Vremea, iulie-decembrie 1934 (Anul 7, nr. 344-368)

1934-11-18 / nr. 364

18 Noembrie 1934 SKODA SENSUL crizei mondiale VREMEA Toate suferințele pe care omul le îndură in cursul scurtei sale treceri prin viață sunt însoțite in mod inevitabil de o speranța care le face suportabile. In cele mai grele momente prin care trece, el nădăjduește că nenorocirea sa va fi trecatoare, că vremurile bune se vor întoarce iarăș și ii vor readuce buna stare din trecut. — Că aceste prevederi optimiste ar putea să nu se realizeze, la aceasta nu se gândește nici un moment pentru a nu-și pierde curajul in viață și continuă să trăiască, trăgând nădejde că totul se va îndrepta. Cam la fel se prezintă lucrurile cu oamenii generației noastre ! In mijlocul paraliziei generale numită „criză" ce a cuprins organismul nostru social, ne măngăiem cu ideia că într un viitor pe care voim să-l credem cât mai apropiat, criza va lua sfârșit și că lumea se va întoarce la vechea ei matcă de desvoltare pe care o avea înainte de anul închizător de epocă igi4. Și totuș, după toate propaciitățile, „vremurile bune“ dinainte de răsboi nu se vor mai întoarce niciodată. Ele rămân un ciclu istoric incins, care a luat sfârșit de fapt acum douăzeci de ani la semnalul trâmbițelor cari sunau mobilizarea generală. In ochii generațiilor viitoare, epoca ce a precedat răsboiul constitue — ca și Dici feudalității sau secolul lui Ludovic al XIV-lea ~ o etapă în mersul omenirei către propriul său destin care nu mai interesează decât din punct de vedere pur istoric. Dar ceea ce este mai tragic rezidă în faptul că metodele etapei precedente, — principiile ce erau socotite ca sacrosante,— nu-și găsesc nici o utilizare în epoca prezentă și mai ales în cea care vine. Timp de două decenii sau aplicat în toate chipurile rețetele vechi fără a se isbuti măcar să se ție răul în loc, boala s’a întins tot mai mult, organismul social e tot mai slăbit și rămâne continuu refractar leacurilor ce i se găsesc. De abia în ultimul timp a început să se întrevadă că ne găsim în fața unor condiții noi de existență cari se conduc după legi proprii, deosebite de cele din trecut, cărora va trebui să ne adaptăm dacă nu vrem să pierim. Din vâltoarea de fenomene contradictorii cari caracterizează vremurile ce trăim, se desprinde un element nou care pare a constitui factorul caracteristic al vremurilor ce vin. Este factorul massă care ia tot mai mult o importanță precumpănitoare. El se află de abia la începutul carierei sale fără ca, în majoritatea cazurilor, massa să fi luat cunoștiință de propria sa importanță. Evoluția omenirei pe această nouă bază se va desfășura în cursul anilor ce urmează și nu este greu de profețit că procesul de adaptare va fi foarte lent și anevoios. Este puțin probabil chiar că adaptarea va fi perfectă la sfârșitul secolului în care ne aflăm. Iată clar o criză ce așteptăm să se termine peste șase luni și care are perspectiva de a dura un veac. Pentru prima oară în istoria omenirei se pune în mod imperativ problema massei care cere o rezolvire practică. In lumea antică, massa sub ipostaza de sclavi se îngrija de latura economică a societății lăsând claselor superioare grija politicei și a vieței spirituale. Se realiza astfel o distincție netă între politic, — singura îndeletnicire demnă de oameni liberi, — și economic considerat secole dearândul ca o activitate josnică pentru un cetățean. Munca sclavilor pentru a asigura buna stare materială a claselor dominante era privită de cei cari profitau de pe urma ei ca un fenomen tot atât de natural și de la sine înțeles ca aerul pe care îl respirau și apa pe care o beau. In istoria Europei de după liberată de absolutismul monorcreștinism, sistemul lumei antice chic nu se pune încă în tot cumse perpetuează. Noțiunea însăș plexul ei. Și aci se formează o de valoare este degajată de orice clasă conducătoare burgheză conținut material. In celebrul care diferă fundamental de avers al lui Corneille „La valeur ceea din țările agricole. Procesul n’atend pas le nombre des anné de mecanizare ce se urmează cu el“, valoarea însemnează orice, un avânt formidabil în tot cursul — curaj, jertfă de sine, — numai secolului trecut și la începutul valoare materială nu. Șerbii și celui prezent aduce la cârmă pe burghezii procură feudalului ba marii industriași și financiari cariza materială în schimbul căreia organizează societatea în conacesta îi apără de incursiunile formitate cu nevoile capitalismedușmane și le procură liniștea lui triumfător. Mașinismul, echinecesară activităței lor econoparea industrială a propriei țări unice. Treptat, burghezia ia o imn dar în special nevoia de expansiportanță tot mai mare prin averie, lupta pentru debușeuri, curea acumulată timp de veacuri cerirea de noui piețe, etc., ocupă în serviciul nobililor și pune ast proletariatul crescând, îi asigură fel baza capitalismului pe care un standard de existență, scăzut l-am văzut desvoltându-se în ce e dreptul, dar îi dă de lucru, mod prodigios în cursul ultimilor In măsura desvoltărei prodigios- 150 de ani. se a industrialismului modern, se Revoluția franceză proclamă nase noui curente de revendipentru întâia oară drepturile o cări sociale cari fac procesul domului și ale cetățeanului pe care sei suprapuse pentru exploatarea îl liberează în mod formal de păturei muncitorești care are de enclavele medievale, scutindu-i lucru dar a cărei remunerație nu de obligația milenară de a munci corespunde rolului primordial pentru altul. Marile principii pro pe care ea îl joacă în producție, clamate în 1783 se dovedesc a fi ^ în materie politică de esență u Războiul din 1914—1918 ca universală. Ele constitue după Ystitue apogeul luptei pentru devestuizot, „etalonul social și bușeuri și constitue poate ultipolitic al evoluției umane“ și se ia manifestare grandioasă dar poate judeca gradul de proză tragică totodată a economiei cașire al unui popor cercetând în pataliste. îndată după terminarea ce măsură el a adoptat aceste lui, încep să se degajeze în mod principal, treptat păturile sociale cari vin Dar dacă în materie politică, să se adauge la massa proletară Revoluția Franceză este de e- de care vorbeam mai sus și car esență universală, în materie eco- formează problema esențială anomică ea este de esență pur timpurilor noastre, franceză. Numai în Franța cetă- primul aport la massa proleteanul posedă un început consitară îi formează tocmai aceia cariderabil de desvoltare materială: trebuiau: — printr’un ordin de un instrument de independență la stăpânire,— să devină nucleul economică care cu timpul sede- capitalismului agrar al țărei. Resăvârșește, încă de la sfârșitul ei formele agrare au de scop să vului mediu micile proprietăți rudea societăților cu structură arare se înmulțesc fără încetare. griilă acelaș aspect ca și Fran-ța pragiul marei Revoluții, Nera procurând marei masse alucker vorbește despre „imensita crătorilor de pământ un mijloc tea micilor proprietăți rurale sigur de a dobândi independența iar călătorul englez Arthur Joung economică. Se neglijează totuș judecând puzderia lor „de necrede a se ține seama de faptul cazul“, le evaluează întinderea la o situația privilegiată a Franței se treime din suprafața Franței, datorește unei evoluții care dura Revoluția franceză se cal de secole, că această evoluție achează dar perfect de bine cu fost latentă iar nu bruscată ca o structura proprie a poporului noastră; că cumpărătorul de păfrancez. Ea consacră o stare de mântavea și fonduri pentru ca fapt care durează de secole și care să-l cultive iar bughezul care își aduce marii majorități a indivizi vindea pământul își plasa banii lor, în acelaș timp, libertatea pe în valori moDuliare făcând astfel fitică și independența economică, ca avuția publică să crească și e Parola dată de Guizon: „En richivoluția să se facă pe nesimțite, ssez vous !“, este urmată cu an împărțirea de pământuri la ansamblu de întreaga națiune și a rănii lipsiți de capital și de induce Franța la starea de echiliventarul necesar nu putea să biii în care se află astăzi, dacă decât la o înglobare a lor Din nefericire, în celelalte țări în datorii și la un dezechilibru adin Europa lucrurile nu se petrec dânc al kitregei structurii a țărei, tocmai la fel. Aplicarea principii- Al doilea aport este constituitor revoluției Franceze în una din clasa mijlocie care este mizerie politică (abolirea privile nată în țările agrare prin refurgiilor nobililor, etc.) determină unele sociale iar în țările indusformarea unei clase mijlocii, burticale prin inflație. Cu toate alegheze, care conduce societățile stea, ea își continuă până astăzi timp de un secol și jumătate. vechea sa funcție, — aceea de a Ia țările cu structură agricolă, furniza țărei elementul de condasa conducătoare este formată ducere, — și aceasta atât în virdin marii proprietari de pământ cutea unei tradiții seculare cât turi la cari se adaogă în măsură mai ales în baza aptitudinilor tot mai mare burghezii îmbogă- speciale dobândite de clasa mijiții cari își plasează capitalurile socie printr’o educație superioară în cumpărări de pământ. Pământ dirijată în acest sens. Puterniceitul este bunul suprem al vechiu și bogatei clase mijlocii de ochhiul nostru așezământ social care nioară, îi lipsește însă azi baza procură celor ce îl posedă atât materială pe care caută să și-o buna stare materială prin spori precare din buget; de aci acuirea continuă a rentei cât și influtatea crescândă a problemei prența politică precumpănitoare in letariatului intelectual care se conducerea Statului. Massa, — impune tot mai imperios atenției larga pătură țărănească, — își ar- guvernelormează funcția ei de veacuri. Cu la sfârșit vine marea massă a toate principiile frumoase de la lucrătorilor industriali. Avântul 1789, ea continuă să lucreze pen considerabil al producției de ciutru clasa suprapusă. In ciuda apă răsboi, speculația nebunească,doptărei fidele a formelor este- creditele nelimitate deschise viitoare ale capitalismului apusean, dustriei și chiar consumației, — societatea noastră rămâne în toate acestea ascund pentru un fond până la război la aceeaș timp ‘adevăratul sens al vremnuristructură feudală ca în trecut. Celor ce trăim. Speranța că dificulad „critica" lui Titu Maiorescu rățile sunt trecătoare, mitul unei care găsea ca la noi nu e decât prosperități ce poate merge la „formă fără fond" și versurile infinit ușurează iluzia. Criza de lui Eminescu asupra unui „lustru la sfârșitul deceniului trecut afără bază“, daogă proletariatul industrial din occident, problema massei turor categoriilor enumărate până acum , șomajul real în Europa și america este evaluat pentru la cei pupa zi.ooo.poo nelucratori, caetiința ca ne aparu in fața unei faze de depresiune ciclică menită să se restaroa ae in sine este tot mai siava. De data aceasta suntcmpuși in fața unei probleme mai grave decât o simpla criza de creștere a sistemului economic sau care am trait. Întreaga structură a societăței se află puse m discuție. Problema mafsei, — liberă din punct de vedere politic, — urmează a-și găsi soluția sa din punct de vedere economic în timpul deceniilor ce vin. Polița trasă acum un secol și jumătate de generoșii ideologi ai revoluției franceze, vine azi prin forța împrejurărilor la scadența. Promisiile făcute de toți primcianii de atunci și până acum i de a asigura in acelaș timp supremația și buna stare a massei, creouese azi împlinite. ■ Gări sunt soluțiile pe cari regimul capitalist le oferă pentru soluționarea problemei massei. „Ele ar putea fi de trei feluri". In primul rând ar fi perpetuarea și generalizarea ia toate clasele societăței a sistemului aplicat azi în statele industriale, ari>1a ol —___1. . . | —* «* njinuioiu Șuiuauul de către Stat. Aceasta ar însemna realizarea formulei lui Bastiat după care Statul ar constitui marea ficțiune în virtutea căreia „tout le mondes efforce de vivre aux défens de tout le monde". Aceasta constitue însă nu atât o soluție cât un paliativ care este clar că nu poate dura la infinit și nu vindecă răul ci îl ușurează într-o oarecare măsură. Urmează apoi soluțiile „de longue haienne“ fismul le-a aplicat pe cari capitacu succes în cursul unui veac și jumătate de existență. In primul rând ar fi politica imperialistă de expansiune, găsirea de noui debușeuri cari să dea fabricelor de lucru și să le permită să întrețină milioanele de lucrători care azi se află în șomaj. Se știe însă cât de greu de atins este acest rezultat astăzi când Statele se închid într-un sistem protecționist de nepătruns, când toate au realizat de bine de rău un sistem autarhic, când fiecare stat vrea să vândă la maximum fără a cumpăra nimic din afară. Rămâne cel de al treilea sistem, al Franței lui Louis-Philippe — acela al îmbogățirei colective prin îmbogățirea fiecăruia, sistemul liberalist al economiilor. Este de remarcat că ce a fost cu putință acum un secol nu mai e posibil astăzi când nesiguranța in care trăim, când sponcine neîncetate ale Statului, caua instabilitatea monetară nu creaza un mediu favorabil unei asemenea politici. „Le liberalisme est le luxe de l’ordre” a spus cu multa dreptate Paul Bourget. El este o piatcă de seră care se desvoltă atunci când i se asigură nu doi, trei ani de ordine ci siguranța unei magiere de progres și de stabilitate. Or acesta este ultimul lucru care se poate garanta în ziua de azi când nu ești sigur de ce se vă întâmpla peste douăzeci și patru de ore. In sfârșit acest procedeu necesită o evoluție de secole în vreme ce noi avem nevoe de o soluție rapidă și cât mai întinsă a problemei ce ne preocupă. Desigur, până în cele din urmă, problema care se impune secolului al XX-lea, va fi rezolvată. Insă aceasta cu prețul a câtor sacrificii! Cine știe dacă marele proces de evoluție nu ne va duce prin revoluții și noui răsboae "ână se va ajunge la soluția sa finală ? N. C. ANGELESCU Unde ne e omenia. A împărtăși cu toată făptura ta o credință, și a rămâne în acelaș timp om întreg — este astăzi un lucru extrem de rar. Deja o vreme nu mai întâlnim decât jumătăți de oameni, sferturi și câtimi de oameni. Unii din ei excepțional de bine înzestrați, alții înfrigurați de o mare dorință de bine — dar nimeni nu e om întreg, om liber și viu. Se visează și se pregătesc societăți noi, cu rândueli noi, cu o dreptate mai largă. Cât entuziasm nu se cheltuește, câtă dragoste nu se zbate în aceste pregătiri pentru o lume mai bună! Și totuși, când te apropii și cauți omul întreg, omul liber mai ales, nu găsești decât fărâmituri. „Oameni de sută" ai lui Vasile Pârvan nu sunt decât acești oameni mutilați, acești oameni cărora le lipsește sau ochii, sau creerul, sau inima. Nu există om întreg mediocru. Numai sferturile de oameni pot fi mediocri. Lipsa de omenie a lumei moderne se datorează tocmai faptului că e cârmuită de sferturi de oameni. Foarte bine intenționați, câteodată, dar niciodată oameni întregi. Ceva mai grav și mai deprimant: lumile care se așteaptă, lumile noi pe care le visează atâția însetați de dreptate — tot de asemenea oameni mutilați sunt visate și pregătite. Va veni într’o zi un vizionar cu cap și fără inimă, sau cu brațe și fără ochi —și ne va da o lume nouă. O lume cu sânge și lumină, sau numai cu pietre, sau numai cu fier. Din care vor lipsi foarte multe lucruri bune, firește, lucruri bune cari ar fi putut să nu lipsească. Ar fi putut, dacă în loc de mutilați, lumea viitoare ar putea fi făcută de oameni întregi. Astăzi ți se cere, cel dintâi, să renunți la ceva, la cap, la inimă, la ochi, la brațe. Nimei nu te vrea întreg, așa cum ești. O viață organică, echilibrată, plenară — este socotită o tentativă de insubordonare. Oriunde te-ai îndrepta, ți se cere o prealabilă mutilare. Dacă vrei să visezi o lume nouă cu anumiți oameni, ești acceptat cu condiția să-ți scoți ochii, sau să-ți înfunzi urechile. Ești dator să auzi un singur țipăt — sau mai bine să nu auzi nimic. Ești obligat să vezi o anumită culoare — sau dacă nu, să nu vezi nimic. Cum va fi „lumea nouă" pe care ne-o urzesc acești oameni, nu e greu de ghicit. Un fruntaș comunist îmi spunea aseară că la nașterea unei femei frumoase, oricât sânge s’ar pierde nu e prea mult. Cu asemenea figuri de stil se scuză orice barbarie. Lasă-i pe asupriți să se răzbune. Foarte frumoasă lume nouă!.. Dacă vrei să gândești omenește și te încăpățânezi să simți omenește — ești considerat un laș. Cel care-și apără omenia, cel care nu vrea să renunțe la singura valoare pe care a creiat-o și a tolerat’o această lume mârșavă — caritatea, înțelegerea — este luat în râs de toți oamenii „de acțiune", de toți oamenii care știu ce vor pentru că au știut cum să se mutileze. Ce haz s’ar face asupra morții lui Socrate, dacă ea s’ar fi petrecut acum, între oamenii noștri de acțiune... Dar nu e nevoie să mergem atât de departe. Nu e nevoie să urmărim procesul de mutilare ideologică și de castrare umană al propovăduitorilor lumilor noi. Avem alături de noi fapte mult mai zguduitoare. Fapte care exprimă o astfel de lipsă de omenie, încât ți-e rușine de viața ta, fi-e rușine de prezența ta într’o asemenea societate. Numai la câțiva kilometri depărtare de București, la închisoarea Doftana, unde-și sfârșesc viață deținuții politici— se petrec lucruri înspăimântătoare. A face literatură asupra destinului acestor oameni ar fi o mârșevenie. Orice s’ar spune despre deținuții politici, oricâte delicte li s’ar putea arunca în spate - nu e mai puțin adevărat că există anumite legi, minime, care trebuesc respectate. Oamenii aceștia sunt tratați mai rău ca vitele, ca prizonierii de războiu, ca ucigașii de rând, înainte de terminarea Mulți mor pedepsit. Dar aceasta încă nu e prea rău. Sălbăticia de la Doftana este deadreptul sadică. Deținuții sunt lăsați 23 de ore cu hârdaiele cu escremente alături, descoperite. In acea jumătate de ceas liberă, li se cântă psalmi religioși, în loc să fie lăsați să respire. (Și totuși s’au găsit oameni curajoși, care să strige: „Jos cu psalmii lui David!") Li se refuză alimentele de acasă. Foc nu se face în celule până în ianuarie. Și flanelele trimise de rude, sunt înapoiate corect, sub pretextul că „nu e voe". Nimeni nu are voie să-i vadă, decât cu o sută unsprezece ștampile de la unsprezece Ministere. O bătrână a venit să-și vadă fiul, a izbutit să-i zărească trei minute, și a fost zvârlită apoi în brânci, afară. Avea bătrâna un singur palton, și pe acela i l-au rupt paznicii ordinei. Deținuții n’au voie să aibă un creion, o foae de hârtie, un ziar. Ce se numește asta? Pedeapsă? Dreptate? Dar orice ar fi făcut oamenii aceia, orice ar fi avut de gând să facă — nici o lege din lume nu justifică tratamentul la care sunt supuși. Cunoaște Ministerul de Justiție ororile acestea? Nu e vorba decât de puțină omenie, de puțină milă, de cel mai elementar sentiment de caritate, pe care îl ai și față de un câine. Grozăviile acestea care ne fac de rușine țara nu mai pot continua. Puțin îmi pasă ce cred acești oameni. Puțin îmi pasă dacă ei înșiși sunt oameni cu sufletul mutilat de o anumită doctrină, de o anumită dogmă. Nu pot uita că sunt înainte de toate oameni. Ori ce ar crede, ei nu încetează de a fi oameni... . Am ales într’adins asemenea pilde, de ce se petrece lângă noi, la Doftana — de ce s’ar putea petrece cu noi, într’una din lumile noi care ni se pregătesc. Pilde care nu mai au nevoie de nici un comentar. Care ne dovedesc numai gradul de descompunere în care ne găsim — și gradul de mutilare la care am putea fi invitați, poate chiar de către oamenii care suferă astăzi la Doftana. Suficient ca să ne dăm sema pe ce frumoase culmi de umanitate am ajuns. MIRCEA ELIADE