Vremea, iulie-decembrie 1934 (Anul 7, nr. 344-368)

1934-12-02 / nr. 366

6 2 Decembrie 1934 Despre roman Domnul Tudor Arghezi, pentru scrisul căruia avem un respect egal cu o adorație, dar pentru al cărui fel de a gândi, personal, ne ridicăm de mai rare ori entuziasmul până la topirea într’un extaz, scria de curând, incitat de notițele tinerilor admiratori, admirabile rânduri despre roman, ca o anticipație și ca o justificare prealabilă a viitorului și a primului său roman care se luptă încă cu cerberii condeiului ce străjuesc poarta apariției celebrităților. Domnul Tudor Arghezi vorbea despre roman așa cum vorbește deobicei dânsul despre gaze, despre flori, despre jocurile și jucăriile copiilor, despre orice și despre toate la un loc. Despre roman însă se camufla să vorbească altfel — deși despre roman trebuia să vorbească altfel, cu mai multă preciziune și cu mai multe indicațiuni directe. Firește, ceea ce spunea dânsul despre romanul domniei sale, în special, și despre roman, așa, în general, er au lucruri pe cât de frumoase, pe atât de interesante și de adevărate. Dar ele nu duceau la o definiție și nici la o delimitare a acestui gen devenit astăzi cea mai populară stemă a democrației intelectuale. Poate însă ca acest al cincizeci și unulea roman — dacă e adevărat, după cum se zvonește, că d. T. Arghezi ar fi scris până acum cincizeci de romane și ar fi ars cam tot atâtea — să fie prima carte apărută în tipăritura românească ca să se poată numi cu adevărat roman. Dar în aceeași măsură se prea poate ca acest roman — care chiar înaainte de a se naște e discutat ca un Mesia — să fie la fel ca toate celelalte apărute până acum in România — adică, probabil, să nu fie deloc um roman. Un roman prost a scris și marele critic Sainte-Beuve, un roman prost a scris și genialul poet Eminescu, romane proaste a scris și omul de rară finețe intelectuală Gourmont, și alții și alții, așa încât o virtualitate nu le implică pe celelalte și o izbutire într’un gen nu asigură desăvârșirea în alte genuri. Honni soit qui mal y pense!... Dar d. T. Arghezi vorbia despre roman. Ferindu-se însă să dea o definiție logică a romanului. Pentru ca d-sa probabil știe, mai mult decât criticii și romancierii de profesie, că romanul nu se poate defini, deși despre el se poate vorbi în feluri și chipuri. Desfid pe cine mi-ar putea da o definiție ireproșabilă a romanului. De altfel, e tot așa de greu de făcut o definiție a romanului, cât e de greu de făcut o definiție a Lumii, a sufletului ascuns al acestei Lumi, a vieții ei totale și abstracte născută dintr’o pulsațiune concretă și individuală. Ca și această lume, romanul adevărat se poate discuta în diferitele lui aspecte și părți, dar nu se poate cuprinde dintr’odată în întregime. Pentru că romancierul e un emul al lui Dumnezeu, sau cum spunea Mauriac, e „le singe de Dieu”. Iar la baza romanului stă acelaș misterios ceremonial care a stat cândva fi la baza creației acestei lumi, ca să vorbim în termeni teologici. Romanul nu este nici o povestire care ne aspiră spre un sfârșit, cum crede Paul Valéry și nu este — mai ales asta nu este! — nici „un miroir promené sur une grande route“, cum spunea Stendhal. Deți prima definție e perfectă pentru romanele care se scriau pe vremea și în urma lui Stendhal, iar a doua e genială pentru,,romanele“ care se scriu astăzi, contimporane cu Valéry... Fiindcă romancierii secolului XIX-lea — pe cari i-a definit Valéry crezând că definețte romanul — aveau o tehnică matematică a operii lor, astfel încât nu era roman cartea care nu se termina cu un sfârțit, cu o sinucidere (adică două), sau o despărțire lacrimogenă. Și fiindcă romancierii de astăzi duc valabilitatea definiției lui Stendhal până la a face din roman o oglindă, adică o fotografie pură și simplă a viații, considerând asta un merit, fără a-ți da seama însă că între a creia viața și a plaga viața e o imensă deosebire de posibilități și de nuanțe artistice. Toți romancierii lumii de azi sunt niște plagiatori ordinari ai vieții. De aceea ei nu sunt romancieri, ci niște reporteri joviali. Romanul e altceva. Edmond Jaloux a prevăzut cu cea mai perfectă intuiție cam ceea ce este și ceea ce ar putea fi, sau va fi romanul: o mitologie, sau un fel de mitologie „care va creia mituri tot așa de profunde ca și fabulele vieții antice“. Romanul e o operă care conține în ea o forță interioară capabilă să cristalizeze și să transforme în mit fenomenele vieții obicinuite, printr’un amestec genial de figuri abstractizate și personagii vii. (Și să nu credeți că asta e o definiție completă a romanului!). „Viața e o vulgaritate prin care trebue să trecem cu toții forțându-ne să creem din ea mituri, spune odată un erou dintr’un roman personal, erou care n are însă veleităț de romancier, ci e un simplu adolescent din zilele noastre („Adolescenții dein Brașov”). Romanul nu este deci nici raportul făcut asupra une defuncte idile sentimentale, nici reportajul făcut asupra unei anumite pături sociale, nici încercarea prezumțioasă de a fotografia viața prin cuvinte și nici înclinarea tendențioasă de a da directive vieții, culturii sau civilizației prin literaturizare banală, sau „transfigurată”. Romanul conține câte ceva din toate acestea, dar el mai conține și altceva ignorat de „romancieri” misterul, atingerea cu viața și cu moartea, miracolul care există în fiecar lucru, în fiecare ființă ți în fiecar gest al Naturii. Cine a reușit să prindă în opera lui toate acestea, se poate bucura intr’adevăr că e un romancier un Dumnezeu. De aceea cred că au descoperit un început de definiție a romanului la un copil teribil de precoce, care, vorbind despre un roman personal scris sub douăzeci de ani spunea printre rânduri: „...or, le roman exigeant un rélief qui se trouvirarement dans la vie...“. E aici, în aceste cuvinte ale lui Radiguet, toată esența romanului. Romanul se ridici deasupra vieții, dar e născut din viață Trebue să fie ceva halucinant, ceva vrăjitor până la delir, care să pună în vibrație toate coardele sentimentale , intelectuale ale cititorului, trebue să fie o totalitate, o quintesență a existenței. Când ai citit un roman să rămâ cu impresia că nimic din viață ți din moarte, din bucurie ți din suferință din extaz ți din tortură, din frumos ți din abominabil n’a lipsit din parada care ți-a defilat prin fața conștiinții. Numai atunci romanul îți »atinge scopul ți idealul. ... Punctul de vedere din care an privit, în treacăt, romanul aici, este însă numai al romancierului autentic Poate e aici ți o definiție a lui Dostoievski. Dar de aici, de la Dostoievsk să zicem, ți până la romancierul zilelor noastre, trebuie să mai trecem prin prfesma unui punct de vedere: al «viitorului, creatorul de... romane, nuvele ți alte fleacuri. Acest punct de vedere are prestanță covârșitoare astăzi De aceea îl vom examinați pe el. PERICLE MARTINESCU Note pirandelliene Pe marginea Premiului Motel 1954 Premierea lui Pirandello face din nou actuală o problemă veche a artei dramatice: unitate de timp și de caracter. O face actuală bineînțeles pentru acei ce nu se ocupă mai de aproape cu arta, chestiunea în realitate e veșnic de azi având in vedere că cele mai adânci și mai originale efecte pe care le poate scoate artistul, consistă tocmai în nuanțarea, gradarea, ruperea acestor unități de timp și de caracter. Premierea lui Pirandello o iarăși interesantă pentru că ne revelează câteva particularități etnice pe care le vom sublinia la sfârșitul acestui articol. Dar înainte de a evidenția ce-a vrut Pirandello în teatrul său și dacă a reușit ce-a vrut, e mai bine să încep cu câteva amintiri personale. Sunt aproape zece ani (asta nu ne întinerește) când trupa lui Georges și a Ludmilei Pitoël a dat o serie de reprezentații la noi, având în repertoriu Sf. Jean a lui Bernard Shaw, o piesă de Bonedet pare-mi-se, bucățile de rezistență a repertoriului, punctul lui de atracție, piesele ce făcuse și faima protagoniștilor, consta în teatrul lui Pirandello, pe atunci în toată voga sa, discutat și admirat de toți snobii, ceia ce ne arată la ce gradele popularitate ajunsese. Erau în repertoriu bucățile cele mai celebre ale maestrului: Henric al IV-lea, Șase personagii în căutarea unui autor. Impresiile de atunci îmi revin cu o prospețime și cu o viață neatinsă de timp, tinerețea aceasta și-o datoresc complexității lor, amestecului de contrarii ce le cuprindeau, surpriza, mirarea , sentimentul vag al unor șmechere sforării, supărarea că nu le puteam însă descoperi deși le bănuiam un interes nedesmințit, nu pentru acțiune în sine, ci pentru problema estetică pe care o punea, problema unității de caracter și de timp, tratată cu puțin mai înainte de Proust pe atunci în toată plina și noua lui glorie. Cortina s'a ridicat asupra unui hali foarte modern dintr’o casă de sănătate. Dar în acest decor contimporan se plimbau, discutând grav personagii cu niște costume atât de bizare că nu le-am putut fixa deodată epoca. După haina lungă și după jartierele încrucișate peste pulpe, par a fi din Evulmediu. Toți aveau aerul că pregătesc o conspirație. Dar iată că intră un doctor irhalat și apoi alte persoane în costum, cât se poate din sec. al XX. Se lămurește în sfârșit situația. Un așa zis bolnav își închipue că e Impăratu Sfântului Imperiu, Henric al IV. Conform celor mai noui metode pentru vindecarea ideilor fixe, doctorii au hotărît să nu-1 contrazică în nimic, ci chiar să-i dea iluzia, completă a realității. Personagiile costumate sunt prieteni și cabotini plătiți pentru asta. In sfârșit mai apare cineva: ciorapi lungi de vânătoare, pantalon scurți și strânși, haină largă și brodată, un guler cu o roată de dantelă , un nou angajat, numaiui bietul on nu știa de Henric al IV-lea a Germaniei și credea că e vorba de Henric al IV-lea regele Franței. De aceia îmbrăcase un costum din sec. al XVI-lea impresia generală, o poate ghici cititorul din aceste câteva detalii. Ma întâi o oarecare nedumerire, o jenă simțind lipsa coloanelor de sprijin cele mai tradiționale din teatru, apoi o reacțiune puternică și siguranța, convingerea de a te găsi în fața unui geniu dramatic, a unui inovator îndrăsneț, deschizând în artă perspective imense, nebănuite, terenuri necercetate încă, susceptibile să îmbogățească, si interiorizeze nesfârșit posibilității teatrului. Impresia se menține și celelalte reprezentații iar „Șase personagii în căutarea, unui autor”, părea un rezumat, un catehism a arte noi, liberă de unități artificiale, pierzând simetria dar câștigând în schimb întinse posibilități de introspecție psicologică, de poezie originală. In realitate Pirandello nu e nre geniu, nici măcar inovator în sensu adânc, interiorizat al cuvântului. E un italian sudic, foarte abil, foarte fin posedând desăvârșit o tehnică specială tehnica de a crea o situație orignală capabilă să smulgă, pentru moment de in afară (deci nu interior, psicologic, <^iaca singur ar justifica process leul ), personagiile teatrului său, de sub stăpânirea de fier a unității spațiale și caracteriologice. Dar a vrea sa descru ghicirea acestor adevăruri, sub formă de experiență vie, nu că pun un preț prea mare pe experiența mea, ci tocmai, pentru că consider obicinuită, normativă, deci o comună tuturor spectatorilor. E un proces de sensibilitate și judecată, pe care-l are orice spectator atent a lui Pirandello. Cea dintâi neîncredere pe care o inspiră Pirandello e de natură foarte subtilă și foarte greu de definit. Simți o lipsă, un truc, dar nu poți să-l formulezi. Ar fi următorul: psicologia Pirandelliană sfarmă unitatea de caracter și de timp numai într-un mod material, le ia în mână și le svârle pe jos prefăcăndu-le in bucăți. Sau altfel spus, procedeul său, ni-i o dizolvare a unităților pe dinăuntru, nu e o acțiune de corodare, de eroziune, printr’o analiză supraascuțită, prefăcând până la urmă cel mai tare granit în nisip fin; nu e ploaie de observații, de trăsături ușoare fine, imperceptibile aproape, luate fiecare in parte, dar care repetându-se una după alta, implacabile și neîncetate, găuresc betonul cel mai rezistent. Pirandello nu e un alhimist ca Proust, Joyce sau Meredith, și, ca orice alt mare artist, Materia rămâne acelaș totdeauna: până la sfârșit pământul e tot pământ, piatra tot piatră, fierul tot fer, și tinicheaua tot tinichea; nu e nici o schimbare de substanță, de densitate. Rămâne tot în acelaș dimensiune. Sfarmă materialele în bucăți, dar aceleaș rămân și acum, tot ce-au fost și mai înainte. Dacă țin pumnul strâns sau îl întind cu degetele desfăcute, tot mâna mea este. Într’un cuvânt clar ce exprimă totul, procedeul lui Pirandello nu-i nici mai mult nici mai puțin decât o tehnică. O rutină. Alchimistul prestigios se preface într’un italian foarte fin, foarte abil, un genial Frego Fregoli. Iar în premierea lui de către Scandinavi, când d’Annunzio n’a avut încă Nobel*ul, văd numai un efect de epatare, a unor Nordici furați și uluiți de piruetele unui Medieval foarte ager, foarte isteț, virtuoz dansator pe sârmă, iluzionist și Pierrot incomparabil. VASILE LOVINESCU m mm , Sen. Mult prea monden, cat aa scape de superficialitate, Sem a fost doua decenii cronicarul în imagini al saloanelor, pistelor de curse și teatrelor ante-belice. Era prea legat de mediul acesta, pentru a putea avea perspectiva necesara. Și linia și legenda erau ama*blor mult prea amabile, ca să reziste timpului și prelungitei contemporanități a unui Forain, Steinlein, Valette, ca și regumi foarte talentate a celor muai tineri. Scos din mediul în care se complăcea, Lem s-a arătat un abil desenator de crochiuri și un literat nelipsit de sensibilitate. A ilustrat, douăzeci de albume, a colorat panouri, a scris, a petrecut mult, a fost decorat cu Legiunea de onoare în gradul de lilțer și s’a stins în boulevard Lannes 156, etage, într’un atelier agreabil, ornat cu desene blârde de până la tristeță — operile lui cele mai viguroase. s. a. Estetică de Tudor Vianu este ultima carte de filosofie apărută la noi. In ea, profesorul Vianu își prezintă sistemul științei filosofice pe care o predă la universitate de mai mulți ani de zile, fiind în continuă completare și desăvârșire. După ce discută problemele preliminare ale Esteticii, deosebind frumosul natural de cel artistic, cel din urmă limitat și condiționat de tehnică și spirit omenesc, autorul discută " valoarea estetică, forma și conținutul ppetii <de artă, rxlementele care o constituesc pentru ca apoi să treacă la tipurile artistice, — printre care găsim o interesantă analiză asupra sfântului, 'omului reprezentativ și omului de’rând 'asupra căreia trebue să reveniim, — și la celelalte elemente care sunt legate de artă, ca sexualitatea, munca, religia, etc. O carte care ilustrează o activitate și caracterizează un om. D. Mircea Vulcănescu publică în ultimul număr al revistei „Criterion“ un vast, documentat și admirabil studiu despre Generație, termen luat în sers etimologic. Șapte sunt, după d. Vulcănescu, accepțiile cuuvântului „generație": biologică, sociologică, statistică, istorică, psihologică, cultural-politică și economică. După ce analizează fiecare, sens etimologic al celor șapte accepții ale cuvântului „generație”, trece la analizarea istorică și structurală a tinerei generații românești de astăzi, cercetând locul tinerei generații în istoria socială a României moderne, definiția, istoria, condițiile de formație, caracterele dominante, curentele, misiunea și opera ei. Astfel , Tânăra generație este a șasea în istoria socială a României moderne. Prima a fost generația premergătorilor (Tudor Vladimirescu) ; a doua, generația pașoptistă ; a treia, generația junimistă; a patra, generația socială (1907, Iorga, A. C. Cuza, „Semănătorul“ „Viața Românească“) ; a cincea, generația de foc (Vasile Pârvan, Nae Ionescu, etc.) ; a șasea, generația tânără. Urmează apoi istoria generației tinere, care trece pri două momente : spiritual (1925—1929) și nespiritual (1929- 1932). împrejurările sub influența cărora s-a format generația tânără sunt : a) războiul ; b) doi oameni : Vasile Pârvan și Nae Ionescu ; c) influențele modei din afara care sunt: misticismul orientalizat • german și misticismul rusesc din emigrație, maurassismul francez și neotomismul, comunismul rusesc și marxsmul german, fascismul italian și național socialismul german ; d) asociațiile de tineri. Manifestările tinerei generații se caracterizează prin : sete de experiență (aventură), spiritualitate, tensiune dramatică (tragism , negativism, agonie, disperare). Curentele generației sunt : izolarea, activismul prin disperare, istorismul prin resemnare, misticismul ortodox, umanismul neoclasic, agonia, negativismul, naționalismul integral comunismul marxist. Misiunea ei : 1) asigurarea unității sufletești a Românilor, 2) exprimarea în forme universale a sufletului românesc, 3) pregătirea pentru ceasurile grele care pot veni și 4 v*... pentru ultii, această generație mai are o misiune universală. Acela de a pregăti ivirea omului nou. De a se integra în ri titlul creației universale omenești și de a contribui la pregătirea omului de iâine, către care se îndreaptă nădejdea și eforturile întregei creații omeniești“. Studiul d-lui M. Vulcănescu e o operă crucială pentru tineretul românesc de astăzi și el trebue comentat ca atare. Ceea ce vom face altădată. Și micii burghezi.. Și micii burghezi au devenit cutezători. Au scos reviste pentru apărarea bietului liberalism românesc in care nu mai cred nici beneficiarii lui. Unul a scos o carte ca să combată aberațiile tinerești. Combătând, pastișează. Dar se pune sub scutul lui îi Titu Maiorescu — impersonalul stilist și profesor de altădată. „In genul— tinerilor“ cartea scoasă pe socoteala d-lui Antisthlus, putea să fie inteligentă dacă autorul nu ținea cu orice preț să fie mai inteligent decât cartea- Marie Bashkirtseff Prințesa rusă care a dus rafinamentul vieții mondene a Parisului de pe vremea decadentismului și a estetismului morbid până la exagerare și ireverențiozitate, a fost comemorată zilele acestea la cimitirul Passy unde e înmormântată. Notre-Dame du sleeping car, cum o numea Barrès, primul care s’a ocupat în mod serios de ea, a fost una dintre cele mai interesante existențe care s’au perindat prin istoria bizareriilor de la sfârștul Veacului trecut. Fără a avea calități excepționale — gloria ei a fost proeminată de mediocritatea personagiilor care o înconjurau — de la ea a rămas un Journal (se știe că a murit la vârsta de 24 ani) interesant doar prin excentricitățile și artificiozitățile ei. „Si je ne suis" pas" célèbre par ma peinture, je le deviendrai par mon journal“, spunea odată. Și a devenit. " Les cloches de Băle Se întitulează noul roman — adică primul roman, celelalte sunt niște povestiri ! — al lui Aragon, editat de Denoer et Steele. Roman mare, de 440 pagini, cartea lui Aragon ne dovedește încă odată că editorii parizieni nu se sperie de romane „groase”, așa cum fac cei români. In al doilea rând, romanul lui Aragon prezintă calități — vă mai amintiți de Paysan du Paris? — care-l fac susceptibil de apropiatul premiu Goncourt. După Malraux, îi vine oare rândul lui Aragon ?... Despre Debussy scrie câteva pagini admirabile în Nr. 11 al „Revistei Fundațiilor Regale“, d. G. Brăiloiu. Sunt pagini rare prin stilul lor, dar de un deosebit interes pentru cunoașterea personalității lui Debussy, acest muzicant revoluționar, acest Rimbaud al muzicii, refractar oricărei tradiții și oricărui idol. Dar paginile d-lui C. Brăiloiu, care în acelaș loc scrie și despre Duparc și Ravel, trebuesc cetite. Mircea Eliade excelentul nostru colaborator, formează obiectul unui amplu articol în OCCIDENTE, marea revistă italiană. w ... Mictim iredentismului ungar e foarte cunoscută la noi. Cunoaștem numai aspectul lui politic, vizibil fără greutate în manifestații, în propagandă, la controverse și lupte la Geneva și îr revendicări. Dar ideologia lui, motivarea lui filozofica ne este cu totul străină. In numărul ‘din Noiembrie a lui „Europeische Revue“...este . Un articol de Prof. András Frey. .Dk Ungarische Reichsidee von dk .Mitderheitfrage... Ideia imperială ungari în fața problemei minorităților, și în care autorul expune acest aspect mixte al chestiunei. Dela titlu avem o reacțiune: Aici, importanți ați numit faptele nu teorile. E drept din plctul de vedere juridic, dar adânc fals, im punctul de vedere psihologic. Nici niciodată o teorie, o ideologie, nu e mai primejdioasă, mai amenințătoare, e mai durabilă decât când are o mistică ! în dosul ei, sub ea, ca pământ ’ grae, ce-i infuzează forțele de viață. O idee ce devine organică, adică vie, este arma cea mai primejdioasă din kippe. Și din păcate așa e cazul iredentinului maghiar. Andraș Frey vede in simbolul material al Coroanei Sf. Ștefan, cheia de boltă a Statului ungar. Acesta a fost creat de un rege sfint, cu intenția precisă ca să civilizez« popoarele cu care va veni un ceuit»£ tBineînțeles că după metoda unguriaică, adică fără să le ceară consimțământul..."Ideia mesianică maghiari n se bazează atât pe rasă, cum e în Germania de pildă, ci pe o misiune precisă istorică, misunea pe care a dat-o Papa, Regelui Ștefan cel Sfânt să civilizeze popoarele de prin meleagurile dunărene. Misiune îndeplinită, aFrro! autorul, și a cărui simbol va zilgi ț coroana cu cruce strâmbă a Sf. Ștefan. Atât cât va exista această coroană; acest talisman, va exista intent și Ungaria milenară. Cât așiptt minorități, Frey face declarații impărșătoare. Nici o violență, totul nu paost și cu respectul caracterului națiuniii. Ca și cum, câteva efuziuni se tútmeric ... tale pot șterge o mie de ani de titoriș. . . / Gerhardt Hauptmann. este printre scriitorii germani - și-au dat adeziunea celui de-al treilea Reich; dar aceasta, nu i-a reușit pra mult. Germania nouă are față de indiferență plicticoasă. Au Trecut timpurie Țesătorilor și al Câruțașului Schenkel ! • Nu-i propriu zis amosz căci e o glorie națională și face depresie străinilor, dar aparține ’ailor timpuri, unei- alte lumi. Anul treiâț, când a prezentat o lucrare nouă „Harpa de aur", premiera a fost la München ,nu la Berlin. N’a avut decât număr restrâns de reprezentații. Acuma, Hauptmann iși scrie in singurătate, amintirile lui din tinereț^ un roman inspiat de Hamet. Problema lui Hamlet a interesat deWori pe scriitorii germani (Goethe 4e kx. în Wilhelm Meister). Acum ani, Hauptmann și-a permis să din nou, sfârștul tragedieipe arene; versiunea sa a fost la un teatru din Presda, și a, f«a foarte discutată de critică. Romane) va fi primit cu interes dacă no fst nerăbdare, de un anumit public, citit i-a rămas credincios, public de burghezi (ce ironic pentru autorul „Țefu* târiior“!) Și de tradiționaliști în literatură. î Gernktum serbează a patra sută aniversareă a Sic bliei lui Luther, care este un jvorțst,ment captat al limbei germanice. Se știe că Reformatorul a tradus « pâri», din ea, — Noul Testament, în craterul din Wartburg unde era închis, și acum se poate vedea celula sa și parș de cerneală pe zid, când a aruncat«ș .călimara în Dracu... Totuși, nu e după cum crede lumea, cel dintâi ce-a transcris Cărțile Sfinte în limba geridkhî. Chiar cu câteva secole înainte de e ț, exista o Biblie gotică, și în timpul Fii Luther, se numărau vreo paisprezece ediții a Bibliei tipărită în Germania de sus, și patru în cea de jos; prima fusese publicată la Strassburg în 1466, c fi un elev al lui Gutenberg, Johann Manzell. E probabil ca Luther să îi fi servit de una din ele când ți-fi făcut traducerea lui. Și-a datorit succesul limbei sale plină de savoare de sevă, ce-o făcea înțeleasă de toată lumea, Luther traducea destul liber, și nu rareori, pune în text, un proverb sau altă expresie populară de o conditate uneori bizară pentru o carte sfântă, contimporan al Lai-Rabelais. Deasemenea nu-i exa Ți Bâbița lui Luther, e breviarul protestanților germani. Traducerea a fost îndreptată deseori, și mai toate exemplarele ?și mențiunea, după Luther. Există și traduceri noi, mai exacte dar și , mai puțin ,populare, !... . . SEM de el însuși CROCHIU de Sem