Vremea, ianuarie-iunie 1935 (Anul 8, nr. 369-394)

1935-06-16 / nr. 392

0 . Duminica 16 Iunia 1933 De necrezuta viață a dumnealui I­O­N­I­Ț­A Căpitan de oaste scrisă de dumnealui lancul Zogravul Desene inedite de I. ANESTIN, Ed. Vremea, tel 50 VREMEA Ed. Vremea Lei 25 Victor Ion Popa î f io*aK& de. oJbeJl roman de război P­EMIUL ACADEMIEI ROMÂNE, 1935 Realități românești Se găsesc la îndemâna noast­ă câ­teva fapte asupra cărora ar trebui să se atragă necontenit atenția. Și a­­ceasta, pentru simplul motiv că fap­­tele de care vorbim sunt necontenit rău interpretate, necontenit alterate. Să începem cu cel mai bogat în consecințe, deși cel mai puțin recu­noscut î continuitatea spiritului ro­mânesc — în instituții, în viața sufle­tească, în creațiile gândului. Dela folclor, la Eminescu și Lucian Blaga ; dela arta populară (cu rădăcinile în preistorie) la Brâncuș și George E­­nescu; dela apocrifele și legendele poporane la Creangă și Liviu Rebrea­­nu — succesiunea „româneasca“ este neîntreruptă. Vor fi existând, firește, epoci de obscurizare a acestei con­tinuități, momente neistorice, de „ie­­șire-din-fire“ (multe din ele, necesa­re pentru vremea lor ------ primejdioase numai când s-au permanentizat). Dar o sincopă definitivă n‘a existat ni­ciodată. Literatura și plastica noas­tră „cultă“ a căutat mereu prezența artei populare, rădăcinile sale spiri­tuale. Și în acest caz a izbutit să fie și artă universală — și artă specific românească. Firește, prezența artei populare — contact direct cu­ expe­riența folclorică, cu viața sufletească a unei colectivități — nu înseamnă imitarea modelelor populare, calchi­­area unor forme perfecte de expresie dar nefertile ca izvor de inspirație. Am scris în repetate rânduri asupra acestei confuzii între prezența fol­clorică și imitarea temelor sau a le­xicului folcloric , confuzie care a condus la plastica Rodicăi, la „Che­marea Codrului“, la stilul Brumăres­­cu și la sămănătorism (în aspectele sale inerte). Cultura românească prezintă un a­­vantaj unic față de celelalte culturi europene , clasicii literaturii româ­nești sunt accesibili oricui, pe tot cu­prinsul țării. Orice țăran se desfată ascultând (dacă nu știe să citească) pe Creangă. Orice țăran. Lucrul ăsta nu-l veți mai întâlni nicăieri în Eu­ropa. Nu e vorba, numai, de conti­nuitatea linguistică pe care o putem observa între literatura vorbită și cea scrisă­­— dar și de conținutul artis­tic și intelectual. Amintiți-vă că Lafon­taine nu poate fi înțeles pe tot cuprin­sul Franței. Amintiți-vă de asemenea că literatura italiană cultă — cum a demonstrat atât de categoric Borgese —— este inaccesibilă în totalitatea ei masselor populare, prin acel caracter aulic, superior, umanist care îi e spe­cific. Ce sa mai spunem de țări ca Norvegia, a cărei literatură cultă se scrie de sute de ani într'o limbă strei­nă, daneza , a cărei limbă vorbită în straturile urbane, fiind daneza, nu are nici un punct de contact cu limba po­porului, care vorbește norvegiana... Este incontestabil, deci, că, din acest punct de vedere, literatura românea­scă nu are de ce să se teamă; conti­nuitatea “ de la folclor la Lucian Blaga — se verifică și ca lexic, și ca tematică. Aceasta ne silește să afirmăm un lucru care ar părea, cel puțin la pri­ma vedere, paradoxal. Anume , că e­­litele creatoare ale României moder­ne sunt singurele care au dreptul la succesiunea clasei țărănești. De orice alt element social S-ar putea dispen­sa România, în afară de țărănime și de elitele creatoare. Istoria adevărată a „românității“ ar fi putut exista fără nici una din clasele crescute in ulti­ma sută de ani. Nici burghezia, nici proletariatul nu au rupt continuitatea „stilului românesc“. Nici burghe­zia, nici proletariatul nu au putut creia Valori universale în afară de cadrele în care s-au exprimat intuițiile ru­rale, cadre care au fost reluate de artiștii și intelectualii moderni, și pe care le regăsim și la Eminescu, și la Pârvan, și la Blaga, și la Brâncuș, și la Liviu Rebreanu. Observați că toți marii creiatori români moderni, deși au folosit intuiții rurale, folclorice , nu au aparținut clasei țărănești. Emi­nescu a fost fiu de boernaș, Pârvan fiu de burghez, ca și Enescu, ca și Blaga, ca și Rebreanu. Elita cre­atoa­­re a României moderne nu este, deci, expresia directa a clasei rurale. Ca niște adevărați șefi spirituali ai unei nații, creiatorii de valori românești s-au ivit din toate clasele sociale ale acestui pământ. Ei nu exprimă însă sufletul unei clase. Ei exprimă geniul unei națiuni. Fii de burghezi sau de boemnași, atunci când au creiat într'a­­devăr valori universale au uitat in­tuițiile adunate de experiența colec­tivă a neamului întreg. Burghezia și proletariatul au putut lua ființă in desfășurarea societății românești. Ge­niul burghez sau­ proletar nu s-a ivit încă. Și aceasta pentru simplul motiv că adevărații cre­atori spirituali nu au fost niciodată simplii haut-parleurs ai clasei lor. Deaceia, dacă ar trebui sa simplificăm la absurd și sa ne în­trebăm care ar fi singurele clase creatoare și absolut necesare Româ­niei, am răspunde : țărănimea și eli­tele intelectuale. Aceste elite care, încă odată, au singure drept la suc­cesiunea clasei rurale« Dar să ne înțelegem. Să nu confun­dăm „intelectualul“ cu „belferul4“, așa cum vor să confunde teoreticienii ro­mâni ai lui „politique d'abord !“. De câte ori am scris despre „intelectuali“ și am fost criticat pentru asta (fără a fi întotdeauna numit, firește) — am observat că se confundă cu voință și rea-credință „intelectualul“4 cu „belferul“. Asemenea confuzii dove­desc și discernământul și armele de luptă ale susținătorilor primatului po­litic. Limba română a păstrat destul de clar — ca și celelalte limbi ro­manice — sensul termenului de inte­lectual : intu­s legere, a ceti înăun­tru, a vedea în întunerec, a pre­ve­­dea. Nu e locul aici (voi reveni asu­pra acestei controverse) să stabilesc meritele și destinele „intelectualului“. Dar e ușor de înțeles că „a ceti în­­năuntru“, a vedea în întuneric, a configura realitatea, a proceda eve­nimentele — toate aceste funcțiuni dramatice și vitale nu au nimic de a­­face cu lașitatea, suficiența și abs­­tractismul „belferilor““. Aceștia din urmă sunt bieți semi-docți confuzi, superstițioși și burghezi, sunt, într'a­­devăr, singura specie de „intelectu­ali”4 produsă de burghezie. Confuzia între belfer și intelectual, între creato­rul de valori spirituale și mediocrul repetitor de catedră , este dovadă ori de ignoranță ori de rea-credință. Intorcându-ne la discuția noastră, să amintim că atât țărănimea cât și elitele spirituale au păstrat continui­tatea tradiției și a stilului „românesc“ și din alt punct de vedere. Este și în structura țăranului și în acea a „in­telectualului“4 o orientare realistă. Și unii și alții sunt realiști, adică încli­nați către experiență, către detaliul concret, către autenticitate și dra­mă. Cele dintâi și cele mai grave scheme și metode abstracte le-au in­trodus în cultura românească politi­­cianii, „oamenii practici“ (adică „oa­menii care practică greșelile î­ainta­­șilor noștri“). Teoreticienii politici de astăzi au cutezanța să acuze pe „intelectuali“ de abstractism — asta după ce au practicat o sută de ani cele mai extraordinare și mai nocive abstracțiuni (drepturile omului, parti­de, legiferări, contracte, reprezentan­țe, etc.). Chiar schemele curentelor extremiste sunt creațiuni abstracte; se învață oamenii să reacționeze automat, ca o mare massă; se împar­te realitatea concretă și multiformă în două mari părți abstracte (ai noștri, ai lor­­— ei și noi —­ dreapta și stân­ga, etc.) ; se folosesc formulele în lo­cul analizei reale; se creiază reacții și stimulenți de laborator. Realismul țăranului și al intelectua­lului o pune în fața acestor scheme abstracte și a acestor gândiri de lo­zinci, practica experienței zilnice, dramatica unei existențe autentice, în veșnică luptă cu iraționalul (a­­ceste două grupuri sunt singurele care dau valori iraționalului). Țăra­nii și-au verificat ființa lor istorică în luptele pentru păstrarea pământu­lui strămoșesc, în rezistența lor față de atâtea forțe cosmice, biologice, e­­conomice, sociale. Intelectualii, elite­le creatoare ale acestui neam, adu­nați din orice clasă socială, având între ei uu relații de grup social­­i raporturi de breaslă — acești inte­lectuali au și ei o menire istorică. Poate fi vorba, chiar, de o nouă ve­rificare a resurselor poporului nos­tru, a drepturilor sale la viață și la supraviețuire. Țăranii au apărat pământul și nea­mul. Intelectualii apără drepturile spiritualității noastre, autonomia ei, valorile ei universale, omenești. Mi­siunea istorică a unui popor este ve­rificată de două lucruri : 1) de pu­terea cu care știe să-și apere pă­mân­­tul, libertatea și drepturile ; 2) și de vigoarea cu care creiază valori. Cla­sele sau grupurile care împlinesc­­ a­ceste funcții esențiale, sunt singure­le care se pot numi grupuri vital­e, fără de care o națiune riscă să dis­pară din istorie... MIRCEA ELIADE prin­ acțiunea lui culturală a creat suportul intelectual al burgheziei române. Dacă lui Ion Brătianu se datorește crearea structurii mate­riale a statului burghez, se poate spune pe drept cuvânt că lui Spi­ru Haret îi revine meritul de a fi creat structura morală și intelec­tuală a acestei burghezii. Prin ri­dicarea învățătorului la rangul de factor esențial în viața satu­lui, Haret a voit să creeze și o burghezie țărănească, luminată și liberă. Prin reforma învățământu­lui secundar, experimentază câ­teva generații, Haret a creat eli­tele intelectual necesare în con­ducerea competentă și deci res­­ponsab­lă a vieții noastre orășe­nești. Roadele pozitive și negative ale haretismului (ca în orice reformă socială și intelectuală, care nu poate fi eternă) astăzi se văd pre­cis. Pentru isbânzile lui, Haret a intrat de mult în istorie, pentru noule orientări care n'au apărut încă, după dispariția lui, este și definitiva certitudine că haretis­­mul este și un spirit intrat în is­torie. De aceea ridicarea statu­­lui, a cărei desvelire s'a sărbătorit la începutul acestei luni, este nu numai un meritat prinos de recu­noștință, dar și semnul încheerii unei importante etape, di n evolu­ția culturii noastre. Haret a deve­nit de azi înainte un simbol! Sta­tua lui, înălțată alături­­ de a lui Lazăr și Heliade Rădulescu, arată că este astăzi momentul ivirii unei persealități care să-și desemneze virtual proporțiile statuare, în ci­clul evolutiv al culturii românești. Monumentul lui Haret este un permanent avertisment dat cultu­rii noastre oficiale al spiritului nou care trebue s’o anime, ca să nu moară sau să devie pur și simplu inutili. P. CONST. ROMANE „Era pe vremea când locuiam in Copenhaga și muream de foame'4, își începe romanul Foame, ciudatul scriitor nordic Knut Hamsun: „Es war eine schöne Sache, Ende de3 neunzehnten Iahrhunderts sechsund­zwanzig labre alt und unabhängig zu sein...“ (Frumos lucru era sä ai la sfârșitul veacului al 19-lea două­­zeci și șase de ani și să fii liber), își începe romanul Delaide, tânăra scrii­toare Mechtilde Lichnowschy. Nu numai simțul atât de prețios al culorii sentimentale a timpului, o apropie pe noua romancieră germană de scriitorii de valoare — ci mai cu seamă tot ce o desparte de însușirile comune femeilor cu condee. In pri­mul rând nu se ocupă de senzațiile și fericirile propriei persoane, u chip mai mult sau mai puțin străve­ziu. In al doilea rând stilul nu curge năvalnic, gros, ci e trecut printr-o mătăsoasă sită de frazare și toată po­vestea e echilibrată în amănuntele ei ca o arhitectură translucidă. Și în al treilea rând e la al treilea roman, ceia ce înseamnă că și-a luat rolul în serios și scrie profesional, singurul fel de a scrie și progresiv și adânc. Și plutește prin toate paginile ro­manului un parfum de bun gust și voluptate, pe care, nu o putea împăr­tăși decât o femeie. F. A. GUSTUL germanilor pentru lectură e prover­bial. A fost chiar criticat, ca un in­diciu de lipsă de originalitate. In orice caz, faptul e indiscutabil, și dacă îl subliniem încă o dată, e pen­­tru a atrage atenția, că în momentele acestea de criză, Editura germană face sforțări extraordinare, pentru a putea oferi cărți întrunind în ele trei calități aproape imposibile de găsit împreună : 1) o excepțională valoa­re a textelor 2) o prezentare tipo­grafică aproape luxoasă 3) un preț ieftin. Dau un singur exemplu : fai­moasa lucrare a lui Henry Thode, Franz von Assisi, devenită clasică în acest domeniu. E vorba nu numai de o reconstituire magistrală a vieții și a epocii aceluia care a fost cea mai mare personalitate în creștinism, du­pă Iisu­s, ci și un studiu admirabil al artei italiene în zorile ei, artă pe care Thode o arată inspirată tot de Francisc de Assisi. Această monu­mentală lucrare a fost publicată în patru volume compacte și costă trei sau patru mii de lei. Phordon-Verlag o prezintă acum întrun „Volksausga­be“, (ediție populară), un volum de 870 de pagini, fără nici o reducere de text, legată în pânză, pe o hârtie excelentă, cu 156 reproduceri de ta­blouri, printre care frescele lui Giot­to, totul pe prețul de... 240 lei. De la 4000 la 240, cifrele elocvente dispen­sează de orice comentariu, despre fe­lul cum un mare popor înțelege sa propage cultura în masele lui. V. L. LA BRUYERE și PAUL VALERY Este un adevăr comun: nu se inven­tează nimic, c­el puțin în domeniul lite­rar. Nu exista teorii cari sa nu fi fost comentate mai demult. Pe Taine îl des­coperi complect în Henri Beyle. Nu exista precept de Boileau, care sa nu fi fost spus înaintea lui (s'a dat. In sensul acesta, o teza de doctorat la Sorbona. Se insistă pe formula pe car­e o susține Paul Valéry : arta este, înainte de toate, meșteșug. Emoția nu joaca nici un rol, construești numai daca te pricepi.­­La Anale, — ciudata apropiere, — ripostează, susținând va­loarea inspirației d-ra Vacarescu... Bineînțeles, și Legenda Meșterului Manole, apare între argumente). La Bruyère a spus minunat în „Des ouvra­­ges de l'esprit" : C'esf un metier que de faire un livre, coflinte d* faire une pendule. SPIRIT CRITIC Este uimitor ce spirit critic aveau clasicii, și cum se pricepeau să judece chiar pe contemporani, fără sa-t irite prezența tipică a acelora pe care-i ad­mirau, prezența care micșorează tot­deauna. Boiseau a văzut clar și a de­semnat pe Molière sau pe Racine fără de nici o frică. Despre Corneille sau Racine, La Bruyère spunea exact, ceia­ce spunem și noi acum. ȘI PRINTRE CONTEMPORANII DE LA NOI Atragem de pe acum atenția asu­pra cărții d-lui Ury Benador „Su­biect banal44. Conține pagini superbe Detalii pregnante. Se va putea citi și mai târziu­, cu acelaș fervoare. Moar­tea copilului n4 o accept însă, căci o găsesc un amănunt inutil. Și nebu­nia eroului, căci cazul putea avea o explicație normală. Gelozia pornește brusc (defect și în Coca magnifi­­que). Musafirul este mediocru (cu calități, lucrul ar fi fost mult mai sub­til), și este deplasată sărăcia lui vul­gară. Dar gelozia este trasată magis­tral. Urmărirea pe străzi a Hildei, vom păstra-o în noi pentru totdeauna. Aud că autorul își propune să facă pe Hilda să răspundă. Este necesar ? Explicațiile prea multe nu alungă poe­zia ? A. H. SE ÎMPLINESC... ... cinci ani de când și-a acordat be­nevol eternă odihnă Iulius Pascin, unul din cei mai reprezentativi artiști­­pictori ai epocei noastre. Născut pe malurile Dunării, la Vidin, Iulius Pas­cin s-a rupt de tânăr de familie, care vroia să smulgă din visătorul plastic un mare cerealist. A lucrat — ado­lescent — în birourile de export ale familiei dela București și din portu­rile dunărene românești. Dar pentru­­că nu-și simț­ea chemarea „să facă bani“ și să fie un fericit milionar a fugit în străinătate. A rătăcit în Eu­ropa și America, notându-și în car­net impresiile de călător, în linii și forme. A fost unul din nouii desena­tori ai „Simplicissimului“. După ce și-a cucerit gloria în Germania, după expoziții și albume tipărite de edi­turile de artă, a trecut la Paris unde, gloria lui s-a definitivat, ca unul din meșterii marii școli plastice de l­a Pa­ris. Viitorul va hotărî dacă Jules Pascin a fost un mare pictor. Prezen­tul nu poate decât să ateste că a fost unul din tipii reprezentativi ai unei arte de mare rafinament, nutrită de impresii cotidiane, evoluate pe planul neconformist al epocei. A fost un om bun. Un nesupus. Un răzvrătit împotriva canoanelor familiare, sta­tale, artistice. Și pentru că se simțea singur, izolat, după o har­tă de un sfert de deceniu cu viața, cu oamenii, cu fantomele plăsmuite de imaginația lui încinsă, s'a sinucis. Parisul artistic l-a plâns și l-a dus la groapă într'o clipă când debuta marea criză economică și socială care silește pe artiști să renunțe la anarhica lor aristrocrație și să devină cetățeni, luptători pentru una din ta­berele cari se războiesc să impună o nouă formulă de viețuire colectivă. COLECȚIA „ORAȘE” . ...căreia îi va da o mare extindere „Fundația Regele Carol II44 — va cuprinde o seamă de monografii scri­se de autori cu renume. Și anume­­. Constanța, Iași, Chișinău, Cernăuți, Balcic, Craiova și Timișoara. Una din cele dintâi monografii va fi a d-lui Tudor Șoimaru „Constan­ța“ — care va apărea în cu­rsul lunei Octombrie. UN CONCURS DE ILUSTRAȚIE... Un concurs de ilustrații a instituit „The Limited editions Club" din New­ York. Editura face apel către artiștii lumei întregi — și prin reprezentan­tul din România a cerut și concur­sul artiștilor noștri — ca să trimită ilustrații de cărți. Premiul I este in va­loare de 2500 dolari, al doilea 1500 dolari și următoarele de 1000 dolari. Adresa pentru amatori este : George Macy, „The Limited Editions Club” 551, Fifth Avenue, New-York U. S. A. i. c. A APĂRUT: Fresca Justiției Contemporane Ro­mâne de Fr. Stanetti cu colaborarea celor mai de seamă pene ale scrisu­lui românesc. Lucrarea cuprinde o serie de por­trete literare din lmea personalități­lor noastre judiciare, magistrați și avocați. Aceste portrete sunt sem­nate de d-nii : Al. Valjan, G. D. Mu­gur, I. Gr. Periețeanu, Cincinat Pa­­velescu, Radu D. Rosetti, Mihail Mo­ra, Prof. Mircea Djuvara, Eug. Ti­­teanu, Pamfil Șeicaru, Prof. Eugen Herovanu, Iorgu Petrovici, Decan Bar. Ilfov ,G. I. Stratulat (magis­trat), Aurelian Bentoiu, Cezar P<e­­trescu (scriitor), Teodorescu-Braniș­­te (publicist), Prof. Caracostea, G. Conduratu, Ion Dragu (directorul presei), Horia Furtună, Ion M*r*in Sadoveanu, Mihail Sevastos, Ion Peretz, Victor Eftimiu, Camil Pe­­trescu, Tudor Mușatescu, C. Congo­­­ pol, dr. Ygrec, P. Strihan, V. V. Stanciu, Al. Vălimărescu, D. Pascu, C. Spigler-Fronda, Vasilescu-Notta ra, Corneliu Moldovanu, I. Birnberg, Al. Popescu-Necșești, G. Lisken, Eu­gen Crăciun Graur, Titel Pet**----­­u, H G. Meitani, E. C. Decusara, A. Vă­limărescu, N. N. Porsena, Em. Slăti­neanu, Ioan V. Gruia, G. Costăchescu Rosenthal, N. Corodeanu, Prof. Univ. Tr. Dimitriu-Șoimu, Richard Huts­­chneker, Laurențiu Oanea, Negrutzi, Em. Fagure, St. Antim, Lascarov- Moldovanu, C. Khiricutză, Ad­­elin Weiss, Pompiliu Ioanițescu, N. D. Stănescu, St. Brăiloiu, Liviu Rebrea­nu, N. N. Pătrașcu, Eug. Baraș, C. Solomonescu, Emil Rigler, etc., etc. Portretele literare sunt însoțite de câte un portret, gen-peniț" executa­te de domnul Fr. Stanetti. Această carte permite a avea un succes deosebit prin faptul că este unica în acest gen, având în vedere atât forma tehnică în care se pre­zintă cât și calitatea artistică a exe­­cuției portretelor, v­ictor­­ros delicatul poet, plin de o fină sensi­bilitate ce-l situiază printre cei mai de seamă creatori tineri, a scos un al doilea volum „Vedenii“ care denotă o interesantă­ depășire. In timp ce alții rămân la aceleași formule, ba­­nalizându-se și banalizând preocupă­rile scrisului nostru, Victor Stoe me­reu în căutări superioare, pare a des­­minți facilitatea celorlalți. MONOGRAFIA LICEULUI LAZAR Cu prilejul comemorării a 75 ani de existență, Liceul Gheorghe Lazăr a tipărit o interesantă monografie, care poate sluji drept model și altor instituții. Redactată de unul dintre profesorii liceului, d. Ion Zamfirescu, monografia aceasta caută să înfăți­șeze instituția ca un întreg de viață, cu condițiile și manifestările lui pro­prii. Studii, articole, date statistice, tabloul elevilor și ce­ au devenit dea a lungul anilor, studiul frecvenții și provenienții elevilor, — toate confi­gurează admirabil activitatea de la a­cest liceu care a dat o seamă de oameni practici, oameni de afaceri, medici, avocați, liber profesioniști contrar altor licee care au dat mai ales ideologi, artiști și politicieni. La« zarul se dovedește liceul micii și mai ales marii burghezii și rolul său de spiritualizare al acestei clase nu este decât foarte important. TEATRU M­OSST Firește în America. La Mount Vernon din statul New-York s'a jucat piesa „The Girls from Childs in 1950" in care tofi actorii erau cel puțin parțial goi și cel mult cu un cache-sexe. Cri­ticii au fost invitați să asiste la spec­­tacol cu cea mai largă înțelegere iar organizațiile moraliste locale au re­­cenzat piesa la repetiția generală de­clarând-o tolerabilă, întrucât goliciu­­nile de pe scenă nu contravin legii și nici obiceiurile de pe plăji. Succesul nouei întreprinderi a fost totuși sub­ mediocru. Piesa era slabă și nudismul aproximativ, ceia ce a desamăgit. Pen­tru oamenii subțiri întreaga punere în scenă a fost socotită de­ un prost gust patent. O impresie oribilă a produs e­­roina, căreia îi cădeau ciorapii îna­dins și purta un jupon demodat deși era vorba de previziuni pentru 1950. ERICH VON STROHEIM marele regizor și actor german stabi­lit la Hollywood, a scos de curând un roman „Poprika", de­ o banalitate rea­listă ce poate place doar mulțimii. E vorba de o melodramatică iubire cu țigani, bătăi in localurile de noapte ale Budapestei, cu ofițeri beți și car­­tizani, cu o serie de viziuni din camera de hotel, de diferite calități și prefe­rințe. Cu violuri, seducții și omoruri pe care regizorul le-a evitat in crea­­țiu­nile sale cinematice. Ceea ce înseam­­nă că nimeni nu poate fi mare in toa­te domeniile. ARCHBALD MCLEISH este unul dintre cei mai îndrăzneți și avântați poeți și critici americani. In epoca de depresiune a publicat o seamă de manifestare și poeme de îmbărbătare colectivă, de mare suc­ces. Deși se adresă masselor de mun­citori și șomeri, McLeish a căutat să-i ridice și artistic, păstrând o expresie de mare vigoare. Acum a publicat o piesă în versuri Panic (Panică) în care se pare că e vorba tot de sufe­rințele mulțimii, evocată în stilul dra­melor antice, cu coruri și eroi de ma­re amploare. Panic se va juca la Tea­­tr­ul Imperial din New-York. SĂNDUCU In editura „Oficiului de Librărie" (Str. Carol No. 26) a apărut „San­­ducu", roman în icoane din viața copilului, datorit d-lui Mihail Drago­­mirescu, profesor Universitar. După copilul lui Creangă și cel al lui Slavici, „Sănducu“ definește vârsta în care sufletul neprihănit al copilului caută să deslege tainele firii. Hecate William Blake SPIRIT HARET A apărut LIRICA LUI GOETHE O antologie românească de Ion Sei­n­ Giorgiu L -3­60 Editura „ADEVERUL“ S. A.

Next