Vremea, ianuarie-iunie 1935 (Anul 8, nr. 369-394)

1935-03-31 / nr. 382

VREMEA Suntem xenofobă ? Mișcarea naționalistă, care se afirmă la noi ca și în celelalte țări, este pusă de mulți pe soco­teala unei exaltări colective da­torită prelungirei crizei economice dincolo de limitele în care ea poate fi suportată precum și ex­­ploatării nevoilor răscolite de criză de către politiciani abili cari își fac din aceasta o platformă politică. Este neîndoios că în parte a­­ceastă explicație este justificată. Intr’o lume fără șomaj, în care rentabilitatea producției atât in­dustrială cât și agricolă ar fi în­destulătoare pentru a satisface cerințele tuturor categoriilor so­ciale, curentele cari astă­zi sgu­­due lumea veche din temelii ar avea prea puțini sorți de isbândă. Este însă ceva mai mult în miș­cările de astă­zi decât o simplă reacție față de condițiile nespus de grele în cari trăim. Sub imbol­dul crizei și a efectelor ei dure­roase, massa ia cunoștință de pro­pria sa importanță și tinde ca, în­lăturând pe aceia cari vorbesc în numele ei, să decidă singură asu­pra propriului său destin. In ce condiții aceasta va avea loc, ră­mâne pentru noi cari nu ne­ aflăm decât în pragul evoluției, un mis­ter de nepătruns. Nu este prea mult un secol pentru a desăvârși procesul de adaptare a instituții­lor sociale la noile condiții de existență cari se oferă lumei. Se­colul trecut a dat masselor liber­tățile politice. Opera veacului al XX-lea va consta în a găsi solu­ția laturei economice a problemei puse pentru întâia dată la 1789. Dacă trecem acum la mișcarea­ pentru preponderența elementului românesc în toate ramurile vieței sociale, — mișcare ce își preci­zează pe zi ce trece cu mai mul­tă putere revendicările sale, — observăm că ea se manifestă în condiții deosebite de acelea sub cari se prezintă în alte țări. Este de o importanță promordială, •— credem noi, — de a determina în mod exact aspectele specific ro­mânești sub cari se pune proble­ma în țara noastră și de a înlă­tura tot ce ar putea contribui să o altereze, să-i dea un aspect străin de ființa sa reală. In primul rând trebuie afirmat, și afirmarea trebue repetată pâ­nă la sațietate, că o mișcare na­ționalistă în țara noastră nu ia ființă și nu poate purcede din­­tr’o ură de rassă, dintr’o preo­cupare rassistă oarecare. Poporul românesc a fost așezat de desti­nul său într'o regiune a Europei pe unde s’au scurs necontenit tot soiul de neamuri străine de toa­te semințiile posibile: germani, slavi, popoare turanice venite de prin fândurile Asiei, tătari, turci, greci, evrei, — ba chiar și negri, „arapi" cum le zice poporul, — aduși pe aci de armatele Sulta­nului. Nu este rasă omenească, — în afară de acelea de cari ne despart pustietăți de apă sau de nisip, — ai cărei reprezentanți să nu fi călcat pe plaiurile acestei țări, fie căutând refugiu care le-a fost acordat neprecupețit de lo­calnici, fie încercând să-și întin­dă dominația lor asupra unor pă­mânturi cari au fost necontenit râvnite pentru fertilitatea lor. In aceste condiții, — luând contact cu toate semințiile pământului, cari au venit la el uneori ca prie­teni dar mai ales ca neprieteni, — este lucru firesc ca Românul să ignoreze exclusivismul de ras­să, să fie unicul poate care să nu exalteze calitățile rassei din care face parte. De aceea este o nedreptate strigătoare care se comite atunci când cele mai ne­însemnate reacțiuni față de o îm­pilare îndelungată sunt calificate drept intoleranță, rassism, xeno­fobie, etc. Niciodată în cursul dureroasei sale istorii, neamul românesc n’a căutat să asuprească seminții străine în vre-un fel oarecare. Imperialismul poporului nostru a strălucit întotdeauna prin absen­ță în orice domeniu al vieței pu­blice. Nu noi am impus felul no­stru de a vedea popoarelor stră­ine ci acestea ne-au impus în mod constant felul lor de a vedea și adesea chiar mai mult decât atâ­ta. Idealul nostru nu s’a întins niciodată, nici chiar în imaginație, dincolo de limitele unde se află statornicite de veacuri masse com­pacte de români. Tot ce am ce­rut și am sperat atâta amar de ani a fost să trăim liberi în cu­prinsul granițelor firești ale nea­mului nostru. Dar se pare că a­­ceastă nevoe elementară de exis­tență este­ o prea mare pretenție de­oarece am avut să suferim do­minația străină cea mai absolută pe care, ca și cum împilarea n’ar fi fost suficientă, — se altoiră stă­pâniri secundare (precum fură domniile fanariote, excrescențe ale dominației turcești) cari au avut urmări mai nefaste decât­ în­­săș domninația principal. Un lucru interesant de sem­nalat și care învederează fără pu­tință de negare toleranța fără de margini a poporului nostru este împrejurarea că cele câte­va miș­cări de massă cari se întâlnesc în istoria neamului românesc de din­coace și de dincolo de Carpați nu se produc decât în ultimul mo­ment posibil, după ce un fond ne­sfârșit de îngăduință și de răb­dare a fost epuizat. Expresia ti­pic românească: .,a ajuns cuțitul la os”, arată că Românul suferă ca cuțitul să-i străpungă carnea și nu reacționează decât, atunci când amenință să-i curme viața. Uneori se întâmplă chiar ca reac­ția să se producă atunci când de la sine, în mod firesc, apăsarea ar fi luat sfârșit. Cronicele neamului românesc sunt mărturie vie de răbdarea fă­ră de precedent a locuitorilor a­­cestor pământuri. Din când în când, cronicarul își exprimă nă­duful prin ieșiri menite să-i ușu­reze puțin sufletul de amărăciu­nea asuprirei. Astfel, Nicolae Cos­tul logofătul zice: — după ce a povestit pățaniile lui Antioh Vo­dă Cantemir la fortificarea Ti­­ghinei: „Că Turcului să-i dai bani și să-i scoți ochii". Iar Ion Neculce, vorbind despre domnia­ lui Dumitrașco Vodă Cantacuzino „Grec Țarigrădean de neamul lui”, nu se poate opri de a se exprima în chipul următor: „Așa socotesc eu cu firea mea aceasta proastă! Când a vrea Dumnezeu să facă să nu fie, rugină de fier, și Turci în Țarigrad să nu fie și lupii să nu mănânce oile în lu­me, atuncea poate nu vor fi nici Greci în Moldova și în Țara Muntenească; nici vor fi boeri, nici vor putea mânca aceste două țări cum le mănâncă... Focul îl stingi, apa o iezești și o abați pe altă parte, "vântul când bate te dai în lături într'un adăpost și te odihnești, soarele intră în no­uri, noaptea cu întunericul trece și se face iar lumină, iar la trec milă sau omenie sau dreptatea sau nevicleșug, nici unele de ace B nu sunt, sau frica lui Numai când nu poate Du^H­­­ dcă rău, se arată cu blanhețe iară inima și firea, tot­ cât ar putea, este să facă rău­tate”. Și trebue ținut seama că de când Neculcea scria aces­tea a trebuit să treacă mai mult de un secol până când să aibă loc revoluția lui Tudor Vladimi­­rescu care s­a propus în ultimul moment posibil. In minunata car­te a lui M­­ihai Giovanu,­­ adju­tantul slugerului­­ Tudor din Vla­dimir (carte tipărită în 1859 la tipografia C. I­. Rosetti) se a­­rată cât de adâncă a fost aser­virea Principatelor Române în mâinile fanarioților: „Când Dom­nii­­ Țărilor, Mitropoliții, Episco­pii, miniștrii, cârmuitorii, eforii școalelor, eforii tuturor așezămin­telor publice, divanurile, clerul, toate ramurile administrațiilor, până și cei mai mici și mai de pe urmă funcționari ai țării erau Greci, apoi nu ești în drept a zice că Grecia se strămutase în România și că Românilor nu le mai rămăsese nici un drept în patria lor?“. Din aceste puține citate, — la cari s’ar­ putea adăuga altele ne­spus de multe, — reiese clar că a vorbi de intoleranță în ce priveș­te poporul român este cu desă­vârșire fals și injust. Românul a primit în țara sa pe oricine fără deosebire de rasă și de religie și nu a cerut decât un singur lucru : să nu i se primejduiască propria sa existență. Spiritul de extremă toleranță de care a fost și este a­­nim­at acest popor își are părțile sale păgubitoare, în primul rând prin faptul că l-a lipsit de acel „dinamism” atât de necesar în special în zilele noastre. Apoi, lăsând problema nerezolvată atâ­ta vreme, el este silit de împreju­rări să-i găsească o soluție în mo­mentul cel mai puțin favorabil. Românul nu a fost și nu este xenofob. Dacă astă­zi el se „miș­că", aceasta este o probă eviden­tă că se află pus în fața unei pro­bleme vitale, care hotărăște de existența însăș a hațiunei din care face parte. Se impune dar impe­rios tuturor factorilor responsa­bili ai acestei țări ca, fără a se ascunde în dosul unor calificări inepte ca rassism sau xenofobie și fără a pierde vremea cercetând oportunitatea unei intervenții, să pășească curajos și cât mai neîn­târziat la rezolvarea unei proble­me de o importanță primordială pentru prezentul și mai ales pen­tru viitorul acestui neam. Orice temporizare, — departe de a a­­duce o atenuare a suferințelor — nu va face decât să le exaspereze și să împingă poate la o recurge­re la violență. ANGELESCU N . N. G. „Turnul de fildeș Nu știu cine a fost marele ro­mân care a încetățenit la noi formula „turnului de fildeș”. In orice caz, formula aceasta circu­lă cu destulă sprinteneală de la cafenea la club și de aici în litera­tura de succes. Probabil că e o formulă cu multe virtuți retori­ce. „Țara piere și D-ta stai în­chis în turnul de fildeș!”; cam așa se strigă, probabil, în discu­țiile înflăcărat purtate pentru sal­varea Națiunii. Turnul de fildeș suferă însă cu prilejul revoluții­lor care vin și al revoluțiilor care se pregătesc. Turnul de fildeș re­prezintă atitudinea „intelectuali­lor”, atitudine lașă, trădătoare a intereselor sociale sau patriotice, atitudine dramatică și inutilă, ș. a. m. d. Turnul de fildeș este ma­rele obstacol al revoluței univer­sale. Revoluția nu poate începe din pricina „intelectualilor” care stau în turn și creiază diversiuni „spirituale”. Și alte câteva cu­vinte bine simțite. Mărturisesc foarte sincer că nu înțeleg ce are a face „turnul de fildeș” cu problemele agitate de câteva generații în România. Atitudinea „turnului de fildeș” poate fi bună sau rea, fertilă sau stearpă, eroică sau lașă — dar ca să poată fi ceva din toate a­­cestea trebuie ca mai întâi să e­­xiste. Dar, după cum poate con­trola oricine, ea nu există în Ro­mânia. Și nici nu a existat vreoda­tă, în afară de mediile călugă­rești. O tradiție a „turnului de fildeș” nu o avem, pentru că nu a început'o nimeni. Au existat, firește, singurateci, maniaci sau diletanți •—• care credeau că au un „turn” mai mult sau mai pu­țin autentic. Dar n’aveau nimic. Trăiau un vânt. De când există România mo­dernă, o imensă parte a energii­lor sale creatoare s’au concen­trat asupra unor obiective politi­ce sau sociale. Prima generație de „intelectuali”, adică pașoptiș­tii, au făcut politică. A doua ge­nerație —­ a Uniunii și a Războ­iului Independenții — au făcut tot politică și tot reforme sociale. A treia generație — de legătu­ră — ca și generațiile următoare (sămănătorismul, generația fron­tului, generația „Gândirii”), au făcut toate mai devreme sau mai târziu, politică simplă sau poli­tică socială. S’a crezut că gene­rația de după războiu, singura care nu avea un obiectiv politic de câștigat sau unul social de re­vendicat, va fi o generație a „turnului de fildeș”. Dimpotrivă. După un început majestuos și „spiritualist”, generația­­ tânără s’a înregimentat în luptele poli­tice. Nu mă interesează, acum, dacă a făcut bine sau rău, dacă și-a trădat misiunea sau și-a îm­­plinit’o. Fapt este că a așezat și ea acelaș imbold către acțiune imediată, socială și politică. Aproape totalitatea persona­lităților creiatore a României mo­derne, și-au consumat energia în politică. România a fost un stat creiat de „intelectuali ” și toate etapele prin care a trecut au fost soluționate de către „intelec­tuali”. Se mai poate, însă, vorbi de „turnul de fildeș” în aseme­nea condiții? Toate geniile vea­cului trecut au făcut cu pasiune politică: Heliade Rădulescu, Ko­­gălniceanu, Hasdeu, Eminescu, Titu Maiorescu. Profetismul cul­tural al d-lui Iorga s­a transfor­mat repede într'un profetism so­cial-politic, întreaga­­ Gândire în afară de Lucian Blaga, mili­tează pe poziții politice. Toți profesorii universitari de vază, toți profesorii universitari care au creiat o­­ școală , sunt și oa­meni politici de frunte: C Ră­­dulescu-Motru, I. Petrovici, D. Gusti, P. P. Negulescu, Nae Io­­nescu, etc. Observați că e vorba de profesori de Flozofie, adică de gânditori și savanți care, prin preocupările lor și structura lor mai departe de contingențele lup­­spirituală, ar trebui să se afle cât­telor politice. In afară de d. O­­vid Densușianu și D. Russo, nu cred că există astăzi profesor de vază în Universitatea din Bucu­rești care să nu facă, mai mult sau mai puțin pasionat, politică... Acestea sunt faptele­ îmbucu­rătoare sau triste, nu ne intere­sează, îmi amintesc melancolia cu care profesorul Longinescu e­­voca persoana d-rului Istrati. După ce îi înșiră însușirile prodi­gioase de om de știință și organi­zator, profesorul Longinescu­ 1w T ~ • daoga. ..S-a mancat și •*' 0l DO­' ^ po­litica...” „ 1. Nu cred că­­ asta *ara din lume în care se fi consumat a­­tâtea­­ cergii pe tarâmul politicii de partid. Fiecare om mare din țara aceasta a luat ,­atitudine , a ascultat de anumiți domni și a urât pe alții. La noi nici nu se poate vorbi de o ,,trădare a cle­ricilor”, căci nu avem ce trăda. Odată cu maturitatea, oamenii noștri de seamă încep a face po­litică. „Pentru binele țării’ . ..Pentru luminarea masselor . „Pentru ridicarea poporului”. Ași Vrea să aud de un mare savant român care nu e înscris în vreun partid politic, așa cum se întâm­plă lucrurile în alte țări europe­ne.Generație după generație, „in­telectualii” au fost totuși mai pu­țin respectați în conducerea par­tidelor politice. Titu Maiorescu făcea ce vrea­ și făcea bine. In zilele noastre, nu cred că profe­sorul Rădulescu-Motru are un cuvânt hotărâtor în partidul d-sa­le. Politica a încăput tot mai mult pe mâna „specialiștilor". Nici N. lorga, nici Rădulescu- Motru n’au putut creia o politică culturală, deși d. Iorga a fost chiar președinte de Consiliu. Asta dovedește cât de mult sunt ascultați. Asta, dovedește, mai a­­les, cât câștigă țara de pe­­ j­or­ sacrificiului lor, a teifși mi- Politica o faciorlectualir au nn-10nar,a­ Ja că „activează”. Nu pus nimeni întrebarea cât a pierdut România din cauza atâ­tor „sacrificii ? Ce energii colo­sale s’au cheltuit în van, ce per­sonalități cre­atoare s’au ratat pentru lupta politică? Și nu înțe­lege nimeni­ ce rol minor joacă „intelectualii” în grupările poli­tice de astăzi?... ...In loc, deci, de a plânge și înfiera pe „intelectualii” care stau­ în turnul de fildeș (care sunt, Domnule, să-i admir?!), ar fi mai bine să numărăm legiunea de savanți, de literați, de gândi­tori, măcinată zilnic în sterpe lup­te politice. Operația aceasta, însă, nu e dispus s­ă facă ni­meni. Și toată comedia turnului de fildeș e jucată pentru alte mo­tive decât cele aparente. Căci, să fim cinstiți, pe româ­nește a­sta în „turnul de fildeș” r­u înseamnă a duce o viață ex­­tra-temporală­­— ci pur și simplu a nu milita într’un anumit partid. Nu ești cu mine, ești deci în „tur­nul de fildeș”. Vii la mine, sal­vezi națiunea sau umanitatea su­ferindă... MIRCEA ELIADE ii In numărul viitor: Păcatele noastre, ale tuturor... Scrisoare deschisă d- eai C. A. Donescu de F. ADERCA1 I Duminică 31 Martie 1935----^ Regimul democrațic! Craiul e liber sa facă ce-i place P­loaie de b­iruri Intre eterna discuție a raporta­ , lui Skoda, intre acțiunea d-lui­­ Vaida și toate combinațiile de cu­­­­lise Care pasionează lumea noas­­­­tră politică, se strecoară cele mai­­ periculoase măsuri pentru vieața­­ economică. Nu e zi în care o nouă­­ taxă să nu fie aplicată, nu e zi în­­ care fiscalismul să nu se exercite • cu iritant zel asupra oamenilor is- a toviți de munca zilei. Și nimeni nu i protestează, nimeni nu se indig­nează, nimeni măcar nu discută. . Toți sunt prea ocupați de proble­­­­me de înaltă ideologie politică , pentru ca să se mai poată gândi la­­ soluțiile ce se încearcă să se dea , vieței mărunte. Când discuția este , atât de aprinsă în jurul cazului , Popovici, și atâtor alte cazuri, cu o aparență de moralitate publică și , cu nesfârșite substraturi politice,­­ cum o să se mai gândească cineva că taxele noui pe zahăr, de pildă, vor face imposibilă introducerea acestui alimen­t în masele mari ale populației nevoiașe? Se discută formule mereu noui de viață, alcătuesc programe de ,,stat țără­nesc", dar când e vorba să se a­­tingă cineva direct de soarta ță­ranului, nimeni nu se ridică să protesteze. Formule, câte vieți, so­luții concrete, niciuna. Ne face impresia că ne aflăm vi fața unui minister de contabili,­­ angajați, să realizeze un er­o­u în­­ bugetului. Păi­e cjht­a economică , momentul iși fie descătușată de­­ dȘfalir birurile ce-o înăbușă, să nu­­ știi ce taxe să mai invenți ca să-ți­­ asiguri pe hârtie un echilibru bu­­ «­getului? ! De ce nor­ii pricepând toți­­ oamenii ăștia cari au pretenția să­­ se numească guvernanți, că nu salvarea bugetului trebue să cau­­te, ci salvarea țării. Un buget e­­chilibrat cu un popor în mizerie, slab ideal politic. S'a numit zilele trecute o comi­sie foarte impozantă, care să stu­dieze reînvierea creditului. Cre­dem că și fără prea mulți savanți, un om de bun simț ar putea ve­dea că r­ei­no­ir­ea creditului nu se poate realiza când vii cu un bir nou, pe clădirile scutite de orice impozit printr’o lege anterioară. Ca să ai credit trebue să-ți ții an­gajamentele, în primul rând. Se­tea asta de bani a statului, ce se cară a fi potolită prin orice mij­loace, nu prea viere a creditului, îngăduie o reîn­. Nu începe bine o însuflețire a vieții economice, că vine imediat fiscul și taie elanul. Am căutat de multe ori să găsim o logică în toată acțiunea financiară a guver­nului. Dar ne-am convins că e singurul lucru ce nu-l preocupă. Nu vrei să se mai construiască în țară? Fiindcă ți se pare că sunt prea multe construcții? O absur­ditate. Dar în orice caz, un punct de vedere, încotro însă îndrepți nevoia cetățeanului de a-și plasa economiile? Unde faci drum bani­­lor? Așa, pur și simpliu, unii taxă ici, pui una dincolo, fără să o te gândești la efecte, nu se chia­­mă guvernare. Uinde-i programul de ansamblu al guvernului? A promite mereu ,­opera de refa­cere" a țării, și a realiza constant distrugerea tuturor începuturilor de naturală refacere, ni se pare periculos. E ușor să contezi me­reu pe calmul populației. Dar cal­mul acesta este și mai periculos. Nu doară că revolta ar isbucni la un moment dat puternică. Lip­sa de reacțiune a populației com­promite însuși viitorul României. Când cetățeanul scoate mereu plătește oricât i se cere, însem­și­nează că nici el nu-și dă seama de efectele grele ce le va avea de su­portat in viitor această continuă afundare în haos. Se pun biruri, se umflă bugetul, se sleiește capa­citatea de plată a contribuabililor. Și din această cursă amețitoare, în care cetățeanul e antrenat a­­proape cu voe bună (lipsa lui de reacțiune nu e egală cu accepta­rea?) se prăbușesc cu toții la un loc. Iată pericolul acestui fiscalism necontrolat și aplicat fără nici o rațiune. Iată unde ne poate duce această ploaie neisprăvită de bi­ruri. Taxe și iar taxe. Dar, mă rog, pentru ce? Ce să se realizeze r>*­ele?­­.1 cicole S’au pus taxe pe.atural, prețu­­de consumat. Dar pe noi nu asta file & a. Ne vine să râdem de co­pilăroasa atitudine a guvernului în fața acestui fenomen. In loc să-și dea seama, că el a provocat, prin taxele ce le-a aplicat, o ur­care a prețurilor, se revoltă. Și decretează prețuri maximale. Mă­sură de diletanți politici. Fiindcă niște oameni cu oarecare pregă­tire în materie economică ar ști că nici eri și niciodată prețurile ma­ximale n’au dat vreun rezultat. Partea tristă e însă că se merge mai departe. Se încearcă o diri­gație severă a prețurilor. înțele­geți, comisii, agenți, poliție. Adi­că bani cheltuiți zadarnic. Pui taxe care sporesc prețurile și le folosești ca să te poți lupta să menții prețurile scăzute. Să ne mai mirăm atunci de ce nimic du­rabil nu se face în țara aceasta? Să ne mai întrebăm de ce nici o operă serioasă nu se începe? Cu cine? Cum? niște oameni cari n’au cel mai elementar bun simț, (sau bună­voință să înțeleagă lucru­rile), să ne inspire încredere pen­tru marile realizări ce le tot trâm­bițează? Haida de! Răbdare, ră­mâne! Răbdare și... plătește, că de-aia ești cetățean la tine acasă. C­A. DONESCU­

Next