Vremea, ianuarie-iunie 1935 (Anul 8, nr. 369-394)
1935-05-19 / nr. 388
ft Duminică 19 Mai 193S La toate librăriile: AMBIGEN , roman de ogSAHv Suluț’u Ed. Vremea Lei 65 VREMEA RADU ROSETTI Cum vreți să vorbesc eu în 15 minute cât mi-au fixat d-nii de la Radio, despre viața complexă și activitatea multiformă a lui RADU ROSETTI? 60 de ani în 15 minute ! Și mă obsedează ideea că mă ascultă și el, undeva la un aparat, învârtind nervos maneta ca să mă audă mai bine. Dar mă mângăe gândul căci cel puțin el va fi atent. Să încercăm. Săptămâna RADU ROSETTI a fost fixată în luna Mai. Pentru sufletul acesta ,în veșnică înflorire, timpul a fost minunat de bine ales. Pornind la drum cu credința că nici o religiune nu este mai înaltă decât FRUMOSUL, și-a păstrat nealterată tinerețea și puterea de entusiasm din copilărie până astăzi. Și... Doamne !... ce copilărie chinuită a avut... Plină de farmec totuși, de eroism, de îndrăsneli care depășeau obișnuitul destin al copiilor lăsați în voia soartei. Pentru că, într-adevăr, așa a început el... De mic copil în luptă cu Destinul. Când a intrat în școală, părinții lui se aflau în judecată de despărțenie și se certau mereu, care din ei să suporte întreținerea copilului. Prin excepție — RADU ROSETTI a fost in totdeauna o excepție — când doi se ceartă, al treilea pierde. Nu s-a hotărît nici unul să se ocupe de el. Rămas fără adăpostul părintesc, bietul băiat a căutat un adăpost în Artă, și seara după fiecare spectacol, se culca într-o lojă a Teatrului Național unde și-a aflat căpătâiul o lună de zile, până ce într'o noapte l-a descoperit Moș Alecu lojerul, care înfiorat de înduioșare, l-a adus în casa lui. Viața l-a pus de mic în contact cu cele mai grozave nevoi, parcă ar fi vrut de la început să-i comprime vocația. Dar flacăra aceasta sfântă e apărată de puteri tainice și nebiruite. într- o zi a citit celebrul sonet al lui Eminescu . S-a stins viața falnicei Veneții. Nu auzi cântări, nu vezi lumini de baluri. Repede și-a vândut cărțile, a drum micul pelerin să vadă cetatea Poeziei. NI ispitise Veneția care evoca dragostea pasionată a lui Othello cu Desdemona, Musset și George Sand, Gabrielle D*Anunzio și Eleonora Duse. Tânărul Rosetti a ajuns însă numai la Fiume și a trebuit să-și vânză acolo paltonul ca să poată trece mai departe. Era prin luna Decembrie. In Veneția, după ce și-a încărcat ochii de viziunile Artei, frânt de oboseală și-a căutat refugiul sub o scară de marmoră, ca să poată visa în mijlocul splendorilor. S-au descoperit însă carabinierii care de astă dată au venit la vreme, și constatând că nu are nici acte nici valută, l-au repatriat prozaic și gratuit. Neastâmpăratul copilandru prinsese însă gustul călătoriei. Întors în țară, a scris câteva epigrame care au stârnit admirația și dărnicia lui Tache Ionescu. Cu 500 de lei pe care i-a dat Tache, a plecat cu primul tren la Paris. In ce lume credeți că a nimerit ? A fost îmbrățișat cu mirată și părintească dragoste de François Coppée, Sully Prudhomme, Jean Ri chepin, Emile Zola și alții. Excusez du peu... Confrații parizieni i-au dat operile lor cu dedicații și învestitura pontificală. Ce bucurie mai mare poate străbate sufletul unui copil de 16 ani! !! De-acu înainte putea să aibă încredere în viața, în care a intrat prin porțile visului. După asemenea acoladă a reînceput să scrie febril, intens, și foarte tânăr, a ajuns să fie citit, consacrat și căutat de toate revistele. Ba, mai mult, avea autoritatea să consacre. Eram în cl. Va de liceu când colegul meu de bancă poetul Cerna, mi-a spus jumătate în glumă, jumătate în serios: „Mă, de azi înainte să vorbești frumos cu mine, Radu Rosetti mi-a trimis un volum de ver suri cu o dedicație elogioasă. Ia citește aici!“. Era adevărat... Și imaginația noastră, evada din anii noștri tineri, rupea zăgazurile realității, și construia o viață asemănătoare cu a poetului, plină de eroism romantic, de reinoită exuberanță într-un avânt tumultos și armonic. Am observat cum potențialul poetic și hotărârea de a scri a lui Cerna, au fost sporite la citirea și recitirea acelei dedicații pe care i-o trimisese Radu I Rosetti cu generoasă dragoste de confrate. Nu-mi vine în minte acest detaliu în conturul lui anecdotic, ci pentru că mintea încearcă să prindă o caracteristică fundamentală a operii lui Radu Rosetti. Nu a fost de-atunci și până astăzi — pentru generația lui și pentu alte atâtea generații — numai un creator în Artă, dar și un catalizor al energiilor intelectuale care se avântau semețe, dar nesigure în literatură. Multă vreme nu a fost îngăduit unui tânăr să nu cunoască pe dinafară câteva poezii sau epigrame de Radu Rosetti și să nu-i știe călătoriile pe alte tărâmuri, acele peregrinații patetice spre care-i pornise svânturata lui tinerețe. Genul lui literar a străbătut cu o grație luminoasă sensibilitatea adolescenței de-a lungul anilor, pentru că pesimismul lui aparent, cuprindea totuși o binecuvântare a frumuseților vieții. Ai impresia că lacrima din versurile lui, caută numai să dea strălucire unei priviri. Pentru ce l-au iubit atâtea generații și stăpânește încă iubirea noastră ? Radu Rosetti este un suflet bogat, cu o nevoe irezistibilă de a-și revărsa prea plinul comorilor spirituale în toate genurile activității intelectuale : poesie, humor, nuvele, epigrame, note de călătorie, articole de ziar, pledoarii. Un exemplar complect de umanitate generoasă. Epoca în care a scris mai multe în contrast brutal cu vremile de azi. In revistele timpului, scriau: Vlăhuță, Coșbuc, Delavrancea, Traian Cemetrescu, Artur Stavri, Slavici, Haralamb Lecca, Basarabescu și atâția alții. Ogorul nostru literar semăna cu acele grădini în care primăvara pune câteodată atâtea flori, încât în buchetul uriaș de petale nu se mai văd nici ramurile. Ca odinioară persanul Saadi, într-o asemenea grădină fermecată a scris el. Câtă deosebire însă între albul imaculat al eflorescenței de atunci și cenușiul istovitor al vremurilor de astăzi. Deosebirea o simțim și în poezie. In atmosfera apăsătoare de acum, se pierd, se caută, se alungă, forme roții, nesigure, dibuitoare, cercând să se impună cu o trufie efemeră. Ca și noi poezia a pierdut elanul de altă dată. Deși navem pretenții prea mari, nu ne mulțumește inanitatea sonoră și nici rafinamentul verbal ce acoperă golul cu atâtea flori de hârtie. Radu Rosetti ar putea să ne spue secretul prin care vibrează încă în noi poezia de altă dată, așa cum sunetele de orgă își prelungesc ecoul chiar după ce cântecul a tăcut. M-au atras prea mult meritele literare ale lui Radu Rosetti, și nu se cuvine sărbătorind poetul, să uit cu desăvârșire omul. Iubirea de frumos e soră bună cu iubirea de oameni. Radu Rosetti, avocatul — fostul Decan Radu Rosetti — nu a intrat în Barou, numai pentru necesitatea aprigă a traiului de toate zilele, într-o lume în care scriitorii cânt veșnicii candidați ai mizeriei. A intrat în această breaslă printr*o adâncă înțelegere a omului cu scăderile și înălțările lui, pe care atât de des le pecetluește, dar așa de rar le înțelege Justiția. In profesia lui este un artist care-și poartă prin sanctuarul rece și solemn al lui Themis înțelegătoarea lui bunătate, ca o făclie ce despică întunericul. E un constant și credincios apărător al suferinței, a acelei suferințe pe care a cunoscut-o odată cu lumina. A pledat și pledează în cele mai mari procese corecționale ce se perindă în fața Tribunalului. Venind aci cu reminiscențele avântului de altădată, se consideră încă în serviciul frumuseței eterne. E într-adevăr un nou aspect al frumosului lupta de bază. Miracolul pe care îl realizează avocatul de a face să răsune în el strigătul de dreptate sau de eroare al unui frate și de a-i găsi expresia cea mai potrivită pentru a face și din judecător, un om în lupta dintre oameni. Numai cine a cunoscut activitatea de bază, știe câte unelte se ascut în atelierul spiritual pentru a smulge o asemenea isbândă. Cu o rară bogăție de resurse și cu o dexteritate pe care o dă numai contactul cu Arta, Radu Rosetti știe să înmlădie, să îmblânzească și să umanizeze asprimile nesăturatei pravile. Artistul stărue în el și în selecțiunea mijloacelor de atac. Unde nu birue logica, farmecă humorul. Mi-l aduc aminte într-un proces în care un biet fabricant de hmânări tremura de frica închisorii, pentru că a confundat ceara cu parafina: „Și ce-a făcut în definitiv inculpatul cu lumânările lui false Domnule President?... A afumat puțin nasul sfinților!... Dar sfinții ăștia cum se poartă?... Și presidentul trecându-și mâna pe frunte, cade puțin pe gânduri. Greutățile sunt mari, teribile, leafa mică și nu sosește măcar la timp: „Adevărat Domnule! Ce e cu sfinții ăștia? Se mai ocupă de noi ori nu se mai ocupă? Și Presidentul care nu avea sfinți la Iel ‘Usalim dar care avea simțul just al proporției, aplică zâmbind o amendă. Succesele lui în atâtea direcții au reînviat întrebarea de atâtea ori pusă de ortodoxia liniară a mediocrității. Poate cineva să se răspândească în atâtea domenii fără a pierde din strălucire? Răspunsul ni-l dau unele fenomene ale Naturii. Când focarul este puternic razele pot să cuprindă orice peisaj și pe orice întindere. Transpus în viața noastră socială fenomenul nu trebuie să ne mire. Dacă un modest cugetător profan are dreptul să tragă din opera lui câteva exemplare de lux, măcar atâta drept a avut marele creator al Cosmosului să imprime câteva exemplare de elită pentru a da un spor de frumusețe operei lui nepieritoare. Iar în această realizare care are farmecul rarității, dacă ați observat totul este armonie, pentru că armonia interioară a omului, cântă sub toate bolțile sub care-și poartă pașii. Priviți pe sărbătoritul nostru în atitudinea lui socială. A îmbogățit literatura noastră cu peste 30 de lucrări, a colaborat activ la atâtea publicații și este unul din cei mai de seamă profesioniști ai Barei. Totuși cu câtă modestie și eleganță sufletească trece printre noi în marele vălmășag al vieții. Cu zâmbetul acela curat care te invită să te apropii de el și să-i strângi mâna, câtă bunătate și noblețe radiază în jurul lui Radu Rosetti. In contrast cu turma cenușie și gălăgioasă care își țipă pretențiunile nejustificate, cu ce reținere de rasă autentică își menține el simplitatea ținutei. Fără îndoială nu l-au înțeles și nu-l vor mai înțelege niciodată arhivarii, economiștii și marii financiari, care orientează destinele noastre fără să le domine. Ei nu vor pricepe niciodată cum poate un om să dea așa de mult și să nu ceară nimic în schimb. Dar noi ne declarăm solidari cu el, din recunoștință pentru munca lui fără odihnă, pentru creația lui artistică, și din nevoia unei firești reacțiuni împotriva vremurilor de azi. Sărbătorirea lui trebue să-și găsească adevărata ei semnificație, într*o lume de figurine, de manechine dislocate, într*o lume materializată până la desgust, într-o lume de epigoni agitați de epilepsia câștigului, lume fără credință, fără dogme și de o rapacitate vilă, care a dilapidat prestigiul obștei, ne declarăm din instinct solidari cu slujitorii idealului și cu exemplul elitelor. Ne întoarcem privirea spre asemenea oameni așa cum în iarna aspră, mohorâtă și stoarsă de viață, căutăm cu ochii câteva raze de soare ce mai pribegesc încă în atmosferă. Numai organizând cultul celor aleși, putem nădăjdui în reînvierea entusiasmului vital de altă dată. Ne bucurăm așadar că un exemplar din epoca de aur a literaturii române, își continuă menirea cu o nealterată tinerețe. Și astăzi când vrea să ne amăgească că a împlinit 60 de ani, ne însușim rugăciunea cu care și-a sfințit totdeauna silințele: Tu care m-ai văzut ertând Dușmanii ce-au lovit în mine, Spălâdu-mi rănile plângând, Să fac în urmă numai bine, Noroc, Destin sau Dumnezeu, Ajută-mă mereu! Tu ce, ca și lui Iov, mi-ai dat Tot ce-ai găsit mai rău pe lume, Ca să mă- ncerci, și am răbdat, Și n-am bârfit divinu ți nume, Noroc, Destin sau Dumnezeu, Ajută-mă mereu! I. VALJAN Dintr'o eroare de paginație, articolul ,,Bucureștii șantier și forțele inerte“ din numărul nostru trecut a apărut nesemnat [UNK] Articolul aparține d-lui SANDU ELIAD. cunoscutul elenizant a scos o lucrare: 1‘Âme hélenique d'apresses vases grecs, în* care-și propune să împrăștie „anumite edictivocuri în ceia ce privește mitologia greacă“ și să arate „gravitatea și seriozitatea anumitor mituri“. în adevăr, e o prejudecată aproape unanimă că mitologia greacă conține numai fabule pentru distrat copii. Or, Méantis demonstrează că Miturile grecești sunt simboluri a unor forțe cosmice, a anumitor moduri de manifestare a acestor forțe. Mitul e forma adecvată prin care aceste realități suprasensibile puteau deveni accesibile oamenilor, și mai ales ca punct de plecare, de realizare a lumii transcendente. Astfel, Méantis insistă asupra Misteriilor din Elensis, care nu erau numai o fabulație a aventurilor lui Jupiter, a lui Ceres și a Eroscopinei, ci o adevărată cosmogonie, o adevărată cale pentru realizarea unor stări spirituale care în omul obișnuit sunt numai virtuale. Deci nu era vorba de teatru, de mimică, ci de rituri, de o tehnică precisă și elaborată, care făcea capabil pe cel ce li se supunea, să atingă stări superioare ale Eului. Cu ocazia asta, Méantis insistă asupra epocii care a precedat clasicismul grecesc, și susține pe drept că a fost cel puțin tot atât de interesantă ca aceasta, fiind în aceleași raporturi ca și Evul Mediu față de Renaștere. CUNOSCUTUL filosof Leopold Ziegler, e și unul din cei mai competenți critici ai lui Goe the; ultima sa lucrare, Zwei Goethereden und ein Gespräch (două discur suri despre Goethe și un dialog) arata o înțelegere a problemelor transcendente din Goethe, cu care nu suntem obișnuiți. Punctul fundamental asupra căruia insistă Ziegler este că domeniul metafizic, departe de a fi condiționat de om, e transcendent, prin sine existent, neatins de nici o contingență, inclusiv acea umană. Deci, nici una din mijloacele obișnuite omenești nu-l poate atinge. Goethe, după Ziegler, a fost unul din puținii europeni care și-a dat seama de lucrul acesta, și în loc să caute să ia contact cu domeniul metafizic, în mod personal și oarecum diletant, Va luat în posesiune prin metode tradiționale, adică într-o măsură supraumană, inițiatică... Aici Zeigler atinge unul din punctele cele mai pasionante din Gotehe, anume daca Goethe a fost sau nu un inițiat. Răspunsul e foarte greu dar argumentele și citatele lui Ziegler pentru afirmativă, sunt impresionante. V. L. NEVOILE VIEȚII Multe din manuscrisele poetului Verlaine au trecut în posesiunea lui Cazals, unul dintre ultimii tovarăși de viață boemă. Printre ele și manuscrisul Sagesse, Louis Barthou a vroit să cumpere de la Cazals manuscrisul, dar s-a izbit de un crunt refuz. Prietenul nu înțelegea să profite de pe urma legatului poetului. Pentru el manuscrisul nu valora bani, ci altceva mai prețios. Totuși Cazals murea de foame și Barthou nu a așteptat ca acesta să ajungă la acea când orice compromis poate disperare deveni indiferent. L-a numit pe Cazals perceptor la Dammartin-en-Goelle. Drept recunoștință politicianul și bibliofilul francez a primit manuscrisul Sagesse. Sunt gesturi care obligă și reușesc mai lesne decât banii. Dar pentru ele se cere suflet și oamenii de azi au mai ușor bani decât suflet. Uneori nici nu se cere suflet ci doar inteligență și înțelegerea psihologică a celor cu care ai de a face. Nu putem ști dacă Barthou și-a întrebuințat sufletul sau inteligența în acest caz. Probabil că inteligența față de Cazals și sufletul față de manuscrisul poetului blăstămat. PREMIILE 5. S. R. pentru anul 1934 s-au decernat de o comisie alcătuită din romancierul Cezar Petrescu, poetul Zaharia Stancu și d. Scarlat Struțeanu, critic în retragere de cel puțin un deceniu. Premiile au fost astfel împărțite : 25.000 lei—constituind premiul „Regele Carol II“ au fost împărțiți între d. Horia Furtună pentru romanul ilizibil Iubita din Paris și d. Mihail Cellarianu, pentru o simplă schemă de roman, Polca pe furate. 10.000 lei — constituind premiul Brătescu-Voinești au fost acordați integral celui mai respectabil urmaș al d-lui Radu Cosmin, d-lui Octav Desilla, pentru babilonicul roman Neastâmpăr. 12.000 lei — premiul Torouțiu, merg spre încurajarea romanului prolix, facil și cezar petrescian (de gen industrial) Cei 7 frați siamezi al d-lui T. C. Stan. 4.000 lei — premiul S. S. R. se dau d-lui Anton Hulban, pentru Ioana, singurul roman demn de a lua un premiu din cele distribuite de S.L.R. acest an. Ne bucură premierea d-lui Perpessicius, pentru al doilea volum de Mențiuni critice, după o activitate atât de asiduă, în serviciul literelor române. Nu credem să mai fi avut nevoe de un premiu d. Adrian Maniu, care aspiră la onoruri mai mari decât la meschina sumă de 1000 lei; pentru un academician este un bacșiș. Pentru d-nii Mircea Streinul, Neagu Rădulescu și Vlaicu Bârna aprecierile pot fi diverse. D. Emil Gulian, pentru Duh de basm trebuia înlocuit cu d. Mircea Streinul care putea accepta 2000 de lei în loc de 6000, ce se cuveneau celui dintâi, pentru calitate. Se pare că Itinerar cu anexe în vis a impresionat comisia prin cantitate. Concluzia la aceste premii ale S. S. R. pe 1934 este simplă : dușmanii cărților de valoare sunt înșiși scriitorii. Se premiază periferia literară și se omit operele de valoare. De I. Peltz, de H. J. Stahl, de Sergiu Danu* S. S. R. nu are încă nici o apreciere, fiindcă onorata comisie preferă mediocritatea și anonimatul literar. IN CONTRA ACADEMIEI FRANCEZE Academicienii care au refuzat primirea sub cupolă a lui Paul Claudel, socotit drept cel mai de seamă poet francez, dar nu de ei ci de iubitorii de elevată artă, au fost impresionați de atacul lui Giraudoux. Ei credeau că autorul lui Siegfried et le Limousin își va menaja o viitoare candidatură la Academie. De aceia au fost atât de impresionați, mai impresionați chiar decât de campania lui Mauriac, pe care-l socot instigatorul principal. Cât despre Mauriac colegul lor, acesta se preocupă actualmente de redactarea operii sale capitale Viața lui Isus și puțin se sinchisește da ce cred Academicienii și colegii domnului "Claude Farrère. In primele zile ale toamnei va apare la editura „Cugetarea" romanul : „Femeia de la miezul nopții" de Galia Faresova. Este o carte trăită și mai ales scrisă cu o rară sinceritate, iar unghiul sub care tânăra scriitoare privește viața oferă perspective și priveliști sufletești nebănuite. X. DRĂGUȚESCU „Năifă" GEORGES MÉANTIS... Simplu comentariu M. S. Regele, în discursul Său la deschiderea Săptămânii Cărții, a afirmat un adevăr pe care l-am dori intrat cu sila în toate capetele cari încearcă să conducă astăzi destinele țării Românești. A afirmat Regele nostru că toate sunt pieritoare, că toate mărimile și bogățiile ceasului politic sunt ursite uitării — în afară de opera gândului. Țara românească își va căpăta locul pe care îl merită prin ceia ce va creia arta și filozofia românească. Destinele României — cât de paradoxal ar părea aceasta ■— nu se decid numai la Londra, Roma sau Paris, ci și în mansarda pictorului, a matematicianului, a gânditorului și a scriitorului român. Lucrul acesta trebuie repetat de câte ori împrejurarea îl cere. Vitalitatea unei rasse se măsoară prin puterea ei de creație. Orice altceva poate fi înlocuit, orice lipsă poate fi acoperită — în afară de puterea de creație a neamului, a elitelor acelui neam. Este ciudat că istoricii înțeleg mai bine decât ceilalți oameni în ce constă cauzele măririi și decadenții unui neam. Ne-am fi așteptat ca alți „intelectuali” — de pildă, filozofii — să intuiască mai direct importanța covârșitoare pe care o are creația în destinele istorice ale fiecărui neam. Doară „intelectual” și „înțelegere” aceasta înseamnă: vituslegere, a ceti înlăuntru, a ceti, adică a vedea clar și precis. Nu trebuie să faci un prea mare efort ca să constați în România o colosală izbucnire creatoare, un torent de opinii și fapte spirituale, o risipă de eforturi, un fluviu uriaș de gânduri, mituri și încrucișări temperamentale. Sunt aici, lângă noi, oameni care cresc prea repede. Sunt aici talente care apar, personalități care se caută, revolte care se pregătesc. Cine știe ce înseamnă adevărată prefacere, o adevărată revoluție — înțelege aceste semne care se adună, tot mai conturate. Comparați efervescența literară din România cu ceia ce se realizează într’o țară glorioasă, cu un trecut cultural milenar — cum e de pildă Italia. Comparați ceeace se scrie în Spania sau Franța, cu ce s a scris în primăvara aceasta la noi. Că nu avem încă un public pe măsura țării noastre, că nu suntem traduși, că nu avem servicii de presă — toate aceste rele se pot remedia. Ar fi fost posibil, însă, și un rău care nu s'ar fi putut remedia o bună bucată de timp anume, sterilitatea literaturii noastre. Așa cum e bunăoară, sterilitatea literaturii spaniole sau italiene contemporane. Așa cum va fi, poate în scurtă vreme, sterilitatea literaturii franceze. Există ceva în România pe care nici o gafă politică și nici o tragedie istorică nu o va putea suprima. Există forța creației, există această vână bogată și peste putință de secat. Lumea ni s’ar fi părut infinit mai tristă, și ticăloșia politicii noastre mult mai dezastruoasă — dacă n’ar fi această forță de creație,pe care o simțim pulsând și manifestându-se în jurul nostru. Avem cel puțin mângâerea că istoria noastră nu a rămas în întregime pe mâna miniștrilor și a bancherilor. Regele românilor a spus răspicat toate aceste adevăruri, pentru oamenii care nu le știau sau se prefăceau că nu le înțeleg. Astăzi, când toată cultura e amenințată și când tot ce a adunat frumos și bun omenirea timp de 6000 de ani, poate fi distrus în 24 de ore de războiul aerian — asemenea mesagii regale sunt binevenite. Căci orice poate pieri în lume, și lumea ar putea părea încă frumoasă — dacă înapoia istoriei unui neam veghează elitele creiatoare. Orice se poate distruge, afară de forța creiatoare, de forța spirituală — care poate relua totul dela început, și poate depăși totul. O cultură amenințată în comorile trecutului ei — e un lucru grav și trist. Dar o cultură sterilă, fără nici o nădejde în forțele sale creiatoare— e un lucru mort. MIRCEA ELIADE