Vremea, ianuarie-iunie 1935 (Anul 8, nr. 369-394)

1935-05-19 / nr. 388

ft Duminică 19 Mai 193S La toate librăriile: AMBIGEN , roman de ogSAHv Suluț’u Ed. Vremea Lei 65 VREMEA RADU ROSETTI Cum vreți să vorbesc eu în 15 mi­nute cât mi-au fixat d-nii de la Radio, despre viața complexă și activitatea multiformă a lui RADU ROSETTI? 60 de ani în 15 minute ! Și mă obsedează ideea că mă as­cultă și el, undeva la un aparat, în­vârtind nervos maneta ca să mă audă mai bine. Dar mă mângăe gândul căci cel pu­țin el va fi atent. Să încercăm. Săptămâna RADU ROSETTI a fost fixată în luna Mai. Pentru sufletul acesta ,în veșnică în­florire, timpul a fost minunat de bine ales. Pornind la drum cu credința că nici o religiune nu este mai înaltă de­cât FRUMOSUL, și-a păstrat nealte­rată tinerețea și puterea de entu­­siasm din copilărie până astăzi. Și... Doamne !... ce copilărie chinuită a a­­vut... Plină de farmec totuși, de e­­roism, de îndrăsneli care depășeau obișnuitul destin al copiilor lăsați în voia soartei. Pentru că, într-adevăr, așa a început el... De mic copil în luptă cu Destinul. Când a intrat în școală, părinții lui se aflau în judecată de despărțenie și se certau mereu, care din ei să su­porte întreținerea copilului. Prin ex­cepție — RADU ROSETTI a fost in totdeauna o excepție — când doi se ceartă, al treilea pierde. Nu s-a ho­­tărît nici unul să se ocupe de el. Ră­mas fără adăpostul părintesc, bietul băiat a căutat un adăpost în Artă, și seara după fiecare spectacol, se cul­ca într-o lojă a Teatrului Național un­de și-a aflat căpătâiul o lună de zile, până ce într'o noapte l-a descoperit Moș Alecu lojerul, care înfiorat de înduioșare, l-a adus în casa lui. Viața l-a pus de mic în contact cu cele mai grozave nevoi, parcă ar fi vrut de la început să-i comprime vocația. Dar flacăra aceasta sfântă e apărată de puteri tainice și nebiruite. într- o zi a citit celebrul sonet al lui Eminescu . S-a stins viața falnicei Veneții. Nu auzi cântări, nu vezi lumini de baluri. Repede și-a vândut cărțile, a drum micul pelerin să vadă cetatea Poeziei. NI ispitise Veneția care evoca dra­gostea pasionată a lui Othello cu Desdemona, Musset și George Sand, Gabrielle D*Anunzio și Eleonora Duse. Tânărul Rosetti a ajuns însă numai la Fiume și a trebuit să-și vânză a­­colo paltonul ca să poată trece mai departe. Era prin luna Decembrie. In Vene­ția, după ce și-a încărcat ochii de vi­ziunile Artei, frânt de obo­seală și-a căutat refugiul sub o scară de marmoră, ca să poată visa în mijlocul splendorilor. S-au desco­perit însă carabinierii care de astă dată au venit la vreme, și constatând că nu are nici acte nici valută, l-au re­patriat prozaic și gratuit. Ne­astâmpăr­at­ul copilandru prinsese însă gustul călătoriei. Întors în țară, a scris câteva epigrame care au stâr­nit admirația și dărnicia lui Tache Ionescu. Cu 500 de lei pe care i-a dat Tache, a plecat cu primul tren la Paris. In ce lume credeți că a ni­merit ? A fost îmbrățișat cu mirată și părintească dragoste de François Coppée, Sully Prudhomme, Jean Ri­­ chepin, Emile Zola și alții. Excusez du peu... Confrații parizieni i-au dat operile lor cu dedicații și învestitura ponti­ficală. Ce bucurie mai mare poate străbate sufletul unui copil de 16 ani! !! De-acu înainte putea să aibă încre­dere în viața, în care a intrat prin porțile visului. După asemenea acola­dă a reînceput să scrie febril, intens, și foarte tânăr, a ajuns să fie citit, consacrat și căutat de toate revistele. Ba, mai mult, avea autoritatea să consacre. Eram în cl. V­a de liceu când colegul meu de bancă poetul Cerna, mi-a spus jumătate în glumă, jumătate în serios: „Mă, de azi îna­inte să vorbești frumos cu mine, Radu Rosetti mi-a trimis un volum de ver­ suri cu o dedicație elogioasă. Ia ci­tește aici!“. Era adevărat... Și imaginația noas­tră, evada din anii noștri tineri, ru­pea zăgazurile realității, și construia o viață asemănătoare cu a poetului, plină de eroism romantic, de r­ei­no­it­ă exuberanță într-un avânt tumultos și armonic. Am observat cum potenția­lul poetic și hotărârea de a scri a lui Cerna, au fost sporite la citirea și re­citirea acelei dedicații pe care i-o tri­misese Radu I Rosetti cu generoasă dragoste de confrate. Nu-mi vine în minte acest detaliu în conturul lui a­­necdotic, ci pentru că mintea încearcă să prindă o caracteristică fundamen­tală a operii lui Radu Rosetti. Nu a fost de-atunci și până astăzi — pentru generația lui și pent­u alte a­­tâtea generații — numai un creator în Artă, dar și un catalizor al ener­giilor intelectuale care se avântau se­mețe, dar nesigure în literatură. Mul­tă vreme nu a fost îngăduit unui tânăr să nu cunoască pe din­afară câteva poezii sau epigrame de Radu Rosetti și să nu-i știe călătoriile pe alte tărâ­muri, acele peregrinații patetice spre care-i pornise svânturata lui tinerețe. Genul lui literar a străbătut cu o gra­ție luminoasă sensibilitatea adolescen­ței de-a lungul anilor, pentru că pesi­mismul lui aparent, cuprindea totuși o binecuvântare a frumuseților vieții. Ai impresia că lacrima din versurile lui, caută numai să dea strălucire u­­nei priviri. Pentru ce l-au iubit atâtea generații și stăpânește încă iubirea noastră ? Radu Rosetti este un suflet bogat, cu o nevoe irezistibilă de a-și revărsa prea plinul comorilor spiri­tuale în toate genurile activității inte­lectuale : poesie, humor, nuvele, epi­grame, note de călătorie, articole de ziar, pledoarii. Un exemplar complect de umanitate generoasă. Epoca în care a scris mai mult­e în contrast brutal cu vremile de azi. In revistele timpului, scriau: Vlă­­huță, Coșbuc, Delavrancea, Traian Ce­m­etrescu, Artur Stavri, Slavici, Ha­­ralamb Lecca, Basarabescu și atâția alții. Ogorul nostru literar semăna cu acele grădini în care primăvara pune câteodată atâtea flori, în­cât în bu­chetul uriaș de petale nu se mai văd nici ramurile. Ca odinioară persanul Saadi, într-o asemenea grădină fer­mecată a scris el. Câtă deosebire însă între albul imaculat al eflorescenței de­ atunci și cenușiul istovitor al vre­murilor de astăzi. Deosebirea o simțim și în poezie. In atmosfera apăsătoare de acum, se pierd, se caută, se alungă, forme r­oții, nesigure, dibuitoare, cercând să se im­pună cu o trufie efemeră. Ca și noi poezia a pierdut elanul de altă dată. Deși navem pretenții prea mari, nu ne mulțumește inanitatea sonoră și nici rafinamentul verbal ce acoperă golul cu atâtea flori de hârtie. Radu Rosetti ar putea să ne spue secretul prin care vibrează încă în noi poezia de altă dată, așa cum sunetele de orgă își prelungesc ecoul chiar du­pă ce cântecul a tăcut. M-au atras prea mult meritele lite­rare ale lui Radu Rosetti, și nu se cu­vine sărbătorind poetul, să uit cu de­săvârșire omul. Iubirea de frumos e soră bună cu iubirea de oameni. Radu Rosetti, avocatul — fostul De­can Radu Rosetti — nu a intrat în Ba­rou, numai pentru necesitatea aprigă a traiului de toate zilele, într-o lume în care scriitorii cânt veșnicii candi­dați ai mizeriei. A intrat în această breaslă printr*o adâncă înțelegere a o­­mului cu scăderile și înălțările lui, pe care atât de des le pecetluește, dar așa de rar le înțelege Justiția. In pro­fesia lui este un artist care-și poartă prin sanctuarul rece și solemn al lui Themis înțelegătoarea lui bunătate, ca o făclie ce despică întunericul. E un constant și credincios apără­tor al suferinței, a acelei suferințe pe care a cunoscut-o odată cu lumina. A pledat și pledează în cele mai mari procese corecționale ce se pe­rindă în fața Tribunalului. Venind aci cu reminiscențele avântului de altădată, se consideră încă în servi­ciul frumuseței eterne. E într-adevăr un nou aspect al frumosului lupta de bază. Miracolul pe care îl realizează avocatul de a face să răsune în el stri­gătul de dreptate sau de eroare al u­­nui frate și de a-i găsi expresia cea mai potrivită pentru a face și din ju­decător, un om în lupta dintre oa­meni. Numai cine a cunoscut activitatea de bază, știe câte unelte se ascut în atelierul spiritual pentru a smulge o asemenea isbândă. Cu o rară bogăție de resurse și cu o dexteritate pe care o dă numai contactul cu Arta, Radu Rosetti știe să înmlădie, să îmblân­­zească și să umanizeze asprimile ne­săturatei pravile. Artistul stărue în el și în selecțiu­­nea mijloacelor de atac. Unde nu birue logica, farmecă hu­morul. Mi-l aduc aminte într-un proces în care un biet fabricant de hm­â­­nări tremura de frica închisorii, pen­tru că a confundat ceara cu parafina: „Și ce-a făcut în definitiv inculpa­tul cu lumânările lui false Domnule President?... A afumat puțin nasul sfinților!... Dar sfinții ăștia cum se poartă?... Și presidentul trecâ­ndu-și mâna pe frunte, cade puțin pe gân­duri. Greutățile sunt mari, teribile, leafa mică și nu sosește măcar la timp: „Adevărat Domnule! Ce e cu sfinții ăștia? Se mai ocupă de noi ori nu se mai ocupă? Și Presidentul care nu avea sfinți la Iel ‘Usalim dar care avea simțul just al proporției, aplică zâmbind o a­­mendă. Succesele lui în atâtea direcții au reînviat întrebarea de atâtea ori pusă de ortodoxia liniară a mediocrității. Poate cineva să se răspândească în a­­tâtea domenii fără a pierde din stră­lucire? Răspunsul ni-l dau unele fe­nomene ale Naturii. Când focarul este puternic razele pot să cuprindă ori­ce peisaj și pe ori­ce întindere. Transpus în viața noastră socială fenomenul nu trebuie să ne mire. Da­că un modest cugetător profan are­ dreptul să tragă din opera lui câte­va exemplare de lux, măcar atâta drept a avut marele creator al Cos­mosului să imprime câteva exemplare de elită pentru a da un spor de fru­musețe operei lui nepieritoare. Iar în această realizare care are farmecul rarității, dacă ați observat totul este armonie, pentru că armonia interioa­ră a omului, cântă sub toate bolțile sub care-și poartă pașii. Priviți pe sărbătoritul nostru în atitudinea lui socială. A îmbogățit literatura noas­tră cu peste 30 de lucrări, a colabo­rat activ la atâtea publicații și este u­­nul din cei mai de seamă profesio­niști ai Barei. Totuși cu câtă modes­tie și eleganță sufletească trece prin­tre noi în marele vălmășag al vieții. Cu zâmbetul acela curat care te in­vită să te apropii de el și să-i strângi mâna, câtă bunătate și noblețe radia­ză în jurul lui Radu Rosetti. In con­trast cu turma cenușie și gălăgioasă care își țipă pretențiunile ne­justifi­cate, cu ce reținere de rasă autentică își menține el simplitatea ținutei. Fă­ră îndoială nu l-au înțeles și nu-l vor mai înțelege niciodată arhivarii, eco­nomiștii și marii financiari, care ori­entează destinele noastre fără să le domine. Ei nu vor pricepe niciodată cum poate un om să dea așa de mult și să nu ceară nimic în schimb. Dar noi ne declarăm solidari cu el, din re­cunoștință pentru munca lui fără o­­dihnă, pentru creația lui artistică, și din nevoia unei firești re­acțiuni împo­triva vremurilor de azi. Sărbătorirea lui trebue să-și găseas­că adevărata ei semnificație, într*o lume de figurine, de mane­chine dislocate, într*o lume materiali­zată până la desgust, într-o lume de epigoni agitați de epilepsia câștigului, lume fără credință, fără dogme și de o rapacitate vilă, care a dilapidat pres­tigiul obștei, ne declarăm din instinct solidari cu slujitorii idealului și cu e­­xemplul elitelor. Ne întoarcem privi­rea spre asemenea oameni așa cum în iarna aspră, mohorâtă și stoarsă de viață, căutăm cu ochii câteva raze de soare ce mai pribegesc încă în at­mosferă. Numai organizând cultul celor a­­leși, putem nădăjdui în reînvierea en­­tusiasmului vital de altă dată. Ne bucurăm așa­dar că un exem­plar din epoca de aur a literaturii ro­mâne, își continuă menirea cu o neal­terată tinerețe. Și astăzi când vrea să ne amăgească că a împlinit 60 de ani, ne însușim rugăciunea cu care și-a sfințit totdeauna silințele: Tu care m-ai văzut ertând Dușmanii ce-au lovit în mine, Spălâdu-mi rănile plângând, Să fac în urmă numai bine, Noroc, Destin sau Dumnezeu, Ajută-mă mereu! Tu ce, ca și lui Iov, mi-ai dat Tot ce-ai găsit mai rău pe lume, Ca să mă- nc­er­ci, și am răbdat, Și n-am bârfit divinu­ ți nume, Noroc, Destin sau Dumnezeu, Ajută-mă mereu! I. VALJAN Dintr'o eroare de paginație, ar­ticolul ,,Bucureștii șantier și for­țele inerte“ din numărul nostru trecut a apărut nesemnat [UNK] Artico­lul aparține d-lui SANDU E­­LIAD. cunoscutul elenizant a scos o lucrare: 1‘Âme hélenique d'apres­ses vases grecs, în­* care-și propune să îm­prăștie „anumite edictivocuri în ceia ce privește mitologia greacă“ și să arate „gravitatea și seriozitatea anumitor mituri“. în adevăr, e o prejudecată a­­proape unanimă că mitologia greacă conține numai fabule pentru distrat copii. Or, Méantis demonstrează că Miturile grecești sunt simboluri a u­­nor forțe cosmice, a anumitor moduri de manifestare a acestor forțe. Mi­tul e forma adecvată prin care aces­te realități suprasensibile puteau de­veni accesibile oamenilor, și mai ales ca punct de plecare, de realizare a lumii transcendente. Astfel, Méantis insistă asupra Misteriilor din Elensis, care nu erau numai o fabulație a a­­venturilor lui Jupiter, a lui Ceres și a Eroscopinei, ci o adevărată cosmogo­nie, o adevărată cale pentru reali­zarea unor stări spirituale care în o­­mul obișnuit sunt numai virtuale. Deci nu era vorba de teatru, de mi­mică, ci de rituri, de o tehnică preci­să și elaborată, care făcea capabil pe cel ce li se supunea, să atingă stări superioare ale Eului. Cu ocazia asta, Méantis insistă a­­supra epocii care a precedat clasicis­mul grecesc, și susține pe drept că a fost cel puțin tot atât de interesantă ca aceasta, fiind în aceleași raporturi ca și Evul Mediu față de Renaștere. CUNOSCUTUL filosof Leopold Ziegler, e și unul din cei mai competenți critici ai lui Goe­­ the; ultima sa lucrare, Zwei Goethe­reden und ein Gespräch (două discur­ suri despre Goethe și un dialog) arata o înțelegere a problemelor transcen­dente din Goethe, cu care nu suntem obișnuiți. Punctul fundamental asu­pra căruia insistă Ziegler este că do­meniul metafizic, departe de a fi condiționat de om, e transcendent, prin sine existent, neatins de nici o contingență, inclusiv acea umană. Deci, nici una din mijloacele obiș­nuite omenești nu-l poate atinge. Goethe, după Ziegler, a fost unul din puținii europeni care și-a dat seama de lucrul acesta, și în loc să caute să ia contact cu domeniul metafizic, în mod personal și oarecum diletant, Va luat în posesiune prin metode tra­diționale, adică într-­o măsură supra­umană, inițiatică... Aici Zeigler a­­tinge unul din punctele cele mai pa­sionante din Gotehe, anume daca Goethe a fost sau nu un inițiat. Răs­punsul e foarte greu dar argumente­le și citatele lui Ziegler pentru afir­mativă, sunt impresionante. V. L. NEVOILE VIEȚII Multe din manuscrisele poetului Verlaine au trecut în posesiunea lui Cazals, unul dintre ultimii tovarăși de viață boemă. Printre ele și manus­crisul Sagesse, Louis Barthou a vroit să cumpere de la Cazals manuscrisul, dar s-a izbit de­ un crunt refuz. Prie­tenul nu înțelegea să profite de pe urma legatului poetului. Pentru el manuscrisul nu valora bani, ci altce­va mai prețios. Totuși Cazals murea de foame și Barthou nu a așteptat ca acesta să ajungă la acea când orice compromis poate disperare deveni indiferent. L-a numit pe Cazals per­ceptor la Dammartin-en-Goelle. Drept recunoștință politicianul și bi­bliofilul francez a primit manuscrisul Sagesse. Sunt gesturi care obligă și reușesc mai lesne decât banii. Dar pentru ele se cere suflet și oamenii de azi au mai ușor bani decât suflet. Uneori nici nu se cere suflet ci doar inteli­gență și înțelegerea psihologică a ce­lor cu care ai de a face. Nu putem ști dacă Barthou și-a întrebuințat sufle­tul sau inteligența în acest caz. Pro­babil că inteligența față de Cazals și sufletul față de manuscrisul poetu­lui blăstămat. PREMIILE 5. S. R. pentru anul 1934 s-au decernat de o comisie alcătuită din romancierul Ce­zar Petrescu, poetul Zaharia Stancu și d. Scarlat Struțeanu, critic în re­tragere de cel puțin un deceniu. Premiile au fost astfel împărțite : 25.000 lei—constituind premiul „Re­gele Carol II“ au fost îm­părțiți între d. Horia Fur­tună pentru romanul ili­zibil Iubita din Paris și d. Mihail Cellarianu, pen­tru o simplă schemă de roman, Polca pe furate. 10.000 lei — constituind premiul Brătescu-Voinești au fost acordați integral celui mai respectabil urmaș al d-lui Radu Cosmin, d-lui Octav Desilla, pentru ba­bilonicul roman Neas­tâmpăr. 12.000 lei — premiul Torouțiu, merg spre încurajarea roma­nului prolix, facil și ce­zar petrescian (de gen industrial) Cei 7 frați siamezi al d-lui T. C. Stan. 4.000 lei — premiul S. S. R. se dau d-lui Anton Hulban, pen­tru Ioana, singurul roman demn de a lua un premiu din cele distribuite de S.L.R. acest an. Ne bucură premierea d-lui Perpe­­ssicius, pentru al doilea volum de Mențiuni critice, după o activitate atât de asiduă, în serviciul literelor române. Nu credem să mai fi avut nevoe de un premiu d. Adrian Maniu, care aspiră la onoruri mai mari decât la meschina sumă de 1000 lei; pentru un academician este un bacșiș. Pentru d-nii Mircea Streinul, Nea­­gu Rădulescu și Vlaicu Bârna aprecie­rile pot fi diverse. D. Emil Gulian, pentru Duh de basm trebuia înlocuit cu d. Mircea Streinul care putea accepta 2000 de lei în loc de 6000, ce se cuveneau ce­lui dintâi, pentru calitate. Se pare că Itinerar cu anexe în vis a impresionat comisia prin canti­tate. Concluzia la aceste premii ale S. S. R. pe 1934 este simplă : dușmanii cărților de valoare sunt înșiși scrii­torii. Se premiază periferia literară și se omit operele de valoare. De I. Peltz, de H. J. Stahl, de Ser­giu Dan­u* S. S. R. nu are încă nici o apreciere, fiindcă onorata comisie preferă mediocritatea și anonimatul literar. IN CONTRA ACADEMIEI FRANCEZE Academicienii care au refuzat pri­­mirea sub cupolă a lui Paul Claudel, socotit drept cel mai de seamă poet francez, dar nu de ei ci de iubitorii de elevată artă, au fost impresionați de atacul lui Giraudoux. Ei credeau că autorul lui Siegfried et le Limou­sin își va menaja o viitoare candida­tură la Academie. De aceia­­ au fost atât de impresionați, mai impresio­nați chiar decât de campania lui Mauriac, pe care-l socot instigatorul principal. Cât despre Mauriac colegul lor, acesta se preocupă actualmente de redactarea operii sale capitale Via­ța lui Isus și puțin se sinchisește da ce cred Academicienii și colegii dom­nului "Claude Farrère. In primele zile ale toamnei va apare la editura „Cugetarea" romanul : „Fe­meia de la miezul nopții" de Galia Faresova. Este o carte trăită și mai ales scri­să cu o rară sinceritate, iar unghiul sub care tânăra scriitoare privește viața oferă perspective și priveliști sufletești nebănuite. X. DRĂGUȚESCU „N­ăifă" GEORGES MÉANTIS... Simplu comentariu M. S. Regele, în discursul Său la deschiderea Săptămânii Cărții, a afirmat un adevăr pe care l-am dori intrat cu sila în toate capete­le cari încearcă să conducă as­tăzi destinele țării Românești. A afirmat Regele nostru că toate sunt pieritoare, că toate mărimile și bogățiile ceasului politic sunt ursite uitării — în afară de ope­ra gândului. Țara românească își va căpăta locul pe care îl merită prin ceia ce va creia arta și filo­zofia românească. Destinele Ro­mâniei — cât de paradoxal ar pă­rea aceasta ■— nu se decid numai la Londra, Roma sau Paris, ci și în mansarda pictorului, a mate­maticianului, a gânditorului și a scriitorului român. Lucrul acesta trebuie repetat de câte ori împrejurarea îl cere. Vi­talitatea unei rasse se măsoară prin puterea ei de creație. Orice altceva poate fi înlocuit, orice lip­să poate fi acoperită — în afară de puterea de creație a neamului, a elitelor acelui neam. Este ciu­dat că istoricii înțeleg mai bine decât ceilalți oameni în ce cons­tă cauzele măririi și decadenții unui neam. Ne-am fi așteptat ca alți „intelectuali” — de pildă, fi­lozofii — să intuiască mai direct importanța covârșitoare pe care o are creația în destinele istorice ale fiecărui neam. Doară „inte­lectual” și „înțelegere” aceasta înseamnă: vitus­legere, a ceti în­­lăuntru, a ceti, adică a vedea clar și precis. Nu trebuie să faci un prea mare efort ca să constați în Ro­mânia o colosală izbucnire cre­a­­toare, un torent de opinii și fapte spirituale, o risipă de eforturi, un fluviu uriaș de gânduri, mituri și încrucișări temperamentale. Sunt aici, lângă noi, oameni care cresc prea repede. Sunt aici talente care apar, personalități care se caută, revolte care se pre­gătesc. Cine știe ce înseamnă adevărată prefacere, o adevăra­­­tă revoluție — înțelege aceste semne care se adună, tot mai con­turate. Comparați efervescența litera­ră din România cu ceia ce se rea­lizează într’o țară glorioasă, cu un trecut cultural milenar —­ cum e de pildă Italia. Comparați ceea­ce se scrie în Spania sau Franța, cu ce s a scris în primăvara a­­ceasta la noi. Că nu avem încă un public pe măsura țării noastre, că nu suntem traduși, că nu avem servicii de presă — toate aceste rele se pot remedia. Ar fi fost posibil, însă, și un rău care nu s'ar fi putut remedia o bună bu­cată de timp anume, sterilitatea literaturii noastre. Așa cum e bunăoară, sterili­tatea literaturii spaniole sau ita­liene contemporane. Așa cum va fi, poate în scurtă vreme, sterili­tatea literaturii franceze. Există ceva în România pe care nici o gafă politică și nici o tragedie istorică nu o va putea suprima. Există forța creației, e­­xistă această vână bogată și pes­te putință de secat. Lumea ni s’ar fi părut infinit mai tristă, și ticăloșia politicii noastre mult mai dezastruoasă — dacă n’ar fi această forță de creație,­­pe care o simțim pulsând și manifestân­­du-se în jurul nostru. Avem cel puțin mângâerea că istoria noas­tră nu a rămas în întregime pe mâna miniștrilor și a bancheri­lor. Regele românilor a spus răs­picat toate aceste adevăruri, pentru oamenii care nu le știau sau se prefăceau că nu le înțeleg. Astăzi, când toată cultura e ame­nințată și când tot ce a adunat frumos și bun omenirea timp de 6000 de ani, poate fi distrus în 24 de ore de războiul aerian — ase­menea mesagii regale sunt bine­venite. Căci orice poate pieri în lume, și lumea ar putea părea încă frumoasă — dacă înapoia istoriei unui neam veghează eli­tele creiatoare. Orice se poate distruge, afară de forța creiatoa­re, de forța spirituală — care poate relua totul dela început, și poate depăși totul. O cultură a­­menințată în comorile trecutului ei — e un lucru grav și trist. Dar o cultură sterilă, fără nici o nă­dejde în forțele sale creiatoare—­ e un lucru mort. MIRCEA ELIADE

Next