Vremea, iulie-decembrie 1934 (Anul 7, nr. 344-368)
1934-09-09 / nr. 354
VREMEA Po ma PENTRU IULIANA Dragostea mi-e prinsă de inimă ca degetul în inel Dragostea sub bătăile inimii mi se adâncește tot mai mult — 1 ■ . . sfredel Imprăștie-te în mine fecioară mică cu ochi de vioară Cântec subțire din corzi de vioară Când gândurile suie spre noaptea albastră Cine ne țese ca un păianjen nevăzut iubirea noastră ? Iți sărut durerea, lăcrămile trandafirii Azi se cunună sufletul meu cu al tău — două elegii DUMITRU COSMA Sem Asemănarea națir noastră Fiți liniștiți, nu mă ocup de teoria evoluției și nici de știință, acum. Ci de anumite obsesii ale oamenilor cu imaginație bogată, care pot ușor intui asemănările noastre cu animalele. Căci, cred că sunteți convinși, mai fiecare om, frumos sau urît, gras sau slab, scurt sau înalt, aduce cu un animal oarecare. Unii oameni cu maimuțele, alții cu porcii, alții cu un bull-dog sau levreier, alții cu vulpea sau elefantul sau girafa. Și aceasta nu numai în însușirile lor psihologice, lor fizică. Acestea în înfățișarea asemănări se stabilesc mai ales cînd vroim să lăudăm sau să denigrăm pe cineva. Și animalele, ca toate celelalte obiecte ale gândirii și simțirii noastre, depind de dispoziția noastră de moment. Nu este o mândrie, oare, pentru o femee să fie comparată cu o tigresă sau o gazelă? Și nu suntem ușurați în subconștientul nostru atunci cînd constatăm că domnul pe care nu-l putem suferi are un cap de cal sau un gît de porc ? Totuși, această practică a comparației dintre oameni și animale se află într’un studiu cu totul diletantic. Precum am spus, numai la mînie sau la o subită admirație, omul obișnuit utilizează o comparație de felul acesta. Iar poeții o utilizează destul de metaforic, mai mult după necesitatea ritmului și a rimei decît după un simț al realității intuite. Dacă, însă, cineva dorește să facă un exercițiu inteligent, fie pentru a-iși controla sensibilitatea și intuiția, fie pentru a-și îmbogăți cunoașterea de oameni prin fizionomia lor, — atunci comparația cu animalele poate deveni ceva cu totul relevant și metodic. Căci, dacă unora dintre noi, de la prima vedere li se poate atribui asemănarea cu unul sau mai multe animale, față de alții această atribuire nu este posibilă decît după o cunoaștere mai îndelungată. Căci un om poate aduce cu un anumit animal nu numai la figură, ci la mișcare, la felul cum mînîncă sau doarme, cum aleargă sau se strîmbă. Legătura omului cu animalele s’a subtilizat într’atît încît nu este ușor sesizabilă. Natura, ca să poată fi redusă la tipuri, ne cere atît de multă imaginație și știință! Pe cît de mult exercițiu și inteligență, Ergo, nu toate comparațiile poeților sunt inteligente și semnificative. Cum în domeniul științei, de care am spus că nu vroim să ne ocupăm acum, legătura cu maimuța sălbatecă nu este singura plauzibilă, ci din alte puncte de vedere, psihologice și morale, legătura evolutivă dintre om și animalele domestice sau dintre om și vulpe pot pare și mai întemeiate. Iubitorii de animale adesea au protestat contra acestei manii dea găsi asemănări între oameni și animale. Cineva, privind bazinul . Lido, într’o zi de Duminecă, îmi spunea: — Gîndește-te, ce frumos ar fi , ca în locul acestor oameni grași și caraghioși, să vezi o seamă de cai sau de cîni zburînd în jurul apei. Hotărît, animalele sunt mai frumoase și mai tolerabile decît oamenii. Și degradează mai cuțin sensul creațiunii. Nu mai insulta animalele, prietene, comemarîndu-le cu aceste ființe zise , superioare și care, în fond cu cît devin mai inteligente și mai influente cu atît își încarcă trupurile cu grăsime și bube. Cred că această obiecțiune nu este cu totul absurdă, mai ales din punct de vedere estetic. Dan csatorii și poeții (mă refer doar la ei autentici, desigur) au știut aceasta întotdeauna. Ca și unii pictori și sculptori, care au pus pe, acelaș plan animalul cu omul, arătînd chiar în om ceiace era mai animal, adică mai frumos. Vorbind de Nijinski, poetul francez atît de spiritualizat Paul Claudel, scrie următoarele: ,,Une fois, Nijinsky consentit â venir d-jeuner avec moi â la Legation et je pus le regarder de prés. II marchait â la maniere des tigres, ce n’était pas le transport d un aplomb sur un autre aplomb d une change inerte, mais la complicité élastigue avec le poids, comme celle de l’aile avec l’air, de tout cet appareil musculaire et nerveux, d’un corps qui n’est pás un tronc ou une statue , mai l’organe tout entier dela puissance et du mouvement“ . Aceste observații atît de subtil prezentate, — de aceia le-am și reprodus în original, — materializează de minune legătura, estetică dintre om și animal. Și totodată confirmă o perspectivă de înțelegere și contemplare a vieții pe care noi am pierdut-o. Astăzi, omul obișnuit compară pe om cu animalul numai sub criteriile moralei (caracterul) și ale științei. Esteticește, omul contemporan a pierdut simțul de înrudire cu animalele. Pe cînd mitologia greacă ridicase la rangul de acești realități faunii și centaurii, evoluționismul și progresivismul puritan al secolului trecut nea certat cu animalele, ni le-a scos din inima imaginației noastre. Artificializarea își dăduse și aici roadele. A trebuit să înceapă un nou stil de viață, mai natural și mai biologic și din Rusia să fie un sălbatec genial pentru ca, măcar în artă, dacă nu în viața de fiecare zi, oamenii să-și recapete simțul de înrudire cu animalele. Acest sălbatec genial a fost Nijinski și prin el occidentul a recăpătat un simț pierdut, atunci cînd asista la reîncarnarea faunului, prea eterat visat de Mallarmé și cîntat de Debussy, înainte. Asupra chipului în care moraliștii Parisului și ai artificialității convenționalizate au reacționat în fața faunului lui Nijinski vom scrie altădată. Acum vroim numai să subliniem cît de relevant și fertil poate fi exercițiul de a compara oamenii cu animalele și ce sursă de cunoaștere și inspirație poate fi el în artă și în știință. Dar pentru asta se cere un simț mai natural, mai direct, mai estetic. Și cît mai puțin convenționalism și perspectivă de clișee banale. Iată un exemplu: Odată, la Londra, Nijinski spunea despre gazda la care fusese invitat împreună cu Diaghilev : — Lady Morell este atît de naltă, atît de frumoasă ca o girafă. Diaghilev încurcat de „gaia“ mondenă a prietenului său rol s-o repare. — Nu, nu, girafa este frumoasă, înaltă și grațioasă. Lady Moris îi seamănă. Și se spune că Lady Morell a apreciat acest compliment. (Ronda Nijinski, Nijinski, p. 192). Qți dintre noi pot avea intuiia, sinceritatea și curajul lui Niinski? Puțini, desigur, dar prinre aceștia poeții și dansatorii aeia, care, cunosc pilde, pot privi fi altfel decît sub criteriul randamentului economic, o cireadă, turmă, un stol de animale domestice sau păsări. ‘ Marii dansatori, care sunt totdată poeți, sculptori și vînturi, realnează adesea frumusețea animalelor, concentrînd procesul reațiunei și dovedind intuiția pe care o au asupra unității lumii și mai ales a culmilor ei de veșnică plendoare. 1I PETRU COMARNESCU a fi cu animalele 7 9 Septembrie 1934 Nu e nimic mai trist pentru un scriitor, decât să fie rău înțeles rău interpretat, cu rea credință, cu imbecilitate sau cu invidie. Un scriitor ignorat de public sau de elite, nu suferă decât în bucata lui de pâine zilnică. Dar un scriitor rău înțeles sau rău interpretat, suferă cele mai stupide și mai inutile îndoeli sufletești. Te întrebi, câteodată, dacă merită lumea aceasta care te înconjoară, prietenii aceștia care cred că „te înțeleg“, oamenii aceștia deștepți care te admiră și te comentează — dacă merită ei eforturile și entuziasmele tale, complect inutile și complect gratuite. Te îndoești, câteodată, de eficacitatea criteriilor tale de creație. N’ar fi oare mai bine să te faci un meseriaș al scrisului, să profiți de bruma de talent pe care ți-a dat’o Dumnezeu și de bruma de popularitate de care te bucuri în publicul românesc — și să scrii in fiecare an două romane de dragoste, care se vor vinde deși te vor „compromite“ ? Cel puțin, așa, ești definitiv clasat printre „autorii de succes“, și te-ai lecuit de dorul de a creia ceva nou în prea inteligenta noastră țară. Există atâta rea credință și atâta imbecilitate în publicistica literară românească, în această eternă cafenea în care se macină și se recuză orice bună intenție, orice talent, orice onestitate — încât să ai geniul lui Goethe și prolificitatea lui Victor Hugo, și tot n’ai să poți schimba ceva. Mă rog, ași vrea să știu și eu ce ar putea face un tânăr scriitor român ca să se poată spune că a făcut ceva? Dacă publică mai multe cărți ■ — se spune că „a intrat în serie“, că s’a comercializat, că nu mai respectă criteriile artei, ș. a. m. d. Dacă nu publică nimic — este întrebat: Dar d-ta în numele cui vorbești? Ce-ai făcut d ta? Ce operă solidă ne-ai dat d-ta? Dacă tânărul scriitor are nefericirea să publice articole săptămânale — e clasat printre gazetari. „Unul care își pierde vremea", sau „se risipește", „nu se adună", „nu creiază". Dacă renunță să mai publice articole — atunci e și mai grav. „A părăsit baricadele", nu mai e un „luptător", nu mai are entuziasm tineresc", a început să se „burghezească", e timorat, e prudent, a făcut burtă, într’un cuvânt a a îmbătrânit. Orice ai face orice atitudine ai avea, pentru orice ideal ai lupta — reaua credință și imbecilitatea te recuză. Dacă experiențele tale te ajută să crești să te depășești, să încerci alte lucruri, să lupți pentru alte nedreptăți și contra altor imbecili — se spune ca ți-ai „abandonat idealul artei", că îți pregătești o carieră politică sau socială că ești, într’un cuvânt, un trădător al misiunei ce ți s’a încredințat. Dacă, dimpotrivă, stărui ani de zile in aceiași limitată zonă în care ai debutat — ți se spune că altceva nu mai ești în stare să faci, că altceva nu mai știi, că repeți acelaș și acelaș lucru, etc. Dacă ești văzut prin mai multe locuri, dacă se aude despre tine că urmărești un anumit lucru, dacă se știe că ai un „plan" de activitate — atunci se spune, cu o ușoară părere de rău: „Păcat de băiatul ăsta, are talent dar prea se amestecă în multe lucruri prea se risipește. Ar trebui, Domnule, să se închidă în casă și să etceteza". Dacă nu te mai vede nimeni, dacă te dai la fund, dacă „te închizi în casă și te concentrezi" — atunci, cu aceiași ușoară părere de rău, se spune: „Păcat, l’a învins și pe el viața. Era un băiat plin de vervă, sclipitor de inteligent. Dar acum s’a apucat de meserie, s'a mediocrizat, s’a dus idealismul!“... Cea mai mare nenorocire pentru un scriitor tânăr este să scrie o carte „de succes". Nu-i mai rămâne atunci altceva de făcut decât să se apuce de altă meserie și să-și schimbe numele. Pentru că, orice ar scrie după aceia, este sub ce a scris. Toți au o ușoară melancolie pentru tine, pentru „ceiace ai fi putut fi" tu. Dacă publici altceva decât în prima carte, se spune: „Ași! De ce își schimbă genul când știe că nu-l prinde?!“ Dacă stărui în acelaș „gen", ți se spune, tot cu melancolie: „Păcat că s’a comercializat, s’a bagatelizat. Trebuia să scrie altceva, complect divers de prima carte...“. Lucrurile acestea sunt de când lumea, și nu le-ași fi menționat aici dacă ele nu s’ar fi legat cu altele, mai numeroase și mai specific românești.Există acum o nouă modă a „generației". Anume: să faci rezerve asupra posibilităților ei de creație, și să negi hotărît tot ce a făcut ea până acum. O sumă de băeți deștepți și melancolici își pun mereu întrebarea: „Dar ce-am făcut noi? N’am făcut nimic!...“. Este cu desăvârșire inutil să le spui că noi, tinerii, am dus zeci de campanii, am introdus câteva valori necunoscute, am dărâmat altele, am făcut o colosală operă de colportaj cultural, am scris câteva duzini de cărți așa cum nu se mai scria până la noi, am introdus un gen nou, esseul, am introdus un criteriu nou de viață, experiența concretă, am schițat câteva sisteme de filosofie, și altele. Este complect inutil. Când vine moda să-ți ataci „generația", tot moda răzbește. Când tinerii păstrau strâns rândurile, se spunea: „Ce înseamnă cocheziunea aceasta de turmă?“. Când a venit timpul ca fiecare să se izoleze și să-și înceapă opera , au început melancoliile: „Hei, unde sunt timpurile când toți erau ca unul și unul ca toți? Acum, s’au risipit fiecare, i-a îngenunchiat viața. Stă fiecare într’un colț și-și vede de meseria lui. Nu e entuziasmul dinainte, nu mai e generozitatea dinainte“. Când se duceau celebrele campanii pe chestia „generației", toată lumea urla: „Ce-ați făcut d-stră? De ce nu vă duceți mai bine acasă, să scriți, să creiați". Acum, cu cine te întâlnești, îți spune: „Ce-ați făcut? Ați scris cărți, ați scris articole, ați ținut conferințe, ați organizat expoziții. Ei și? Noi așteptam dela D-stră altceva!“ Despre acel „altceva" nimeni nu poate spune nimic. Și nu poate spune, pentru că îi simte prea bine prezența, simte cât de mult l-am încetățenit în elite. Nu vreau să fac bilanțul nimănui, aici. El se face singur, cu sau fără voia cafenelei. Am vrut să însemn numai câteva din paradoxele imbecilității băeților deștepți. Căci acesta este mediul cultural și literar românesc. Mediul băeților deștepți, al tuturor lichelelor și rataților, al tuturor trepădușilor din redacții, al tuturor neputincioșilor și obosiților, care mânuiesc fel de fel de arme, dar mai cu seamă calomnia — aceștia sunt adversarii cu care trebuie să lupte scriitorul tânăr. Căci doară s-a născut în țara cea mai deșteaptă din lume! MIRCEA ELIADE FERICITUL SCRIITOR: ROMA CRONICA LITERARA UMANISM ERUDIT SI ESTETIC III Odobescu este cel dintâi scriitor modern care posedă simțul estetic al clasicismului. Arheolog, primul nostru arheolog de valoare, critic de artă plastică, deținând și aci prioritatea, în ordinea istorică, el vede în umanism concepție artistică. Erudiția lui greco-latină, întinsele lui cunoștințe arheologice nu rămân simplu material științific, Odobescu transmite documentării o vibrație, creiându-și o viziune de artă, în care perfecțiunea formală și echilibrul interior fuzionează. După savantlâcul pedant al Ardelenilor și după un abuz de filologie, el se apropie de anticitate ca de un peisagiu uman și estetic. Insă Odobescu este, în structură, un spirit livresc. Sensațiile lui interioare sunt intelectualizate, iar cele externe provocate de relicve arheologice și opere de artă plastică. Etica și estetica lui umanistă se identifică, într’un estetism armonios, frazat într’un stil cu orchestrări solemne, realizând o specie de umanism academizat. Veacul trecut numără două spirite de estetism academic: pe Maiorescu și pe Odobescu. Primul își întemeiază atitudinea pe un fundament metafizic, al doilea, strein de orice filozofie teoretică, exprimă un estetism născut dintr’un fel de sensualitate a inteligenții. Temperamental, nu credem să aibă nici unul o mare adâncime de sensibilitate. rescu e un logician care-și Maiocontrolează avântul cu severitate împinsă până la răceală, Odobescu este un artist care întrupează , ceea ce se numește un „suflet frumos“. Umanismul lui este deci aristocratism al simțirii, nu mai puțin distant decât cel mai prest clan. Recitiți oricare din descrierile lui de tablouri sau statui, din Pseudochinegheticos, și veți vedea că Odobescu nu transcende obiectul, printr’o sensație de viață directă ori printr’o vibrantă tensiune sentimentală. Când am afirmat că umanismul lui conține o etică și o estetică, mai mult de ceea ce n’am înțeles în sensibilității lui sensuale limitele , poate retrăi. Odobescu nu și-a creat a s valori noi din umanism, din conciugarea unui suflet de poet cu o scultură și o viziune de viață. O ’r subtilă împletire de livresc și sensual, de viguros și rafinat, de re- li ținut și nostalgic — iată la ce se reduce umanismul lui artistic, ș Toate nuanțele clasicismului lui Odobescu lunecă însă pe o suprafață prea netedă, ca să atingă și un grad mai apreciabil de adâncicime. Limite ale unui spirit esențial livresc, neagitat de o viziun frenetică pe care s’o toarne î tiparele clasicismului. Umanismul lui este al unui conservate de muzeu, învățat și de gust, de izolat în spațiul strâmt al uni clădiri și în atmosfera calmă a cabinet. Cu ajutorul operelor d artă plastică, Odobescu își elijează și degustă sensațiile estetce, fără a se scoate in lumina si Iară. In evoluția a ceea ce am num umanism erudit și estetic, în cutura română, el reprezintă gradi maxim de topire al celor două estreme, într’o armonioasă atitudine estetică. Pentru proza noastră artistic Pseudochinegheticos înseamnă u moment esențial al umanismulu sub forma pe care am văzut-o dar mai înseamnă și cel dinte eseu din literatura naționale Caracterul de „mozaic“ al cărți cum bine l-a denumit Eminescu într’o recenzie a lui, lipsa aparentă de subiect, de plan și unitate, compoziția ei asociativă, varietatea materialului și a tonului care trece dela solemnitatea academică la familiaritate, dela erudiția gravă la anecdotă și calambur, dela livresc la folklorul vii dela antichitatea greco-latină evul mediu și la spiritul modern , cu ușurință, cu informație, egală într-un eclectism care are drept axă frumosul — fac din Pseudochinegheticos singurul exemplu de eseu din toată literatura română a secolului al XIX-lea. Modernitatea lui Odobescu nci trebue căutată, în anticiparea une forme literare care-și va găsi o strălucită expresie în veacul nostru. Dacă erudiția lui artistică astăzi pare un loc comun de informație, dacă noutățile de acum 60 de ani, când a apărut volumul nu mai prezintă interesul de-atunci, iar critica de artă a evoluat enorm, în pas cu noile școl și estetici. Pseudochineghetica rămâne încă un eseu de o factură originală, icoana unui „belle âme“ și expresia unui artist armonios.■l Maiorescu, cel dintâi critic al lui Eminescu, afirmase în treacăt serioasa cultură estetică umanistă a poetului. Eminescologii actuali, care urmăresc isvoarele filozofice și artistice ale marelui liric, n’au neglijat nici pe cele ale clasicismului care au fuzionat în poezia lui. Cei mai mulți s’au mulțumit să enumere motivele mitologice și elementele decorative ale umanismului pe care romanticul Eminescu le-a topit în viziunile lui active. Câțiva au analizat maie aproape conceptele filozofice, din cultura antică, transformate , în material emoțional, în poemele lui filozofice. Poate nu s’a insistat îndeajuns asupra valorilor sufletești eminesciane, mai ales asupra acelora transmise și sublimate din clasicism. Este suficient să reamintim : mitul Luceafărului, devenit prada tuturor exegezelor, ca să înțelegem sensul umanismului eminescian. După cum Goethe și-a individualizat câteva mituri umaniste, grefându-și pe simțirea lui modernă valorile clasice, tot așa l Eminescu și-a asimilat câteva valori de sensibilitate antică, dându-le un corp artistic. Ar fi descris un studiu prețios despre umanismul lui Eminescu, fiindcă puterea lui de transfigurare lirică nu-și datorește substanța exclusiv romantismului, ci s-a adresat și la unele mituri clasice. Eminescu este unicul scriitor din literatura noastră modernă despre care se poate spune că a creat dacă nu certe valori neo-umaniste, în tot cazul a atins câteva puncte, în care modernismul lui liric se înnalță la umanism. Problema este prea specială și subtilă, spre a fi lămurită în cadrul acestor sumare indicații, care urmăresc evoluția unui concept literar, fără pretenția unei interpretări în adâncime a valorilor umaniste din cultura română. Afirmația noastră de curând făcută, relativ la complexitatea geniului eminescian, pentru a cărui înțelegere deplină, ceream cu aproximație încă un deceniu de perspectivă, ni se pare și mai întemeiată acum, cînd un nou capitol de interpretare se deschide, in această latură atât de obscură. Numai când critica estetică se va alia cu una filozofică, într’o intuiție adâncă a operii eminesciene, vom avea un comentariu demn de valoarea acestui excepțional creator. Toți teoreticianii solemni și pur abstracți ai așa numitei critice metafizice, plutind în domeniul inofensiv al principiilor, nu-și vor găsi legitimarea până când nu vor încerca să creeze o interpretare a unui scriitor național, pe baza orientării pe care o doresc criticei noastre. Eminescu oferă câmpul cel mai întins pentru speculațiile criticei metafizice. Cel mai mare creator de valori sufletești, din scrisul românesc, poate justifica o critică filozofică, astăzi numai dorită cu frenezie sau cu timiditate schițată. Maturitatea creației critice vine însă atât de târziu, în evoluția unei culturi, încât mai putem aștepta, fără îngrijorare acest miracol, într’o literatură modernă care abia numără veacul. ■ In timpul Junimei, clasicismul și-a păstrat virtuțile lui estetice, pașoptiștii, romantici și luptători politici, aproape n’au avut noțiunea umanismului. Cel din urmă junimist, care a mai avut cultul clasicismului, ca valoare estetică, este Duiliu Zamfirescu. Unele poezii, din faza maturității lui, în care vine ’n contact cu Italia și umanismul, oarecari ecouri din romanul Lydda sau admirabilele scrisori publicate de d. Torouțiu, în vasta colecție din corespondența „Junimii“, în curs încă de tipărire, îl situează pe Duiliu Zamfirescu printre esteții umaniști, atât de rari în scrisul contemporan. Nu uităm nici foiletoanele critice ale d-lui E. Lovinescu, desfășurate în senine dialoguri platonice, agrementate cu reminscențe de mitologie clasică, mărturisind însă mai mult o manieră artistică și un elegant alexandrinism. Pe linia aceasta a alexandrinismului, disert, mitologic și grațios, reținem mai toată publicistica d-lui Perpessicius, al cărui cult pentru clasicism, nutrit cu solide lecturi moderne, este un blazon de distincție, între contemporani. La capătul trecerii în revistă a câtorva scriitori naționali, care au cultivat clasicismul, fie în latura lui erudită, fie în cea estetică, ne este ușor să tragem cele mai clare concluzii, în privința umanismului în cultura națională. Pornind de la cronicari, care au învățat de la istoricii latini procedeele retorice ale genului, trecând prin savanții filologi și istorici ai Școalei Ardelene, oprindu-ne la câțiva contemporani — am epuizat aproape tabloul reprezentanților umanismului, în literatura noastră. Modernismul post-belic a pierdut orice contact cu valorile estetice umaniste, iar cultura română cu toată pretenția fadulă a școlii de a fi fost organizată pe fundamentul clasicismului greco-roman, nu a creat decât obscuri profesori universitari sau de liceu, dovedind că pentru noi clasicismul este exclusiv „pâinea profesorilor“. Umanismul este, așadar, la noi o valoare spirituală numai întâmplător, în genere fiind o biată îndrumare profesională, pentru câțiva profesori care scriu manuale didactice, tipăresc ediții școlare ale clasicilor uneori și traduceri din latină și greacă, când nu au și iluzia de a fi savanți, colaborând la câte o revistă pe care n’o citește nimeni. Absența aproape a spiritului umanist din cultura română este simptomul cel mai vădit al decadenții și trivialului utilitarism al învățământului național. încolo, se declină și se conjugă aproximativ grecește și latinește, în cuprinsul României Mari. Pompiliu CONSTANTINESCU 4