Vremea, iulie-decembrie 1934 (Anul 7, nr. 344-368)

1934-09-09 / nr. 354

VREMEA P­o m­a PENTRU IULIANA Dragostea mi-e prinsă de inimă ca degetul în inel Dragostea sub bătăile inimii mi se adâncește tot mai mult — 1 ■­­ . . sfredel Imprăștie-te în mine fecioară mică cu ochi de vioară Cântec subțire din corzi de vioară Când gândurile suie spre noaptea albastră Cine ne țese ca un păianjen nevăzut iubirea noastră ? Iți sărut durerea, lăcrămile trandafirii Azi se cunună sufletul meu cu­ al tău — două elegii DUMITRU COSMA S­em Asemănarea n­a­ț­i­r noastră Fiți liniștiți, nu mă ocup de te­oria evoluției și nici de știință, acum. Ci de anumite obsesii ale oamenilor cu imaginație bogată, care pot ușor intui asemănările noastre cu animalele. Căci, cred că sunteți convinși, mai fiecare om, frumos sau urît, gras sau slab, scurt sau înalt, aduce cu un animal oarecare. Unii oameni cu maimuțele, alții cu porcii, alții cu un bull-dog sau levreier, alții cu vulpea sau elefantul sau girafa. Și aceasta nu numai în însușirile lor psihologice,­­ lor fizică. Aceste­a­ în înfățișarea asemănări se stabilesc mai ales cînd vroim să lăudăm sau să denigrăm pe cine­va. Și animalele, ca toate cele­lalte obiecte ale gândirii și simțirii noastre, depind de dispoziția noa­stră de moment. Nu este o mân­drie, oare, pentru o femee să fie comparată cu o tigresă sau o ga­­zelă? Și nu suntem ușurați în sub­conștientul nostru atunci cînd constatăm că domnul pe care nu-l putem suferi are un cap de cal sau un gît de porc ? Totuși, această practică a com­parației dintre oameni și animale se află într’un studiu cu totul di­­letantic. Precum am spus, numai la mînie sau la o subită admira­ție, omul obișnuit utilizează o com­parație de felul acesta. Iar poeții o utilizează destul de metaforic, mai mult după necesitatea ritmu­lui și a rimei decît după un simț al realității intuite. Dacă, însă, cineva dorește să facă un exer­cițiu inteligent, fie pentru a-iși controla sensibilitatea și intuiția, fie pentru a-și îmbogăți cunoaș­terea de oameni prin fizionomia lor, — atunci comparația cu ani­malele poate deveni ceva cu totul relevant și metodic. Căci, dacă unora dintre noi, de la prima vedere li se poate a­­tribui asemănarea cu unul sau mai multe animale, față de alții această atribuire nu este posibilă decît după o cunoaștere mai în­delungată. Căci un om poate a­­duce cu un anumit animal nu nu­mai la figură, ci la mișcare, la fe­lul cum mînîncă sau doarme, cum aleargă sau se strîmbă. Legătura omului cu animalele s’a subtilizat într’atît încît nu este ușor sesiza­bilă. Natura, ca să poată fi re­dusă la tipuri, ne cere atît de mul­tă imaginație și știință! Pe cît de mult exercițiu și inteligență, Er­go, nu toate comparațiile poeților sunt inteligente și semnificative. Cum în domeniul științei, de care am spus că nu vroim să ne ocu­păm acum, legătura cu maimuța sălbatecă nu este singura plauzi­bilă, ci din alte puncte de vedere, psihologice și morale, legătura e­­volutivă dintre om și animalele domestice sau dintre om și vulpe pot pare și mai întemeiate. Iubitorii de animale adesea au protestat contra acestei manii de­­a găsi asemănări între oameni și animale. Cineva, privind bazinul . Lido, într’o zi de Duminecă, îmi­­ spunea: — Gîndește-te, ce frumos ar fi , ca în locul acestor oameni grași­­ și caraghioși, să vezi o seamă de cai sau de cîni zburînd în jurul­­ apei. Hotărît, animalele sunt­­ mai frumoase și mai tolerabile­­ decît oamenii. Și degradează mai c­­uțin sensul creațiunii. Nu mai­­ insulta animalele, prietene, com­­­e­marîndu-le cu aceste ființe zise , superioare și care, în fond­ cu cît­­ devin mai inteligente și mai influ­­ente cu­ atît își încarcă trupurile c­­u grăsime și bube.­­ Cred că această obiecțiune nu e­­ste cu totul absurdă, mai ales­­ din punct de vedere estetic. Dan­ c­satorii și poeții (mă refer doar la­­ ei autentici, desigur) au știut a­­c­­easta întotdeauna. Ca și unii pictori și sculptori, care au pus pe­, acelaș plan animalul cu o­­mul, arătînd chiar în om ceiace era mai animal, adică mai frumos. Vorbind de Nijinski, poetul francez atît de spiritualizat Paul Claudel, scrie următoarele: ,,Une fois, Nijinsky consentit â venir d-jeuner avec moi â la Legation et je pus le regarder de prés. II marchait â la maniere des tigres, ce n’était pas le transport d un aplomb sur un autre aplomb d une change inerte, mais la com­­plicité élastigue avec le poids, comme celle de l’aile avec l’air, de tout cet appareil musculaire et nerveux, d’un corps qui n’est pás un tronc ou une statue , mai l’or­­gane tout entier dela puissance et du mouvement“ . Aceste observații atît de sub­til prezentate, — de aceia le-am și reprodus în original, — mate­rializează de minune legătura, estetică dintre om și animal. Și totodată confirmă o perspectivă de înțelegere și contemplare a vieții pe care noi am pierdut-o. Astăzi, omul obișnuit compară pe om cu animalul numai sub crite­riile moralei (caracterul) și ale științei. Esteticește, omul contem­poran a pierdut simțul de înru­dire cu animalele. Pe cînd mito­logia greacă ridicase la rangul de acești realități faunii și centaurii, evoluționismul și progresivis­­mul puritan al secolului trecut nea­ certat cu animalele, ni le-a scos din inima imaginației noa­stre. Artificializarea își dăduse și aici roadele. A trebuit să înceapă un nou stil de viață, mai natural și mai biologic și din Rusia să fie un sălbatec genial pentru ca, mă­car în artă, dacă nu în viața de fiecare zi, oamenii să-și recapete simțul de înrudire cu animalele. Acest sălbatec genial a fost Ni­jinski și prin el occidentul a recă­pătat un simț pierdut, atunci cînd asista la reîncarnarea faunului, prea eterat visat de Mallarmé și cîntat de Debussy, înainte. Asu­pra chipului în care moraliștii Parisului și ai artificialității con­­venționalizate au reacționat în fața faunului lui Nijinski vom scrie altădată. Acum vroim nu­mai să subliniem cît de relevant și fertil poate fi exercițiul de a compara oamenii cu animalele și ce sursă de cunoaștere și inspi­rație poate fi el în artă și în știință. Dar pentru asta se cere un simț mai natural, mai direct, mai estetic. Și cît mai puțin con­venționalism și perspectivă de clișee banale. Iată un exemplu: Odată, la Londra, Nijinski spunea despre gazda la care fusese invitat îm­­preună cu Diaghilev : — Lady Morell este atît de naltă, atît de frumoasă ca o gi­rafă. Diaghilev încurcat de „ga­ia“ mondenă a prietenului său­­ rol s-o repare. — Nu, nu, girafa este frumoa­să, înaltă și grațioasă. Lady Mo­ris îi seamănă. Și se spune că Lady Morell a apreciat acest compliment. (Ro­­nd­a Nijinski, Nijinski, p. 192). Qți dintre noi pot avea intui­­ia, sinceritatea și curajul lui Ni­­inski? Puțini, desigur, dar prin­­re aceștia poeții și dansatorii a­­eia, care, cunosc pilde, pot privi f­i altfel decît sub criteriul ran­­d­amentului economic, o cireadă,­­ turmă, un stol de animale do­­mestice sau păsări. ‘ Marii dansatori, care sunt tot­­dată poeți, sculptori și vînturi, realnează adesea frumusețea a­­n­imalelor, concentrînd procesul reațiunei și dovedind intuiția pe­­ c­are o au asupra unității lumii și mai ales a culmilor ei de veșnică plen­doare. 1I PETRU COMARNESCU­­ a fi cu animalele 7 9 Septembrie 1934 Nu e nimic mai trist pentru un scriitor, decât să fie rău înțeles rău interpretat, cu rea credință, cu imbeci­litate sau cu invidie. Un scriitor ig­norat de public sau de elite, nu suferă decât în bucata lui de pâine zilnică. Dar un scriitor rău înțeles sau rău interpretat, suferă cele mai stupide și mai inutile îndoeli su­fletești. Te întrebi, câteodată, da­că merită lumea aceasta care te înconjoară, prietenii aceștia care cred că „te înțeleg“, oamenii aceștia deștepți care te admiră și te comen­tează — dacă merită ei eforturile și entuziasmele tale, complect inutile și complect gratuite. Te în­doești, câte­odată, de eficacitatea criteriilor tale de creație. N’ar fi oare mai bine să te faci un meseriaș al scrisului, să profiți de bruma de talent pe care ți-a dat’o Dumnezeu și de bruma de popularitate de care te bucuri în publicul românesc — și să scrii in fiecare an două roma­ne de dragoste, care se vor vinde deși te vor „compromite“ ? Cel puțin, așa, ești definitiv clasat printre „autorii de succes“, și te-ai lecuit de dorul de a creia ceva nou în prea inteligenta noas­tră țară.­­ Există atâta rea credință și atâta im­becilitate în publicistica literară româ­nească, în această eternă cafenea în care se macină și se recuză orice bună intenție, orice talent, orice onestitate — încât să ai geniul lui Goethe și pro­lificitatea lui Victor Hugo, și tot n’ai să poți schimba ceva. Mă rog, ași vrea să știu și eu ce ar putea face un tâ­năr scriitor român ca să se poată spu­ne că a făcut ceva? Dacă publică mai multe cărți ■ — se spune că „a intrat în serie“, că s’a comercializat, că nu mai respectă criteriile artei, ș. a. m. d. Dacă nu publică nimic — este în­trebat: Dar d-ta în numele cui vor­bești? Ce-ai făcut d ta? Ce operă so­lidă ne-ai dat d-ta? Dacă tânărul scriitor are nefericirea să publice articole săptămânale — e clasat printre gazetari. „Unul care își pierde vremea", sau „se risipește", „nu se adună", „nu creiază". Dacă renunță să mai publice articole — a­­tunci e și mai grav. „A părăsit bari­cadele", nu mai e un „luptător", nu mai are entuziasm tineresc", a început să se „burghezească", e timorat, e pru­dent, a făcut burtă, într’un cuvânt a a îmbătrânit. Orice ai face orice atitudine ai avea, pentru orice ideal ai lupta — reaua credință și imbecilitatea te recuză. Dacă experiențele tale te ajută să crești să te depășești, să încerci alte lucruri, să lupți pentru alte nedreptăți și contra altor imbecili — se spune ca ți-ai „abandonat idealul artei", că îți pregătești o carieră politică sau socială că ești, într’un cuvânt, un trădător al misiunei ce ți s’a încredin­țat. Dacă, dimpotrivă, stărui ani de zile in aceiași limitată zonă în care ai de­butat — ți se spune că altceva nu mai ești în stare să faci, că altceva nu mai știi, că repeți acelaș și acelaș lu­cru, etc. Dacă ești văzut prin mai multe locuri, dacă se aude despre tine că urmărești un anumit lucru, dacă se știe că ai un „plan" de activitate — atunci se spune, cu o ușoară părere de rău: „Păcat de băiatul ăsta, are ta­lent dar prea se amestecă în multe lu­cruri prea se risipește. Ar trebui, Domnule, să se închidă în casă și să etceteza". Dacă nu te mai vede ni­meni, dacă te dai la fund, dacă „te închizi în casă și te concentrezi" — atunci, cu aceiași ușoară părere de rău, se spune: „Păcat, l’a învins și pe el viața. Era un băiat plin de vervă, scli­pitor de inteligent. Dar acum s’a apu­cat de meserie, s'a mediocrizat, s’a dus idealismul!“... Cea mai mare nenorocire pentru un scriitor tânăr este să scrie o carte „de succes". Nu-i mai rămâne atunci alt­ceva de făcut decât să se apuce de altă meserie și să-și schimbe numele. Pen­­tru că, orice ar scrie după aceia, este sub ce a scris. Toți au o ușoară me­lancolie pentru tine, pentru „ceiace ai fi putut fi" tu. Dacă publici altceva decât în prima carte, se spune: „Ași! De ce își schimbă genul când știe că nu-l prinde?!“ Dacă stărui în acelaș „gen", ți se spune, tot cu melancolie: „Păcat că s’a comercializat, s’a bagate­lizat. Trebuia să scrie altceva, complect divers de prima carte...“. Lucrurile acestea sunt de când lu­mea, și nu le-ași fi menționat aici dacă ele nu s’ar fi legat cu altele, mai nu­meroase și mai specific românești.­­Există acum o nouă modă a „genera­ției". Anume: să faci rezerve asupra posibilităților ei de creație, și să negi hotărît tot ce a făcut ea până acum. O sumă de băeți deștepți și melancolici își pun mereu întrebarea: „Dar ce-am făcut noi? N’am făcut nimic!...“. Este cu desăvârșire inutil să le spui că noi, tinerii, am dus zeci de campanii, am introdus câteva valori necunoscute, am dărâmat altele, am făcut o colosală o­­peră de colportaj cultural, am scris câteva duzini de cărți așa cum nu se mai scria până la noi, am introdus un gen nou, esseul, am introdus un cri­teriu nou de viață, experiența con­cretă, am schițat câteva sisteme de fi­­losofie, și altele. Este complect inu­til. Când vine moda să-ți ataci „ge­nerația", tot moda răzbește. Când tinerii păstrau strâns rându­rile, se spunea: „Ce înseamnă coche­­ziunea aceasta de turmă?“. Când a ve­nit timpul ca fiecare să se izoleze și să-și înceapă opera , au început me­lancoliile: „Hei, unde sunt timpurile când toți erau ca unul și unul ca toți? Acum, s’au risipit fiecare, i-a înge­­nunchiat viața. Stă fiecare într’un colț și-și vede de meseria lui. Nu e entu­ziasmul dinainte, nu mai e generozita­tea dinainte“. Când se duceau celebrele campanii pe chestia „generației", toată lumea urla: „Ce-ați făcut d-stră? De ce nu vă duceți mai bine acasă, să scriți, să creiați". Acum, cu cine te întâlnești, îți spune: „Ce-ați făcut? Ați scris cărți, ați scris articole, ați ținut con­ferințe, ați organizat expoziții. Ei și? Noi așteptam dela D-stră altceva!“ Despre acel „altceva" nimeni nu poa­te spune nimic. Și nu poate spune, pentru că îi simte prea bine prezența, simte cât de mult l-am încetățenit în elite. Nu vreau să fac bilanțul nimănui, aici. El se face singur, cu sau fără voia cafenelei. Am vrut să însemn nu­mai câteva din paradoxele imbecilității băeților deștepți. Căci acesta este mediul cultural și literar românesc. Mediul băeților deș­tepți, al tuturor lichelelor și rataților, al tuturor trepădușilor din redacții, al tuturor neputincioșilor și obosiților, care mânuiesc fel de fel de arme, dar mai cu seamă calomnia — aceștia sunt adversarii cu care trebuie să lupte scriitorul tânăr. Căci doară s-a năs­cut în țara cea mai deșteaptă din lume! MIRCEA ELIADE FERICITUL SCRIITOR: ROMA CRONICA LITERARA UMANISM ERUDIT SI ESTETIC III Odobescu este cel dintâi scrii­tor modern care posedă simțul estetic al clasicismului. Arheolog, primul nostru arheolog de valoa­re, critic de artă plastică, deți­nând și aci prioritatea, în ordi­nea istorică, el vede în umanism concepție artistică. Erudiția lui greco-latină, întinsele lui cunoș­tințe arheologice nu rămân sim­plu material științific, Odobescu transmite documentării o vibrație, creiându-și o viziune de artă, în care perfecțiunea formală și echi­librul interior fuzionează. După savantlâcul pedant al Ardeleni­lor și după un abuz de filologie, el se apropie de anticitate ca de un peisagiu uman și estetic. Insă Odobescu este, în structură, un spirit livresc. Sensațiile lui inte­rioare sunt intelectualizate, iar cele externe provocate de relic­ve arheologice și opere de artă plastică. Etica și estetica lui u­­manistă se identifică, într’un es­­tetism armonios, frazat într’un stil cu orchestrări solemne, reali­zând o specie de umanism acade­­mizat. Veacul trecut numără două spirite de estetism academic: pe Maiorescu și pe Odobescu. Pri­mul își întemeiază atitudinea pe un fundament metafizic, al doilea, strein de orice filozofie teoretică, exprimă un estetism născut din­­tr’un fel de sensualitate a inteli­genții. Temperamental, nu cre­dem să aibă nici unul o mare a­­dâncime de sensibilitate. rescu e un logician care-și Maio­con­trolează avântul cu severitate îm­pinsă până la răceală, Odobescu­­ este un artist care întrupează , ceea ce se numește un „suflet fru­­­­mos“. Umanismul lui este deci a­­­­ristocratism al simțirii, nu mai­­ puțin distant decât cel mai pres­­t clan. Recitiți oricare din descrie­­­rile lui de tablouri sau statui, din Pseudochinegheticos, și veți vedea­­ că Odobescu nu transcende obiec­­­­tul, printr’o sensație de viață directă ori printr’o vibrantă ten­­­siune sentimentală. Când am afir­mat că umanismul lui conține o etică și o estetică, mai mult de ceea ce n’am înțeles în sensibilității lui sensuale limitele , poate retrăi. Odobescu nu și-a creat a s valori noi din umanism, din con­­c­iugarea unui suflet de poet cu o s­cultură și o viziune de viață. O ’r subtilă împletire de livresc și sen­­­­sual, de viguros și rafinat, de re- li ținut și nostalgic — iată la ce se­­ reduce umanismul lui artistic, ș Toate nuanțele clasicismului lui­­ Odobescu lunecă însă pe o su­­­­prafață prea netedă, ca să atingă și un grad mai apreciabil de adân­­ci­cime. Limite ale unui spirit esen­­­­țial livresc, neagitat de o viziun­ frenetică pe care s’o toarne î tiparele clasicismului. Umanis­mul lui este al unui conservate de muzeu, învățat și de gust, de izolat în spațiul strâmt al uni clădiri și în atmosfera calmă a cabinet. Cu ajutorul operelor d artă plastică, Odobescu își eli­jează și degustă sensațiile estet­ce, fără a se scoate in lumina si Iară. In evoluția a ceea ce am num umanism erudit și estetic, în cu­tura română, el reprezintă gradi maxim de topire al celor două es­treme, într’o armonioasă atitudi­ne estetică. Pentru proza noastră artistic Pseudochinegheticos înseamnă u moment esențial al umanismulu sub forma pe care am văzut-o dar mai înseamnă și cel dinte eseu din literatura naționale Caracterul de „mozaic“ al cărți cum bine l-a denumit Eminescu într’o recenzie a lui, lipsa apa­rentă de subiect, de plan și uni­tate, compoziția ei asociativă, va­rietatea materialului și a tonului care trece dela solemnitatea aca­demică la familiaritate, dela eru­diția gravă la anecdotă și calam­bur, dela livresc la folklorul vii dela antichitatea greco-latină evul­ mediu și la spiritul modern , cu ușurință, cu informație, egală într-un eclectism care are drept axă frumosul — fac din Pseudo­chinegheticos singurul exemplu de eseu din toată literatura ro­mână a secolului al XIX-lea. Mo­dernitatea lui Odobescu nci tre­bue căutată, în anticiparea une forme literare care-și va găsi o strălucită expresie în veacul nos­tru. Dacă erudiția lui artistică as­tăzi pare un loc comun de infor­mație, dacă noutățile de acum 60 de ani, când a apărut volumul nu mai prezintă interesul de-a­tunci, iar critica de artă a evo­luat enorm, în pas cu noile școl și estetici. Pseudochineghetica­ rămâne încă un eseu de o factură originală, icoana unui „belle âme“ și expresia unui artist armo­nios.■­­­l Maiorescu, cel dintâi critic al lui Eminescu, afirmase în treacăt serioasa cultură estetică umanistă a poetului. Eminescologii actuali, care urmăresc isvoarele filozofice și artistice ale marelui liric, n’au neglijat nici pe cele ale clasicis­mului care au fuzionat în poezia lui. Cei mai mulți s’au mulțumit să enumere motivele mitologice și elementele decorative ale uma­­nismului pe care romanticul Emi­­nescu le-a topit în viziunile lui a­­­ctive. Câțiva au analizat mai­­e aproape conceptele filozofice, din cultura antică, transformate , în material emoțional, în poemele­­ lui filozofice. Poate nu s’a insistat îndeajuns­­ asupra valorilor sufletești emi­­­nesciane, mai ales asupra acelora­­ transmise și sublimate din clasi­­­­cism. Este suficient să reamintim : mitul Luceafărului, devenit prada tuturor exegezelor, ca să înțele­gem sensul umanismului emines­cian. După cum Goethe și-a in­dividualizat câteva mituri uma­­­­niste, grefându-și pe simțirea lui modernă valorile clasice, tot așa l Eminescu și-a asimilat câteva va­lori de sensibilitate antică, dân­­du-le un corp artistic. Ar fi de­scris un studiu prețios despre u­­manismul lui Eminescu, fiindcă puterea lui de transfigurare lirică nu-și datorește substanța exclusiv romantismului, ci s-a adresat și la unele mituri clasice. Eminescu este unicul scriitor din literatura noastră modernă despre care se poate spune că a creat dacă nu certe valori neo-umaniste, în tot cazul a atins câteva puncte, în care modernismul lui liric se în­­nalță la umanism. Problema este prea specială și subtilă, spre a fi lămurită în cadrul acestor sumare indicații, care urmăresc evoluția unui concept literar, fără preten­ția unei interpretări în adâncime a valorilor umaniste din cultura română. Afirmația noastră de cu­rând făcută, relativ la complexi­tatea geniului eminescian, pentru a cărui înțelegere deplină, ceream cu aproximație încă un deceniu de perspectivă, ni se pare și mai întemeiată acum, cînd un nou ca­pitol de interpretare se deschide, in această latură atât de obscură. Numai când critica estetică se va alia cu una filozofică, într’o in­tuiție adâncă a operii eminescie­ne, vom avea un comentariu demn de valoarea acestui excep­țional creator. Toți teoreticianii solemni și pur abstracți ai așa numitei critice metafizice, plu­tind în domeniul inofensiv al prin­cipiilor, nu-și vor găsi legitima­rea până când nu vor încerca să creeze o interpretare a unui scrii­tor național, pe baza orientării pe care o doresc criticei noastre. E­­minescu oferă câmpul cel mai în­tins pentru speculațiile criticei metafizice. Cel mai mare creator de valori sufletești, din scrisul ro­mânesc, poate justifica o critică filozofică, astăzi numai dorită cu frenezie sau cu timiditate schița­tă. Maturitatea creației critice vine însă atât de târziu, în evo­luția unei culturi, încât mai putem aștepta, fără îngrijorare acest miracol, într’o literatură moder­nă care abia numără veacul. ■ In timpul Junimei, clasicismul și-a păstrat virtuțile lui estetice, pașoptiștii, romantici și luptători politici, aproape n’au avut noțiu­nea umanismului. Cel din urmă junimist, care a mai avut cultul clasicismului, ca valoare estetică, este Duiliu Zamfirescu. Unele poezii, din faza maturității lui, în care vine ’n contact cu Italia și umanismul, oarecari ecouri din romanul Lydda sau admirabilele scrisori publicate de d. Torouțiu, în vasta colecție din corespon­dența „Junimii“, în curs încă de tipărire, îl situează pe Duiliu Zamfirescu printre esteții umani­ști, atât de rari în scrisul contem­poran. Nu uităm nici foiletoanele critice ale d-lui E. Lovinescu, desfășurate în senine dialoguri platonice, agrementate cu remins­­cențe de mitologie clasică, măr­turisind însă mai mult o manieră artistică și un elegant alexandri­nism. Pe linia aceasta a alexan­drinismului, disert, mitologic și grațios, reținem mai toată publi­cistica d-lui Perpessicius, al că­rui cult pentru clasicism, nutrit cu solide lecturi moderne, este un blazon de distincție, între contem­porani. La capătul trecerii în revistă a câtorva scriitori naționali, care au cultivat clasicismul, fie în la­tura lui erudită, fie în cea esteti­că, ne este ușor să tragem cele mai clare concluzii, în privința umanismului în cultura națională. Pornind de la cronicari, care au învățat de la istoricii latini pro­cedeele retorice ale genului, tre­când prin savanții filologi și isto­rici ai Școalei Ardelene, oprin­­du-ne la câțiva contemporani — am epuizat aproape tabloul re­prezentanților umanismului, în li­teratura noastră. Modernismul post-belic a pierdut orice contact cu valorile estetice umaniste, iar cultura română cu toată pretenția fadulă a școlii de a fi fost orga­nizată pe fundamentul clasicis­mului greco-roman, nu a creat de­cât obscuri profesori universitari sau de liceu, dovedind că pentru noi clasicismul este exclusiv „pâi­nea profesorilor“. Umanismul este, așadar, la noi o valoare spi­rituală numai întâmplător, în ge­nere fiind o biată îndrumare pro­fesională, pentru câțiva profesori care scriu manuale didactice, ti­păresc ediții școlare ale clasicilor uneori și traduceri din latină și greacă, când nu au și iluzia de a fi savanți, colaborând la câte o revistă pe care n’o citește nimeni. Absența aproape a spiritului uma­nist din cultura română este simp­tomul cel mai vădit al decadenții și trivialului utilitarism al învăță­mântului național. încolo, se de­clină și se conjugă aproximativ grecește și latinește, în cuprinsul României­ Mari. Pompiliu CONSTANTINESCU 4

Next