Vremea, ianuarie-iunie 1935 (Anul 8, nr. 369-394)
1935-06-30 / nr. 394
VREMEA Urmașul lui Hori Cei chemați ieșiți, cei chemați... etc. (Liturghia ortodoxă) In sfârșit d. Ion Mihalache și-a precizat ideile și programul. Gura sa, din care nenumărații partizani dezorientați, ai unui partid în descompunere, așteaptă adevărul să-l soarbă ca pre vinul cel curat, a rostit în cuvinte cutremurătoare și profetice idealul pentru care dumnealui luptă. Am citit cu emoție apostrofa ciceroniană a fostului profesor de la universitatea primară din Topoloveni, rostită în nu știu ce întrunire politică, dir nu mai știu ce Tirchilești. O transcriem în toată puritatea ei, rugând călduros pe zețar să aleagă cea mai grasă și mai frumoasă literă pentru a o imprima. Pentru că marele director al instituției primare care e partidul național-țărănesc, a spus, adresându-se „bobonilor — ..Nu v’am chemat la o sărbătoare, ci la luptă îndelungată, care cere sacrificii. Sunteți voi vrednici să împliniți testamentul lui Horia și al lui Tudor Vladimirescu?“ Și gloata, atât de sensibilă în multicefalismul ei și atât de îndeesată de preocupările conducătorului, a dat un răspuns vrednic de ea și vrednic de acela care conduce, răspuns care va fi izbucnit acolo, ca un tunet: . ..Să-i dăm drumul !“ Dați-i drumul fraților! La luptă cruntă deci, înainte cu Dumnezeu deasupra și cu Ion Mihalache dedesubt. FA vă va duce la biruință. Dar... stați. Adică cum să-i dăm drumul? Adică cui să-i dăm drumul? Să ne punem întrebarea hamletică unde mergem și de ce? A spus-o Ion Mihalache, să împliniți testamentul lui Horia și al lui Tudor Vladimirescu- Ahal. Vă așteaptă deci o soartă de martiri. Dar martirul și eroul nostru va fi Ion Mihalache care s'a declarat demn urmaș„ al eroilor noștri naționali, cu cari a văzut că se aseamănă prin portul cămășii pe care va o propune drept stindard și al mustății, e drept mai bine ajustată decât a celor de înaintași. Vreau să las un moment gluma la o pane și simt că nu pot. Fraza d-lui Mihalache Ion ațâță râsul ca gazele hilabante și te împiedică de a judeca serios sacrul. Să încercăm totuși. Care e testamentul lui Horia și Tudor Vladimirescu. Și ce notar prost a îndrăznit să-l dea pe mâinile nepotului lui Cațavencu? Horia și Tudor au luptat pentru țărani evident. Au luptat pentru lice libertate și pentru ce drepturile lui. Așa va fi vrând să facă și d. Ion Mihalache. Dar pentru ce libertate și pentru ce dreptturi? Pentru acelea pe cari țăranii le-au obținut? E ridicol bietul învățător de sat care asaltează porțile deschise ale unui testament de mult îndeplinit. Pentru că azi țăranul e așa cum îl vrea și Horia și Tudor, liber pe pământul lui liber în țara lui. Ce codicil testamentar a mai rămas neîndeplinit? Evident nu ceva pentru care nevoie de atitudini herculeene. De Ion Mihalache ne apare în postura dramatică a unui atlet de circ făcând eforturi gigantice pentru a ridica două greutăți de fier, pe care le ridică în sfârșit, ținându-și echilibrul cu greu pe picioarele încordate, dar pe care după ce le-a depus la pământ în aplauzele mulțimii, un clown le ia în două degete și fuge cu ele în culise: erau de carton. Eforturile verbale și imposturile ideologice ale maestrului de budii de la Topoloveni nu ascund decât o umilă idee, frumoasă, dar care nu necesită atâta patetism cât întrebuințează omul nostru. Codicilul pentru care luptă , d. Ion Mihalache e o îmbunătățire a soartei țăranilor, o îmbunătățire pe care aceștia nu o cer, pentru că , ei au ce le trebuie: pământ și libertate și sunt mulțumiți, dar o îmbunătățire pe care o vrem noi, o pentru că avem nevoie de o țărănime bogată și sănătoasă și de aceea trebuie să-i purtăm grija. Pentru realizarea dezideratelor economice și higienice ale țărănimii toate partidele sunt de acord și nu e nevoie pentru asta de un partid în care țărănesc e doar nădragul șefului și poate mirosul de la întruniri. Dar candidatul la eroism, d. învățător Ion Mihalache —■ ,,l’apprenti-martor" ca să-i vorbim într’o limbă bine cunoscută și dragă, a uitat un lucru: că a avut circa vre-o cinci ani timpul de a împlini proclamatul testament al lui Horia și Tudor. A fost ministru în atâtea rânduri. Ce a produs, în circa cinci ani subsolul dumisale cranian, pentru îmbunătățirea soartei țăranilor? O serie de scrisori a căror valoare literară nu se apropie de modelele după care s’a luat d. Ion Mihalache. Pentru că d. Ion Mihalache a vrut desigur să rămână în literatură scriind scrisori ca M-me de Sevigné sau ca Napoleon. Scrisorile sale rustice și adresate populației rurale, sunt un fel de proclamații de bătălie. Dar dacă așa se poate ridica nivelul vieții satelor noastre, de ce nu se închide d. Mihalache într’un turn unde să scrie, să scrie mereu la scrisori pentru țărănime:? Căci e o operă care se poate face și în opoziție și pe catedra de la Topoloveni, nu numai pe biroul Ministerului de Anticulturale. Ion Mihalache are pretenția să facă lucruri mari pentru țărani? Dar vai! Acest pretențios institutor sătesc nu putut realiza când partidul său era la putere Conversiunea, operă economică privind direct clasa rurală! Si daca nu reușit — pentru că de aia a plecat, pentru că au reușit! ■— ce ar putea reuși alt? Scrisori? n Mulțumim frumos domnule Mihailache, dar scrisori ar putea scrie , țăranilor orice alt membru al partidului Dumitale sau chiar alții 1 din alte partide mai puțin țărănești. Trist e spectacolul politicii românești. Și râsul in care izbucnim uneori e urmat de scrâșnite din dinți. Fraza pe care am citat-o, din operele oratorice ale lui Ion Mihalache, dovedește a nu știu câtea oară vidul care se află gândirea noastră politică și demaingogia ei deșănțată. In loc de idei și un loc de fapte precise, d. Ion Mihalache hrănește poporul cu gogoșari imagistici. Căci cum altfel poate fi privită invitația sa de a împlini testamentul lui Horia și al lui Tudor. Aceștia și-au stropit cămașa lor curată țărănească cu sângele lor. Cu ce și-a stropit-o pe a sa d. Ion Mihalache? Cu sosul banchetelor date în cinstea sa și cu noroiul drumurilor de țară pe unde merge doar când opoziția îl obligă la peregrinări electorale? Horia și Tudor au murit sacrificați pentru o idee și pentru un popor- Și drept răsplată nepotul lui Cațavencu vine să le uzurpe ideia și pretinde să împlinească testamentul lor! Ofi d. Ion Mihalache martir. Martirul capriciilor d-lui Iuliu Maniu și eventual martirul propriului său partid. Dar „să-i dea drumul“ poporul pentru atâta lucru, cam puțin. Biet popor români Te îmbie să-l urmezi, un om cu cămașa afără și cu ideile nicăiri, te chiamă să lupți cu vântul, te invită să treci prin aerul imaginilor sale retorice și la umbra cioarecilor săi, să citești scrisorile de îmbunătățire a soartei tale pe cari ți le adresează. Dacă perspectiva te ispitește mergi. Eu nu-ți doresc o decepție. Dar vai, o vei avea încă odată! OCTAV ȘULUȚIU Simplu intern surecția ,,Vremea" a anunțat in numarm trecut că voi discuta și eu problemele ridicate de un articol al d-lui Ituiu cârcineanu, căruia i-a răspuns cu o neobișnuită venemențâ d. Pompiliu Constantinescu. „Voi discuta" este un fel de a vorbi. După care mi-aduc aminte, de aproape doi ani nu fac altceva, aici la „Vremea", decât să „discut" această problemă a culturii față de politică și a rolului elitelor spirituale în creiarea istoriei. Chiar în numărul în care d. Gârcineanu scria despre „Intelectualitate și omenie", patru pagini in urmă eu semnam un articol în care unele din obiecțiunile d-sale își căpătau deja răspunsul. Mi se pare, așadar, puțin exagerat să reiau, numai în cinstea d-lui Gârcineanu ,o problemă pe care o dezbat aici de aproape doi ani de zile. Argumentele d-sale le cunosc de mult — și fiecăruia din ele i-am răspuns când am avut prilejul în parte. In ceea ce privește „omenia", pe care d. Gârcineanu o opune atât de impresionant „intelectualității" — lucrul acesta nu e nici nou, nici original. D. prof. Iorga a vorbit și a scris de nenumărate ori despre „omenie". Iar într’un articol din 25 iunie 1933 (republicat în ..Oceanografie“"), chiar eu discutasem sensurile cuvintelor „om", „omenie" și „neom" in limba și gândirea românească. Articolul a apărut aici, în „Vremea", și la o lună după aceia a fost comentat de d- N .C. Angelescu într’un mic esseu de filozofie politică „Mișcările colective și sufletul românesc". E regretabil că d. Gârcineanu n’a cunoscut acest eseu al d-lui Angelescu. Ar fi putut învăța o sumă de lucruri folositoare. Să ne reîntoarcem deci la problema inițială, trecând cu vederea micul incident provocat de d. Gârcineanu. D. Pompiliu Constantinescu e cu desăvârșire injust când califică atitudinea d-lui Gârcineanu drept „mistică". Ce are a face mistica și misticii cu strălucitoarele furori verbale, cu inadvertențele logice și jocurile de cuvinte, cu ..sufletul teluric". Promeilieu și Horia? Ii cunosc pe a. De t o fiu Constantinescu iubitor de exactitate și precizie. Nu știu ce text mistic să-i recomand mai întâi, pentru a nu mai confunda — în agreabilele sale eccese raționaliste —misticii cu mistagogii, oamenii care practică o tehnică spirituală precisă cu toate acele specii de naivi sau șarlatani care practică smerenia, confuzia, frauda și celelalte gândiri muzicale. Știu cât este de greu să conving un raționalist acerb ca d. Pompiliu Constantinescu de „seriozitatea" misticei. Un singur lucru nădăjduesc, însă, că voi obține prin bună înțelegere- de la d-sa: de nu confunda pe un Sfântul Ioan a al Crucii cu un Cagliostro, sau pe o S-ta Tereza cu o Eusopia Paladino și d-na Blavatzki. De a nu identifica, într’un cuvânt, „misticii" cu „mistagogii“... In ceea ce privește problema în discuția căreia am fost invitat să intervin, trebuie să mărturisesc de la început că mi se pare prea complexă și prea gravă pentru a crede în eficacitatea unui simplu articol. Am scris până acum cel puțin treizeci de articole pe această temă, și accidentul d-lui Gârcineanu m’a surprins tocmai când scriam unul în continuare- Este drept, însă, că în timpurile noastre ești osândit să revii mereu la un lucru pe care l-ai mai spus. Osândă la care m’am supus câteodată de bună-voie, dar de care nu înțeleg să abuzez. Toată critica pe care teoreticienii și partizanii primatului politic o fac „intelectualilor", pornește de la o gravă confuzie; anume, se confundă „intelectualul" cu „belferul". Se confundă cu furie, cu rea-credință, cu încăpățânare. Se confundă un Eminescu sau Hasdeu cu un biet licențiat în Drept. Se confundă un Niculaie Iorga cu un inocent belfer de provincie, îmbătrânit alături de programa analitică. Se confundă elitele spirituale ale unei țări, creatorii de istorie, cele mai splendide exemplare ale unei rasse — cu bieții „intelectuali“ de cafenea sau de club politic, cu trepădușii redacțiilor, cu sperțarii licențiați și doctorii în șantaje. Se confundă larva erudită și abstractă, mediocritatea și impotența, suficiența și decrepitudinea, lașitatea și imbecilitatea — cu elitele creatoare de valori, cu marii clar-văzători ai unei rasse ,cu purtătorii destinelor unui neam. Pentru că îndată ce unul din acești.intelectuali" ostracizați se încadrează într’o luptă politică — aproape automat este ridicat pe scut. Atunci „inteligența“ și „cultura“ lui devin sfinte. Atunci se vorbește de „spiritualitate“ fără nici o ironie. Atunci „fruntea înaltă“ și „ochii obosiți de lecturi“ ajung mijloace de luptă. Atunci „profesorul“ devine „martir“ și pentru „libertatea gândului“ său se fac meetinguri europene. Cazul bunului profesor de la Chișinău, d. Constantinescu-Iași. Ați observat, în acest caz precis, ce elogios se vorbește despre „cultură“, „libertatea spirituală“ și „inteligență“, într’o presă în care „intelectualii“ sunt de obiceiu denunțați ca simpli „fasciști“ sau huligani?... De nenumărate ori am atras atenția asupra acestei confuzii și măsluiri practicate de toți partizanii primatului politic. De nenumărate ori am arătat deosebirea între istoria care se consumă (sfera de acțiune a luptelor politice) și istoria care se face (destinul creațiilor spirituale, ale controverselor ideologice fecunde, etc.). De nenumărate ori am arătat confuzia care se face între acțiunea imediată, fizică, brutală (lupta politică) și fapta spirituală. Mi se pare ofios să revin încă odată asupra lor. Cine n’a vrut să gândească atunci când le-am scris, nu va voi nici acum. Mi se pare, de asemenea, inutil să amintesc— pentru a câta oară? — rolul pe care l-au avut oară? elitele și marile experiențe spirituale în creiarea istoriei. Să amintesc „omul nou" al lui Alexandru cel Mare, al Creștinismului, Renașterii, — „om nou“ care al fost întâi valorificat și experimenatat de către elitele spirituale ale timpului. Elite care nu înseamnă nici clasele bogate, nici clasele culte — ci toți oamenii cu o puternică viață sufletească, toți oamenii care credeau în suflet, în gând, în libertate. Cu asemenea oameni istoria a făcut pașii cei mari înainte. Cu asemenea oameni un continent a luminat două mii de ani. Cu asemenea oameni un neam înfruntă eternitatea. Căci „intelectualul“ nu înseamnă omul cu diplomă sau cu știință de carte ci omul care crede în valorile sufletului, omul hrănit de marile izvoare sufletești, omul întotdeauna „nou“, pentru că e întotdeauna viu și concret. Polemicile împotriva „belferului“ nu mă interesează. Iar la polemicile împotriva „intelectualului nu voiu lua parte decât atunci când eventualul meu proeminent va dovedi că e informat de rolul pe care viața sufletească autentică și valorile spirituale l-au avut în istorie. Dacă nu putem face mai mult, cel puțin să nu ne pierdem vremea... MIRCEA ELIADE Mola în discuția iscată în gazeta noastră în jurul rolului pe care intelectualii l-au avut și-l au în desvoltarea românească, discuție căreia articolul d-lui Pompiliu Constantinescu din numărul trecut i-a dat un caracter polemic d. Puiu Gârcineanu ne roagă să publicăm un răspuns adresat d-lui Pompiliu Constantinescu. Cu toată vehemența ce prezintă, am fi publicat răspunsul așa cum am făcut cu articolul d-lui Pompiliu Constantinescu, dacă ar fi adus o contribuție în plus la discuția în sine. Cum răspunsul nu este decât un simplu atac cu caracter personal împotriva d-lui Pompiliu Constantinescu, nu-l publicăm ci îl înmânăm direct d-lui Constantinescu. Procedăm astfel, fiindcă voim să menținem în cadrul discuțiilor pur teoretice chestiunea aceasta mult prea importantă ca să fie micșorată de polemici cu caracter personal. Sperăm că d. Puiu Gârcineanu este cel dintâiu de acord cu punctul nostru de vedere și va veni cu argumente în plus să combată susținerile d-lui Pompiliu Constantinescu. ..VREMEA" DUMINICĂ 30 IUNIE 1935 OFENS.VA ȚĂRĂNISTĂ Testamentul Desvelirea monumentului pe care vâlcenii l-au ridicat lui Ion Duca, a fost mai mult prilej de polemică între cei doi șefi ai regimului liberal, decât momente de reculegere binevenite. A fos un spectacol trist, în loc să fie înălțător pentru partizanii aceluia ce a căzut victimă la Sinaia. Și - am sublinia faptul, dacă polemica dintre d-nii Dinu Brătianu și Tătărescu iscată la picioarele lui Ion Duca, n’ar avea un substrat politic cu înțelesuri în frământarea noastră prezentă. D. Dinu Brătianu a acuzat guvernul că nu este pe linia testamentului lui Ion Duca. Iar d. Tătărăscu, arogând-și dreptul de legatar universal, a accentuat că și ultima dispoziție testamentară e pe cale să fie împlinită. Cine are dreptate? E greu de spus. Poate că amândoi. In definitiv Ion Duca n’a lăsat propriu zis un testament. Așa că e ușor să-l crezi și pe d. Dinu Brătianu, când consideră „testament” cîteva fraze din discursurile lui Ion Duca în opoziție, după cum nu-i greu să-l crezi și pe d. Tătărescu atunci când afirmă categoric că a împlinit un testament, având prudența să nu precizeze care era conținutul acelui testament. Dar nu de discuția aceasta formală e vorba. D. Dinu Brătianu a atacat guvernul. Pe o chestie precisă. Că nu s’a ținut de angajamentele luate în opoziție. D. Dinu Brătianu a fost mai precis. A arătat ce anume angajamente nu au fost ținute la guvern de partidul liberal. Admirăm acest cavalerism al șefului liberalilor. In definitiv nu-i lucru comun să recunoști cu atâta francheță greșeli ca acelea comise de partidul liberal. Suntem cei dintâi să spunem că una au promis liberalii în opoziție și alta fac la guvern. Aduceți-vă aminte de faimoasa campanie pentru moralizarea moravurilor politice, dusă cu atâta înverșunare în opoziție, și găndiți-vă că azi, cu o îndărătnicie inexplicabilă nu se rezolvă cazul Bejan, menținându-se o atmosferă de agitație inutilă în țară. Și cu totul defavorabilă prestigiului guvernului. Dar D. Dinu Brătianu n’a pus accentul pe acest fapt. D-sa a încercat să arate vină mai mare Guvernului în noianul de taxe și impozite nou creiate. A lui Dina căutat adică să pună mâna pe rana cea mai dureroasă a țării. II felicităm cu toată sinceritatea. D. Dinu Brătianu are dreptate. Liberalii nu s’au ținut de cuvânt. In opoziție au promis degrevări fiscale, la guvern pun sarcini noui. Au menținut adică în drumul țării acelaș periculos obstacol, adăugându-i și câteva bețe. D. Dinu Brătianu vede situația cum nu se poate mai limpede. Și este ecoul populației întregi, aiurită de noianul de impozite, de valul de scumpete, de încurcătura toată în care a intrat viața economică. D. Dinu Brătianu acuză guvernul. Și bine face. Dar să ne dea voe d. Dinu Brătianu să vedem în această sinceritate a d-sale, un reproș ce-l adresează și sieși. D. Dinu Brătianu nu este un simplu cetățean, astăzi, în această țară. Este șeful liberalilor. Răspunzător în aceiaș măsură, cel puțin, ca întreg guvernul, de toate erorile regimului actual. Și atunci noi, ca simpli cetățeni, încântați de apărarea ce o ia nevoilor obștești, d. Dinu Brătianu, îndrăznim să-l întrebăm, care este soluția pe care d-sa a dat-o pentru acoperirea golurilor bugetare și pe care guvernul a disprețuit-o într atâta, că a preferat să practice sistemul odios al impozitelor? Și pentru ce, dacă avea o soluție salvatoare nu și-a susținut-o și nu și-a impus-o, cu toată autoritatea sa de șef de partid? După câte știm, impozitele toate, Brătianu le-a pe care d. Dinu criticat în fața statuei lui Duca, au fost votate de Parlament. De reprezentanții partidului pe care d-sa însuși îl prezidează. Cuvântul său răspicat ar fi împiedicat cu siguranță traducerea in texte de lege a acestor noui sarcini ce fac astăzi dezastrul țării. Și ar fi împiedicat cu atât mai ușor, dacă d. Brătianu opunea soluții reale și precise de salvarea finanțelor publice. Pentru ce d. Dinu Brătianu nu a intervenit atunci, cu acelaș curaj și energie ca și acum? Ar fi fost mai de folos țării. Și ar fi evitat multe din situațiile de azi. ...Chiar și spectacolul de la R.-Vâlcea. C. A. DONESCU