufle vân­tul, — să cânte­ i atunci ceva, și-apoi să știe că singur el e vin pe tot pământul. Dacă o plimbare atât de migă­­lo­s organizată­ nu­ v’a surâs totuș prea mult — să luăm acest itine­rar critic, ca un omagiu adus unui simbol,­­poeziei, pe care trebuie, s’o omagiem în raril­e ocaziil or,cât de puțin toe-ar fi îngăduit să le ’utâm­am. Pompiliu CONSTANTINESCU TATALUI MEU Din carnetul unui lăptar. Ridic oblonul : el huruie și se strânge în dimineți când Dumnezeu în parcuri se răsfrânge, Tată, ca o plantă am crescut în prăvălia ta, Cu șorțul prins de mijloc subt firma ta. Trag oblonul : el țipă și se deșiră La miezul nopții când durerea și tăcerea se’nfrățiră. Ascultă în afunduri de farfurii tristele noastre litanii. Sântem două vieți ostenite. Aruncă, iată, banii 1933 1933 Pe­ aleele pe care­ a ’ndobocit uitarea Au înflorit liliecii albi, aseară... Cadelnițări de gânduri se coboară în prag de cimitir bătătorind cărarea. Clipesc domol și liniștit făclii de ceară La crucile plecate pe morminte. Sub rozele amintirei care minte Au răsărit și flori ce’n toamnă au să moara. Buchet evlavios și scump de visuri sfinte Culeg plângând din cimitirul tainic . Ți le trimit, să fie sincer crainic, Iubirii care-a înflorit în gând, cuvinte. DUMITRU COSMA MIHAIL ȘERBAN PASTEL FUNERAR

Next