Vremea, ianuarie-iunie 1935 (Anul 8, nr. 369-394)
1935-03-31 / nr. 382
VREMEA Suntem xenofobă ? Mișcarea naționalistă, care se afirmă la noi ca și în celelalte țări, este pusă de mulți pe socoteala unei exaltări colective datorită prelungirei crizei economice dincolo de limitele în care ea poate fi suportată precum și exploatării nevoilor răscolite de criză de către politiciani abili cari își fac din aceasta o platformă politică. Este neîndoios că în parte această explicație este justificată. Intr’o lume fără șomaj, în care rentabilitatea producției atât industrială cât și agricolă ar fi îndestulătoare pentru a satisface cerințele tuturor categoriilor sociale, curentele cari astăzi sgudue lumea veche din temelii ar avea prea puțini sorți de isbândă. Este însă ceva mai mult în mișcările de astăzi decât o simplă reacție față de condițiile nespus de grele în cari trăim. Sub imboldul crizei și a efectelor ei dureroase, massa ia cunoștință de propria sa importanță și tinde ca, înlăturând pe aceia cari vorbesc în numele ei, să decidă singură asupra propriului său destin. In ce condiții aceasta va avea loc, rămâne pentru noi cari nu ne aflăm decât în pragul evoluției, un mister de nepătruns. Nu este prea mult un secol pentru a desăvârși procesul de adaptare a instituțiilor sociale la noile condiții de existență cari se oferă lumei. Secolul trecut a dat masselor libertățile politice. Opera veacului al XX-lea va consta în a găsi soluția laturei economice a problemei puse pentru întâia dată la 1789. Dacă trecem acum la mișcarea pentru preponderența elementului românesc în toate ramurile vieței sociale, — mișcare ce își precizează pe zi ce trece cu mai multă putere revendicările sale, — observăm că ea se manifestă în condiții deosebite de acelea sub cari se prezintă în alte țări. Este de o importanță promordială, •— credem noi, — de a determina în mod exact aspectele specific românești sub cari se pune problema în țara noastră și de a înlătura tot ce ar putea contribui să o altereze, să-i dea un aspect străin de ființa sa reală. In primul rând trebuie afirmat, și afirmarea trebue repetată până la sațietate, că o mișcare naționalistă în țara noastră nu ia ființă și nu poate purcede dintr’o ură de rassă, dintr’o preocupare rassistă oarecare. Poporul românesc a fost așezat de destinul său într'o regiune a Europei pe unde s’au scurs necontenit tot soiul de neamuri străine de toate semințiile posibile: germani, slavi, popoare turanice venite de prin fândurile Asiei, tătari, turci, greci, evrei, — ba chiar și negri, „arapi" cum le zice poporul, — aduși pe aci de armatele Sultanului. Nu este rasă omenească, — în afară de acelea de cari ne despart pustietăți de apă sau de nisip, — ai cărei reprezentanți să nu fi călcat pe plaiurile acestei țări, fie căutând refugiu care le-a fost acordat neprecupețit de localnici, fie încercând să-și întindă dominația lor asupra unor pământuri cari au fost necontenit râvnite pentru fertilitatea lor. In aceste condiții, — luând contact cu toate semințiile pământului, cari au venit la el uneori ca prieteni dar mai ales ca neprieteni, — este lucru firesc ca Românul să ignoreze exclusivismul de rassă, să fie unicul poate care să nu exalteze calitățile rassei din care face parte. De aceea este o nedreptate strigătoare care se comite atunci când cele mai neînsemnate reacțiuni față de o împilare îndelungată sunt calificate drept intoleranță, rassism, xenofobie, etc. Niciodată în cursul dureroasei sale istorii, neamul românesc n’a căutat să asuprească seminții străine în vre-un fel oarecare. Imperialismul poporului nostru a strălucit întotdeauna prin absență în orice domeniu al vieței publice. Nu noi am impus felul nostru de a vedea popoarelor străine ci acestea ne-au impus în mod constant felul lor de a vedea și adesea chiar mai mult decât atâta. Idealul nostru nu s’a întins niciodată, nici chiar în imaginație, dincolo de limitele unde se află statornicite de veacuri masse compacte de români. Tot ce am cerut și am sperat atâta amar de ani a fost să trăim liberi în cuprinsul granițelor firești ale neamului nostru. Dar se pare că această nevoe elementară de existență este o prea mare pretenție deoarece am avut să suferim dominația străină cea mai absolută pe care, ca și cum împilarea n’ar fi fost suficientă, — se altoiră stăpâniri secundare (precum fură domniile fanariote, excrescențe ale dominației turcești) cari au avut urmări mai nefaste decât însăș domninația principal. Un lucru interesant de semnalat și care învederează fără putință de negare toleranța fără de margini a poporului nostru este împrejurarea că cele câteva mișcări de massă cari se întâlnesc în istoria neamului românesc de dincoace și de dincolo de Carpați nu se produc decât în ultimul moment posibil, după ce un fond nesfârșit de îngăduință și de răbdare a fost epuizat. Expresia tipic românească: .,a ajuns cuțitul la os”, arată că Românul suferă ca cuțitul să-i străpungă carnea și nu reacționează decât, atunci când amenință să-i curme viața. Uneori se întâmplă chiar ca reacția să se producă atunci când de la sine, în mod firesc, apăsarea ar fi luat sfârșit. Cronicele neamului românesc sunt mărturie vie de răbdarea fără de precedent a locuitorilor acestor pământuri. Din când în când, cronicarul își exprimă năduful prin ieșiri menite să-i ușureze puțin sufletul de amărăciunea asuprirei. Astfel, Nicolae Costul logofătul zice: — după ce a povestit pățaniile lui Antioh Vodă Cantemir la fortificarea Tighinei: „Că Turcului să-i dai bani și să-i scoți ochii". Iar Ion Neculce, vorbind despre domnia lui Dumitrașco Vodă Cantacuzino „Grec Țarigrădean de neamul lui”, nu se poate opri de a se exprima în chipul următor: „Așa socotesc eu cu firea mea aceasta proastă! Când a vrea Dumnezeu să facă să nu fie, rugină de fier, și Turci în Țarigrad să nu fie și lupii să nu mănânce oile în lume, atuncea poate nu vor fi nici Greci în Moldova și în Țara Muntenească; nici vor fi boeri, nici vor putea mânca aceste două țări cum le mănâncă... Focul îl stingi, apa o iezești și o abați pe altă parte, "vântul când bate te dai în lături într'un adăpost și te odihnești, soarele intră în nouri, noaptea cu întunericul trece și se face iar lumină, iar la trec milă sau omenie sau dreptatea sau nevicleșug, nici unele de ace B nu sunt, sau frica lui Numai când nu poate Du^H dcă rău, se arată cu blanhețe iară inima și firea, tot cât ar putea, este să facă răutate”. Și trebue ținut seama că de când Neculcea scria acestea a trebuit să treacă mai mult de un secol până când să aibă loc revoluția lui Tudor Vladimirescu care sa propus în ultimul moment posibil. In minunata carte a lui Mihai Giovanu, adjutantul slugerului Tudor din Vladimir (carte tipărită în 1859 la tipografia C. I. Rosetti) se arată cât de adâncă a fost aservirea Principatelor Române în mâinile fanarioților: „Când Domnii Țărilor, Mitropoliții, Episcopii, miniștrii, cârmuitorii, eforii școalelor, eforii tuturor așezămintelor publice, divanurile, clerul, toate ramurile administrațiilor, până și cei mai mici și mai de pe urmă funcționari ai țării erau Greci, apoi nu ești în drept a zice că Grecia se strămutase în România și că Românilor nu le mai rămăsese nici un drept în patria lor?“. Din aceste puține citate, — la cari s’ar putea adăuga altele nespus de multe, — reiese clar că a vorbi de intoleranță în ce privește poporul român este cu desăvârșire fals și injust. Românul a primit în țara sa pe oricine fără deosebire de rasă și de religie și nu a cerut decât un singur lucru : să nu i se primejduiască propria sa existență. Spiritul de extremă toleranță de care a fost și este animat acest popor își are părțile sale păgubitoare, în primul rând prin faptul că l-a lipsit de acel „dinamism” atât de necesar în special în zilele noastre. Apoi, lăsând problema nerezolvată atâta vreme, el este silit de împrejurări să-i găsească o soluție în momentul cel mai puțin favorabil. Românul nu a fost și nu este xenofob. Dacă astăzi el se „mișcă", aceasta este o probă evidentă că se află pus în fața unei probleme vitale, care hotărăște de existența însăș a hațiunei din care face parte. Se impune dar imperios tuturor factorilor responsabili ai acestei țări ca, fără a se ascunde în dosul unor calificări inepte ca rassism sau xenofobie și fără a pierde vremea cercetând oportunitatea unei intervenții, să pășească curajos și cât mai neîntârziat la rezolvarea unei probleme de o importanță primordială pentru prezentul și mai ales pentru viitorul acestui neam. Orice temporizare, — departe de a aduce o atenuare a suferințelor — nu va face decât să le exaspereze și să împingă poate la o recurgere la violență. ANGELESCU N . N. G. „Turnul de fildeș Nu știu cine a fost marele român care a încetățenit la noi formula „turnului de fildeș”. In orice caz, formula aceasta circulă cu destulă sprinteneală de la cafenea la club și de aici în literatura de succes. Probabil că e o formulă cu multe virtuți retorice. „Țara piere și D-ta stai închis în turnul de fildeș!”; cam așa se strigă, probabil, în discuțiile înflăcărat purtate pentru salvarea Națiunii. Turnul de fildeș suferă însă cu prilejul revoluțiilor care vin și al revoluțiilor care se pregătesc. Turnul de fildeș reprezintă atitudinea „intelectualilor”, atitudine lașă, trădătoare a intereselor sociale sau patriotice, atitudine dramatică și inutilă, ș. a. m. d. Turnul de fildeș este marele obstacol al revoluței universale. Revoluția nu poate începe din pricina „intelectualilor” care stau în turn și creiază diversiuni „spirituale”. Și alte câteva cuvinte bine simțite. Mărturisesc foarte sincer că nu înțeleg ce are a face „turnul de fildeș” cu problemele agitate de câteva generații în România. Atitudinea „turnului de fildeș” poate fi bună sau rea, fertilă sau stearpă, eroică sau lașă — dar ca să poată fi ceva din toate acestea trebuie ca mai întâi să existe. Dar, după cum poate controla oricine, ea nu există în România. Și nici nu a existat vreodată, în afară de mediile călugărești. O tradiție a „turnului de fildeș” nu o avem, pentru că nu a început'o nimeni. Au existat, firește, singurateci, maniaci sau diletanți •—• care credeau că au un „turn” mai mult sau mai puțin autentic. Dar n’aveau nimic. Trăiau un vânt. De când există România modernă, o imensă parte a energiilor sale creatoare s’au concentrat asupra unor obiective politice sau sociale. Prima generație de „intelectuali”, adică pașoptiștii, au făcut politică. A doua generație — a Uniunii și a Războiului Independenții — au făcut tot politică și tot reforme sociale. A treia generație — de legătură — ca și generațiile următoare (sămănătorismul, generația frontului, generația „Gândirii”), au făcut toate mai devreme sau mai târziu, politică simplă sau politică socială. S’a crezut că generația de după războiu, singura care nu avea un obiectiv politic de câștigat sau unul social de revendicat, va fi o generație a „turnului de fildeș”. Dimpotrivă. După un început majestuos și „spiritualist”, generația tânără s’a înregimentat în luptele politice. Nu mă interesează, acum, dacă a făcut bine sau rău, dacă și-a trădat misiunea sau și-a împlinit’o. Fapt este că a așezat și ea acelaș imbold către acțiune imediată, socială și politică. Aproape totalitatea personalităților creiatore a României moderne, și-au consumat energia în politică. România a fost un stat creiat de „intelectuali ” și toate etapele prin care a trecut au fost soluționate de către „intelectuali”. Se mai poate, însă, vorbi de „turnul de fildeș” în asemenea condiții? Toate geniile veacului trecut au făcut cu pasiune politică: Heliade Rădulescu, Kogălniceanu, Hasdeu, Eminescu, Titu Maiorescu. Profetismul cultural al d-lui Iorga sa transformat repede într'un profetism social-politic, întreaga Gândire în afară de Lucian Blaga, militează pe poziții politice. Toți profesorii universitari de vază, toți profesorii universitari care au creiat o școală , sunt și oameni politici de frunte: C Rădulescu-Motru, I. Petrovici, D. Gusti, P. P. Negulescu, Nae Ionescu, etc. Observați că e vorba de profesori de Flozofie, adică de gânditori și savanți care, prin preocupările lor și structura lor mai departe de contingențele lupspirituală, ar trebui să se afle câttelor politice. In afară de d. Ovid Densușianu și D. Russo, nu cred că există astăzi profesor de vază în Universitatea din București care să nu facă, mai mult sau mai puțin pasionat, politică... Acestea sunt faptele îmbucurătoare sau triste, nu ne interesează, îmi amintesc melancolia cu care profesorul Longinescu evoca persoana d-rului Istrati. După ce îi înșiră însușirile prodigioase de om de știință și organizator, profesorul Longinescu 1w T ~ • daoga. ..S-a mancat și •*' 0l DO' ^ politica...” „ 1. Nu cred că asta *ara din lume în care se fi consumat atâtea cergii pe tarâmul politicii de partid. Fiecare om mare din țara aceasta a luat ,atitudine , a ascultat de anumiți domni și a urât pe alții. La noi nici nu se poate vorbi de o ,,trădare a clericilor”, căci nu avem ce trăda. Odată cu maturitatea, oamenii noștri de seamă încep a face politică. „Pentru binele țării’ . ..Pentru luminarea masselor . „Pentru ridicarea poporului”. Ași Vrea să aud de un mare savant român care nu e înscris în vreun partid politic, așa cum se întâmplă lucrurile în alte țări europene.Generație după generație, „intelectualii” au fost totuși mai puțin respectați în conducerea partidelor politice. Titu Maiorescu făcea ce vrea și făcea bine. In zilele noastre, nu cred că profesorul Rădulescu-Motru are un cuvânt hotărâtor în partidul d-sale. Politica a încăput tot mai mult pe mâna „specialiștilor". Nici N. lorga, nici Rădulescu- Motru n’au putut creia o politică culturală, deși d. Iorga a fost chiar președinte de Consiliu. Asta dovedește cât de mult sunt ascultați. Asta, dovedește, mai ales, cât câștigă țara de pe jor sacrificiului lor, a teifși mi- Politica o faciorlectualir au nn-10nar,a Ja că „activează”. Nu pus nimeni întrebarea cât a pierdut România din cauza atâtor „sacrificii ? Ce energii colosale s’au cheltuit în van, ce personalități creatoare s’au ratat pentru lupta politică? Și nu înțelege nimeni ce rol minor joacă „intelectualii” în grupările politice de astăzi?... ...In loc, deci, de a plânge și înfiera pe „intelectualii” care stau în turnul de fildeș (care sunt, Domnule, să-i admir?!), ar fi mai bine să numărăm legiunea de savanți, de literați, de gânditori, măcinată zilnic în sterpe lupte politice. Operația aceasta, însă, nu e dispus să facă nimeni. Și toată comedia turnului de fildeș e jucată pentru alte motive decât cele aparente. Căci, să fim cinstiți, pe românește asta în „turnul de fildeș” ru înseamnă a duce o viață extra-temporală— ci pur și simplu a nu milita într’un anumit partid. Nu ești cu mine, ești deci în „turnul de fildeș”. Vii la mine, salvezi națiunea sau umanitatea suferindă... MIRCEA ELIADE ii In numărul viitor: Păcatele noastre, ale tuturor... Scrisoare deschisă d- eai C. A. Donescu de F. ADERCA1 I Duminică 31 Martie 1935----^ Regimul democrațic! Craiul e liber sa facă ce-i place Ploaie de biruri Intre eterna discuție a raporta , lui Skoda, intre acțiunea d-lui Vaida și toate combinațiile de culise Care pasionează lumea noastră politică, se strecoară cele mai periculoase măsuri pentru vieața economică. Nu e zi în care o nouă taxă să nu fie aplicată, nu e zi în care fiscalismul să nu se exercite • cu iritant zel asupra oamenilor is- a toviți de munca zilei. Și nimeni nu i protestează, nimeni nu se indignează, nimeni măcar nu discută. . Toți sunt prea ocupați de probleme de înaltă ideologie politică , pentru ca să se mai poată gândi la soluțiile ce se încearcă să se dea , vieței mărunte. Când discuția este , atât de aprinsă în jurul cazului , Popovici, și atâtor alte cazuri, cu o aparență de moralitate publică și , cu nesfârșite substraturi politice, cum o să se mai gândească cineva că taxele noui pe zahăr, de pildă, vor face imposibilă introducerea acestui aliment în masele mari ale populației nevoiașe? Se discută formule mereu noui de viață, alcătuesc programe de ,,stat țărănesc", dar când e vorba să se atingă cineva direct de soarta țăranului, nimeni nu se ridică să protesteze. Formule, câte vieți, soluții concrete, niciuna. Ne face impresia că ne aflăm vi fața unui minister de contabili, angajați, să realizeze un erou în bugetului. Păie cjhta economică , momentul iși fie descătușată de dȘfalir birurile ce-o înăbușă, să nu știi ce taxe să mai invenți ca să-ți asiguri pe hârtie un echilibru bu «getului? ! De ce norii pricepând toți oamenii ăștia cari au pretenția să se numească guvernanți, că nu salvarea bugetului trebue să caute, ci salvarea țării. Un buget echilibrat cu un popor în mizerie, slab ideal politic. S'a numit zilele trecute o comisie foarte impozantă, care să studieze reînvierea creditului. Credem că și fără prea mulți savanți, un om de bun simț ar putea vedea că reinoirea creditului nu se poate realiza când vii cu un bir nou, pe clădirile scutite de orice impozit printr’o lege anterioară. Ca să ai credit trebue să-ți ții angajamentele, în primul rând. Setea asta de bani a statului, ce se cară a fi potolită prin orice mijloace, nu prea viere a creditului, îngăduie o reîn. Nu începe bine o însuflețire a vieții economice, că vine imediat fiscul și taie elanul. Am căutat de multe ori să găsim o logică în toată acțiunea financiară a guvernului. Dar ne-am convins că e singurul lucru ce nu-l preocupă. Nu vrei să se mai construiască în țară? Fiindcă ți se pare că sunt prea multe construcții? O absurditate. Dar în orice caz, un punct de vedere, încotro însă îndrepți nevoia cetățeanului de a-și plasa economiile? Unde faci drum banilor? Așa, pur și simpliu, unii taxă ici, pui una dincolo, fără să o te gândești la efecte, nu se chiamă guvernare. Uinde-i programul de ansamblu al guvernului? A promite mereu ,opera de refacere" a țării, și a realiza constant distrugerea tuturor începuturilor de naturală refacere, ni se pare periculos. E ușor să contezi mereu pe calmul populației. Dar calmul acesta este și mai periculos. Nu doară că revolta ar isbucni la un moment dat puternică. Lipsa de reacțiune a populației compromite însuși viitorul României. Când cetățeanul scoate mereu plătește oricât i se cere, însemșinează că nici el nu-și dă seama de efectele grele ce le va avea de suportat in viitor această continuă afundare în haos. Se pun biruri, se umflă bugetul, se sleiește capacitatea de plată a contribuabililor. Și din această cursă amețitoare, în care cetățeanul e antrenat aproape cu voe bună (lipsa lui de reacțiune nu e egală cu acceptarea?) se prăbușesc cu toții la un loc. Iată pericolul acestui fiscalism necontrolat și aplicat fără nici o rațiune. Iată unde ne poate duce această ploaie neisprăvită de biruri. Taxe și iar taxe. Dar, mă rog, pentru ce? Ce să se realizeze r>*ele?.1 cicole S’au pus taxe pe.atural, prețude consumat. Dar pe noi nu asta file & a. Ne vine să râdem de copilăroasa atitudine a guvernului în fața acestui fenomen. In loc să-și dea seama, că el a provocat, prin taxele ce le-a aplicat, o urcare a prețurilor, se revoltă. Și decretează prețuri maximale. Măsură de diletanți politici. Fiindcă niște oameni cu oarecare pregătire în materie economică ar ști că nici eri și niciodată prețurile maximale n’au dat vreun rezultat. Partea tristă e însă că se merge mai departe. Se încearcă o dirigație severă a prețurilor. înțelegeți, comisii, agenți, poliție. Adică bani cheltuiți zadarnic. Pui taxe care sporesc prețurile și le folosești ca să te poți lupta să menții prețurile scăzute. Să ne mai mirăm atunci de ce nimic durabil nu se face în țara aceasta? Să ne mai întrebăm de ce nici o operă serioasă nu se începe? Cu cine? Cum? niște oameni cari n’au cel mai elementar bun simț, (sau bunăvoință să înțeleagă lucrurile), să ne inspire încredere pentru marile realizări ce le tot trâmbițează? Haida de! Răbdare, rămâne! Răbdare și... plătește, că de-aia ești cetățean la tine acasă. CA. DONESCU