Vremea, ianuarie-iunie 1935 (Anul 8, nr. 369-394)

1935-02-10 / nr. 375

10 Februarie 19354 — Mă mut. In sfârșit, m’am hotă­­rît. Nici nu știu de ce am ezitat atâta. Din părere de rău de a-mi părăsi camera, sau din panica de a încerca o schimbare? Dar nu sunt cu nimic de lăudat pentru această schimbare. Cu proprieta­rul nu m’am putut înțelege, fără să știu bine pricina. El pare omul cel mai pașnic, mai binevoitor, pu­team parcă să mă sprijin pe el orcând. Mi-a spus de mai multe ori: ,,In definitiv, nu mă intere­sează câștigul. De aceia prefer să am niște chiriași cu care să mă înțeleg". Și păreau vorbele per­fect adevărate. Deodată, după plecarea rușilor de alături, am constatat că voia să-i plătesc mai mult decât trebuia. Nici acum nu știu dacă n'a fost la mijloc o ne­înțelegere, căci tot îmi păstrez încrederea în proprietar. Intr’atât vorba lui te asigura. încă cele câ­teva zile, în cari puteam să în­târzii în casă, și el n’a mai dat nici un semn de viață. Mă aștep­tam ca totul să nu fie decât glumă, o încercare ca să accept o prețul lui. Plecarea mea se face fără să fie nimeni de față, fără să am impresia că mă gonește ci­neva. Au sosit hamalii la oră exactă, și acum trebuie să-mi coboare lu­crurile. De fapt, așa de puțin mă pricep la o astfel de situație, în­cât eu numai încurc. Dar e nece­sar să fac impresia că numai de mine depinde totul, că sunt atent la orice, după cum, când vrei să-ți repari un ceas, ești atent la prima examinare a ceasornicului, cu un aer de cunoscător, cu toate că nu pricepi nimic, și pentru negusto­rul, obicinuit cu atâți clienți pro­cedând la fel, trebuie să fii ri­dicol. Iau loc pe un scăunel, drept în mijlocul camerii, (covorul l-au strâns), scăunel care de obicei nu avea întrebuințare, nu mi-aduc aminte să mă fi folosit de el vreo­dată, și devenit brusc, mobila cea mai însemnată, centrul de ope­rații, căci de pe el voi asista la transformarea locuinței mele, și va fi ultimul obiect la care voi re­nunța. Fijija, superba mea pisică, având cea mai mătăsoasă blană gris pe care am văzut-o vreo­dată, s’a urcat în brațe la mine, și acum privește și ea la streinii cari își permit să intre cum vor în casa noastră, și înțelege poate că se petrece ceva anormal și ne­plăcut. Dulapul! imens, își face loc anevoie, ca un perd­us, pe ușa prea strâmtă pentru el. A­­cum este gol înnăuntru. Fuseseră hainele mele, și deschiderea lui, zilnic de mai multe ori, îmi sună în ureche. Hainele cenușii. Poate mulți se întreabă de ce mai port aceste vechituri, dar deabia le-am purtat de câteva ori, cu toate că au oarecare timp. Mi-aduc aminte când le-a adus croitorul. Eram foarte mândru cum îmi stăteau. Mă examinam în toate chipurile, și eram ireproșabil, după ultima modă. Mă gândeam la surpriza pe care trebuia să o fac Elei. Un singur detaliu mă făcea să întâr­zii: dacă batista de mătase tre­buia să se vadă în buzunarul de sus, puțin de tot, sau mai mult. Tot atunci portarul mi-a adus o scrisoare de la Ela. Am fost așa de nenorocit, că am plecat ime­diat, și am mers tot înnainte pe stradă, inconștient, fără să-mi dau seama că ploua. Ploae măruntă de toamnă, din nori egali, părând că n’o să se mai termine niciodată. M'am întors noaptea târziu, și stofa era amestecată cu apă. De atunci, prcát s’ar fi căznit croitc­­torul cu fierul de călcat, hainele aceste au pierdut orice prospeți­me parcă ar aparține unui bătrân. Și hainele ben­e, de primăvară! Odată cu prima rază mai puter­nică! Ce bucuros eram! Am cum­părat toate buchetele de violete de la o țigancă, și cu mâinele încăr­cate de flori, m’am întors acasă. Acum, prin ușa pe care o lasă ha­malii mereu deschisă, pătrunde un curent aspru, și sunt nevoit să țin pardesiul pe umeri. Și hainele de tenis. Eu făceam acele salturi a­­muzante, ca să ajung mingea cu racheta? Parteneră, domnișoara Regina. Tovarășă perfectă. Îm­părțeam cu ea toată ziua. Acum e în America, nu știu unde, mări­tată acolo. Dormi. Fijija, dormi, de ce ți-e așa de frică? Și acum, iau divanul. Ce minu­nat dormea Era alături de mine câteodată. Mă dădeam la o parte ca să privesc miracolul somnului ei. Toată făptura perfect împă­cată, și încă din vis, întinzând mâna spre mine. Deci au fost tim­puri când în capul ei nu se găsea nici un gând strein. Se învelea bine, și simțeai că în cuverturile trase până la bărbie, era bucuria de a simți așa de apropiat, un lucru care îmi aparținea. îmi tre­ceam mâna pe carnea ei caldă de somn, și se înfoia de voluptate. Pe săni, pe pântec, pe coapse, până la talpa piciorului. Atâtea bogății la îndemână. Și dacă o ce­ream, fără nici o împotrivire, din mijlocul somnului, cu ochii în­chiși, trecea în stăpânirea mea. Când a doua zi dam la o parte perdeaua, ziua de multă vreme lumina toată strada. Și apoi, Ela își căuta mici ocupații, ca să treacă mai repede ziua. Totul nu era decât o pregătire pentru noap­te. Lampa de la căpătâi, își mărea sau micșora lumina, după mo­mente, ca pentru un efect de sce­nă. Acum în mâinele unui om vulgar, mirosind a vin și a tutun prost. Mira n’a dormit decât o singură dată aici. Ce emoționată era! Așa de mică, se mai micșora încă, pentru a apăsa și mai puțin aș­ternutul meu. Fiecare gest îl fă­cea cu spaimă, ca o fecioară. Nu se împotrivea, dar simțeai că o­­chii ei îmi urmăresc toate mișcă­rile. Prima ei vorbă, după act, a fost: „N’o să mă părăsești nicio­dată, nu e așa?". Dar de a doua zi am ocolit-o ,cu toate că savura­sem emoția ei de noapte. Poate că era fecioară. Aveam prea multe turmente, ca să cercetez mai a­­dânc. Este o istorie așa de ve­che... Și Rim­a a venit aici. Nu avea vizita ei nici un farmec. Mă inco­moda la somn. Multe aventuri s'au petrecut în acest divan, și to­tuși fiecare și-a păstrat înțelesul lui, nu le-am suprapus, căci de multe ori eram sincer emoționat. Dar de ce naș mărturisi-o? Cel mai fericit eram când mă culcam singur. Fijija adormea la picioa­re, și în liniște, auzeam torsul ei prietenos. Luam parte cu totul la acțiunea vreunei cărți. Vagabon­dam prin cine știe care ținuturi depărtate, și câteodată în­ altă lume, printre stele. Târziu de tot, după ce nu se mai auzea nici un zgomot din stradă, lăsam cartea, stingeam lumina, și multă vreme încă, înnainte de a adormi, călă­toream prin lumea de închipuiri, cu toate că păstram conștiința, că totul nu este decât o invenție. Ce orgolios eram pentru acea singu­rătate! Ce minunată mi-a apărut Lou­­lou, când am surprins-o făcând bac! Căci mai am încă două încă­peri. Mai întâi, o ușă dă în pod, și pe câteva trepte, mă urc acolo. Numesc podul: camera Fijiței. Cum am­ lăsat în pod obiectele mele suplimentare, l’am putut mo­bila, în glumă. Intr’un colț, am aranjat un divan, și prin prejur, câteva tablouri proaste, pe care mi-e rușine să le păstrez la mine, dar n’am curajul să le arunc, căci le am de foarte multă vreme. Mai bine, am aranjat cu ele, camera pisicii. Nu știu dacă Fijija prețu­iește cum se cuvine truda mea. Dar prin pod, ea circulă. Se roagă la ușă să-i dau drumul, urcă treptele, traversează podul, și se strecoară pe acoperiș, pe o lucar­nă, pe care o închid sau o des­chid, după cum socotesc că e mai folositor. O creangă a caisului, singurul copac din curtea casei, ajunge drept la acoperiș, și Fijija coboară pe ea, pe pom, în stradă, la aventuri galante. Prima hotă­râre a chiriașului de jos, când s’a mutat aici, mult mai târziu de­cât mine, a fost să curețe pomul de crengile cari nu-i plăceau. Am avut spaimă pentru Fij'ja, că n’o să mai aibă pe unde pleca, dar ea s’a hotărât să facă o săritură su­perbă, și să pornească la fel după gusturile ei. După ce se satură de plimbare, se întoarce pe acelaș drum, îmi face semn la ușă să-i deschid; după ce intră, se insta­lează la picioarele mele (totdeau­na într’un loc anume hotărât de mine, ca să nu-mi murdărească plapuma), și dormim fără griji până a doua zi. Dar uneori eram nevoit s’o fac să vie mai iute în casă. Era epoca ei de dragoste, și urla în apropiere. Auzeam semne de neliniște la chiriașul de jos, (a amenințat într’o zi că o s’o o­­trăvească) și mă grăbeam s’o chem pe lucarna podului. Aveam un mijloc infailibil, ca s’o chem. Foșneam niște hârtii, cu acelaș zgomot ca atunci când desfăceam pachetul, ca să-i dau de mâncare, (întotdeauna, la restaurant, chel­nerul care îmi cunoștea obiceiul, împacheta resturi de carne). Cu toate că am întrebuințat de atâtea ori această stratagemă, șiretenia prindea. Ii auzeam mersul pe pom, în fugă, apoi apărea ea însăși. (Ce proastă ești!" îi spuneam). Alteori, când nu era nici un peri­col, o lăsam afară, la aer. O gă­seam în poartă, așteptându-mă ca un om. Dar mai am și camera de baie. Multă vreme nu i-am dat nici o valoare deosebită: încăpere drept­unghiulară, albă, cam goală, cu toate robinetele trebuitoare. Ope­rații necesare, din care orce emo­ție părea exclusă. Și odată am des­coperit-o pe Loulou făcând baie. (Eu o invitasem, dar uitasem de ea, astfel că scena la care am asistat, a răsărit pe neașteptate). Loulou sub dușul puternic. Loulou pe care o văzusem de atâtea ori goală, și totuși, acum cu totul alta. Toată ființa ei tremurând de bucurie, ca o plantă pe care o uzi, după ce se uscase aproape de lipsă de ploaie. Carnea proaspătă, roză, strălucitoare. Și zgomotul vioi al apei. Părul desfăcut, în neștire. Fericire imensă, și totuși o crispare, pe­ care o presupune senzația de rece. Și pe deasupra emoția lui mai intensă, Loulou­se făcea și Cu toate...că­ nu se mai jena de multă vreme de mine, văzându-mă pe­­ neprevă­zute, o sfială o cuprinsese în ace­laș timp. Dar nu se mai putea îm­potrivi fiorilor cari o invadau, din pricina avalanșelor de apă cari n’ar mai fi putut fi oprite parcă. Am stat în fața lui admirație, ca în fața Loulou cu naturii. Și cu aceiaș desnădejde. Că vrce aș face, spectacolul va rămâne în a­­fară de mine, că în nici un caz n’aș putea să mă amestec în vreun fel în minunea de alături. De atunci, de multe ori, în camera de baie, ca să desmorțesc puțin atmosfera, am căutat să închipui imaginea lui Loulou, goală, tresă­rind sub apa rece. La fel, pe Lou­lou, când era chiar în patul meu, în voia gusturilor mele, încercam s-o animez odată cu arhitectura patului, și presupuneam înpreju­­rul ei, decorul camerii de baie, cu aerul ușor aburit. Loulou, ferme­cătoarea Loulou, unde o fi acum? Ce minunată pisică am! Prie­tena mea de fiecare clipă. Atâtea întâmplări trec numai prin viața mea și prcât ar părea de impor­tante, numai pisica rămâne fidelă, privind impasibil la tot ce se pe­trece împrejur. Este atât de inte­ligentă, — de pildă acum, privind din brațele mele tot ce se întâm­plă cu încăperea noastră, — că mă mir că totuși, nu mă recu­noaște. Cel puțin, la fel se poartă cu orice vizitator, și nu m-aș mira ca în curând, să încerce să mân­­gâe pe unul dintre hamali. Iar când iarna arde focul, e sigur că orce ar surveni, (afară de ora de mâncare), nu-și va părăsi colțul de la gura sobii, (Odată am plâns, iar ea continua să doarmă ală­turi...), Pisică ducând o viață singuratecă, fără de nici o tra­gedie... . Chiriașul de la parter va fi în­cântat. Un bătrân însurat cu o fată tânără. Căci e bătrân, cu părul alb cu amestec de tutun în el, cu fața mototolită, cu gesturile cumpănite îndelung. Se culcă de vreme, și protestează contra ce­lui mai mic zgomot, pe un ton tă­răgănat, căutând să fie politicos dar cu atât mai enervant. Scara, ca să mă urc la etaj, trece pe lângă dormitorul lui, (nu doarme cu nevastă-sa într’o cameră, căci ea trebuie să aibe un copil, și dânsul și-a luat precauțiile din vreme, ca să nu fie tulburat), iar când merg prin camera mea, așezată drept pe dormitorul lui îmi aude fiecare pas. Suportă un timp, și apoi urcă la mine în pan­tofi de pâslă, rugându-mă să-l menajez. Clipa când aud pașii lui urcând spre mine! Nu poate suferi muzica bună, sau orce muzică, deoarece îl în­trerupe de la somn. El are un radio excelent, dar nu-i dă drumul de­cât Duminica. Spune: „N’are rost muzica în timpul dormitului!“ Dar mirosul de mâncare dela bucătă­ria lui care se urcă tot până la mine! întrucât un zgomot ar fi mai des agreabil decât un miros? Pe mine el m’a impresionat mai puțin, dar rușii de alături i-au știut de frică. Nu rusul, căci el își face numai scurte apariții, mereu cu treabă prin nu știu care bat. Nu l -am auzit spunând nici vorbă, parcă n’ar avea nimic de o vorbit cu nevastă-sa. Dar Nina (ce greu și ce târziu i-am aflat numele!) care era deseori pe a­­casă... Delicata Nina, îmbătrâ­nind în deplin pustiu. A trecut de 30 de ani, are trăsăturile fe­ței fine și armonioase, dar dega­jează impresia de obosită. De câte ori n’am pus patefonul numai pen­­tru dânsa! Câte plăci n’am schim­bat, tot încercându-i gustul! Mai ales, bucăți rusești. Inutil, n'am a­­vut impresia că ajungeau sunete­le până la dânsa, cu tot peretele subțire. De câte ori n’am adus la mine câte o fată, numai ca s’o văd re­acționând în vreun fel, măcar iri­tându-se. Mereu cu treabă dar făcând totul fără nici un zgomot. Ea se temea real de chiriașul de jos. Ce sosea mai târziu, își scotea pan­tofii, și urca treptele în ciorapi. Ce umilință pentru o femee ! Iar la bac, între robinet și fundul cu­­vetei, punea o pânză lungă, pe care să curgă apa, ca să nu se audă nici un zgomot. Nina, fricoa­sa! Poate că nu aveau hârtii în re­gulă, și se temeau de vre-un con­trol ? Căci atât am auzit: au fost până acum doi ani la Constanti­­nopol. Intr’o seară, pe la zece jumăta­te, când a urcat iarăși domnul cu pantofi de pâslă ca să protesteze împotriva zgomotului, Nina a des­chis încet ușa ei, și mi-a spus în semn de prietenie, în franțu­zește : „Am stat zece ani la Con­­stantinopol, și n’am pățit așa". Și apoi iar, cu tot culoarul comun, n’am mai dat unul de celălalt. Proprietarul e om de viață și de acord cu mine că cel de jos e un maniac. Totuși, așa au evoluat lucrurile, încât noi plecăm și el ră­mâne. Până la alți chiriași, o să aibe cel de jos, câteva nopți de somn admirabil, și pantofii de pâs­lă o să rămână neîntrebuințați. Voiu mai vedea vreodată pe Nina ? Acum hamalii iau lucrurile mai ușoare. Dulapul mic în care îmi țin amintirile: nimicuri, flori pre­sate, panglici, cruciulițe, scrisori mai ales. Niciodată n’am avut răbdare să fac ordine. Stau la un loc, amintiri de la persoane diferi­te, ca în mine însumi. Le-am lăsat înnăuntru, să le ducă odată cu du­lapul. Uite, au căzut două cărți poștale. Una e de la Ela. Scrie cu creionul: „Te mai îndoești că e pentru totdeauna?" Și iscălește: „Ela, a ta toată". Alta este o ilus­trată cumpărată de mine. O ima­gine a catedralei din Quimper. Am fost acolo, acum câțiva ani. Mă revăd urcând treptele, până în vârful turlei. Eram tânăr de tot. Desigur, atunci n’aș fi prevăzut imaginea de acum, pe un scaun în mijlocul unei camere mereu mai pustie, cu o pisică în brațe. Și oglinda. In câte feluri m’a arătat? Uneori surâzător, accep­tând în întregime viața, și alteori întunecat, fără de nici o iluzie. Sau ezitând, neștiind pe ce cale s’o apuc, sau măcar dacă există vreo cale la îndemână. Atunci a­­rătam uscat, fără culoare, fără nici o caracteristică. Și perna imensă de lângă sobă, pe care se odihnește Fijira toată ziua. In fi­zionomia pisicii, nici o părere de rău. Acum patefonul cu plăcile. Tre­buie foarte multă băgare de sea­mă. Căci toate plăcile, asemenea unor ființe, aeriene și totuși pre­zente, mi-au legănat spaimele. Ve­nite din diferite lumi. Quartetul lui Debussy, dar al Elei. Era transformată în placă de patefon, tot ce a mai rămas dela iubita mea. Și Petrușca lui Strawinsky, adusă cu neînchipuită greutate dela Paris, Sau Seguidilla, a­dusă de Regina chiar de la Barce­lona, Și sonata op. V pentru pia­no, de Brahms, cumpărată dela desfacerea plăcilor unui sinucigaș. De multe ori, mortul s’a strecurat printre obiectele mele, ca să-și audă muzica poate. S’a terminat toată truda. Ca­mionul din stradă e gata de ple­care. Și tablourile! Un peisaj mereu transfigurat de razele soa­relui, niște mere domnești pline de sevă. Și portretul mamei. Pe când eram copil mic, și mama mă îndemna la somn și la calm... Trebuie să dau și scaunul pe care ședeam. Un servitor se în­grijește de pisică. Să mergem, Fi­jija, bună tovarășe... „Duceți-vă, voiu veni și eu imediat"... O ulti­mă privire în odaia în care am trăit câțiva ani. Ce urâtă e, așa goală! Niciodată n’aș fi bănui că aceasta este înfățișarea adevărată a odăii mele. Cadavru care odi­nioară, în timpul vieții, ți-era scump, luai parte la toate momen­tele lui, și acum te apropii cu sfia­lă de el, și cu jenă că nu te mai simți emoționat, oricât ai încerca să te minți. Praful, locurile mai colorate cari au fost acoperite de obiecte, și gândacii, acum în voia lor... Ies în stradă, calc pe frunzele galbene cari acoperă asfaltul. E dimineață de tot, abia ora nouă. Nu mă grăbesc să mă îndrept spre noua locuință, vor aranja oa­menii după gustul lor, căci nu mă pricep să iau vre-o inițiativă. Trebuie să-mi iau mai întâi came­ră la hotel. Cunosc Bucureștii foarte bine, de foarte multă vre­me, totuși n’am avut niciodată o­­cazia să intru într’un hotel. Am impresia că hotelierul se amuză văzându-mă cerând o cameră, dis­­de dimineață, fără bagaje, fără să fac impresia că aș sosi de unde­va. O aventură poate.. Dar cu­rând ies iarăși în stradă, căci nu am răbdare pentru nimic. Un ci­nematograf, care începe spectaco­lul. Intru, și sunt singurul în sa­lă. Reprezentația începe totuși e­­xact. Și am impresia că sunt Lu­dovic II al Bavariei, la vreo re­prezentație wagneriană... VREMEA' f Melancolii­­le Sf. Dumittru Nuvelă inedită de Anton Huiban NEA IM­AE «Io N. D. Cocea In acest roman e­ zugrăvită lumea mahalagii­lor de curând ridicați la un nivel social supe­rior și întrupați în­tr’un tip de nou îmbogățit. Apare în cuvânt asx E«Sif­ur» A 9­c­a I­a­y. ANTON HOLBAN Ciuifi La PAȘA vine:.. ...un OLTEAN versuri cu humor de FLORIN IORDACHESCU Ed. Luceafărul 50 lei N­U vă duceți acasa până n’ați luat dela chioșcar cel mai senzațional roman al veacurilor SCLAVII PĂCATULUI - ROMANUL FETELOR DE AZI — PREMII GRANDIOASE OFERITE CIHURILOR: 10.000 LEI, Un aparat de radio 3 + 1, 0 mașină de cusut, 0 bicicletă, ultima perfecțiune ’RIMELE DOUA FASCICOLE GRATUIT Cel mai mare succes literar Duminica orbului de CEZAR PETRESCU Ed­itura Alcalery

Next