Vremea, ianuarie-iunie 1935 (Anul 8, nr. 369-394)
1935-01-20 / nr. 372
20 ianuarie 1935 E VREMEA Dela romanul O moarte care nu dovedește nimic, până la Ioana, d. Hulban a evoluat spre un analism dus până la o veritabilă tortură morală. Când ne-am ocupat de primul său roman, care s-a afirmat printre tinerii scriitori de merit, am insistat asupra nuanțelor sufletești care sintetizau un tip, cu o anume structură erotică. Dacă metoda asociativă a reintegrării stărilor interioare ale personagiului era de filiație proustiană, am putut totuș să surprindem și o compoziție meticulos gradată, o unitate de esență clasică a caracterului analizat, păstrată cu o grije care nu disprețuia un vădit efect artistic. Tehnica proustiană era însă mai mult formală, fiindcă sentimentul unei perfecte simetrii învingea, la sfârșit, impresia de disociere psihologică. In Ioana, d. Hurban trage ultimele concluzii ale metodei integrării și dezintegrării analismului lui Proust. Mai întâi, a urmărit să risipească orice impresie definit a romanului, rupându-i simetria. Să fim bine înțeleși, căci nu voim să spunem că 3. Holbam nu și-a stors subiectul de toate posibilitățile. Dar nm a voit o epuizare în adânc, în subconștientul stărilor de gelozie prin care trece acelaș erou, Sandu, față de Ioana. Există trei părți distincte în roman; ele corespund cu trei momente morale: primele trei seci de pagini notează cu sobrietate, cu simțul amănuntului caracteristic peisagiile Cavarnei și tipurile, puține de altfel, care alcătuesc atmosfera umană a locului. Aceste pagini servesc de cadru sumar, de indigație spațială și de justificare a izolării in care se regăsesc Sandu și Ioana, spre a se cufunda in acțiunea pur interioară din a doua parte a romanului (cea mai întinsă)— care ține până la pagina 218. De-a ei până la sfârșit, încă vreo șasezeci de pagini, se adaugă un nou episod, acela al bolii misterioase care irosește pe Viky, sora Ioanei. Compoziția romanului ar părea deci foarte calculată, bazându-se pe procedeul clasic al începutului, culminării și stingerii unei acțiuni. Numai că acțiunea exterioară nu există în Ioana. Analiza nu reese din fapte prezente, din succesiunea lor logică sau din conflicte care se alimentează exclusiv din incidente actuale. Personagiul central, Sandu, retrăește situații, bănueli, resentimente, extaze, reminiscențe din insondabilul subconștientului din recrudescența lor prin memoiria afectivă. Acțiunea se prelungește pe un plan exclusiv psihologic, unificându-se într-o durată care anulează realitatea logică. D. Hulban pune accentul romanului nu pe caracterele personagiilor; nici Ioana și nici Sandu nu sunt două tipuri psihologice, conturate în limitele unor sentimente definitive. Adevărata lui temă este metamorfoza unei stări morde absolute, aceea a geloziei. Cu trei ani înainte de a veni împreună la Cavama Port, Sandu se despărțise de Ioana. Voiau amândoi să se vindece de suferința unei iubiri care le-a ucis liniștea. Terapeutica uitării se părea a fi unica salvare, dintr'o situație care nu ducea la nimic. Femeea a recurs la procedeul clasic al posibilei eliberări din absolutul pasiunii , reface un simulacru de iubire cu un alt bărbat, un prieten al lui Sandu, care a așteptat un loc vacant, ocupându-l fără mari eforturi. Un fel de vindecare a metafizicii prin fizică. Dar procedeul dă greș. Pasiunea este mai adâncă decât bănuiau amândoi; ea persistă în nostalgia femeii după iubitul absent și în chinul geloziei torturând pe bărbatul ce nu poate renunța la sentimentul posesiunii integrale. După trei ani de sterilă suferință, se hotărăsc să reia firul întrerupt al vieții comune. Iluzia vindecării a fost prima iluzie? a doua este iluzia refacerii. Ioana în rezervele ei instinctive de femee, poate ar fi găsit înlăturarea fatalității, prin fireasca revenire la Sandu, dar el este un neliniștit, un analist nemilos al tuturor stărilor sufletești, un cazuist al propriei pasiuni. Reluarea vieții în comun, la Cavama, pe timpul verii, va deveni un infern pentru amândoi. Sandu își retrăește pasiunea printr-o gelozie extenuantă. Dacă se poate spune o luciditate absurdă îi destramă echilibrul interior, o voluptate perversă îl îndeamnă la auto-flagerare; dorința de răzbunare prin tortură a femeii care a păcătuit, îl biciuiește maladiv, iar refacerea obsedantă a umilințelor geloziei, voind să reconstitue faptele petrecute cu celălalt, îi pune la îndemână neobosite explicații a greșelei Ioanei, ca justificări psihologice a tot ce s’a întâmplat. Vindecarea nu vine prin reluarea unei pasiuni întrerupte; fericirea nu se poate redobândi. Dezastrul moral definitiv este strigătul repetat, lamentabil, sfâșietor al lui Sandu. Atunci ce-i rămâne, dacă liniștea e o iluzie, iar temperamentele lor ireductibile sunt într’o încordare fără soluție ? Un singur lucru ■— cunoașterea, introspecția infinitezimală, chinul sterp al explicărilor și justificărilor formulate în sentințe morale care însoțesc fiecare moment analitic. D. Huiban a abuzat act de seducția introspecției proustiene; arta nu trebue să emoționeze, nici să tipizeze, nici să purifice — ea trebue să cunoască, să meargă până la ultimile fibtre de care unui sentiment. se leagă rădăcina Dar Proust nu este numai un abstract moralist, un analist împins până în pânzele albe; el reconstruește un sentiment și deci și un personagiu cu ajutorul unor infinit de subtile tentacule, al unui suprasimț al vieții. Annalismul proustian nu duce la colecția unor piese moarte de anatomie morală. Un sentiment feeric al vieții învălue lunga serie din du temps perdu. A la recherche Analiza nu anulează sinteza. Este ceea ce ni se pare că se întâmplă în Ioana d-lui Hóiban, atât de prețioasă în amănunte, în observații morale, transformate în sentințe psihologice, atât de intensă în momentele izolate ale unei covârșitoare analize a geloziei. Proust a descompus „misterul“ unui sentiment atât de profund, de capricios, de alterat, în formele pe care le ia uneori, ca iubirea, fără să-i fi volatilizat magia; marea lui descoperire psihologică este de a fi coborît această magie în adâncul cu câteva trepte mai subconștientului uman, transformând un complicat laborator de investigație morală într’o nouă și vie realitate, întâmplător am citit de două ori Ioana d-lui Hulban, odată în manuscris, apoi în volum. Impresia de laborator de analiză chimică, pentru a surprinde fenomenul într’o formulă simbolică, ce nu se precizează, a persistat de ambele dăți. Aș numi procedeul său analist un procedeu didactic, în sensul unei abuzive raționalizări, al unei prea vădite căutări de certitudini a cunoașterii unui sentiment. După lectura romanului, rămâi, pe masa de operație, cu două cadavre, disecate în cele mai ascunse fibtre intime, voind să reconstitui magia vieții, constați că refuzul e un răspuns prea categoric. Există o forță am putea spune negativă, în analismul d-lui Hóiban; ea despică gelozia în componente nebănuite, în străfunduri care scot la iveală o adevărată mizerie a tragismului condiției noastre umane. Un pesimism lucid, o obsedantă aspirație spre absolutul sentimental un sens al fatalității biologice în care se sbat eroii se desprind clar din ultimul său roman. Un gust de cenușe rămâne după terminarea lui, dar sentimentul vital al contemplației, al superioarei noastre siguranțe, de suferinzi care ne putem obiectiva tragedii Re le, nu aureolează memoria noastră artistică. Explicația poate sta în faptul că d. Huiban a aplicat cu exclusivitate numai o față a metodei proustiene, analismul, pe care l-a împins la virtuozitate exasperantă. Sentimentul morții, al unei morți morale sau al unei nefericiri invincibile este fără ndoială atitudinea ce se desprinde din Ioana; tot el susține, în parte, și laborioasa analiză a romanului. Dar credem a-1 găsi mai persistent, mai transpus în contemplație, în actle prețioase medalioane, în care d. Huidan încrustează câteva figuri episodice, ca Al, Kádár, Arabella și pisoiul Ahmed. Ceea ce nu înseamnă că celelalte Portrete nu au o finețe și un contur tot atât de precis. Mai presus insa de acestea, trebue să relevăm că sentimentul morții, panica în fața neprevăzutului, care atenuiază până și tragedia esențială, gllozia, învălue cu un mister plin de sugestie figura placidă a lui Viky. Episodul acesta, care închee romanul, participă grav, la contemplația care integrarează în spirit un tulburător spectacol uman, transpus în ficțiune artistică. Prețuim în Ioana d-lui Hulban un efort excepțional de burUtă Psihologică, o conștiință autentic chinuită de tragismul vieții, și o înclinație organică spre experiențele mari morale; subtilitatea sa de analist îl fixează printre fruntașii tinerilor noștri prozatori. Pompiliu CONSTANTINESCU CRONICA LITERA ANTON HOLBAN : Ioana, editura „Rhanteon“ (Brad) ~9 Viitorul Inteligenții ?... Nu cred să fie operație mai pasionantă și mai riscantă decât o definiție a inteligenții. Firește, o definiție care să nu se justifice dealungul a trei sute de pagini, care are o carte de filosofie. Nu poate fi vorba, aici, de a susține anumite teze asupra funcțiunei inteligenții, asupra realității cunoașterei, etc. Să ne mărginim numai la accepția curentă a acestor cuvinte : „inteligență“ și „inteligent“. Să trecem peste vulgaritatea și (pentru cultura românească) tragedia noțiunei de „băiat deștept". Deșteptăciunea nu mai păcălește astăzi pe nimeni. Am ajuns chiar excesiv de avizați. Cum deschide cineva gura îi spunem : „băiat deștept!“ — și trecem mai departe. Chiar dacă, puține secunde după aceia, l-am fi lăsat să vorbească, „băiatul“ ar fi spus o prostie care l-ar fi salvat. Să vedem, deci, ce se numește în epoca noastră — și mai ales în limba română — inteligența și omul inteligent. S’a spus: acel care pricepe lucrurile așa cum sunt; acela care reconstituește un fapt folosindu-se de fragmente , coincidența formală cu realitatea, etc. , cât ar fi ele de vagi, fiecare dintre aceste definiții populare cuprinde o bună parte de adevăr. Căci, într’un cuvânt, inteligența poate fi numită tehnica aplicării la obiect. Este o definiție minimă. Căreia i se pot aduce oricâte complectări, dar din care nu se mai poate reduce nimic. Cum nu ne interesează, acum, definițiile, să o acceptăm pe aceasta și să vedem ce-am putea face cu ea. Tehnica aplicării la obiect pare, la început, ceva foarte simplu și pe care fiecare dintre noi îl are din belșug. De la rezolvarea unei probleme de aritmetică până la înțelegerea politicei internaționale — toți ne aplicăm la „obiect“, adică lucrăm cu numere în primul caz, și lucrăm cu fapte politice în cazul al doilea. Toți ar trebui să fim, așadar, foarte inteligenți. Și cu toate acestea, numai o parte infimă dintre noi se apropie într’adevăr, cu inteligența, de problema aritmetică , și numai foarte puțini înțeleg real problema de politică internațională. Veți răspunde, pentru că numai R puțul. .... ... — —.— cile și cu politica internațională. Foarte exact. Și numai aceștia, puțini, cunosc obiectul, numai aceștia au șansa să facă ceva cu el. Nu vă pripiți să spuneți că e vorba de o „specializare“ sau mai știu cu ce. Nu știu prea bine ce-ar putea însemna „specializare“ și „specialist". Știu însă că nu poți înțelege nimic dintr’o știință dacă nu îi cunoști, în prealabil, obiectul. Lucrul acesta pare un truism. Și totuși, cât de puțini oameni îl realizează ! Câți istorici nu înțeleg până la moarte ce însemnează istoria, câți lingviști habar n’au ce înseamnă limba, câți naturaliști nu știu ce să facă cu observațiile și experiențele lor! Nu e vorba, deci, de „specializare”. Poți fi oricât de „specializat", și cu asta nu faci un pas înainte în inteligență. A cunoaște „obiectul” unei științe nu înseamnă numaidecât a fi versat în acea știință. înseamnă, însă, că te poți mișca oricând pe planul ei, că știi cum s’o situiezi în economia cunoașterii generale. înseamnă, mai ales, că nu vei cădea niciodată în păcatul confuziei planurilor — păcat în care cad chiar „specialiștii” (interpretarea sociologică a fenomenului estetic, interpretarea sexuală a istoriei, etc. Autorii acestor monstruozități sunt câteodată foarte erudiți „specialiști“ , cărora le lipsește, însă, inteligența, singura care te poate apăra de o confuzie a planurilor). Se poate vorbi, deci, de inteligență numai atunci când orientarea către obiect este sigură. In nici un caz nu se poate vorbi de inteligență la omul de pe stradă, care nu cunoaște nici un „obiect” precis. Acest om poate fi viclean, desghețat, șmecher, prudent; poate fi chiar înțelept— ceia ce valorează de o mie de ori mai mult decât o inteligență — dar nu e inteligent. Obiectele gândirii lui sunt confuze, nesigure, schimbătoare; actul gândirii sale este automat (ca ,în cazul „gândirii“ matematice la majoritatea oamenilor, care fac mecanic o serie de operații matematice fără să le înțeleagă). El „gândește" prin proverb, ca țăranul. Nu cred că se mai poate vorbi astăzi, în stadiul de cultură în care ne aflăm, de o inteligență spontană, adică nesusținută de obiecte, neimplicând o tehnică prealabilă. Un copil inteligent este, cum s’a convins toată lumea, numai o promisiune. Inteligența începe să funcționeze real numai după ce un număr oarecare de obiecte au fost asimilate organic de conștiință. In alte epoci de cultură — bunăoară în antichitate, sau acum în sfera culturilor rurale — această asimilare se făcea firesc în preajma maturității. Cât de paradoxală ar părea afirmația aceasta, era mult mai ușor să fii inteligent în Grecia veche decât este astăzi. Numărul obiectelor noașterii era limitat, atunci, cuși, mai ales, era accesibil prin însuși stilul de viață grec. Nu e vorba de cultură, de informație, etc., ci pur și simplu de inteligență, adică de tehnica aplicării la obiect. Gândiți-vă că „obiectul” estetic, geometric, politic, etic— era la îndemâna tuturor în Grecia veche. Erau și atunci foarte mulți proști, firește, care aveau obiectele în preajma lor, și nu le înțelegeau pentru că nu-i ajutau puterile. Dar foarte puține inteligențe se ratau în Grecia. Stilul lor de viață era astfel crescut încât orice inteligență se aplica firesc la toate obiectele cunoașterii, odată cu maturitatea. In cazul culturei noastre europene, o confuzie a fost fatală inteligenții. Și anume : credința absurdă că un om nu se poate ține la pas cu toată cunoașterea. Dar nici nu e vorba de „toată cunoașterea“, lucru ce a fost imposibil chiar în Grecia veche pentru majoritatea oamenilor. E vorba de a te familiariza cu toate planurile cunoașterii, de a ști, cu alte cuvinte, ce înseamnă cunoașterea matematică, metafizică, istorică, științifică, estetică, etc. Noi am răsturnat operația de cunoaștere, și credem că dacă, timp de 11 sau 12 ani învățăm pe copii toate științele lumii, le construim în preajma tinereții o „cultură generală“. Dar e evident că în acești 11 sau 12 ani o inteligență deabia începe să se deștepte, și toată „cultura generală” adunată la ieșirea din liceu nu a slujit decât să generalizeze automatismele. Ceia ce toți copiii fac cu operațiile aritmetice în clasa patra primară (aplicându-le automat, fără să le înțeleagă), tot așa fac bacalaureații cu „cunoștințele generale”. Le aplică automat în viață un an doi și, spre fericirea speței omenești, le uită. Dacă, printr’un miracol, asemenea „cunoștințe generale” ar fi păstrate intacte toată viața — am trăi cel mai despotic sub-doctism imaginabil. Nu e posibilă o „cultură generală" fără inteligență; singura care poate merge direct la obiect. Și țara românească, alături de întreaga lume modernă este stearpă în asemenea „cultură generală" (termen inadecvat, care putea fi înlocuit cu „umanism" al sau „universalism“) pentru că este stearpă în inteligențe. Un om ajunge o inteligență eficientă numai după ce poate să se miște liber pe toate planurile cunoașterii. Asta nu înseamnă, repet, „a cunoaște tot”, lucru imposibil și ridicul. înseamnă, însă, a nu confunda planurile și valorile; a nu explica o operă de artă prin foame, un fapt religios prin sex, un fapt biologic prin chimie, un eveniment istoric prin poziția stelelor, etc. Ceia ce caracterizaeză epoca noastră, este însă această confuzie totală a planurilor. Totul se explică prin altceva decât ceiace trebuie. Este un fals-misticism, un profetism laic, un fanatism semi-doct, care s’ar putea prevala de oricare dintre funcțiunile naturale ale omului, numai de inteligență nu. Inteligența nu poate fi parțială, fragmentară. Dacă un om dă dovadă de multă luciditate în analiza stărilor sale sufletești, dar e ferm convins că arta e un fenomen economic — omul acela e lucid, dar nu inteligent. Dacă altul vorbește despre istorie și economie politică referindu-se precis la obiect, dar e convins că religia e o invenție a papilor, sau că filozofia e un joc verbal — acest om poate fi numit un om abil sau informat, dar nu inteligent. Nimeni nu poate fi scuzat că e inteligent într-un loc, și prost în altul, că e inteligent pe trei planuri ale cunoașterii, dar imbecil pe al patrulea. Cum am mai spus, inteligența e o funcțiune organică, ea nu poate funcționa fertil decât dacă se aplică precis la toate obiectele cunoașterii, obținând astfel o coordonare proprie a acestor obiecte, crezând ceia ce se numește „stilul" unei personalități. Altminteri — împiedicată de a se aplica asupra unor anumite obiecte — se usucă, se automatizează și piere. Nici măcar geniul nu scuză abaterile sau anorganicul unei inteligențe. Știu că Einstein e genial. Nu știu, însă, dacă e și inteligent. In alte limbi (d. p. engleza și italiană) expresia de „genial” se întrebuințează mult mai des decât în limba noastră, unde ea e consacrată lui Eminescu și îndeobște morților. Ar trebui, totuș, să uzăm cu mai multă încredere de asemenea expresii. Căci, fără nici o ironie, sunt la noi mai mulți oameni geniali decât inteligenți. Cum noi nu avem nici un corectiv, numim „inteligenți” oameni care adeseori sunt plini de calități, dar care nu prea au dea face cu inteligența. Să ne înțelegem. Nu cred că inteligența e indispensabilă creației artistice sau descoperirilor științifice, după cum nu e necesară, astăzi mai ales, vieței sociale. Există și alte valori spirituale în afară de inteligență. Inteligența, însă, are cea mai nobilă misiune : acela de a cosmiza datele experienței umane. Prin această funcție a ei — de coordonare, de armonizare, de organicitate — imită cel mai frumos gest din lume : creația plenară, creația totală, cosmizarea. Evident, această „creație” a inteligenții nu se obiectivează necesar ca celelalte creații propriuzise, artistice. De aceia și valoarea inteligenții nu se poate apropia de valoarea creației artistice, de pildă. O inteligență perfectă este un lucru rar, care mobilează condiția umană , dar care numai incidental se realizează obiectiv. Vorbesc deci fără o prea hotărîtă deznădejde de raritatea inteligențelor în epoca noastră. Totul a fost protivnic inteligenții în lumea modernă. S’a promovat munca în locul inteligenții; s’a promovat geniul; s’a creiat superstiția „adâncimei“, a „fineței”, „originalității” și „noutății“ — și fiecare dintre acestea au fost un obstacol în plus în calea realizării plenare a inteligenții. Nicăeri în istoria lumei nu întâlnim o a doua epocă în care inteligența să fie mai grav abătută de la obiectele ei (decadența estetică și metafizică de la mijlocul secolului trecut nu se poate compara cu nimic; imaginea omului despre sine a atins atunci cel mai scăzut nivel posibil). După atâtea generații de sentimentali, positiviști, filologi, istorici, psihologi și — acum în urmă — economiști, este foarte greu să mai ceri inteligenții să-și cunoască obiectele. Am gândit cu vehemență pe principii, pe ipoteze, pe instincte pe cuvinte. Acum, culegem roa și dele. Și totuși lumea a mers înainte; sau creat opere de artă și s’au făcut importante descoperiri științifice. încă o dovadă că inteligența, dacă a fost cândva, la începuturile istoriei umane, indispensabilă evoluției — a ajuns astăzi mai puțin obligatorie. Automatismele cerebrale își fac cu prisosință datoria; schemele mentale satisfac orice dorință de cunoaștere; cuvintele păstrează aceiași putere de sugestie și o propoziție trece cu acelaș succes drept judecată reală. Toate acestea ne o explică și mai mult raritatea inteligenții în epoca noastră. Se găsesc mai lesne o duzină de genii, decât o duzină de oameni care să nu confunde planurile realității, să nu facă chimie în artă și artă în metafizică. Toate semnele timpului ne îndreptățesc să credem că inteligența — cel puțin în adevăratul și originalul său înțeles — nu va renaște prea curând în istoria Europei. Dimpotrivă, pseudomisticismul și cripto-spiritualismul contemporan sunt cele mai seducătoare crainice ale barbariei. O barbarie mult mai cumplită decât simpla invazie de sânge sălbatec de la sfârșitul lumei vechi. O barbarie mentală, care va reduce ultimele rudimente de inteligență la scheme mentale. (Ce sunt altceva teoriile prin care marxismul, bunăoară, explică arta, etica, filo—sofia, religia .) Este adevărat, împotriva acestor grave și criminale confuzii de planuri (spiritul — sex ; spiritul qe luptă de clasă; spiritul = sânge) se ridică astăzi chiar știința, întoarcerea la realism și reafirmarea autonomiei spiritului sunt, astăzi, două poziții câștigate de știință. Ele sunt, în acelaș timp, și bazele oricărei inteligențe. De la ele se poate pleca oricând. Dacă nu pentru a realiza acea inteligență atât de oropsită de lumea modernă, cel puțin pentru a-i păstra amintirea. Dar ași vrea să știu câți dintre noi mai pot face, astăzi, acest lucru... MIRCEA ELIADE Duminica orbului de CEZAR PETRESCU a cunoscut cel mai mare succes de librărie. Editura ALCALAY. Prețul lui 80 Se găsește la toate librăriile