Vremea, iulie-decembrie 1934 (Anul 7, nr. 344-368)
1934-07-22 / nr. 347
A -f VREMEA 22 IULIE 1934 — 5 Viudaism și Antisemitism Cartea d-lui Mihail Sebastian. De două mii de ani, a izbutit până acum să facă pe antisemiți să urle de bucurie, pe evrei să se lamenteze și pe gazetarii deștepți să scrie articole cu haz. Să vedem dacă ea poate face și altceva, dacă ne poate face să gândim. Mărturisesc că așteptam cartea aceasta ca pe o verificare a tensiunei și a generozității opiniei publice românești. Nu a opiniei publice de pe stradă, firește. Dar cel puțin a unor anumite elite, a oamenilor, hai să le spunem, inteligenți și de inimă. Pentru că romanul acesta semnat de un scriitor evreu și prefațat de un profesor universitar creștin — aduce cu sine nu numai o serie de calități literare, nu numai o sumă de documente sufletești contemporane și o problematică tragică , dar însăși apariția lui, așa cum a apărut, este un semnal și își are o profundă semnificație. Mă refer la actul de mare curaj al autorului , de a scrie această carte — pe care nimeni nu i-a cerut’o — și a stărui să fie prefațată de d. profesor Nae Ionescu, dându-și foarte bine seama și de riscurile, și de durerile și de situațiile penibile la care se expune. Lucrul acesta a trecut nebăgat în seamă, un om care scrie o carte vie, am spune viscerală, o carte care nu cuprinde numai confesiunea durerilor sale iudaice — căci la urma urmelor această confesiune a mai fost făcută și de alții, și poate cu mai multă eficacitate — ci cuprinde drama și jurnalul nedumeririi sale de om viu în fața eternității și stupidității acestei dureri— ei bine, omul acesta întâlnește cea mai placidă reacțiune. De ce ? Pentru că a apărut cu prefața d-lui prof. Nae Ionescu. Toată reacțiunea „opiniei publice“ a fost stimulată — sau, ca să fim mai preciși, paralizată — de alăturarea acestor două nume: Nae Ionescu —• Mihail Sebastian. Va să zică actul cel mai curajos, cel mai sincer, cel mai higienic pe care l-a făcut un scriitor evreu de astăzi —■ acela de a accepta ■ o prefață „antisemită“ (vom vredea dacă i se poate spune astfel) — actul acesta a provocat cea mai ridiculă rumoare. Mihail Sebastian e mort astăzi în ochii coreligionarilor săi pentru că a dat o mare dovadă de toleranță. Prietenii mei evrei uită că toată suferința lor pornește din intoleranța mediilor creștine (justificată sau nu, este altă poveste). Și lovesc astăzi într’un evreu pentru că acesta a fost prea tolerant... Trebuie să recunosc că reacțiunea aceasta e desgustătoare.Că ea dovedește mediocritatea opiniei publice românești, (opinie formată, firește din creștini și evrei), frica de a pune problema răspicat, frica de a judeca, de a gândi, de a se revizui. Mihail Sebastian intră într’o cameră închisă, deschide larg ferestrele și spune: „Nu simțiți că aici pute? Că e ceva stricat, ceva care se ascunde cu grijă, ceva care nu se vindecă ?“ Toată lumea e jicnită de cuvântul „pute". Vai de mine, cum se poate să spui asta ? Cum să spui că între evrei și creștini există disensiuni, ireductibilități, plictiseli? Nu suntem toți „oameni“ ? Dacă există antisemitism, apoi acesta se datorește huliganilor. Este suficient să fim oameni de omenie, ca orice umbră de antisemitism să dispară... Mihail Sebastian—ca și d. Nae Ionescu — cred altfel, pentru motive diferite. Fiecare firește. Dar așa cred — și asta o spun. In ceiace mă privește, am de făcut obiecții și autorului și profesorului meu, d. Nae Ionescu. Dar ceia ce mă uimește de la început este conspirația josnică și polemica ușoară ce se duce în jurul acestei cărți. Pentru simplul motiv că cei doi autori și-au întrunit numele pe copertă. Pentru că Mihail Sebastian a avut curajul de a spune ce crede despre evrei și despre antisemitism — și a avut cavalerismul de a apare cu o prefață ostilă, sau cum se spune, „antisemită“. Acum începem să ne lămurim. Actul de curaj, de vorbire răspicată și sinceră — actul cel mai higienic al publicisticei românești de după războiu — a trecut neobservat pentru că este amestecat acolo și de prof. Nae Ionescu. Vă rog să mă credeți, nu iau nici apărarea nici a autorului, nici prefațatorului. Amândoi se pot a apăra singuri. Și o vor face, fără îndoială, atunci când vor avea unde. Dar sunt indignat de felul cum a fost primită această carte, de toată conspirația idioată a celor ce știu să înjure atunci când nu li se poate răspunde, de tăcerea și lamentarea ascunsă a confraților evrei, de superficialitatea sau indiferența confraților creștini, de completa lipsă de înțelegere omenească și creștinească a aacestei drame. Mă rog, ce e „criminal“ sau „supărător“ în această carte ? Fără îndoială, nu faptul că ea se ocupă de evrei. Au mai apărut cărți despre evrei, scrise de evrei, care au fost judecate fără enervare, ba chiar lăudate. Atunci, poate faptul că, în această carte, evreii suferă — din pricina „destinului", sau din cauze contingente? Nici asta. Inadmirabilul roman al d-lui Ury Benador, Ghetto veac XX, evreii suferă, ba suferă chiar mai brutal .— și totuși cartea a primit laudele ce i se cuvin. Atunci, stăm și ne întrebăm: care este „crima“ acestei cărți a lui Mihail Sebastian? După însăși mărturisirile presei de stânga, crima e clară ; prefața d-lui Nae Ionescu. Nu prezența acestei prefețe; căci dacă ea ar fi fost „favorabilă“ tezei iudaice (ne vom lămuri îndată dacă poate fi vorba de „favorabil“ sau „ostil“.), cartea d-lui Mihail Sebastian ar fi fost primită cu urale. Nu prezența, deci, ci sensul acestei prefețe, sens „antisemit“, care își capătă grave consecințe în momentul istoric în care ne aflăm. Ca să zică suntem înțeleși. S’a trecut peste marele act de curaj, de higienă și de dragoste (da, de dragoste) al autorului, și colaborarea dintre romancier și prefațator a fost interpretată josnic , ca un act de masochism spiritual, ca o auto-invitație la suferință. Iar tot ce profesorul Nae Ionescu a scris în prefață a fost interpretat cu o adevărată stupiditate de băeți deștepți. Unul spune: e sofism. Altul: e o prostie. Un al treilea : e o șmecherie. Și așa mai departe. Dacă privim lucrurile fără enervare, prefața d-lui prof. Nae Ionescu era sortită dela început neînțelegerii, pe de o parte, pentru că ea spune lucruri neplăcute despre evrei. Pe de altă parte, pentru că este scrisă pe un plan al filosofiei istoriei, lucrează, adică, cu imponderabile, înțeleg foarte bine ca ea să fie atacată pentru că spune lucruri neplăcute despre evrei. Dar e penibil să vezi o sumă de băeți deștepți, o serie de gazetari cu haz, prăpădindu-se de râs în fața „imponderabilelor“. Câtevalambururi nu se pot face pe seama acestui cuvânt, câte jocuri „spirituale“ nu pot fi improvizate cu prilejul inocentelor „imponderabile“. Parcă-i aud pe delicații noștri prieteni: „Cum vine vorba, coane, cu imponderabilele astea ? Păi ce fel de imponderabile sunt ele, când se sparg în capul evreilor? Vezi, coane, unde duce metafizica ?...“. Repet, nesfârșite vorbe de haz, amuzante, scânteietoare, „inteligente“, se pot spune despre o prefață care are nenorocul să fie scrisă din punctul de vedere al filozofiei istoriei. Dar ce vreți? așa se scrie filozofia istoriei , fără vorbe dulci, fără lucruri de toate zilele, fără jocuri de cuvinte. Toate cărțile de filozofia istoriei — și a lui G. B. Vice, și a lui Hegel, și a lui Gobineau, și a lui Chamberlain, și a lui Spengler — sunt clădite pe „imponderabile". Că sunt armate cu fapte, cu documente, — fără îndoială. Dar d. Nae Ionescu nu scria un tratat, scria o prefață. In care, fatal, nu putea fi invocat aparatul de fapte, care, de altfel, e ușor de găsit în orice monografie istorică asupra problemei. Că această prefață e fantastică, ermetică, abstractă, pomenind de „structuri", de „destine", despre „Iuda“ și „Mântuire", că ea alunecă pe un plan de demonstrare greu de urmărit? — e foarte adevărat. Dar asta e filozofia istoriei, acestea sunt datele problemelor. Prefața poate fi îngustă, poate fi greșită , vom vedea. Dar, ca să fie criticată, criticul trebuie să respecte planul în care a fost scrisă, planul imponderabilelor. Altminteri, nu numai lucrările filozofilor istoriei mai sus citați pot fi foarte ușor luate în râs— dar orice filozof, orice metafizician, poate fi ridiculizat cu nesfârșit haz. Bunăoară, Kant: „Cum e cu chestia lucrului în sine, coane ? Păi ce lucru în sine este ăla, dom’le dacă îl simt colo, mă ’nțelegi...?“. Și așa mai departe. Ce s’a întâmplat cu prefața d-lui prof. Nae Ionescu ? A început a fi „atacată" din punct de vedere economic, marxist, politic, gazetăresc, etc. — a fost privită, cu alte cuvinte, printr’un unghiu al contingențelor. D. Nae Ionescu spune că evreul suferă. Asta va îndemna pe huligani să spargă geamurile sau capetele evreești, asigurați prin „argumente metafizice". Deci, prefața d-lui Nae Ionescu este primejdioasă, ba este chiar criminală, iar evreul Mihail Sebastian este un „trădător de neam“ pentru că a primit’o în fruntea cărții sale. Ca să fim cinstiți, acesta este argumentul intim al presei „democratice". (Cealaltă presă, „naționalistă“, nu zice nimic, se bucuramn tăcere, sau în urale). ’Că ce fa ce spune d. Nae Ionescu în prefață este nejustificat din punct de vedere economic ? O fi. Dar nu aceasta este problema pe care d-sa o pune. Căci, dacă e vorba așa, nici din punct de vedere botanic nu este justificată. Și nici din punct de vedere astronomic. Deci, toate obiecțiile care i se aduc nu se țin în picioare. Toate își au un singur suport real (și e păcat că, în fața unei cărți atât de sincere ca aceia a lui Mihail Sebastian, lucrurile acestea nu se spun sincer, pe față, fără ocoluri). Anume, prefața apare într un moment istoric penibil, într’o conjuctură politică în care greutatea cuvântului d-lui Nae Ionescu poate apăsa mai mult decât Evreii ar putea îndura. Vorba noastră , huliganii capătă argumente metafizice... Lăsăm la o parte faptul că un gânditor care scrie filozofie a istoriei nu-și poate pune problema conjucturii politice în care i se tipărește gândul. Căci atunci am acuza prea mult pe un Fichte, iar Croce nici n’ar mai cuteza să scoată ochii în lume. Dar să atacăm problema direct: este prefața d-lui Nae Ionescu aitisemită ? Să-mi fie îngăduită o paranteză personală, ca să vedeți ce înseamna „antisemitism in presa noastră, de toate nuanțele. Acum un an am fost invitat de cercul studenților evrei din Bârlad să le țin o conferință. Trei zile după aceia, nu știu ce foaie a L.A.N.C.-ului mă făcea „jidănit", „vândut jidanilor", și așa mai departe. N’au trecut câteva luni, și apărea aici, la „Vremea", un articol de al meu intitulat „A nu mai fi român!“. O revistă naționalistă îl reproduce și îl comentează, lăsând a înțelege că m’am „convertit la românism" (deci și la oarecare antisemitism). Din nefericire, în cadrul suplinirii mele la Facultatea de Litere am vorbit și despre iudaism, și am vorbit așa cum cred. In aceiași săptămână, auzeam că sunt „jidan“ (după cum vedeți, lucrurile erau destul de înaintate; se preciza chiar și numele meu adevărat: Elias). Dar jocul cu antisemitismul nu se oprește aici. In urma unui articol, publicat tot în „Vremea (articol teribil de masacrat de cenzură, e drept; se numea „Compromiterea romînismului“!), o foarte interesantă revistă săptămânală introduce o notiță în care eram numit pe rând : „antisemit, huligan și gogoman". Toate aceste întâmplări plăcute m’au învățat să nu mai acord nici o valoare termenilor de „antisemit". Ce poate să însemne acest cuvânt ? Dacă ești naționalist, adică dacă îți iubești țara, crezi în destinul ei și te sacrifici, în măsura însușirilor tale, mărirei și întărirei ei —■ ești antisemit ? Atunci toți bunii cetățeni ai tuturor țărilor sunt antisemiți. Sau ești antisemit dacă faci deosebire între cetățenii aceleași țări ? Atunci toți istoricii timpurilor moderne și toți sociologii sunt antisemiți, și toți etnografii, toți antropologii, toți istoricii religiunilor, care constată grupuri etnice și structuri spirituale semite. Sau ești antisemit dacă faci deosebire între cetățeni, scriind: Evreul Husserl, sau Evreul Montefiore, sau Evreul Blum ? Atunci și redactorii Leon unei gazete democrate de amiază, Vestea, sunt antisemit, căci au scris „Evreul Baier învinge pe Camera“, în loc să scrie „Californianul Baier“... După cum vedeți, termenul acesta și-a căpătat atâtea înțelesuri conjuncturale și parazitare, încât a ajuns foarte vag, aproape impracticabil. La fel cu expresia „filosemit“, sau „jidănit“. Căci dacă te revolți atunci când oameni nevinovați sunt bătuți sălbatec de niște lichele sau niște imbecili — atunci ești „jidănit“. Și dacă ai curajul (ce e drept, cam rar) de a te împotrivi unor oameni care cer excluderea totală a evreilor din viața publică și comercială a țării — atunci tot „jidănit” se cheamă că ești. (După cum ești „huligan” dacă observi că numărul streinilor din anumite întreprinderi particulare este covârșitor). Sau dacă spui că iudaismul este o grandioasă revoluție spirituală, că creștinismul este împlinirea profețiilor iudaice, că semiții sunt oameni, și încă oameni care au colaborat cu forțe magnifice la creația acestei civilizații europene, că Sftul Pavel, Spinoza, Einstein, și alții nenumărați au fost evrei și s’au mândrit a fi evrei — atunci ești ori „filosemit“ ori „jidănit“... Toate lucrurile aceste sunt triste, profund triste. Și ele își au o explicație simplă : lașitatea oamenilor ,lipsa lor de curaj în judecarea realității, spaima de adevăruri neconfortabile, jena de a ieși din formule și a găsi adevărul (care este întotdeauna, se știe, la mijloc). Ce confortabil este să fi antisemit ! Nu ți se mai cere să judeci, de la om la om, de la țară la țară. Odată ce te-ai hotărît să fii antisemit, totul se explică, totul merge ca pe roate , jidanii sunt de vină, totdeauna, jidanii n’au creiat nimic, jidanii sunt degenerați, etc. „Argumente" găsești câte vrei, în literatura confortabilă pe care alți oameni confortabili ți-o pun la îndemână , argumente antropologice, sociologice, teologice, economice, etc. Și ce confortabil este să fii democrat; ești un om liniștit și sigur, până la moarte. Antisemitismul ? O legendă, sau o prostie, sau o manevră politică, sau, și mai simplu, o bandă de derbedei, de huligani. Totul se explică atât de simplu. Se sparg geamuri în Văcărești? Huliganii. Germania este antisemită ? Huliganii. A existat antisemitism în Evul Mediu ? Huligani. Roma Imperială a cunoscut pogromuri? Huligani. Totul se explică prin huligani — după cum dincolo se explica prin jidani... Vedeți, este foarte simplu și foarte confortabil să treci de o parte sau alta a baricadei, să ai o convingere, cum se spune. Este mult mai greu, mult mai dramatic, și— de ce n’am mărturisi-o ? — mult mai ineficace, practic vorbind, să încerci să gândești singur, să examinezi realitățile direct, fără formule, să rămâi om și creștin, adică să-ți păstrezi întreagă și dragostea ta de oameni, de toți oamenii, și judecata critică, purificată de sentimentalisme.O asemenea atitudine a avut Mihail Sebastian în romanul său. Se întâlnesc huligani acolo, dar se întâlnesc și altfel de antisemiți, oameni de care te miri că sunt antisemiți, oameni buni, caritabili, inteligenți. Așadar antisemitismul nu se poate reduce la huliganism, crede Sebastian. Este un destin, afirmă el. Vom vedea. Dar mai întâi, să vedem ce e cu prefața d-lui profesor Nae Ionescu, despre care— când nu s’a spus că e o „.,absurditate“, pentru că lucra cu „imponderabile“— s’a spus că e antisemită. D. Nae Ionescu a evitat soluțiile comode. A refuzat, adică, să spună: „Jidani“ sau „Huligani“ — și să rezolve problema, fie repetând argumentele antisemite, fie argumentele umanitariste, democratice și celelalte. D. Nae Ionescu, ca și Mihail Sebastian, a observat că Evreul suferă. Și a încercat să arate cauzele pentru care suferă. Și pentru care va suferi până la sfârșitul lumii. Lucrul acesta ar părea, la prima vedere, foarte firesc. Dacă D-ta evreii constați în romanul d-tale că evreii suferă — cum ași putea eu, prefațator, să spun altfel ? Logic. Numai că, mi se pare că din punctul de vedere al filosofiei creștine pe care îl păstrează d. Nae Ionescu în a doua parte a prefeței — nu se putea spune un asemenea lucru. Mihail Sebastian, evreul Mihail Sebastian, o poate spune, în suferința lui, în desnădejdea lui mai ales. Dar un creștin, un teolog creștin, nu poate cădea în păcatul desnădejdii, nu poate afirma universalitatea destinului de suferință al lui Israel. Tot ce poate afirma, creștinește și ortodoxic ește, este că Harul divin e liber să mântuie sau să nu mântuie pe Evrei. Atât. Dar vom reveni asupra acestui punct. Ceea ce observăm, deocamdată, este că prefațatorul admite, și chiar justifică, destinul tragic al lui Israel, destin care a limitat experiențe individuale (deci istolarice, conjuncturale) este implicat și în cuprinsul romanului. Poate fi numită o asemenea atitudine — huliganism? Nu. Pentru că atunci și Eminescu, și Vasile Consta, și Hasdeu— ca să menționăm numai câțiva dintre români— ar putea fi numiți huligani, și ei nu sunt. Ei sunt „antisemiți“ teoretici. Dar poate fi și d. profesor Nae Ionescu antisemit ? Aici stă toată încurcătura. Să încercăm s’o lămurim. Am văzut că toate obiecțiile aduse de presa democrată prefeței d-lui prof. Nae Ionescu implică antisemitismul acestuia din urmă. [S' a scris chiar cuvântul „huliganism“, dar atunci ne-am lovi de Eminescu, ceiace ar fi grav). Dacă d. prof Nae Ionescu s’ar fi menținut în tot cuprinsul prefeței pe planul filosofiei istoriei — atunci ar fi putut fi „antisemit“. După cum a fost Chamberlain, de pildă. Sau după cum e Rosenberg. Dar d. Nae Ionescu, în a doua parte a prefeței, introduce câteva elemente noi, de soteriologie: Mântuirea, păcatul. Mesia, nemărturisirea lui Israel. Elemente, așadar, de ordin teologic. Care sunt supra-istorice. Este drept că d. Nae Ionescu încearcă să explice istoria și prin elemente supra-istorice. Istoria lui Israel, după d-sa, nu se poate explica — în generalitatea destinului său — numai prin argumente de rassă, de economie, de politică , nici chiar prin argumente de religie, băgați bine de seamă. (Căci sunt și alte religii necreștine, ai căror participanți nu viețuiesc sub destinul suferință eterne). Nu se poate explica, spune d. Nae Ionescu, decât dacă ținem seamă de păcatul lui Iuda (și al neamului iudeu) , tăgăduirea Mesiei. Poporul ales, a fost ales pentru ceva , pentru ca să nască pe Mesia. Ori, când l-a născut, orgoliul l-a făcut să-l tăgăduiască, să nu-l recunoască, de aici, destinul eternei sale suferințe. Convertirea nu e posibilă, spune d. Nae Ionescu, căci creștinătatea este acum o formă de viață și de spiritualitate perfect închisă, adică devenită nu numai organică (așa cum era din primele secole ale creștinismului) dar și structurală. Ori, structurile nu se pot schimba. (De fapt, se pot schimba și structurile, dar numai printr’o intervenție a lui Dumnezeu în istorie, printr’o renaștere profetică și misionară — ceia ce „nu se mai Întâmplă“). Așa cum e construită argumentarea din prefața d-lui Nae Ionescu, observăm o translație, nejustificată, din planul filosofiei istoriei— pe cel al teologiei creștine. Și într’o parte și în alta, tot „imponderabile" întâlnim , dar de alt ordin. „Structura" aparține ordinului filosofiei istoriei; „mântuirea“ aparține ordinului teologiei. Intre aceste două ordine există o deosebire calitativă și este de mirare că d. prof. Nae Ionescu, atât de lucid în dialectică, n’a stăruit îndeajuns asupra acestui punct esențial. Atât de esențial încât partea I-a a argumentației exclude pe a II-a, și vice versa. Mai mult. In filosofia istoriei, d. Nae Ionescu ar fi putut fi antisemit. Căci există o anumită filosofie a istoriei, antisemită. Insă pe planul teologiei creștine, d. Nae Ionescu nu poate fi antisemit chiar dacă ar vrea. Căci ce-ar putea însemna „antisemitism" pe planul teologiei creștine? Imposibilitatea mântuirii, certitudinea dominației evreilor. Dar lucrul acesta nu-1 spune nicăeri Biserica. Cel mult dacă s-a spus un eretic (Marcion). Și nu-i poate spune chiar dacă Evreii (ca și alte nații necreștine) rup comunitatea de dragoste a Bisericii. Pentru că nimeni nu poate interveni în libertatea lui Dumnezeu, Dumnezeu poate mântui oricum, pe oricine, chiar dacă acel oricine este în afara comunității de dragoste creștină. După cum poate refuza mântuirea și unor membri din creștinătate. Ce se poate spune atunci, din punctul de vedere soteriologic, despre creștini și despre evrei ? Că cei dintâi trăesc în nădejdea mântuirii prin Iisus (nici măcar în certitudinea ei) , iar cei din urmă pot fi mântuiți, dacă Grația lui Dumnezeu voește aceasta. Există în anumite canoane câteva referințe la raporturile dintre creștini și evrei, dar ele nu implică nici decum siguranța nemântuirii Evreilor. (De altfel, dacă cineva va avea vreo obiecție de făcut, vom reveni cu texte). Cum s’ar putea spune un asemenea lucru ? Cum s’ar putea nega posibilitatea unei „convertiri“ colective, făcută de un nou ferment mesianic, de pildă de o nouă invazie profetică și misionară? Convertirea individuală este altceva, pentru că ea se lovește de „structura” spirituală a visului, dar o convertire cu ferment mesianic, una colectivă, poate sfărâma structurile. Vedeți, un Hajdeu, un Eminescu, un Vasile Conta puteau avea o doctrină antisemită. Pentru că nici unul din ei nu era teolog , și nici unul nu era creștin adevărat. Hajdeu era un „spiritualist“ care a atacat Biserica până în ultimii ani de viață, și totuși cu cât se apropia mai mult de spiritualism, cu atât abandona anti-semitismul. Eminescu era „filosof", nu cunoștea și nu iubea metafizica creștină, iar Vasile Conta era un materialist fervent. Toți trei, însă, puteau construi o filosofie a istoriei anti semită. N’au făcut’o (fragmentar, Hasdeu a încercat’o, dar fără nici o concepție de adevărată filosofie a istoriei). Dimpotrivă, antisemitismul acestor trei mari români este periferic , este economic și moral, periferic, încât poți face atât de foarte bine abstracție de el fără ca personalitatea celor trei să fie alterată sau necomplectă... Cazul d-lui prof. Nae Ionescu este însă cu totul altul. Ca un gânditor ortodox, d-sa nu putea sub nici o formă și anti semit. Și, de fapt, nici nu este. Aceasta pare puțin paradoxal, după cele ce ați cetit mai sus despre destinul lui Israel. Și totuși, este foarte simplu. Prefața d-lui Nae Ionescu nu este anti-semită. Ea pare astfel pentru că cuprinde pagini amare asupra destinului iudeu. De fapt, insă aceste pagini nu cuprind o atitudine antisemită — ci numai o mișcare de translație, nejustificată, din planul filozofiei istoriei pe cel al teologiei creștine. Ceia ce a fost greșit interpretat ca „antisemitism" este numai o gravă nebăgare în seamă a distinsului dialectician. Care sunt obiecțiile pe cari îndrăznim să le aducem aici profesorului nostru, d. Nae Ionescu? Le putem rezuma în două puncte : 1) trecerea de pe planul filozofiei istoriei pe cel al teologiei (adică, trecerea de la structuri la spiritualitate universală) ; 2) afirmarea certitudinei că Iuda trebuie să sufere la infinit pentru că a tăgăduit pe Mesia (adică, o greșală contra nădejdei, complicată cu greșala, mai gravă, contra libertății Grației). Dar, amândouă aceste obiecții se referă la dialectica d-lui prof. Nae Ionescu — și nu la „antisemitismul" său, care nu există în prefață. Greșala d-lui prof. Nae Ionescu, dacă poate fi numită astfel, este de natură pur filosofică. Iar consecințele ei privesc pur și simplu admirabila construcție a prefeței , iar nu problema în sine. Căci a fi antisemit fiu înseamnă a crede că Evreii suferă și vor suferi pentru că au tăgăduit pe Mesia aceasta este numai o problemă teologică, eronat rezolvată — ci a fi antisemit înseamnă a lua atitudine decisivă contra Evreilor, a-i socoti inferiori, șnapani, primejdioși, etc. Din prefața d-lui prof. Nae Ionescu nu descifrăm această atitudine intransigentă față de evreime. Dacă d-sa va lua cândva o asemenea atitudine, va trebui să scrie altceva. Prefața aceasta cuprinde, clar ,numai două lucruri: filozofie a istoriei și problematica mântuirii — și numai în cadrul acestora i se pot aduce obiecții. Obiecții care, după cum am văzut, conduc la cu totul alte concluzii decât la acelea ale antisemitismului. Pentru că, încă o dată, ceia ce am obiectat noi d-lui prof. Nae Ionescu n’au fost aduse antisemitismului d-sale (care nu există, și nici n’ar putea exista) ci metodei d-sale aplicate în prefață. Vom vedea în numărul viitor ce lămuriri ne poate aduce romanul lui Mihail Sebastian. MIRCEA ELIADE PRELIMINARII LA O DISCUȚIE