Vremea, ianuarie-iunie 1935 (Anul 8, nr. 369-394)

1935-05-12 / nr. 387

10-Duminică 12 Mai 1935 I­­n­ buns­a d­e sită dată In momentul in care edilii Ca­pitalei răscolind trecutul îl pun in contrast imediat cu prezentul:­ se cuvine să cercetăm și noi viața sufletească a plebei și să urmăm linia ei de evoluție in­­ legătură cu profesorii cari au orientat-o. Con­­frutarea a două epoci vădește prin ea însăși, cu putere și fără multe explicații, sensul progresu­lui realizat. Dar pe lângă înțele­sul ei istoric și folosul ei didactic, această confruntare satisface și cele mai delicate nevoi ale sufle­tului de a se simți readus, pentru o clipă, in lumile patriarhale dela­pidate de timp. Luna Bucureștilor înseamnă­­ în­vățare, reim­atare, amintire și re­culegere. Dar trecutul nu trebue reînviat numai în contururi, in o­biceiuri, în pitoresc și în atmosfe­­ră: memoria noastră trebue să re­construiască și să înfiripeze cu pio­șenia necesară și pe acele perso­nalități dispărute, care la timpul lor, au stăpânit, influențat și de­terminat m­assele populare să creadă, să lupte și să creeze. Mulțimea nu poate trăi fără credință și fără profeți. In ultimul veac profeții au fost marii oratori, cari câteodată au predicat și au menținut un stare de vibrație dia­pazonul sufletesc al mulțimii pu­ruri însetată de schimbările în mai bine ale soartei obștești-Ar fi nedrept să spunem că nu­mai cetățenii de azi ai Capitalei trec prin vremuri de covârșitoare restriște. Fiecare epocă și-a avut motivele ei de chinuitoare desnă­­dejde. In asemenea momente mu­­țimea s’a îngrămădit și mai mult in fața tribunei ca să asculte răs­punsul la întrebarea eternă : —■ „Ce-i de făcut? E întrebarea care a creat însăși civilizația. Și acestei întrebări, care se re­naște ca respirația pe buzele mul­­țimei, i-au răspuns, rând pe rând: Niculae lonescu, Al. Lahovary, Niculae Fleva, Tache Ionescu, G­­­alade, Barbu Delavrancea, Nicu Filipescu și atâți alții. Și nu a fost numai un meșteșug artistic, pute­re retorică și grije de efecte în glasul lor. De atâtea ori verbul lor vijelios s-a luptat cu furtuna care alungă norii, spre a lăsa apoi să plutească peste suflete numai se­m­nul unui cer încălzit de soarele nădejdei. Capitala nu a fost ingrată cu marii mânuitori ai verbului care știau s'o câștige, iar faimoșii „tri­buni" ai Capitalei au fost adesea și conducători ai Statului. Cine nu­-și aduce­ aminte de Fleva, ido­lul mulțimei, care țâra după el va­lul entuziasmului popular, Fleva pe care locuitorii Capitalei l-au scos din Văcărești ca să-l poarte in triumf pe străzile orașului? În­totdeauna verbul a avut o trecere fară de seamăn. Și rând pe rând Bucureștenii au râs, au plâns, au protestat și au purtat în triumf pe acești regi ai elocinței. Au știut să răsplătească talentul cu o nemă­surată dărnicie. Capitala de odinioară ne aduce aminte și pe cei doi rivali ireduc­tibili care câștigau, cu schimbul, fervoarea populară: Tache Ior­es­­cu și Nicu Filipescu. Tache Io­­nescu cu formidabila lui volubili­tate, viu, febril, vibrant, mânuind toate resursele oratoriei cu o dex­teritate de fachir al cuvântului. A­­vea o vec’ă drăcească, o frază în­aripată, un elan susținut și cu pu­terea lui de seducție învăluia până și pe sceptici. Liniile mari ale gân­­direi și bogăția expresiilor sale fermecau poporul captivat de ar­monia perfectă a sonatei verbale. Nicu Filipescu venea să contes­te pe acest Șloim cu aere de Ce­zar, și încet­ca să dărâme idolul, cu glasul lui aspru, tăios, nervos și stăpânit de impulsiunea marilor ceri­nțe care i-au călăuzit viața. Filipescu era dur, violent, cu for­mule bătute în medalii, judecător neîmblânzit al păcatului, ireducti­bil și fanatic. El cucerea prințr o elocvență nefardată și părea­­ un suflet încărcat de durere care se mărturisește um,­ su­flet de frate. Discursurile lui erau o spovedanie făcută in public. Aplaudați au fost și unul și al­tul de aceeași obște a Capitalei prinsă în mrejele stăpânei ma­gice : ,,Elocință, tu, eternă regină a lumii!“, cum spune un vers din ,,Hecuba" lui Euripide-Și nu e de mirare să vezi pe a­ceeași cetățeni iubitori ai frumo­sului, ascultând pe toți tribunii, ori cari erau taberele în care aceș­tia se găseau, sau din care pleca­se. G. Palade care vorbea cu su­fletul, cu toate fibrele ființei lui, cu­ inima aceea care s’a sfărâmat in timpul vorbitei. Glasul lui era atât de puternic și rostea cuvinte­le cu atâta căldură, încât, Palade vorbind in grădina publică din Bârlad, căzu mort după ce rosti­se vorbele : „acest­­ drapel...“. E­xistă oare pentru un orator vre­o moarte mai frumoasă ? Barbu Delavrancea cu glasul lui de foc, răscolea străfundul sentimentelor omenești, încălzin­­du-le până la aprindere și ridicând entuziasmul mulțimei până la în­­nălțimi nebănuite. Era impetuos, zguduitor, sculpta prin gesturi imaginile, avea reflecțiuni de voce și intonări care cutremurau audi­torul. Delavrancea înălța poporul și-l apropia de el, prin magia cu­vântului, ca într’o caldă și frene­tică îmbrățișare. Erau momente când ar fi putut să-l împingă la revoltă și chiar la rebeliune dacă nu și-ar fi adus aminte că figu­ra, din păcate, intr'un partid ,,de ordine" . Toți și-au meritat numele de tribuni. Pe toți poporul Capitalei i-a ridicat pe soclu, în eterna ne­voie a mulțimei de a crea idoli la care să se închine. Astăzi când Primăria modernă arată unele aspecte ale Bucureș­tilor de altă dată, se cuvine să vedem și unul din vechile aspec­te ale sufletului Capitalei. Multe a pătimit mulțimea de pe urma lor, dar cultul tribunilor nu a fost părăsit o secundă de popo­rul cucernic devotat elocinței. De câte ori s a strigat: ,,la Palat, la Palat , și mulțimea luându-se du­pă marele tribun, a trebuit să se risipească sub ploaia de apă rece svârlită de pompieri. Aceștia stin­geau flacăra aprinsă de tribuni. De câte ori această mulțime a fost primită cu loviturile vanei de bou mânuită de polițiști, de câte ori nu a fost șarjată de cavalerie,­­ toate acestea­­ au împiedicat-o să-și revendice idolii și să-i ur­meze din sală de întrunire in sală de întrunire-Semănătorii de speranțe și de iluzii, acești artiști ai cuvântului au avut un rol hotărâtor în educația politică a cetățenilor. Poporul a făcut o școală care sa pregătit pentru viața civică și nenumărate generații de tineri s­au format la cursurile publice ale maeștrilor cu­vântului. Acești mari polarizatori ai curentelor de opinie, dacă nu­ avea decât meritul că au pregătit starea de spirit antemergătoare războiului unității naționale, și încă ar trebui să fie evocați în cli­pa în care confruntăm trecutul cu prezentul. Revăd mulțimea care-i ascultă, cu ochii în ochii lor, sorbindu-le cuvântul, înfiorată de emoții gata să-i urmeze în clipa in care vorbi­torul el însuși contopindu-se cu sala forma un mare, avântat și inspirat suflet colectiv. Pomenindu-i astăzi trebue să nu uităm că și ei au construit, nu numai orașe, dar însăși Țara. Am vorbit numai de cei mai re­prezentativi tribuni ai poporului, pe cei din a căror strălucire tră­­ește și astăzi cultul verbului. N'am­ spus nimic despre oratorii în viață al căror rol și putere e tot atât de mare ca și rolul celor din trecut. Ei continuă opera tri­bunilor dispăruți pentru că mul­țimea trebue să nădăjduiască și să creadă pentru a putea participa la eternă operă de creație și de refa­cere a destinelor ei. Un discurs frumos rezumă în fraze lapidare aspirațiile nedeslu­șite ale unui neam, biciuiește re­lele, înlătură piedicile, spulberă ezitările, electrizează sufletele, în­cordează energiile și, ca dâza unui fulger, arată drumul luminos al măntuirei. La toate popoarele și sub toate formele, tribunii mas­­selor au repetat perseverența o­­ratorului roman care desvoltând în toate chipurile și pe toate tonu­rile ideia că trebue distrusă Car­­tagina — cense­o Carthaginem de­­lendam esse — a ridicat pentru luptă două continente și a schim­bat fața istoriei. Biblia spune că înaintea operei Creatorului Divin, la început a fost cuvântul. Și astăzi, înaintea oricărei opere de creațiune ome­nească, pentru a o lămuri și a o determina, este necesar tot cuvân­tul ! Mens agitat molem! I. VAL]AN Argument... tare Vaporul cu care a venit în țară domnitorul Carol VREMEA Sântei! RSI IPISim maniere Siams ««fopflitisme? N. IORGA — Prin funcțiune și prin afec­țiune. — Din congres de studenți ve­nind din Iași, mi-a părut o lume. Pe vremea aceia erau și Bucureș­­teni. Acuma nu există decât pa­sageri, chiriași și vagabonzi. DR. ANGELESCU­ ­— Nu sunt bucureștean de origi­ne, sunt bucureștean prin faptul că locuesc în București dela 1897, prin urmare de 38 de ani. "— Primul meu contact cu Bucu­reștii a fost în anul 1884. Conserv de atunci o amintire foarte vagă. Am o amintire mult mai precisă din anul 1887—88, când am făcut primul an al Facultății de Medi­cină din București, Mi-aduc foar­te bine aminte nu numai de sta­rea Bucureștilor de atunci, dar și de evenimentele petrecute în acel timp, evenimente de importanță capitală din punct de vedere al istoriei politice românești. Bucureștii erau pe acea vreme un mare sat, cu strade foarte pu­ține pavate ,case m­ici­­ fără pers­pective, fără piețe, fără bulevar­de și aproape fără grădini. Nu exista decât Bd. care se 'n­­tindea de la Cișmigiu și până la statuia Ion Brătianu în jos și in sus de acest bulevard strade strâmte, intortochiate în toate di­recțiile iar în partea de jos o mul­țime de băltoace intre str. Berzei și actualul bulevard. Sos. Kiseleff cu începere de la Monetăria Statului nu mai avea nici o clădire de o parte și de alta. Circulația în afară de trăsurile muscalilor foarte elegante din Piața Palatului și de trăsurile de piață, se făcea prin 2, 3 tramvaie cu câte un cal, din care unul mer­gea până la Opler sus, iar celă­lalt până la gară cu întrerupere în Piața Matache Măcelarul unde erai obligat să te dai jos din tram­vaiul cu 2 cai ca să te urci in tramvaiul cu un cal să te duci la Gară. Existau încă la acea epocă rămășițele Turnului Colțea în fața vechiului spital Colțea, care a fost apoi doborit când sa croit B­ dul din Piața spitalului și sa făcut clădirea noului spital. Liceele gimnaziile din București erau clă­di­diri dărăpănate, iar ministerele u­­neori două câte două, la un loc. Consiliul de miniștri și Minist. de Interne amândouă în localul ac­tualului Minist­ de Interne din str. Dionisie unde este actualmente căminul Spiru Claret. Minist. de Domenii pe calea Victoriei unde este Minist. de Fi­nanțe. Clădirea Minist. de Lucrări Publice nu exista nici clădirea Ministerului de Domenii. Toate facultățile erau în ve­chea Universitate pe care am cu­noscut-o cu toții. Nu exista nici una din clădirile în care sunt as­tăzi adăpostite: Inst. Cantacuzino, Inst. Bacteorologic și altele. Palatul se rezuma la aripa stângă care există și astăzi. Par­tea din fund arsă nu exista. La această epocă 1888 s'au pe­trecut în București evenimente po­litice importante. Opoziția Unită lupta contra lui Ion Brătianu și Partidului Liberal care fusese la guvern 12 ani. Am asistat la toa­te aceste evenimente, la întrunirile de la Orfeu, la întoarcerea lui Panu din străinătate după ce fusese condamnat și alegerea lui ca de­putat. Am fost la banchetul pe care comercianții l-au dat lui Ion Brătianu la Teatrul Național. Toți acei cari au asistat in de­cursul ultimilor vremuri la trans­formarea Bucureștilor și la lucră­rile lui edilitare au putut constata avântul extraordinar pe care acest oraș l-a luat într-un timp așa de scurt, ca dintrun mare sat orien­tal sa se transforme în Capitala de astăzi menită să ocupe un loc însemnat atât din punct de vede­re edilitar cât și din punct de ve­dere al unui centru d­e înaltă cul­tură și d­e civilizație " : ; zec? fi net al Europei. GR. L. TRATICU-IAȘI — Prin adopțiune. Sunt născut în județul Iași. Am învățat acolo. — Când am terminat școala co­mercială din Iași am venit cu ,,re­­comandațiuni“ pentru a fi numit funcționar la Banca Națională. Am fost numit provizoriu la su­cursala Iași pe timp de 3 luni cu o sută (100) lei luna! La București am locuit întâi la un mare hotel plătind un leu pe noapte. Masa la amiazi mi-am luat'o la ospătăria populară plă­tind 65 — șaizeci și cinci de bani! Nu uit! Ce bine ar fi ca nimeni să nu uite acest prim contact. T. TEO!SORESCU-3!?ANI5Tc — Sunt bucureștean... provizoriu Am fost provincial și aștept să zi­­jung pensionar, ca să redevin pro­vincial. — 1906, cu prilejul Expoziției. Prima impresie: o formidabilă în­ghesuială, miros de mititei, zgo­mot inutil... ...Adică aceleași impresii,­ pe care le am și astăzi ,după vreo 16 ani de viață bucureșteană. București, centru viril Nu ne interesează prea mult ceia ce se întâmplă astăzi în acest București plin de păcate și into­xicat de entuziasme ca orice alt mare oraș. Ne interesează în pri­mul rând semnificația sa istorică. Semnificație pe care nu i-o dă e­­venimentul cotidian, seria neîntre­ruptă de bătălii electorale și mat­­churi politice — ci funcțiunea sa spirituală, creiatoare de valori cen­trale, răsturnătoare de mituri im­provizate și de idoli falși. Bucu­­reștiul este în primul rând Capi­tala României Mari, dar este și capitala Munteniei. Mitul fundă­rii sale s-a creiat în jurul unui cioban muntean, bărbat vrednic de drumuri vaste, purtându-și tur­mele din Carpați în bălțile Du­nării. Oraș clădit sub semnul u­­nui cioban — Bucureștiul a fost menit să orienteze și să rească. Spațiul, drumurile, păsto­alele — iată „rădăcinile“ orașului lui Bucur. Forțele creiatoare apar și răzbesc din toate unghiurile țării. Iar Bucureștiul păstrează postul de comandă, de ordonare și de verificare a tuturor acestor valori. Nu este un merit ,acesta­ este un destin. Bucureștiul poate și trebuie să fie un centru reprezentativ al băr­băției românești, cu toate aparen­tele sale frivolități, și oboseli, și fracturări. Este vorba de o bărbă­ție reală, nu stimulată. Bărbăție — adică rezistență împotriva dez­nădejdilor, a umilințelor, a înfrân­gerilor; rezistență împotriva exce­sului de sentimentalism moldove­nesc, împotriva nostalgiei, a scep­ticismului, a fanatismului. Bărbă­ție — adică deplina conștiință a propriilor sale puteri; tărie nefal­sificată și nestimulată. De aici, din Bucureștiul însân­gerat și Intoxicat, trebuie să ira­dieze încrederea oarbă în desti­nele rasei noastre. Pentru că nu­mai aici, într’un oraș „cosmopo­lit“, bătut de toate vânturile cul­turilor streine , se poate verifica resursele rasei noastre. E ușor să rămâi „român“ în Bucegi sau in­­tr’un oraș patriarhal. E ușor să rămâi român într’un post înaintat de frontieră, când simpla prezență a streinilor din jurul tău te ajută să-ți păstrezi firea, să-ți exalți românitatea- Dar cât e de greu să rămâi român — fără a deveni fiară sau șovin — în București, unde tăriile culturilor streine se văd la lucru, unde atâtea farmece și raiuri te îndeamnă să-ți ieși din „fire“! Aici se verifică bărbăția nea­mului nostru ,aici între vânturi, unde ispitele sunt legiune, unde bibliotecile cu valori europene se pot fertiliza sau ucide. Ce nătă­rău semidoct a vorbit de primej­dia „influențelor“? Oare Goethe­n a fost fertilizat de clasicismul francez greco-latin, de Shakes­peare și de Petrarca? Oare Rabe­lais n’a înghițit o bibliotecă în­treagă de „influențe“? Ce geniu al literaturii universale nu și-a ve­rificat mai întâi putrea de creiație prin „influențele“ streine? Când vorbesc de bărbăția Bu­­cureștiului, mă gândesc la posibi­litățile sale de „influențări“ strei­ne. Cu cât se va cosmopoliz­a mai mult — cu atât Bucureștiul va servi mai sincer românismul­ (Fi­rește vorbesc numai din punct de vedere cultural). Pentru că numai un mediu plin de influen­țe streine poate verifica resursele de cre­ație ale rasei noastre. Toți marii noștri creiatori, dar absolut toți, s’au svârlit cu o sălbatecă poftă asupra valorilor străine, ca să le asimileze, ca să le încerce tă­ria în economia spirituală româ­nească pe care voiau s’o instau­reze. Oare Eminescu, Hasdeu, Ko­gălniceanu, Cantemir, Vasile Pâr­­van, — s’au temut ei de infuențe, de valori streine, de „cosm­opoli­­­sm“? Au fost oamenii cei mai erudiți ,cei mai înfometați de cărți streine pe care i-a avut vreodată țara românească. Și tocmai pen­tru că nu s’au ferit de ..contactul“ și de alimentul culturilor streine, tocmai de aceia sunt atât de „ro­mâni’ ‘în opera lor. A fi român nu înseamnă a fugi de luptă, a fugi de banchete spi­rituale. Omul care-și simte orga­nismul zdravăn, nu îi e teamă de mâncare. Numai bolnavii de sto­mac păstrează regim. Tăria Bu­cureștiului constă tocmai în aceas­tă punere față în fată a resurse­lor românești și a valorilor strei­ne. Este un banchet la care e in­vitată toată lumea. Cine rezistă, bine, cine nu, se intoxică și piere. Ca și alcoolul, cultura este un mij­loc de selecție. Un român slab va sucomba după câțiva ani de Uni­versitate; un român zdravăn va ră­mâne sub semnul lui Bucur, chiar după ce va sfârși o bibliotecă în­treagă. Bucureștiul are această misiune de a asimila și configura, de a elimina toxinele și de a suprima pe impotenți. Nu vă uitați că atâ­ția oameni sterpi și netrebnici urcă pe scara măririlor. Nu acesta este criteriul Bucureștiului, al o­­rașului care mai mult decât ori­care alt oraș românesc poate a­­vea comanda spațiului. Ceia ce se întâmplă în zilele noaste este un accident, o imbecilitate politică așa cum sunt multe altele. Nu vă lăsați păcăliți de zvon­ul cafenelei și al anticamerelor politice. Căci nu acesta este adevăratul Bucu­rești, orașul țăriilor m­untene. Funcțiunea Bucureștiului rămâne intactă, chiar dacă noi nu o ve­dem, întunecați de evenimente. Bucureștiul e menit să ne veri­fice posibilitățile de cre­ație, de configurare ,de afirmare spiritua­lă. N­ putem urî, îl putem disprețui, îl putem compătimi. El își păs­trează funcțiunea, orice am cre­de noi sau urmașii noștri despre el. Pentru simplul motiv că Bucu­­reștiul a fost ales, de un păstor cunoscător al semnelor, să fie „Centrul”. Și aici, unde se dau atâtea bătălii, vom afla într’o zi cine putem fi noi. MIRCEA ELIADE

Next