Vremea, iulie-decembrie 1934 (Anul 7, nr. 344-368)

1934-07-22 / nr. 347

A -f VREMEA 22 IULIE 1934 — 5 Viudaism și Antisemitism Cartea d-lui Mihail Sebastian. De două mii de ani, a izbutit până acum să facă pe antisemiți să urle de bucurie, pe evrei să se lamen­teze și pe gazetarii deștepți să scrie articole cu haz. Să vedem dacă ea poate face și altceva, dacă ne poate face să gândim. Mărturisesc că așteptam cartea aceasta ca pe o verificare a ten­­siunei și a generozității opiniei publice românești. Nu a opiniei publice de pe stradă, firește. Dar cel puțin a unor anumite elite, a oamenilor, hai să le spunem, inte­ligenți și de inimă. Pentru că ro­manul acesta semnat de un scrii­tor evreu și prefațat de un pro­fesor universitar creștin — aduce cu sine nu numai o serie de cali­tăți literare, nu numai o sumă de documente sufletești contempora­ne și o problematică­­ tragică , dar însăși apariția lui, așa cum a apărut, este un semnal și își are o profundă semnificație. Mă refer la actul de mare curaj al autoru­lui , de a scrie această carte — pe care nimeni nu i-a cer­ut’o — și a stărui să fie prefațată de d. pro­fesor Nae Ionescu, dându-și foar­te bine seama și de riscurile, și de durerile și de situațiile penibile la care se expune. Lucrul acesta a trecut nebăgat în seamă, u­n om care scrie o car­te vie, am spune viscerală, o carte care nu cuprinde numai confesiu­nea durerilor sale iudaice — căci la urma urmelor această confesiu­ne a mai fost făcută și de alții, și poate cu mai multă eficacitate — ci cuprinde drama și jurnalul nedumeririi sale de om viu în fața eternității și stupidității acestei dureri­­— ei bine, omul acesta în­tâlnește cea mai placidă reacțiune. De ce ? Pentru că a apărut cu pre­fața d-lui prof. Nae Ionescu. Toa­tă reacțiunea „opiniei publice“ a fost stimulată — sau, ca să fim mai preciși, paralizată — de ală­turarea acestor două nume: Nae Ionescu —• Mihail Sebastian. Va să zică actul cel mai cura­jos, cel mai sincer, cel mai higie­­nic pe care l-a făcut un scriitor evreu de astăzi —■ acela de a ac­cepta ■ o prefață „antisemită“ (vom vredea dacă i se poate spune astfel) — actul acesta a provocat cea mai ridiculă rumoare. Mihail Sebastian e mort astăzi în ochii coreligionarilor săi pentru că a dat o mare dovadă de toleranță. Prie­tenii mei evrei uită că toată sufe­rința lor pornește din intoleranța mediilor creștine (justificată sau nu, este altă poveste). Și lovesc astăzi într’un evreu pentru că a­­cesta a fost prea tolerant... Trebuie să recunosc că reacțiu­nea aceasta e desgustătoare.Că ea dovedește mediocritatea opiniei publice românești, (opinie forma­tă, firește din creștini și evrei), frica de a pune problema răspi­cat, frica de a judeca, de a gândi, de a se revizui. Mihail Sebastian intră într’o cameră închisă, des­chide larg ferestrele și spune: „Nu simțiți că aici pute? Că e ceva stricat, ceva care se ascunde cu grijă, ceva care nu se vindecă ?“ Toată lumea e jicnită de cuvântul „pute". Vai de mine, cum se poa­te să spui asta ? Cum să spui că între evrei și creștini există disen­siuni, ireductibilități, plictiseli? Nu suntem toți „oameni“ ? Dacă exis­tă antisemitism, apoi acesta se datorește huliganilor. Este sufi­cient să fim oameni de omenie, ca orice umbră de antisemitism să dispară... Mihail Sebastian­—ca și d. Nae Ionescu — cred altfel, pentru motive diferite. Fiecare firește. Dar așa cred — și asta o spun. In ceiace mă privește, am de făcut obiecții și autorului și profesorului meu, d. Nae Ionescu. Dar ceia ce mă uimește de la început este con­spirația­­ josnică și polemica ușoară ce se duce în jurul acestei cărți. Pentru simplul motiv că cei doi autori și-au întrunit numele pe co­pertă. Pentru că Mihail Sebastian a avut curajul de a spune ce cre­de despre evrei și despre antise­mitism — și a avut cavalerismul de a apare cu o prefață ostilă, sau cum se spune, „antisemită“. Acum începem să ne lămurim. Actul de curaj, de vorbire răspi­cată și sinceră — actul cel mai higienic al publicisticei românești de după războiu — a trecut neob­servat pentru că este amestecat a­­colo și de prof. Nae Ionescu. Vă rog să mă credeți, nu iau nici a­­părarea nici a autorului, nici prefațatorului. Amândoi se pot a­ a­păra singuri. Și o vor face, fără îndoială, atunci când vor avea unde. Dar sunt indignat de felul cum a fost primită această carte, de toată conspirația idioată a ce­lor ce știu să înjure atunci când nu li se poate răspunde, de tăce­rea și lamentarea ascunsă a con­fraților evrei, de superficialitatea sau indiferența confraților creș­tini, de completa lipsă de înțelege­re omenească și creștinească a a­­acestei drame. Mă rog, ce e „criminal“ sau „supărător“ în această carte ? Fără îndoială, nu faptul că ea se ocupă de evrei. Au mai apărut cărți despre evrei, scrise de evrei, care au fost judecate fără enerva­re, ba chiar lăudate. Atunci, poate faptul că, în această carte, evreii suferă — din pricina „destinului", sau din cauze contingente? Nici asta. In­admirabilul roman al d-lui Ury Benador, Ghetto veac XX, evreii suferă, ba suferă chiar mai brutal .— și totuși cartea a primit laudele ce i se cuvin. Atunci, stăm și ne întrebăm: care este „crima“ acestei cărți a lui Mihail Sebas­tian? După însăși mărturisirile presei de stânga, crima e clară ; prefața d-lui Nae Ionescu. Nu prezența acestei prefețe; căci dacă ea ar fi fost „favorabilă“ tezei iu­daice (ne vom lămuri îndată dacă poate fi vorba de „favorabil“ sau „ostil“.), cartea d-lui Mihail Se­bastian ar fi fost primită cu urale. Nu prezența, deci, ci sensul aces­tei prefețe, sens „antisemit“, care își capătă grave consecințe în mo­mentul istoric în care ne aflăm. Ca să zică suntem înțeleși. S’a trecut peste marele act de curaj, de higienă și de dragoste (da, de dragoste) al autorului, și colabo­rarea dintre romancier și prefața­tor a fost interpretată josnic , ca un act de masochism spiritual, ca o auto-invitație la suferință. Iar tot ce profesorul Nae Ionescu a scris în prefață a fost interpretat cu o adevărată stupiditate de băeți deștepți. Unul spune: e so­fism. Altul: e o prostie. Un al trei­lea : e o șmecherie. Și așa mai de­parte. Dacă privim lucrurile fără ener­vare, prefața d-lui prof. Nae Io­nescu era sortită dela început ne­înțelegerii, pe de o parte, pentru că ea spune lucruri neplăcute despre evrei. Pe de altă parte, pentru că este scrisă pe un plan al filosof­iei istoriei, lucrează, adică, cu im­ponderabile, înțeleg foarte bine ca ea să fie atacată pentru că spu­ne lucruri neplăcute despre evrei. Dar e penibil să vezi o sumă de băeți deștepți, o serie de gazetari cu haz, prăpădindu-se de râs în fața „imponderabilelor“. Câte­va­lambururi nu se pot face pe sea­ma acestui cuvânt, câte jocuri „spirituale“ nu pot fi improvizate cu prilejul inocentelor „imponde­rabile“. Parcă-i aud pe delicații noștri prieteni: „Cum vine vorba, coane, cu imponderabilele astea ? Păi ce fel de imponderabile sunt ele, când se sparg în capul evrei­lor? Vezi, coane, unde duce me­tafizica ?...“. Repet, nesfârșite vorbe de haz, amuzante, scânteie­toare, „inteligente“, se pot spune despre o prefață care are nenoro­cul să fie scrisă din punctul de vedere al filozofiei istoriei. Dar ce vreți? așa se scrie filozofia is­toriei , fără vorbe dulci, fără lu­cruri de toate zilele, fără jocuri de cuvinte. Toate cărțile de filozofia isto­riei — și a lui G. B. Vice, și a lui Hegel, și a lui Gobineau, și a lui Chamberlain, și a lui Spengler — sunt clădite pe „imponderabile". Că sunt armate cu fapte, cu do­cumente, — fără îndoială. Dar d. Nae Ionescu nu scria un tratat, scria o prefață. In care, fatal, nu putea fi invocat aparatul de fapte, care, de altfel, e ușor de găsit în orice monografie istorică asupra problemei. Că această prefață e fantastică, ermetică, abstractă, pomenind de „structuri", de „des­tine", despre „Iuda“ și „Mântui­re", că ea alunecă pe un plan de demonstrare greu de urmărit? — e foarte adevărat. Dar asta e filo­zofia istoriei, acestea sunt datele problemelor. Prefața poate fi în­gustă, poate fi greșită , vom ve­dea. Dar, ca să fie criticată, criti­cul trebuie să respecte planul în care a fost scrisă, planul impon­derabilelor. Altminteri, nu numai lucrările filozofilor istoriei mai sus citați pot fi foarte ușor luate în râs­­— dar orice filozof, orice me­tafizician, poate fi ridiculizat cu nesfârșit haz. Bunăoară, Kant: „Cum e cu chestia lucrului în sine, coane ? Păi ce lucru în sine este ăla, dom’le dacă îl simt colo, mă ’nțelegi...?“. Și așa mai de­parte. Ce s’a întâmplat cu prefața d-lui prof. Nae Ionescu ? A înce­put a fi „atacată" din punct de vedere economic, marxist, politic, gazetăresc, etc. — a fost privită, cu alte cuvinte, printr’un unghiu al contingențelor. D. Nae Ionescu spune că evreul suferă. Asta va îndemna pe huligani să spargă geamurile sau capetele evreești, asigurați prin „argumente metafi­zice". Deci, prefața d-lui Nae Io­nescu este primejdioasă, ba este chiar criminală, iar evreul Mihail Sebastian este un „trădător de neam“ pentru că a primit’o în fruntea cărții sale. Ca să fim cin­stiți, acesta este argumentul intim al presei „democratice". (Cealaltă presă, „naționalistă“, nu zice ni­mic, se bucura­mn tăcere, sau în urale).­­ ’Că ce fa ce spune d. Nae Ionescu în prefață este nejustificat din punct de vedere economic ? O fi. Dar nu aceasta este problema pe care d-sa o pune. Căci, dacă e vorba așa, nici din punct de ve­dere botanic nu este justificată. Și nici din punct de vedere astro­nomic. Deci, toate obiecțiile care i se aduc nu se țin în picioare. Toate își au un singur suport real (și e păcat că, în fața unei cărți atât de sincere ca aceia a lui Mi­hail Sebastian, lucrurile acestea nu se spun sincer, pe față, fără o­­coluri). Anume, prefața apare în­tr un moment istoric penibil, într’o conjuctură politică în care greuta­tea cuvântului d-lui Nae Ionescu poate apăsa mai mult decât Evreii ar putea îndura. Vorba noastră , huliganii capătă argumente me­tafizice... Lăsăm la o parte faptul că un gânditor care scrie filozofie a is­toriei nu-și poate pune problema conjucturii politice în care i se ti­părește gândul. Căci atunci am a­­cuza prea mult pe un Fichte, iar Croce nici n’ar mai cuteza să scoată ochii în lume. Dar să ata­căm problema direct: este prefața d-lui Nae Ionescu ai­­tisemită ? Să-mi fie îngăduită o paranteză personală, ca să vedeți ce înseam­­na „antisemitism in presa noa­­stră, de toate nuanțele. Acum un an am fost invitat de cercul stu­denților evrei din Bârlad să le țin o conferință. Trei zile după aceia, nu știu ce foaie a L.A.N.C.-ului mă făcea „jidănit", „vândut jida­nilor", și așa mai departe. N’au trecut câteva luni, și apărea aici, la „Vremea", un articol de al meu intitulat „A nu mai fi român!“. O revistă naționalistă îl reproduce și îl comentează, lăsând a înțelege că m’am „convertit la românism" (deci și la oarecare antisemitism). Din nefericire, în cadrul suplinirii mele la Facultatea de Litere am vorbit și despre iudaism, și am vorbit așa cum cred. In aceiași săptămână, auzeam că sunt „ji­dan“ (după cum vedeți, lucrurile erau destul de înaintate; se preci­za chiar și numele meu adevărat: Elias). Dar jocul cu antisemitis­mul nu se oprește aici. In urma u­­nui articol, publicat tot în „Vre­mea (articol teribil de masacrat de cenzură, e drept; se numea „Compromiterea romînismului“!), o foarte interesantă revistă săptă­mânală introduce o notiță în care eram numit pe rând : „antisemit, huligan și gogoman". Toate aceste întâmplări plăcute m’au învățat să nu mai acord nici o valoare termenilor de „antise­mit". Ce poate să însemne acest cuvânt ? Dacă ești naționalist, a­­dică dacă îți iubești țara, crezi în destinul ei și te sacrifici, în mă­sura însu­șirilor tale, mărirei și în­­tărirei ei —■ ești antisemit ? Atunci toți bunii cetățeni ai tuturor țări­lor sunt antisemiți. Sau ești anti­semit dacă faci deosebire între ce­tățenii aceleași țări ? Atunci toți istoricii timpurilor moderne și toți sociologii sunt antisemiți, și toți etnografii, toți antropologii, toți istoricii religiunilor, care constată grupuri etnice și structuri spiri­tuale semite. Sau ești antisemit dacă faci deosebire între cetățeni, scriind: Evreul Husserl, sau Evreul Montefiore, sau Evreul Blum ? Atunci și redactorii Leon unei gazete democrate de amiază, Ves­tea, sunt antisemit, căci au scris „Evreul Baier învinge pe Came­ra“, în loc să scrie „Californianul Baier“... După cum vedeți, termenul a­­cesta și-a căpătat atâtea înțelesuri conjuncturale și parazitare, încât a ajuns foarte vag, aproape im­practicabil. La fel cu expresia „filosemit“, sau „jidănit“. Căci dacă te revolți atunci când oame­ni nevinovați sunt bătuți sălbatec de niște lichele sau niște imbecili — atunci ești „jidănit“. Și dacă ai curajul (ce e drept, cam rar) de a te împotrivi unor oameni care cer excluderea totală a evreilor din viața publică și comercială a țării — atunci tot „jidănit” se cheamă că ești. (După cum ești „huligan” dacă observi că numă­rul streinilor din anumite între­prinderi particulare este covârși­tor). Sau dacă spui că iudaismul este o grandioasă revoluție spiri­tuală, că creștinismul este împlini­rea profețiilor iudaice, că semiții sunt oameni, și încă oameni care au colaborat cu forțe magnifice la creația acestei civilizații europe­ne, că Sf­tul Pavel, Spinoza, Ein­stein, și alții nenumărați au fost evrei și s’au mândrit a fi evrei — atunci ești ori „filosemit“ ori „ji­dănit“... Toate lucrurile aceste sunt tris­te, profund triste. Și ele își au o explicație simplă : lașitatea oame­nilor ,lipsa lor de curaj în judeca­rea realității, spaima de adevăruri neconfortabile, jena de a ieși din formule și a găsi adevărul (care este întotdeauna, se știe, la mij­loc). Ce confortabil este să fi an­tisemit ! Nu ți se mai cere să ju­deci, de la om la om, de la țară la țară. Odată ce te-ai hotărît să fii antisemit, totul se explică, totul merge ca pe roate , jidanii sunt de vină, totdeauna, jidanii n’au creiat nimic, jidanii sunt degenerați, etc. „Argumente" găsești câte vrei, în literatura confortabilă pe care alți oameni confortabili ți-o pun la în­demână , argumente antropologi­ce, sociologice, teologice, econo­mice, etc. Și ce confortabil este să fii democrat; ești un om liniștit și sigur, până la moarte. Antisemi­tismul ? O legendă, sau o prostie, sau o manevră politică, sau, și mai simplu, o bandă de derbedei, de huligani. Totul se explică atât de simplu. Se sparg geamuri în Vă­cărești? Huliganii. Germania este antisemită ? Huliganii. A existat antisemitism în Evul­ Mediu ? Hu­ligani. Roma Imperială a cunoscut pogromuri? Huligani. Totul se ex­plică prin huligani — după cum dincolo se explica prin jidani... Vedeți, este foarte simplu și foarte confortabil să treci de o parte sau alta a baricadei, să ai o convingere, cum se spune. Este mult mai greu, mult mai dramatic, și­­— de ce n’am mărturisi-o ? — mult mai ineficace, practic vor­bind, să încerci să gândești sin­gur, să examinezi realitățile di­rect, fără formule, să rămâi om și creștin, adică să-ți păstrezi întrea­gă și dragostea ta de oameni, de toți oamenii, și judecata critică, purificată de sentimentalisme.O a­­semenea atitudine a avut Mihail Sebastian în romanul său. Se în­tâlnesc huligani acolo, dar se în­tâlnesc și altfel de antisemiți, oa­meni de care te miri că sunt anti­semiți, oameni buni, caritabili, inteligenți. Așa­dar antisemi­tismul nu se poate reduce la hu­liganism, crede Sebastian. Este un destin, afirmă el. Vom vedea. Dar mai întâi, să vedem ce e cu pre­fața d-lui profesor Nae Ionescu, despre care­­— când nu s’a spus că e o „.,absurditate“, pentru că lu­cra cu „imponderabile“— s’a spus că e antisemită. D. Nae Ionescu a evitat solu­țiile comode. A refuzat, adică, să spună: „Jidani“ sau „Huligani“ — și să rezolve problema, fie re­petând argumentele antisemite, fie argumentele umanitariste, demo­cratice și celelalte. D. Nae Ione­scu, ca și Mihail Sebastian, a ob­servat că Evreul suferă. Și a în­cercat să arate cauzele pentru care suferă. Și pentru care va su­feri până la sfârșitul lumii. Lucrul acesta ar părea, la pri­ma vedere, foarte firesc. Dacă D-ta evreii constați în romanul d-tale că evreii suferă — cum ași putea eu, prefațator, să spun alt­fel ? Logic. Numai că, mi se pare că din punctul de vedere al filo­­sofiei creștine pe care îl păstrează d. Nae Ionescu în a doua parte a prefeței — nu se putea spune un asemenea lucru. Mihail Sebastian, evreul Mihail Sebastian, o poate spune, în suferința lui, în desnă­­dejdea lui mai ales. Dar un creș­tin, un teolog creștin, nu poate că­dea în păcatul desnădejdii, nu poate afirma universalitatea des­tinului de suferință al lui Israel. Tot ce poate afirma, creștinește și ortodoxic ește, este că Harul divin e liber să mântuie sau să nu mân­­tuie pe Evrei. Atât. Dar vom re­veni asupra acestui punct. Ceea ce observăm, deocamdată, este că prefațatorul admite, și chiar justifică, destinul tragic al lui Israel, destin care a limitat experiențe individuale (deci isto­la­rice, conjuncturale) este implicat și în cuprinsul romanului. Poate fi numită o asemenea atitudine — huliganism? Nu. Pentru că atunci și Eminescu, și Vasile Consta, și Hasdeu— ca să menționăm numai câțiva dintre români­­— ar putea fi numiți huligani, și ei nu sunt. Ei sunt „antisemiți“ teoretici. Dar poate fi și d. profesor Nae Ione­scu antisemit ? Aici stă toată în­curcătura. Să încercăm s’o lămu­rim.­­ Am văzut că toate obiecțiile a­­duse de presa democrată prefeței d-lui prof. Nae Ionescu implică antisemitismul acestuia din ur­­­mă. [S' a scris chiar cuvân­tul „huliganism“, dar atunci ne-am lovi de Eminescu, ceiace ar fi grav). Dacă d. prof Nae Ione­scu s’ar fi menținut în tot cuprin­sul prefeței pe planul filosofiei is­toriei — atunci ar fi putut fi „an­tisemit“. După cum a fost Cham­berlain, de pildă. Sau după cum e Rosenberg. Dar d. Nae Ionescu, în a doua parte a prefeței, intro­duce câteva elemente noi, de so­­teriologie: Mântuirea, păcatul. Mesia, nemărturisirea lui Israel. Elemente, așa­dar, de ordin teo­logic. Care sunt supra-istorice. Este drept că d. Nae Ionescu în­cearcă să explice istoria și prin elemente supra-istorice. Istoria lui Israel, după d-sa, nu se poate ex­plica — în generalitatea destinu­lui său — numai prin argumente de rassă, de economie, de politi­că , nici chiar prin argumente de religie, băgați bine de seamă. (Căci sunt și alte religii necrești­ne, ai căror participanți nu vie­țuiesc sub destinul suferință e­­terne). Nu se poate explica, spu­ne d. Nae Ionescu, decât dacă ți­nem seamă de păcatul lui Iuda (și al neamului iudeu) , tăgădui­rea Mesiei. Poporul ales, a fost ales pentru ceva , pentru ca să nască pe Mesia. Ori, când l-a născut, orgoliul l-a făcut să-l tă­găduiască, să nu-l recunoască, de aici, destinul eternei sale sufe­rințe. Convertirea nu e posibilă, spune d. Nae Ionescu, căci crești­nătatea este acum o formă de via­ță și de spiritualitate perfect în­­chisă, adică devenită nu numai organică (așa cum era din pri­mele secole ale creștinismului) dar și structurală. Ori, structurile nu se pot schimba. (De fapt, se pot schimba și structurile, dar nu­mai printr’o intervenție a lui Dumnezeu în istorie, printr’o re­naștere profetică și misionară — ceia ce „nu se mai Întâmplă“). Așa cum e construită argumen­tarea din prefața d-lui Nae Ione­scu, observăm o translație, nejus­tificată, din planul filosofiei isto­riei­­—­ pe cel al teologiei creștine. Și într’o parte și în alta, tot „im­ponderabile" întâlnim , dar de alt ordin. „Structura" aparține ordi­nului filosofiei istoriei; „mântui­rea“ aparține ordinului teologiei. Intre aceste două ordine există o deosebire calitativă­­ și este de mirare că d. prof. Nae Ionescu, atât de lucid în dialectică, n’a stă­ruit îndeajuns asupra acestui punct esențial. Atât de esențial încât partea I-a a argumentației exclude pe a II-a, și vice versa. Mai mult. In filosofia istoriei, d. Nae Ionescu ar fi putut fi antise­mit. Căci există o anumită filoso­­fie a istoriei, antisemită. Insă pe planul teologiei creștine, d. Nae Ionescu nu poate fi antisemit chiar dacă ar vrea. Căci ce-ar pu­tea însemna „antisemitism" pe planul teologiei creștine? Imposi­bilitatea mântuirii, certitudinea dominației evreilor. Dar lucrul acesta nu-1 spune nicăeri Biseri­ca. Cel mult dacă s-a spus un ere­tic (Marcion). Și nu-i poate spu­ne chiar dacă Evreii (ca și alte nații necreștine) rup comunitatea de dragoste a Bisericii. Pentru că nimeni nu poate interveni în li­bertatea lui Dumnezeu, Dumne­zeu poate mântui oricum, pe ori­cine, chiar dacă acel oricine este în afara comunității de dragoste creștină. După cum poate refuza mântuirea și unor membri din creștinătate. Ce se poate spune a­­tunci, din punctul de vedere sote­­riologic, despre creștini și despre evrei ? Că cei dintâi trăesc în nă­­dejdea mântuirii prin Iisus (nici măcar în certitudinea ei) , iar cei din urmă pot fi mântuiți, dacă Grația lui Dumnezeu voește acea­sta. Există în anumite canoane câteva referințe la raporturile dintre creștini și evrei, dar ele nu implică nici de­cum siguranța ne­­mântuirii Evreilor. (De altfel, dacă cineva va avea vreo obiecție de făcut, vom reveni cu texte). Cum s’ar putea spune un asemenea lu­cru ? Cum s’ar putea nega posibi­litatea unei „convertiri“ colecti­ve, făcută de un nou ferment me­sianic, de pildă de o nouă invazie profetică și misionară? Converti­rea individuală este altceva, pen­tru că ea se lovește de „structura” spirituală a visului, dar o conver­tire cu ferment mesianic, una co­lectivă, poate sfărâma structurile. Vedeți, un Hajdeu, un Emine­scu, un Vasile Conta puteau avea o doctrină antisemită. Pentru că nici unul din ei nu era teolog , și nici unul nu era creștin adevărat. Hajdeu era un „spiritualist“ care a atacat Biserica până în ultimii ani de viață, și totuși cu cât se apropia mai mult de spiritualism, cu atât abandona anti-semitismul. Eminescu era „filosof", nu cunoș­tea și nu iubea metafizica crești­nă, iar Vasile Conta era un ma­terialist fervent. Toți trei, însă, puteau construi o filosofie a isto­riei anti­ semită. N’au făcut’o (fragmentar, Hasdeu a încercat’o, dar fără nici o concepție de ade­vărată filosofie a istoriei). Dim­potrivă, antisemitismul acestor trei mari români este periferic , este economic și moral, periferic, încât poți face atât de foarte bine abstracție de el fără ca per­sonalitatea celor trei să fie alte­rată sau necomplectă... Cazul d-lui prof. Nae Ionescu este însă cu totul altul. Ca un gânditor ortodox, d-sa nu putea sub nici o formă și anti­ semit. Și, de fapt, nici nu este. Aceasta pare puțin paradoxal, după cele ce ați cetit mai sus despre destinul lui Israel. Și totuși, este foarte sim­plu. Prefața d-lui Nae Ionescu nu este anti-semită. Ea pare astfel pentru că cuprinde pagini amare asupra destinului iudeu. De fapt, insă aceste pagini nu cuprind o ati­tudine antisemită — ci numai o mișcare de translație, nejustifica­tă, din planul filozofiei istoriei pe cel al teologiei creștine. Ceia ce a fost greșit interpretat ca „anti­se­­mitism" este numai o gravă nebă­gare în seamă a distinsului dialec­tician. Care sunt obiecțiile pe cari îndrăznim să le aducem aici pro­fesorului nostru, d. Nae Ionescu? Le putem rezuma în două puncte : 1) trecerea de pe planul filozofiei istoriei pe cel al teologiei (adică, trecerea de la structuri la spiritua­litate universală) ; 2) afirmarea certitudinei că Iuda trebuie să su­fere la infinit pentru că a tăgăduit pe Mesia (adică, o greșală contra nădejdei, complicată cu greșala, mai gravă, contra libertății Gra­ției). Dar, amândouă aceste o­­biecții se referă la dialectica d-lui prof. Nae Ionescu — și nu la „an­tisemitismul" său, care nu există în prefață. Greșala d-lui prof. Nae Ionescu, dacă poate fi numită ast­fel, este de natură pur filosofică. Iar consecințele ei privesc pur și simplu admirabila construcție a prefeței , iar nu problema în sine. Căci a fi antisemit fiu înseamnă a crede că Evreii suferă și vor su­feri pentru că au tăgăduit pe Me­sia aceasta este numai o pro­blemă teologică, eronat rezolvată — ci a fi antisemit înseamnă a lua atitudine decisivă contra Evrei­lor, a-i socoti inferiori, șnapani, primejdioși, etc. Din prefața d-lui prof. Nae Ionescu nu descifrăm această atitudine intransigentă față de evreime. Dacă d-sa va lua cândva o asemenea atitudine, va trebui să scrie altceva. Prefața a­­­­ceasta cuprinde, clar ,numai două lucruri: filozofie a istoriei și pro­blematica mântuirii — și numai în cadrul acestora i se pot aduce o­­biecții. Obiecții care, după cum am văzut, conduc la cu totul alte concluzii decât la acelea ale anti­semitismului. Pentru că, încă o dată, ceia ce am obiectat noi d-lui prof. Nae Ionescu n’au fost aduse anti­semitismului d-sale (care nu exis­tă, și nici n’ar putea exista) ci me­todei d-sale aplicate în prefață. Vom vedea în numărul viitor ce lămuriri ne poate aduce romanul lui Mihail Sebastian. MIRCEA ELIADE PRELIMINARII LA O DISCUȚIE

Next