Vremea, ianuarie-iunie 1935 (Anul 8, nr. 369-394)

1935-06-30 / nr. 394

VREMEA U­rmașul lui Hori Cei chemați ieșiți, cei che­mați... etc. (Liturghia ortodoxă) In sfârșit d. Ion Mihalache și-a precizat ideile și programul. Gura sa, din care nenumărații partizani dezorientați, ai unui partid în descompunere, așteaptă adevărul să-l soarbă ca pre vinul cel curat, a rostit în cuvinte cutremurătoare și profetice idealul pentru care dumnealui luptă. Am citit cu emo­ție apostrofa ciceroniană a fostului profesor de la universitatea pri­mară din Topoloveni, rostită în nu știu ce întrunire politică, dir nu mai știu ce Tirchilești. O trans­criem în toată puritatea ei, rugând călduros pe zețar să aleagă cea mai grasă și mai frumoasă literă pentru a o imprima. Pentru că ma­rele director al instituției primare care e partidul național-țărănesc, a spus, adresându-se „bobonilor­­ — ..Nu v’am chemat la o săr­bătoare, ci la luptă îndelungată, care cere sacrificii. Sunteți voi vrednici să împliniți testamentul lui Horia și al lui Tudor Vla­di­­m­irescu?“ Și gloata, atât de sensibilă în multicefalismul ei și atât de în­­d­­eesată de preocupările conducă­torului, a dat un răspuns vrednic de ea și vrednic de acela care­­ conduce, răspuns care va fi izbuc­nit acolo, ca un tunet: .­ ..Să-i dăm drumul !“ Dați-i drumul fraților! La luptă cruntă deci, înainte cu Dumnezeu deasupra și cu Ion Mihalache de­desubt. FA vă va duce la biruință. Dar... stați. Adică cum să-i dăm drumul? Adică cui să-i dăm dru­mul? Să ne punem întrebarea hamletică unde mergem și de ce? A spus-o Ion Mihalache, să îm­pliniți testamentul lui Horia și al lui Tudor Vladimirescu- Ahal. Vă așteaptă deci o soartă de martiri. Dar martirul și eroul nostru va fi­­ Ion Mihalache care s'a declarat demn urmaș„ al eroilor noștri na­ționali, cu cari a văzut că se asea­mănă prin portul cămășii pe care va o propune drept stindard și al mustății, e drept mai bine ajus­tată decât a celor d­e înaintași. Vreau să las un moment gluma la o pane și simt că nu pot. Fra­za d-lui Mihalache Ion ațâță râsul ca gazele hilab­ante și te împiedică de a judeca serios sacrul. Să în­cercăm totuși. Care e testamentul lui Horia și Tudor Vladimirescu. Și ce notar prost a îndrăznit să-l dea pe mâi­nile nepotului lui Cațavencu? Ho­ria și Tudor au luptat pentru ță­rani­ evident. Au luptat pentru li­ce libertate și pentru ce drep­turile lui. Așa va fi vrând să facă și d. Ion Mihalache. Dar pentru ce libertate și pentru ce drept­­turi? Pentru acelea pe cari țăranii le-au obținut? E ridicol bietul în­vățător de sat care asaltează por­țile deschise ale unui testament de mult îndeplinit. Pentru că azi ță­ranul e așa cum îl vrea și Horia și Tudor, liber pe pământul lui liber în țara lui. Ce codicil testa­mentar a mai rămas neîndeplinit? Evident nu ceva pentru care nevoie de atitudini herculeene. D­­e Ion Mihalache ne apare în pos­tura dramatică a unui atlet de circ făcând eforturi gigantice pentru a ridica două greutăți de fier, pe care le ridică în sfârșit, ținându-și echilibrul cu greu pe picioarele încordate, dar pe care după ce le-a depus la pământ în aplauzele mulțimii, un clown le ia în două degete și fuge cu ele în culise: e­­­­rau de carton. Eforturile verbale și imposturile ideologice ale maes­trului de budii de la Topoloveni nu ascund decât o umilă idee, fru­moasă, dar care nu necesită atâta patetism cât întrebuințează omul­­ nostru. Codicilul pentru care luptă , d. Ion Mihalache e o îmbunătățire­­ a soartei țăranilor, o îmbunătățire­­ pe care aceștia nu o cer, pentru că ,­­ ei au ce le trebuie: pământ și li­­­­bertate și sunt mulțumiți, dar­­ o îmbunătățire pe care o vrem noi, o­­ pentru că avem nevoie de o țără­nime bogată și sănătoasă și de a­­ceea trebuie să-i purtăm grija. Pentru realizarea dezideratelor e­­conomice și higienice ale țărăni­mii toate partidele sunt de acord și nu e nevoie pentru asta de un partid în care țărănesc e doar nă­dragul șefului și poate mirosul de la întruniri. Dar candidatul la eroism, d. în­vățător Ion Mihalache —■ ,,l’ap­­prenti-martor" ca să-i vorbim în­­tr’o limbă bine cunoscută și dra­­gă, a uitat un lucru: că a avut cir­ca vre-o cinci ani timpul de a îm­plini proclamatul testament al lui Horia și Tudor. A fost ministru în atâtea rânduri. Ce a produs, în circa cinci ani subsolul dumisale cranian, pentru îmbunătățirea soartei țăranilor? O serie de scri­sori a căror valoare literară nu se apropie de modelele după care s’a luat d. Ion Mihalache. Pentru că d. Ion Mihalache a vrut desigur să rămână în literatură scriind scrisori ca M-me de Sevigné sau ca Napoleon. Scrisorile sale rus­tice și adresate populației rurale, sunt un fel de proclamații de bă­tălie. Dar dacă așa se poate ridica nivelul vieții satelor noastre, de ce nu se închide d. Mihalache în­­tr’un turn unde să scrie, să scrie mereu la scrisori pentru țărănime:? Căci e o operă care se poate face și în opoziție și pe catedra de la Topoloveni, nu numai pe biroul Ministerului de Anticultural­e. Ion Mihalache are preten­ția să facă lucruri mari pentru ță­rani? Dar vai! Acest pretențios institutor sătesc nu putut realiza când partidul său era la putere Conversiunea, operă economică privind direct clasa rurală! Si daca nu reușit —­ pentru că de aia a plecat, pentru că au reușit! ■— ce a­r putea reuși alt? Scrisori? n­ ­ Mulțumim frumos domnule Miha­­i­lache, dar scrisori ar putea scrie , țăranilor orice alt membru al par­­­­tidului Dumitale sau chiar alții 1 din alte partide mai puțin țără­nești. Trist e spectacolul politicii ro­mânești. Și râsul in care izbucnim uneori e urmat de scrâșnite din dinți. Fraza pe care am citat-o, din operele oratorice ale lui Ion Mihalache, dovedește a nu știu câtea oară vidul care se află gândir­ea noastră politică și dema­in­gogia ei deșănțată. In loc de idei și un loc de fapte precise, d. Ion Mihalache hrănește poporul cu gogoșari imagistici. Căci cum alt­fel poate fi privită invitația sa de a împlini testamentul lui Horia și al lui Tudor. Aceștia și-au stropit cămașa lor curată țărănească cu sângele lor. Cu ce și-a stropit-o pe a sa d. Ion Mihalache? Cu so­sul banchetelor date în cinstea sa și cu noroiul drumurilor de țară pe unde merge doar când opoziția îl obligă la peregrinări electorale? Horia și Tudor au murit sacrifi­cați pentru o idee și pentru un po­por- Și drept răsplată nepotul lui Cațavencu vine să le uzurpe ideia și pretinde să împlinească testa­mentul lor! O­fi d. Ion Mihalache martir. Martirul capriciilor d-lui Iuliu Maniu și eventual martirul propriului său partid. Dar „să-i dea drumul“ poporul pentru atâta lucru, cam puțin. Biet popor români Te îmbie să-l urmezi, un om cu cămașa a­­fără și cu ideile nicăiri, te chiamă să lupți cu vântul, te invită să treci prin aerul imaginilor sale re­torice și la umbra cioarecilor săi, să citești scrisorile de îmbunătățire a soartei tale pe cari ți le adresează. Dacă perspectiva te ispitește mergi. Eu nu-ți doresc o decepție. Dar vai, o vei avea încă odată! OCTAV ȘULUȚIU S­implu int­er­n­ s­urecția ,,Vremea" a anunțat in num­arm trecut că voi discuta și eu problemele ridicate de un articol al d-lui It­uiu c­ârcineanu, căruia i-a răspuns cu o neobișnuită vene­­mențâ d. Pompiliu Constantines­­cu. „Voi discuta" este un fel de­­ a vorbi. După care mi-aduc amin­te, de aproape doi ani nu fac alt­ceva, aici la „Vremea", decât să „discut" această problemă a cul­turii față de politică și a rolului elitelor spirituale în crei­ar­ea isto­riei. Chiar în numărul în care d. Gârcineanu scria despre „Intelec­tualitate și omenie", patru pagini in urmă eu semnam un articol în care unele din obiecțiunile d-sale își căpătau deja răspunsul. Mi se pare, așa­dar, puțin exagerat să reiau, numai în cinstea d-lui Gâr­cineanu ,o problemă pe care o dezbat aici de aproape doi ani de zile. Argumentele d-sale le cunosc de mult — și fiecăruia din ele i-am răspuns când am avut prilejul în parte. In ceea ce privește „omenia", pe care d. Gârcineanu o opune atât de impresionant „intelectua­lității" — lucrul acesta nu e nici nou, nici original. D. prof. Iorga a vorbit și a scris de nenumărate ori despre „om­enie". Iar într’un articol din 25 iunie 1933 (republi­cat în ..Oceanografie“"), chiar eu discutasem sensurile cuvintelor „om", „omenie" și „neom" in lim­ba și gândirea românească. Arti­colul a apărut aici, în „Vremea", și la o lună după aceia a fost co­mentat de d- N .C. Angelescu în­­tr’un mic esseu de filozofie politi­că „Mișcările colective și sufle­tul românesc". E regretabil că d. Gârcineanu n’a cunoscut acest e­­seu al d-lui Angelescu. Ar fi putut învăța o sumă de lucruri folosi­toare. Să ne reîntoarcem deci la pro­blema inițială, trecând cu vederea micul incident provocat de d. Gârcineanu. D. Pompiliu Cons­­tantinescu e cu desăvârșire injust când califică atitudinea d-lui Gârcineanu drept „mistică". Ce are a face mistica și misticii cu strălucitoarele furori verbale, cu inadvertențele logice și jocurile de cuvinte, cu ..sufletul teluric". Pro­­meilieu și Horia? Ii cunosc pe a. De t­ o fi­­u Constantinescu iubitor de exactitate și precizie. Nu știu ce text mistic să-i recomand mai întâi, pentru a nu mai confunda — în agreabilele sale eccese ra­ționaliste —­­misticii cu mistagogii, oamenii care practică o tehnică spirituală precisă cu toate acele specii de naivi sau șarlatani care practică smerenia, confuzia, frau­da și celelalte gândiri muzicale. Știu cât este de greu să conving un raționalist acerb ca d. Pompi­liu Constantinescu de „seriozita­tea" misticei. Un singur lucru nă­­dăjduesc, însă, că voi obține prin bună înțelegere- de la d-sa: de nu confunda pe un Sfântul Ioan a al Crucii cu un Cagliostro, sau pe o S-ta Tereza cu o Eusopia Pala­­dino și d-na Blavatzki. De a nu identifica, într’un cuvânt, „misti­cii" cu „mistagogii­“... In ceea ce privește problema în discuția căreia am fost invitat să intervin, trebuie să mărturisesc de la început că mi se pare prea complexă și prea gravă pentru a crede în eficacitatea unui simplu articol. Am scris până acum cel puțin treizeci de articole pe a­­ceastă temă, și accidentul d-lui Gârcineanu m’a surprins tocmai când scriam unul în continuare- Este drept, însă, că în timpurile noastre ești osândit să revii me­reu la un lucru pe care l-ai mai spus. Osândă la care m’am supus câteodată de bună-voie, dar de care nu înțeleg să abuzez. Toată critica pe care teoreti­cienii și partizanii primatului po­litic o fac „intelectualilor", por­nește de la o gravă confuzie; anu­me, se confundă „intelectualul" cu „belferul". Se confundă cu fu­rie, cu rea-credință, cu încăpățâ­nare. Se confundă un Emin­escu sau Hasdeu cu un biet licențiat în Drept. Se confundă un Niculaie Iorga cu un inocent belfer de pro­vincie, îmbătrânit alături de pro­grama analitică. Se confundă eli­tele spirituale ale unei țări, crea­torii de istorie, cele mai splendide exemplare ale unei rasse —­ cu bieții „intelectuali“ de cafenea sau de club politic, cu trepădușii re­dacțiilor, cu sperțarii licențiați și doctorii în șantaje. Se confundă larva erudită și abstractă, medio­critatea și impotența, suficiența și decrepitudinea, lașitatea și imbe­cilitatea — cu elitele creatoare de valori, cu marii clar-văzători ai unei rasse ,cu purtătorii destinelor unui neam. Pentru că îndată ce u­­nul din acești­­.intelectuali" ostra­cizați se încadrează într’o luptă politică — aproape automat este ridicat pe scut. Atunci „inteli­gența“ și „cultura“ lui devin sfin­te. Atunci se vorbește de „spiri­tualitate“ fără nici o ironie. A­­tunci „fruntea înaltă“ și „ochii o­­bosiți de lecturi“ ajung mijloace de luptă. Atunci „profesorul“ de­vine „martir“ și pentru „liberta­tea gândului“­­ său se fac meetin­­guri europene. Cazul bunului pro­fesor de la Chișinău, d. Constanti­­nescu-Iași. Ați observat, în acest caz precis, ce elogios se vorbește despre „cultură“, „libertatea spi­rituală“ și „inteligență“, într’o presă în care „intelectualii“ sunt de obiceiu denunțați ca simpli „fas­ciști“ sau huligani?... De nenumărate ori am atras a­­tenția asupra acestei confuzii și măsluiri practicate de toți parti­zanii primatului politic. De nenu­mărate ori am arătat deosebirea între istoria care se consumă (sfe­ra de acțiune a luptelor politice) și istoria care se face (destinul creațiilor spirituale, ale controver­selor ideologice fecunde, etc.). De nenumărate ori am arătat con­fuzia care se face între acțiunea imediată, fizică, brutală (lupta po­litică) și fapta spirituală. Mi se pare ofios să revin încă odată a­­supra lor. Cine n’a vrut să gân­dească atunci când le-am scris, nu va voi nici acum. Mi se pare, de asemenea, inu­til să amintesc­­—­ pentru a câta oară? — rolul pe care l-au avut oară? elitele și marile experiențe spiri­tuale în creiarea istoriei. Să amin­tesc „omul nou" al lui Alexandru cel Mare, al Creștinismului, Renașterii, — „om nou“ care al fost întâi valorificat și experimen­a­tat de către elitele spirituale ale timpului. Elite care nu înseamnă nici clasele bogate, nici clasele culte —­ ci toți oamenii cu o pu­ternică viață sufletească, toți oa­menii care credeau în suflet, în gând, în libertate. Cu asemenea oameni istoria a făcut pașii cei mari înainte. Cu asemenea oa­meni un continent a luminat două mii de ani. Cu asemenea oameni un neam înfruntă eternitatea. Căci „intelectualul“ nu înseamnă omul cu diplomă sau cu știință de carte ci omul care crede în valorile su­fletului, omul hrănit de marile iz­voare sufletești, omul întotdeauna „nou“, pentru că e întotdeauna viu și concret. Polemicile împotriva „belferu­lui“ nu mă interesează. Iar la po­lemicile împotriva „intelectualului nu voiu lua parte decât atunci când eventualul meu proeminent va dovedi că e informat de rolul pe care viața sufletească autentică și valorile spirituale l-au avut în is­torie. Dacă nu putem face mai mult, cel puțin să nu ne pierdem vremea... MIRCEA ELIADE M­ola în discuția iscată în gazeta noa­stră în jurul rolului pe care inte­lectualii l-au avut și-l au în des­­voltarea românească, discuție că­reia articolul d-lui Pompiliu Con­­stantinescu din numărul trecut i-a dat un caracter polemic d. Puiu Gârcineanu ne roagă să publicăm un răspuns adresat d-lui Pompiliu Constantinescu. Cu toată vehemența ce pre­zintă, am fi publicat răspunsul așa cum am făcut cu articolul d-lui Pompiliu Constantinescu, dacă ar fi adus o contribuție în plus la discuția în sine. Cum răs­punsul nu este decât un simplu atac cu caracter personal împotri­va d-lui Pompiliu Constantinescu, nu-l publicăm ci îl înmânăm di­rect d-lui Constantinescu. Procedăm astfel, fiindcă voim să menținem în cadrul discuțiilor pur teoretice chestiunea aceasta mult prea importantă ca să fie micșorată de polemici cu caracter personal. Sperăm că d. Puiu Gârcineanu este cel dintâiu de­ acord cu punc­tul nostru de vedere și va veni cu argumente în plus să combată susținerile d-lui Pompiliu Con­stantinescu. ..VREMEA" DUMINICĂ 30 IUNIE 1935 OFENS.VA ȚĂRĂNISTĂ Testamentul Desvelirea monumentului pe care vâlcenii l-au ridicat lui Ion Duca, a fost mai mult prilej de polemică între cei doi șefi ai regimului liberal, decât mo­mente de reculegere bineveni­te. A fos un spectacol trist, în loc să fie înălțător pentru par­tizanii aceluia ce­ a căzut victi­mă la Sinaia. Și - am sublinia faptul, dacă polemica dintre d-nii Dinu Brătianu și Tătăre­­scu iscată la picioarele lui Ion Duca, n’ar avea un substrat politic cu înțelesuri în frămân­tarea noastră prezentă. D. Dinu Brătianu a acuzat guvernul că nu este pe linia testamentului lui Ion Duca. Iar d. Tătărăscu, arogând-și dreptul de legatar universal, a accentuat că și ul­tima dispoziție testamentară e pe cale să fie împlinită. Cine are dreptate? E greu de spus. Poate că amândoi. In de­finitiv Ion Duca n’a lăsat pro­priu zis un testament. Așa că e ușor să-l crezi și pe d. Dinu Brătianu, când consideră „tes­tament” cîteva fraze din discur­surile lui Ion Duca în opoziție, după cum nu-i greu să-l crezi și pe d. Tătărescu atunci când afirmă categoric că a împlinit un testament, având prudența să nu precizeze care era conți­nutul acelui testament. Dar nu de discuția aceasta formală e vorba. D. Dinu Brătianu a a­­tacat guvernul. Pe o chestie pre­cisă. Că nu s’a ținut de anga­jamentele luate în opoziție. D. Dinu Brătianu a fost mai pre­cis. A arătat ce anume angaja­mente nu au fost ținute la gu­vern de partidul liberal. Admirăm acest cavalerism al șefului liberalilor. In definitiv nu-i lucru comun să recunoști cu atâta francheță greșeli ca acelea comise de partidul li­beral. Suntem cei dintâi să spu­nem că una au promis liberalii în opoziție și alta fac la guvern. Aduceți-vă aminte de faimoasa campanie pentru moralizarea moravurilor politice, dusă cu atâta înverșunare în opoziție, și găndiți-vă că azi, cu o îndărăt­nicie inexplicabilă nu se rezol­vă cazul Bejan, menținându-se o atmosferă de agitație inu­tilă în țară. Și cu totul defavo­rabilă prestigiului guvernului. Dar D. Dinu Brătianu n’a pus accentul pe acest fapt. D-sa a încercat să arate vină mai mare Guvernului în noianul de taxe și impozite nou creiate. A lui Dina căutat adică să pună mâna pe rana cea mai dureroasă a țării. II felicităm cu toată sincerita­tea. D. Dinu Brătianu are drep­tate. Liberalii nu s’au ținut de cuvânt. In opoziție au promis degrevări fiscale, la guvern pun sarcini noui. Au menținut adică în drumul țării acelaș pe­riculos obstacol, adăugându-i și câteva bețe. D. Dinu Brătianu vede situa­ția cum nu se poate mai limpe­de. Și este ecoul populației în­tregi, aiurită de noianul de im­pozite, de valul de scumpete, de încurcătura toată în care a intrat viața economică. D. Dinu Brătianu acuză gu­vernul. Și bine face. Dar să ne dea voe d. Dinu Brătianu să vedem în această sinceritate a d-sale, un reproș ce-l adresează și sie­și. D. Dinu Brătianu nu este un simplu cetățean, astăzi, în această țară. Este șeful libe­ralilor. Răspunzător în aceiaș măsură, cel puțin, ca întreg guvernul, de toate erorile regi­mului actual. Și atunci noi, ca simpli cetățeni, încântați de apărarea ce o ia nevoilor obș­tești, d. Dinu Brătianu, îndrăz­nim să-l întrebăm, care este so­luția pe care d-sa a dat-o pen­tru acoperirea golurilor buge­tare și pe care guvernul a dis­prețuit-o într atâta, că a prefe­rat să practice sistemul odios al impozitelor? Și pentru ce, dacă avea o so­luție salvatoare nu și-a susți­nut-o și nu și-a impus-o, cu toată autoritatea sa de șef de partid? După câte știm, impo­zitele toate, Brătianu le-a pe care d. Dinu criticat în fața statuei lui Duca, au fost votate de Parlament. De reprezentan­ții partidului pe care d-sa în­suși îl prezidează. Cuvântul său răspicat ar fi împiedicat cu siguranță traducerea in texte de lege a acestor noui sarcini ce fac astăzi dezastrul țării. Și ar fi împiedicat cu atât mai ușor, dacă d. Brătianu opunea soluții reale și precise de salvarea finanțelor publice. Pentru ce d. Dinu Brătianu nu a intervenit atunci, cu acelaș curaj și energie ca și acum? Ar fi fost mai de folos țării. Și ar fi evitat multe din situațiile de azi. ...Chiar și spectacolul de la R.-Vâlcea. C. A. DONESCU

Next