Vremea, iulie-decembrie 1933 (Anul 6, nr. 294-318)
1933-09-03 / nr. 303
VREMEA Despre un anumit sentiment al morții Miracolul morții nu constă în ceia ce sfârșește ea, ci în ceea ce, începe. Nu mă înspăimântă nimic în faptul că moartea pune capăt biologiei, că încheie definitiv seria experiențelor organice, că, într’un cuvânt, oprește pe loc viața. Sub acest aspect, cunosc deja moartea, din experiențele mele, din ceia ce văd la alții; m-am întâlnit de nenumărate ori cu fenomenele morții, cu agonia, cu stingerea, cu oprirea pe loc. Am murit de atâtea ori până acum, ca orice om, încât moartea mea adevărată nu mai mă poate înspăimânta. Fiecare cunoaște moartea în acest sens. Ce nu cunoaște nimeni este începutul i de după moarte. Este adevărat că după fiecare moarte în viață, izbutim, într’un fel sau altul, să ne naștem din nou, să reluăm altă viață. Dar toate aceste renașteri se petrec în cadrul vieții organice și morale, au conținut identic, nu variază decât structurile. Renaștem necontenit, dar renaștem cu aceleași valori, cu aceiași experiență organică, aproape cu aceleași lumini spirituale. Nu este o schimbare decisivă, unică, ireversibilă. Schimbarea aceasta ireversibilă experimentăm numai prin moarte. Și ceiace este miraculos în moarte este faptul că începe atunci „ceva“ cu desăvârșire deosebit de tot ce cunoaștem noi, cu desăvârșire deosebit de ceiace ne așteptăm să fie. Se continuă ceva pe care noi nu avem ochi să-l vedem în timpul vieții. Se continuă ceva pe care l-am fi putut cunoaște, dar pe care nu știm să-l căutăm în timpul vieții; un imponderabil, o taină, o absurditate, știu eu ce ? Adevărul e că, deși începe ceva complect deosebit de viață, moartea continuă totuși o conștiință pe care am fi putut să o intuim încă din timpul vieții. Acesta e și paradoxul central al morții, altceva decât viața și totuși ceva pe care l-am putea cunoaște chiar cu ajutorul vieții. Mă întreb chiar dacă adevărata esență a vieții nu este tot una cu esența morții. Dar nu în sensul pe care îl dați d-stră morții și vieții. Pentru d-v. viața este permanentă trecere, un fluviu continuu — iar moartea este acelaș lucru, cel puțin în faptul ei inițial, este o trecere, o pierdere dincolo. D-stră pulverizați viața, și proectați această imagine evanescentă asupra morții. Identificați viața și moartea în ceia ce au ele neesențial. Pentru mine, dimpotrivă, esența vieții nu este dinamismul ei exterior — ci o saturare, ceva din care nu se mai poate scade nimic, de la care nu se mai poate adăuga nimic. Și atunci mă întreb dacă moartea nu este acelaș lucru. Oamenii, care experimentează de milenii partea negativă a vieții, golurile ei, neființa ei, oamenii au conceput moartea ca un maximum de neființă, ca un vacuum etern, ca un absolut negativ. Ei au proecat în eternitate, în moarte, absența vieții din viața concepțiilor filozofice și științifice, căci cele populare au mai multă intuiție, și sunt deci mai aproape de adevăr despre moarte, veți găsi la rădăcina lor incapacitatea de a viețui, impotența, neființa. O-stră, care aveți superstiția filozofilor și sciențiaților, credeți că dacă un savant vă prezintă o carte bine gândită („profund“ gândită) asupra vieții — trebuie să-i credeți pe cuvânt. Dimpotrivă, nu credeți niciodată astfel de oameni, cari trăiesc în marginea vieții, în afară de viață, trăiesc abstract și livresc, simțind ce pot simți (deci foarte puțin), gândind în maniera lor, adică atât cât pot gândi. Printre marile anomalii ale lumii moderne se numără și acest vuiet al științei și filozofiei care, ne învață viața și moartea. Gândiți-vă o clipă la absurditatea acestui lucru, oameni care cunosc viața din laborator, o cunosc prin analize, îi cunosc fenomenele ei și oameni care gândesc asupra vieții dintr’un cabinet, tocmai aceștia sunt chemați să ne învețe cel mai esențial și cel mai decisiv fapt: existența noastră, moartea noastră. De altfel, ei nu fac decât să complecteze și să articuleze experiențele noastre negative, neființa noastră. Dar să ne întoarcem. Spuneam că am putea cunoaște moartea încă din viață, nu moartea așa cum o știm toți (osificările spirtuale, oprirea pe loc) ci moartea.n-înțelesul ei prim, de începere, ne inaugurare ireversibilă. Ne lipsește, pentru aceasta, un imposibil, o trăire complectă a vieței, ne lipsește ceva pe care nu-l cunoaște nimeni; și de aceia moartea ni se prezintă ca un miracol, căci ne introduce firesc în acel imponderabil pe care, poate, atâția din noi îl căutăm zadarnic în timpul vieții. Miracolul constă mai ales în totala răsturnare de valori. Viața, așa cum o înțelegem noi, este o continuă ascensiune, o continuă perfecțiune morală și spirituală, un neîntrerupt șir de cuceriri, de posesiuni, de înțelegeri, de experiențe. Un om perfect, după judecata noastră, este acela care a cunoscut mai mult, s’a înălțat mai sus cu mintea și cu sufletul, a înțeles mai mult. De la 12 la 60 de ani, să spunem, omul acesta perfect se trudește necontenit să ajungă mai sus, să se purifice, să înțeleagă, să cunoască. Ajunge în pragul morții un om perfect. Și atunci, printr’o simplă experiență organică, el moare, se trezește deodată într’o altă lume, unde începe altceva, unde valorile sunt altele și ascensiunea este înțeleasă altfel. Aceasta este miracolul. Acesta este paradoxul, cheltuiește o viață întreagă pentru a te înălța, a te purifica și a cunoaște ca să ajungi, în moarte, cine știe, la cea mai de jos treaptă a perfecțiunii. Prin simplul fapt al morții, o biată femee bătrână poate ajunge mult mai sus decât un Bergson, un Einstein, un Rodin. Umbri pe stradă și întâlnești cerșetori în zdrențe, pe la colțuri femei sărmane, sau auzi de oameni cari suferă cele mai cumplite boli, care și-au pierdut tinerețea în spitale ■ și îi compătimești, fără să te gândești o clipă că poate oamenii aceștia sunt îngeri printre noi, sunt arhangheli veniți să ne ispitească, sau sunt simple suflete care, atunci când își vor lua zborul, se vor afla mult mai aproape de lumină decât cei mai mari înțelepți, cei mai mari sfinți și filantropi ai noștri. Este o simplă închipuire a mea, fără îndoială, dar paradoxul și miracolul morții ne dă drept la orice închipuire. Mă gândesc, însă, la zădărnicia setei noastre de perfecțiune, de ascensiune—- atât timp cât există o moarte ale cărei legi nu le cunoaște nimeni. MIRCEA ELIADE 3 SEPTEMBRIE 1933 7 CRONICA LITERARA SAȘA PANĂ : Cuvântul talisman, editura „Unu“ ; LUCIA ALIOTH: Noi care nu simțim, edit. „Tiparnița“ ; ALEXANDRU TUDOR- MIU: Epode, colecția „Strada“ ; MIRCEA STREINUL: Carte cu iconar, edit. „Glasul Bucovinei“ ; TEOFIL LIANU: Rod, edit. „Glasul Bucovinei“ ; VICTOR MĂGURĂ : Evadare înlăuntrul meu, edit. „Glasul Bucovinei“ Criticul producției actuale devenit aproape numai un cititor a de romane; trăim în zodia epicului cantitativ, dar și a surprizelor unui gen a cărei înflorire n’o vedem ca un abuz primejdios. Chiar dacă noțiunea de roman și-a luat libertăți anarhice, nu credem romanul național ajuns la o treaptă supremă de evoluție, de la care ar începe decadența. Pentru a adapta în expresie autohtonă formula unuiun editor francez, el însuș blocat de excesul romanelor tipărite, nu este deloc timpul să frângem gâtul romanului contemporan. De la Balzac și până astăzi, triumful genului este atât de impresionant, încât veacul nostru se poate numi veacul romanului. Critica p are decât să se bucure că i se oferă o varietate atât de abundentă, din care își poate selecta valorile de primul rang. Am remarcat, chiar în cursul acestui an, raritatea volumelor de poezie, am socotit lirismul ca trecând printr’o etapă de istovire, în cel mai bun caz de pauză, în vederea unui efort suprem. După patru decenii de experimentare și isbândă a poeziei noi, când în tablele de valori s’au înscris nume glorioase și opere de frunte, firesc să ajungem la o rarefiere a lirismului. Poezia și critica sunt florile rare ale creației, oricât de opuse sunt aceste două specii. Dacă astăzi vom trece în revistă câteva plachete și caete liliputane de versuri, vom avea ocazia să subliniem încă odată caracterul de interimat al poeziei închinătorilor izolați, care n’au uitat-o cu desăvârșire: începem cu susținătorul oficial al extremismului nostru poetic, d. Sașa Pană, rămas să piloteze bastimentul agitat de valurile răzvrătite ale suprarealismului autohton. Poetica grupului e prea cunoscută, strigată ’n atâtea manifeste, insinuată vizibil în chiar ultima sa culegere de proză despletită, Viața romaniană a lui Dumnezeu, și catehizată de apostolul repudiat, d. Ilarie Voronca, în A doua lumină. Cultul cuvântului și mistica poemului, puzderia stelară de imagini în răscrucea celor patru vânturi, anularea realității obiective și rătăcirea într’un absolut subiectivist, fără limite și organizare, alcătuesc o fizionomie de-acum bine definită a tendințelor artistice a extremei noastre poetice. D. Sașa Pană purcede din acelaș nucleu comun ; familiarizați cu atmosfera esteticei de la Unu, rămâne să vedem ce se poate desprinde, ca indicație de artă, din poemele celui mai neobosit cruciad spre sfântul mormânt al poeziei. După o serie de plachete, în care d. Sașa Pană, a sărit abuziv peste frânghiile nesfârșite ale imaginei ca scop în sine, după sațiabile epatări, blesteme ale prozaismului și jonglerii umoristice — în Cuvântul talisman ne apropiem de o rezonanță intimă. Goana după un exotic în absolut, miragiul unor tării presimțite, dar neconturate, neliniștea plecărilor, ca și nostalgia după cele întâmplate, patronează de-acum sensibilitatea poetului. Astfel, că fără teamă, putem începe citi: Spațiile albe dintre versuri Spațiile albe in cari vameșii nu vor ști silabi și cum suspectează încă d. Sașa Pană. Cu tot titlul ei umoresc, în Intrarea oprită, stă ascuns un tremur . Frunzele acompaniază tristețea Freamătă că evantaie japoneze La fel peste tot La fel, se încraci cehii în seamă Un anotimp trece O lacrimă poate fi un microscop Omană flutură ca o batistă adio Mână uscată evantai japonez Până la fel cu frunzele toamna O mână șterge zarea , adoarme în fața pleoapelor Desparte lumina dinăuntru de lumina de-afară Hohotesc pietrele rostogolite oriunde Fiecare piatră e un călcâi otrăvit Un ochi mongol O speranță uitată sub dulapul cu ani. sau această speranță de întâlnire pe un meridian ideal. Grădina e mai frumoasă decât soarele . Pietrele au cunoscut fantome în catalepsie Aceste două adevăruri Se vor regăsi la vera cmz Te voi regăsi la capul bunei speranțe Te voi regăsi acolo unde te voi îmbrățișa Acest alt adevăr Poate ai murit Poate am murit Voi ți între zi cerul cu toate lebezile și afișele Cântecul care pavoazează piețele publice sărbătoarea Numele meu va încălzi încrederea Primește în gaj acest poem (Va fi odată) final care dă și o întorsătură de umor, într’-o vibrație de elan liric. Și,ca să melheem, rupem din poema Atât de simplu acest sfârșit elegiac. Nu vă mai mint nimic (sic) Toate drumurile duc la neînțelegere Toate drumurile duc la neliniște Toate drumurile se poticnesc de șoldurile în frământare ale oceanelor Zăpada și-a întins zdrențe în copaci Iubesc plăgile purulente Obrazul fără mască Orizontul de faianță e al păsărelelor Amintirea alinată de lacrimă Aleargă liberă și tu după ea Spre aceiaș cămară cu ierburi uscate Copilărie palidă. Volumul d-lui Sașa Pană se încdee cu instructive traduceri din Tristan Tzara, Paul Eluard, André Breton și alți câțiva prin ele. Cuvântul talisman poeți -dă repede cititorului orientarea în spre filiația suprarealismuliui apusean. a ■Colecția miniaturală de Epode, d-lui Alexandru Tudor-Miu vine ca o completare provincială la contribuțiile poetice ale centrului extremist. Dar mai întâi o lămurire. Un exclusivist partizan al ultimei mode lirice nare totdeauna și noțiunea justă a poeziei clasice. Când d. Miu și-a intitulat catrenele grațioase epoce, a făcut o licență nu poetică, ci de elementară cunoștință. Era mai firesc să-și intituleze strofele epigrame (evident, în sensul vechi). Căci epoda este o formă specială de versificație antică. Moderniști însă nu mai rețin din Horațiu decât vaga amintire a unui poet roman,care a scris într’o limbă mai ermetică decât a ultimului versificator abscons. După această rectificare, putem trece la ordinea zilei. D. Tudor- Miu, afară de alambicarea expresiei, ține aci prea puțin de ortodoxia de la Unu. De altfel, însă, această contorsiune este viciul grațioaselor sale acorduri, dintre care cităm un catren, ca un semn de rapidă distincție pentru virtualități, pe care le-am dori- mai adânciite : Aprins ăz Urul, bolta, o grădină Chemăm în lucruri, în adânc, in veci, carnea goală floare — mai senină, o port în gând precum în glastre reci. Debutul d-nei Lucia Aliotlh .(născută principesa Caradja) ne obligă la imediate observații preliminare. Fermitatea atitudinea sale patriotice (total -naivă literar) o indică drept o bună cetățeană, după cumm ardența și mândria sa erotică îi divulgă o experiență sufletească fertilă pentru lirism. Dificultatea începe de la expresia sa directă, stângace, vetustă, ofera intim autoarei, findcă poezia începe ea însăș de unde d-na Alioth a părăsit-o în subtilitatea ei formală. Este ușor, desigur, să compromiți prin citate acumulate și din nefericire prea la dispoziție — pe Un debutant. Mai util e să reproducem ceva oarecum acceptabil,ca punct de plecare pentru viitor : Prin geam un cer mâncat de râie, Ce-așteaptă rănile să-și lingă, E bine ziua să se stingă . O — Doamne — n’aș vrea să tămâie! Miresme ’n casă de tămâie, A stat și vântul — o să singă. Aș vrea ca gerul să-mi învingă Un dor de-odihnă — și tămâie. Aș vrea ca cineva să-mi spue, (Nu orișicine) — o taină gravă! Mă simt ca și bătută ’n cuie, încet o candelă să-mi puie. Doar sunt atâta de bolnavă ! Zâmbesc acestui om ce nu e! (Unui om) Este o flacără care consumă, în acest iad interior. Când autoarea se va fi convins că poezia nu este numai dar și expresie, sinceritate nudă, poate ne va da prilejul și unele consacrări. De data aceasta, ne-a dat ocazia de a fi desagreabil,adică de a da numai sfaturi. Din Cernăuții din care ne-a venit în dar preistoricul Lepturarm al lui Aron Pumnul, dar și primele adieri poetice ale Unui adolescent care va deveni genialul Eminescu — ne sosesc astăzi trei plachete, prezentate ca trei „itinerare lirice“ locale. Este vorba de debuturile id-lor Mircea Streinul, Teofil Lianu și Victor Măgură. Cu multiple reminiscențe din clinii Arghezi, Ion Barbu, Gamil Baltazar,cu inegalități proprii, cu utilizări de ritmuri populare și cu reprobabile provincialisme, d. Mircea Streinul se limitează într’adevăr la un modest oficiu de „iconar“. Reproducem o pildă din seria Balade cu oșteni: Mult ia început de toamnă verdeoșteanul; albastrul pretutindenesc îi stinsealeanul. Vegheri nici preoți, nici iubire nu-i ținură; doar nouri Uneori deasupra lor trecură. In zori, pe cale-i străluci un ban de aur, iar seara se restrânse înstelat tezaur. In inelara zare noaptea când s’a strâns, din cerul ei — doar Maica Domnului a plâns. Afară de silnicii de ritm, de stil, d. Mircea Streinul, dacă își va continua „itinerarul liric“ are mai ales datoria să se scuture de neliterarul lexic regionalist. Expresii ca : am grijit, iest, mirozna, surgát, și’n preseară, scaldă și oribilul luceferenții n’au ce căuta într’un limbaj poetic. încercările d-lui Teofil Lianu, dacă au deocamdată vreiun rod, îl găsim în notațiile de pastel, ca în acest citabil exemplu : Noaptea rezemată ’n crestele pădurii a cântat în frunza fagilor , adormit. Steaua cerului de nord abia a pâlpâit peste veacurile de culoarea murii. Iarba ’n care au plâns pe semne bunii îngeri, a’nflorit culcușe bune cerbilor trudiți și-a sunat descântec din legendele cu Sciți, sub răcoarea crengilor de ulmi și sângeri. Tot „iconar“, desigur, dar cu o notă mai viguroasă. Pe d. Măgură îl întâlnim în acest „itinerar liric“ și în tovărășia lui G. Bacovia, în cadrul peisagiului provincial, dar și în aceea a umbrei lui Barbu Nemțeanu. Poate că fantezia umoristică, stropită de tristețe, să fie indiciul unui popas propriu, cu un itinerar, atât de lung încă, visat intr-un entuziasm juvenil ca ceilalți doi confrați „iconari“. Ca să nu presupunem în necunoștință de cauză, mentul de orientare, iată și docuîn această Natură moartă,din care reproducem a doua parte, ca mai isbutită . Căci toate îs moarte ’n încăperea asta... Chiar pupăza ’mpăiată, ce-a căzut pe covor, nu-și mai înalță creasta în vânt, cum și-o ’nălța la început. Și, disprețuitor, suit pe-o carte din raft, François I-a turnat în bronz privește golul tidvei de gips sparte ce-o poartă trist nebunul Charles XL Iar un ulcior rămas din vremuri bune, cu toarta încrustată ’n chilimbar, ar vrea să spue, de-ar avea cui spune, să-i toarne golul tot într’un pahar. Numai un flaut în fereastra aurie, așteaptă ’n liniște să sufle vântul, — să cânte i atunci ceva, și-apoi să știe că singur el e vin pe tot pământul. Dacă o plimbare atât de migălos organizată nu v’a surâs totuș prea mult — să luăm acest itinerar critic, ca un omagiu adus unui simbol,poeziei, pe care trebuie, s’o omagiem în rarile ocaziil or,cât de puțin toe-ar fi îngăduit să le ’utâmam. Pompiliu CONSTANTINESCU TATALUI MEU Din carnetul unui lăptar. Ridic oblonul : el huruie și se strânge în dimineți când Dumnezeu în parcuri se răsfrânge, Tată, ca o plantă am crescut în prăvălia ta, Cu șorțul prins de mijloc subt firma ta. Trag oblonul : el țipă și se deșiră La miezul nopții când durerea și tăcerea se’nfrățiră. Ascultă în afunduri de farfurii tristele noastre litanii. Sântem două vieți ostenite. Aruncă, iată, banii 1933 1933 Pe aleele pe care a ’ndobocit uitarea Au înflorit liliecii albi, aseară... Cadelnițări de gânduri se coboară în prag de cimitir bătătorind cărarea. Clipesc domol și liniștit făclii de ceară La crucile plecate pe morminte. Sub rozele amintirei care minte Au răsărit și flori ce’n toamnă au să moara. Buchet evlavios și scump de visuri sfinte Culeg plângând din cimitirul tainic . Ți le trimit, să fie sincer crainic, Iubirii care-a înflorit în gând, cuvinte. DUMITRU COSMA MIHAIL ȘERBAN PASTEL FUNERAR