Vremea, ianuarie-iunie 1935 (Anul 8, nr. 369-394)
1935-05-12 / nr. 387
10-Duminică 12 Mai 1935 In bunsa de sită dată In momentul in care edilii Capitalei răscolind trecutul îl pun in contrast imediat cu prezentul: se cuvine să cercetăm și noi viața sufletească a plebei și să urmăm linia ei de evoluție in legătură cu profesorii cari au orientat-o. Confrutarea a două epoci vădește prin ea însăși, cu putere și fără multe explicații, sensul progresului realizat. Dar pe lângă înțelesul ei istoric și folosul ei didactic, această confruntare satisface și cele mai delicate nevoi ale sufletului de a se simți readus, pentru o clipă, in lumile patriarhale delapidate de timp. Luna Bucureștilor înseamnă învățare, reimatare, amintire și reculegere. Dar trecutul nu trebue reînviat numai în contururi, in obiceiuri, în pitoresc și în atmosferă: memoria noastră trebue să reconstruiască și să înfiripeze cu pioșenia necesară și pe acele personalități dispărute, care la timpul lor, au stăpânit, influențat și determinat massele populare să creadă, să lupte și să creeze. Mulțimea nu poate trăi fără credință și fără profeți. In ultimul veac profeții au fost marii oratori, cari câteodată au predicat și au menținut un stare de vibrație diapazonul sufletesc al mulțimii pururi însetată de schimbările în mai bine ale soartei obștești-Ar fi nedrept să spunem că numai cetățenii de azi ai Capitalei trec prin vremuri de covârșitoare restriște. Fiecare epocă și-a avut motivele ei de chinuitoare desnădejde. In asemenea momente muțimea s’a îngrămădit și mai mult in fața tribunei ca să asculte răspunsul la întrebarea eternă : —■ „Ce-i de făcut? E întrebarea care a creat însăși civilizația. Și acestei întrebări, care se renaște ca respirația pe buzele mulțimei, i-au răspuns, rând pe rând: Niculae lonescu, Al. Lahovary, Niculae Fleva, Tache Ionescu, Galade, Barbu Delavrancea, Nicu Filipescu și atâți alții. Și nu a fost numai un meșteșug artistic, putere retorică și grije de efecte în glasul lor. De atâtea ori verbul lor vijelios s-a luptat cu furtuna care alungă norii, spre a lăsa apoi să plutească peste suflete numai semnul unui cer încălzit de soarele nădejdei. Capitala nu a fost ingrată cu marii mânuitori ai verbului care știau s'o câștige, iar faimoșii „tribuni" ai Capitalei au fost adesea și conducători ai Statului. Cine nu-și aduce aminte de Fleva, idolul mulțimei, care țâra după el valul entuziasmului popular, Fleva pe care locuitorii Capitalei l-au scos din Văcărești ca să-l poarte in triumf pe străzile orașului? Întotdeauna verbul a avut o trecere fară de seamăn. Și rând pe rând Bucureștenii au râs, au plâns, au protestat și au purtat în triumf pe acești regi ai elocinței. Au știut să răsplătească talentul cu o nemăsurată dărnicie. Capitala de odinioară ne aduce aminte și pe cei doi rivali ireductibili care câștigau, cu schimbul, fervoarea populară: Tache Iorescu și Nicu Filipescu. Tache Ionescu cu formidabila lui volubilitate, viu, febril, vibrant, mânuind toate resursele oratoriei cu o dexteritate de fachir al cuvântului. Avea o vec’ă drăcească, o frază înaripată, un elan susținut și cu puterea lui de seducție învăluia până și pe sceptici. Liniile mari ale gândirei și bogăția expresiilor sale fermecau poporul captivat de armonia perfectă a sonatei verbale. Nicu Filipescu venea să conteste pe acest Șloim cu aere de Cezar, și încetca să dărâme idolul, cu glasul lui aspru, tăios, nervos și stăpânit de impulsiunea marilor cerințe care i-au călăuzit viața. Filipescu era dur, violent, cu formule bătute în medalii, judecător neîmblânzit al păcatului, ireductibil și fanatic. El cucerea prințr o elocvență nefardată și părea un suflet încărcat de durere care se mărturisește um, suflet de frate. Discursurile lui erau o spovedanie făcută in public. Aplaudați au fost și unul și altul de aceeași obște a Capitalei prinsă în mrejele stăpânei magice : ,,Elocință, tu, eternă regină a lumii!“, cum spune un vers din ,,Hecuba" lui Euripide-Și nu e de mirare să vezi pe aceeași cetățeni iubitori ai frumosului, ascultând pe toți tribunii, ori cari erau taberele în care aceștia se găseau, sau din care plecase. G. Palade care vorbea cu sufletul, cu toate fibrele ființei lui, cu inima aceea care s’a sfărâmat in timpul vorbitei. Glasul lui era atât de puternic și rostea cuvintele cu atâta căldură, încât, Palade vorbind in grădina publică din Bârlad, căzu mort după ce rostise vorbele : „acest drapel...“. Există oare pentru un orator vreo moarte mai frumoasă ? Barbu Delavrancea cu glasul lui de foc, răscolea străfundul sentimentelor omenești, încălzindu-le până la aprindere și ridicând entuziasmul mulțimei până la înnălțimi nebănuite. Era impetuos, zguduitor, sculpta prin gesturi imaginile, avea reflecțiuni de voce și intonări care cutremurau auditorul. Delavrancea înălța poporul și-l apropia de el, prin magia cuvântului, ca într’o caldă și frenetică îmbrățișare. Erau momente când ar fi putut să-l împingă la revoltă și chiar la rebeliune dacă nu și-ar fi adus aminte că figura, din păcate, intr'un partid ,,de ordine" . Toți și-au meritat numele de tribuni. Pe toți poporul Capitalei i-a ridicat pe soclu, în eterna nevoie a mulțimei de a crea idoli la care să se închine. Astăzi când Primăria modernă arată unele aspecte ale Bucureștilor de altă dată, se cuvine să vedem și unul din vechile aspecte ale sufletului Capitalei. Multe a pătimit mulțimea de pe urma lor, dar cultul tribunilor nu a fost părăsit o secundă de poporul cucernic devotat elocinței. De câte ori s a strigat: ,,la Palat, la Palat , și mulțimea luându-se după marele tribun, a trebuit să se risipească sub ploaia de apă rece svârlită de pompieri. Aceștia stingeau flacăra aprinsă de tribuni. De câte ori această mulțime a fost primită cu loviturile vanei de bou mânuită de polițiști, de câte ori nu a fost șarjată de cavalerie, toate acestea au împiedicat-o să-și revendice idolii și să-i urmeze din sală de întrunire in sală de întrunire-Semănătorii de speranțe și de iluzii, acești artiști ai cuvântului au avut un rol hotărâtor în educația politică a cetățenilor. Poporul a făcut o școală care sa pregătit pentru viața civică și nenumărate generații de tineri sau format la cursurile publice ale maeștrilor cuvântului. Acești mari polarizatori ai curentelor de opinie, dacă nu avea decât meritul că au pregătit starea de spirit antemergătoare războiului unității naționale, și încă ar trebui să fie evocați în clipa în care confruntăm trecutul cu prezentul. Revăd mulțimea care-i ascultă, cu ochii în ochii lor, sorbindu-le cuvântul, înfiorată de emoții gata să-i urmeze în clipa in care vorbitorul el însuși contopindu-se cu sala forma un mare, avântat și inspirat suflet colectiv. Pomenindu-i astăzi trebue să nu uităm că și ei au construit, nu numai orașe, dar însăși Țara. Am vorbit numai de cei mai reprezentativi tribuni ai poporului, pe cei din a căror strălucire trăește și astăzi cultul verbului. N'am spus nimic despre oratorii în viață al căror rol și putere e tot atât de mare ca și rolul celor din trecut. Ei continuă opera tribunilor dispăruți pentru că mulțimea trebue să nădăjduiască și să creadă pentru a putea participa la eternă operă de creație și de refacere a destinelor ei. Un discurs frumos rezumă în fraze lapidare aspirațiile nedeslușite ale unui neam, biciuiește relele, înlătură piedicile, spulberă ezitările, electrizează sufletele, încordează energiile și, ca dâza unui fulger, arată drumul luminos al măntuirei. La toate popoarele și sub toate formele, tribunii masselor au repetat perseverența oratorului roman care desvoltând în toate chipurile și pe toate tonurile ideia că trebue distrusă Cartagina — censeo Carthaginem delendam esse — a ridicat pentru luptă două continente și a schimbat fața istoriei. Biblia spune că înaintea operei Creatorului Divin, la început a fost cuvântul. Și astăzi, înaintea oricărei opere de creațiune omenească, pentru a o lămuri și a o determina, este necesar tot cuvântul ! Mens agitat molem! I. VAL]AN Argument... tare Vaporul cu care a venit în țară domnitorul Carol VREMEA Sântei! RSI IPISim maniere Siams ««fopflitisme? N. IORGA — Prin funcțiune și prin afecțiune. — Din congres de studenți venind din Iași, mi-a părut o lume. Pe vremea aceia erau și Bucureșteni. Acuma nu există decât pasageri, chiriași și vagabonzi. DR. ANGELESCU — Nu sunt bucureștean de origine, sunt bucureștean prin faptul că locuesc în București dela 1897, prin urmare de 38 de ani. "— Primul meu contact cu Bucureștii a fost în anul 1884. Conserv de atunci o amintire foarte vagă. Am o amintire mult mai precisă din anul 1887—88, când am făcut primul an al Facultății de Medicină din București, Mi-aduc foarte bine aminte nu numai de starea Bucureștilor de atunci, dar și de evenimentele petrecute în acel timp, evenimente de importanță capitală din punct de vedere al istoriei politice românești. Bucureștii erau pe acea vreme un mare sat, cu strade foarte puține pavate ,case mici fără perspective, fără piețe, fără bulevarde și aproape fără grădini. Nu exista decât Bd. care se 'ntindea de la Cișmigiu și până la statuia Ion Brătianu în jos și in sus de acest bulevard strade strâmte, intortochiate în toate direcțiile iar în partea de jos o mulțime de băltoace intre str. Berzei și actualul bulevard. Sos. Kiseleff cu începere de la Monetăria Statului nu mai avea nici o clădire de o parte și de alta. Circulația în afară de trăsurile muscalilor foarte elegante din Piața Palatului și de trăsurile de piață, se făcea prin 2, 3 tramvaie cu câte un cal, din care unul mergea până la Opler sus, iar celălalt până la gară cu întrerupere în Piața Matache Măcelarul unde erai obligat să te dai jos din tramvaiul cu 2 cai ca să te urci in tramvaiul cu un cal să te duci la Gară. Existau încă la acea epocă rămășițele Turnului Colțea în fața vechiului spital Colțea, care a fost apoi doborit când sa croit B dul din Piața spitalului și sa făcut clădirea noului spital. Liceele gimnaziile din București erau clădidiri dărăpănate, iar ministerele uneori două câte două, la un loc. Consiliul de miniștri și Minist. de Interne amândouă în localul actualului Minist de Interne din str. Dionisie unde este actualmente căminul Spiru Claret. Minist. de Domenii pe calea Victoriei unde este Minist. de Finanțe. Clădirea Minist. de Lucrări Publice nu exista nici clădirea Ministerului de Domenii. Toate facultățile erau în vechea Universitate pe care am cunoscut-o cu toții. Nu exista nici una din clădirile în care sunt astăzi adăpostite: Inst. Cantacuzino, Inst. Bacteorologic și altele. Palatul se rezuma la aripa stângă care există și astăzi. Partea din fund arsă nu exista. La această epocă 1888 s'au petrecut în București evenimente politice importante. Opoziția Unită lupta contra lui Ion Brătianu și Partidului Liberal care fusese la guvern 12 ani. Am asistat la toate aceste evenimente, la întrunirile de la Orfeu, la întoarcerea lui Panu din străinătate după ce fusese condamnat și alegerea lui ca deputat. Am fost la banchetul pe care comercianții l-au dat lui Ion Brătianu la Teatrul Național. Toți acei cari au asistat in decursul ultimilor vremuri la transformarea Bucureștilor și la lucrările lui edilitare au putut constata avântul extraordinar pe care acest oraș l-a luat într-un timp așa de scurt, ca dintrun mare sat oriental sa se transforme în Capitala de astăzi menită să ocupe un loc însemnat atât din punct de vedere edilitar cât și din punct de vedere al unui centru de înaltă cultură și de civilizație " : ; zec? fi net al Europei. GR. L. TRATICU-IAȘI — Prin adopțiune. Sunt născut în județul Iași. Am învățat acolo. — Când am terminat școala comercială din Iași am venit cu ,,recomandațiuni“ pentru a fi numit funcționar la Banca Națională. Am fost numit provizoriu la sucursala Iași pe timp de 3 luni cu o sută (100) lei luna! La București am locuit întâi la un mare hotel plătind un leu pe noapte. Masa la amiazi mi-am luat'o la ospătăria populară plătind 65 — șaizeci și cinci de bani! Nu uit! Ce bine ar fi ca nimeni să nu uite acest prim contact. T. TEO!SORESCU-3!?ANI5Tc — Sunt bucureștean... provizoriu Am fost provincial și aștept să zijung pensionar, ca să redevin provincial. — 1906, cu prilejul Expoziției. Prima impresie: o formidabilă înghesuială, miros de mititei, zgomot inutil... ...Adică aceleași impresii, pe care le am și astăzi ,după vreo 16 ani de viață bucureșteană. București, centru viril Nu ne interesează prea mult ceia ce se întâmplă astăzi în acest București plin de păcate și intoxicat de entuziasme ca orice alt mare oraș. Ne interesează în primul rând semnificația sa istorică. Semnificație pe care nu i-o dă evenimentul cotidian, seria neîntreruptă de bătălii electorale și matchuri politice — ci funcțiunea sa spirituală, creiatoare de valori centrale, răsturnătoare de mituri improvizate și de idoli falși. Bucureștiul este în primul rând Capitala României Mari, dar este și capitala Munteniei. Mitul fundării sale s-a creiat în jurul unui cioban muntean, bărbat vrednic de drumuri vaste, purtându-și turmele din Carpați în bălțile Dunării. Oraș clădit sub semnul unui cioban — Bucureștiul a fost menit să orienteze și să rească. Spațiul, drumurile, păstoalele — iată „rădăcinile“ orașului lui Bucur. Forțele creiatoare apar și răzbesc din toate unghiurile țării. Iar Bucureștiul păstrează postul de comandă, de ordonare și de verificare a tuturor acestor valori. Nu este un merit ,acesta este un destin. Bucureștiul poate și trebuie să fie un centru reprezentativ al bărbăției românești, cu toate aparentele sale frivolități, și oboseli, și fracturări. Este vorba de o bărbăție reală, nu stimulată. Bărbăție — adică rezistență împotriva deznădejdilor, a umilințelor, a înfrângerilor; rezistență împotriva excesului de sentimentalism moldovenesc, împotriva nostalgiei, a scepticismului, a fanatismului. Bărbăție — adică deplina conștiință a propriilor sale puteri; tărie nefalsificată și nestimulată. De aici, din Bucureștiul însângerat și Intoxicat, trebuie să iradieze încrederea oarbă în destinele rasei noastre. Pentru că numai aici, într’un oraș „cosmopolit“, bătut de toate vânturile culturilor streine , se poate verifica resursele rasei noastre. E ușor să rămâi „român“ în Bucegi sau intr’un oraș patriarhal. E ușor să rămâi român într’un post înaintat de frontieră, când simpla prezență a streinilor din jurul tău te ajută să-ți păstrezi firea, să-ți exalți românitatea- Dar cât e de greu să rămâi român — fără a deveni fiară sau șovin — în București, unde tăriile culturilor streine se văd la lucru, unde atâtea farmece și raiuri te îndeamnă să-ți ieși din „fire“! Aici se verifică bărbăția neamului nostru ,aici între vânturi, unde ispitele sunt legiune, unde bibliotecile cu valori europene se pot fertiliza sau ucide. Ce nătărău semidoct a vorbit de primejdia „influențelor“? Oare Goethen a fost fertilizat de clasicismul francez greco-latin, de Shakespeare și de Petrarca? Oare Rabelais n’a înghițit o bibliotecă întreagă de „influențe“? Ce geniu al literaturii universale nu și-a verificat mai întâi putrea de creiație prin „influențele“ streine? Când vorbesc de bărbăția Bucureștiului, mă gândesc la posibilitățile sale de „influențări“ streine. Cu cât se va cosmopoliza mai mult — cu atât Bucureștiul va servi mai sincer românismul (Firește vorbesc numai din punct de vedere cultural). Pentru că numai un mediu plin de influențe streine poate verifica resursele de creație ale rasei noastre. Toți marii noștri creiatori, dar absolut toți, s’au svârlit cu o sălbatecă poftă asupra valorilor străine, ca să le asimileze, ca să le încerce tăria în economia spirituală românească pe care voiau s’o instaureze. Oare Eminescu, Hasdeu, Kogălniceanu, Cantemir, Vasile Pârvan, — s’au temut ei de infuențe, de valori streine, de „cosmopolism“? Au fost oamenii cei mai erudiți ,cei mai înfometați de cărți streine pe care i-a avut vreodată țara românească. Și tocmai pentru că nu s’au ferit de ..contactul“ și de alimentul culturilor streine, tocmai de aceia sunt atât de „români’ ‘în opera lor. A fi român nu înseamnă a fugi de luptă, a fugi de banchete spirituale. Omul care-și simte organismul zdravăn, nu îi e teamă de mâncare. Numai bolnavii de stomac păstrează regim. Tăria Bucureștiului constă tocmai în această punere față în fată a resurselor românești și a valorilor streine. Este un banchet la care e invitată toată lumea. Cine rezistă, bine, cine nu, se intoxică și piere. Ca și alcoolul, cultura este un mijloc de selecție. Un român slab va sucomba după câțiva ani de Universitate; un român zdravăn va rămâne sub semnul lui Bucur, chiar după ce va sfârși o bibliotecă întreagă. Bucureștiul are această misiune de a asimila și configura, de a elimina toxinele și de a suprima pe impotenți. Nu vă uitați că atâția oameni sterpi și netrebnici urcă pe scara măririlor. Nu acesta este criteriul Bucureștiului, al orașului care mai mult decât oricare alt oraș românesc poate avea comanda spațiului. Ceia ce se întâmplă în zilele noaste este un accident, o imbecilitate politică așa cum sunt multe altele. Nu vă lăsați păcăliți de zvonul cafenelei și al anticamerelor politice. Căci nu acesta este adevăratul București, orașul țăriilor muntene. Funcțiunea Bucureștiului rămâne intactă, chiar dacă noi nu o vedem, întunecați de evenimente. Bucureștiul e menit să ne verifice posibilitățile de creație, de configurare ,de afirmare spirituală. N putem urî, îl putem disprețui, îl putem compătimi. El își păstrează funcțiunea, orice am crede noi sau urmașii noștri despre el. Pentru simplul motiv că Bucureștiul a fost ales, de un păstor cunoscător al semnelor, să fie „Centrul”. Și aici, unde se dau atâtea bătălii, vom afla într’o zi cine putem fi noi. MIRCEA ELIADE