Vremea, ianuarie-iunie 1935 (Anul 8, nr. 369-394)

1935-01-20 / nr. 372

20 ianuarie 1935 E­ VREMEA Dela romanul O moarte care nu dovedește nimic, până la Ioa­na, d. Hulban a evoluat spre un analism dus până la o veritabilă tortură morală. Când ne-am ocu­pat de primul său roman, care s-a afirmat printre tinerii scrii­tori de merit, am insistat asupra nuanțelor sufletești care sinteti­zau un tip, cu o anume structură erotică. Dacă metoda asociativă a reintegrării stărilor interioare ale personagiului era de filiație proustiană, am putut totuș să sur­prindem și o compoziție meticulos gradată, o unitate de esență cla­sică a caracterului analizat, păs­trată cu o grije care nu dispre­țuia un vădit efect artistic. Teh­nica proustiană era însă mai mult formală, fiindcă sentimentul u­­nei perfecte simetrii învingea, la sfârșit, impresia de disociere psi­hologică. In Ioana, d. Hurban trage ulti­mele concluzii ale metodei inte­grării și dezintegrării analismu­­lui lui Proust. Mai întâi, a urmă­rit să risipească orice impresie de­finit a romanului, rupându-i si­metria. Să fim bine înțeleși, căci nu voim să spunem că 3. Holbam nu și-a stors subiectul de toate posibilitățile. Dar nm a voit o e­­puizare în adânc, în subconștien­tul stărilor de gelozie prin care trece acelaș erou, Sandu, față de Ioana. Există trei părți distincte în roman; ele corespund cu trei momente morale: primele trei seci de pagini notează cu sobrietate, cu simțul amănuntului caracte­ristic peisagiile Cavarnei și tipu­rile, puține de altfel, care alcătuesc atmosfera umană a locului. A­ceste pagini servesc de cadru su­mar, de indigație spațială și de justificare a izolării in care se re­găsesc Sandu și Ioana, spre a se cufunda in acțiunea pur interioară din a doua parte a romanului (cea mai întinsă)­­— care ține până la pagina 21­8. De-a ei până la sfârșit, încă vreo șasezeci de pagini, se adaugă un nou episod, acela al bolii misterioase care iro­sește pe Viky, sora Ioanei. Compoziția romanului ar pă­rea deci foarte calculată, bazân­­du-se pe procedeul clasic al înce­putului, culminării și stingerii u­­nei acțiuni. Numai că acțiunea exterioară nu există în Ioana. A­­naliza nu reese din fapte prezente, din succesiunea lor logică sau din conflicte care se alimentează exclusiv din incidente actuale. Personagiul central, Sandu, re­­trăește situații, bănueli, resenti­mente, extaze, reminiscențe din insondabilul subconștientului din recrudescența lor prin memo­­i­ria afectivă. Acțiunea se prelun­gește pe un plan exclusiv psiho­logic, unificându-se în­tr-o durată care anulează realitatea logică. D. Hulban pune accentul ro­manului nu pe caracterele perso­nagiilor; nici Ioana și nici Sandu nu sunt două tipuri psihologice, conturate în limitele unor senti­mente definitive. Adevărata lui temă este metamorfoza unei stări morde absolute, aceea a geloziei. Cu trei ani înainte de a veni îm­preună la Cavama Port, Sandu se despărțise de Ioana. Voiau a­­mândoi să se vindece de suferința unei iubiri care le-a ucis liniștea. Terapeutica uitării se părea a fi unica salvare, dintr'o situație care nu ducea la nimic. Femeea a re­curs la procedeul clasic al posibi­lei eliberări din absolutul pasiu­nii , reface un simulacru de iu­bire cu un alt bărbat, un prieten al lui Sandu, care a așteptat un loc vacant, ocupându-l fără mari eforturi. Un fel de vindecare a metafizicii prin fizică. Dar pro­cedeul dă greș. Pasiunea este mai adâncă decât bănuiau amân­doi; ea persistă în nostalgia fe­meii după iubitul absent și în chinul geloziei torturând pe bărbatul ce nu poate renunța la sentimentul posesiunii integra­le. După trei ani de sterilă sufe­rință, se hotărăsc să reia firul în­trerupt al vieții comune. Iluzia vindecării a fost prima iluzie? a doua este iluzia refacerii. Ioana în rezervele ei instinctive de fe­­mee, poate ar fi găsit înlătura­rea fatalității, prin fireasca re­venire la Sandu, dar el este un neliniștit, un analist nemilos al tuturor stărilor sufletești, un ca­zuist al propriei pasiuni. Relua­rea vieții în comun, la Cavama, pe timpul verii, va deveni un in­fern pentru amândoi. Sandu își retrăește pasiunea printr-o gelozie extenuantă. Dacă se poate spune o luciditate absurdă îi destramă echilibrul interior, o voluptate perversă îl îndeamnă la auto-fla­­gerare; dorința de răzbunare prin tortură a femeii care a păcătuit, îl biciuiește maladiv, iar refacerea obsedantă a umilințelor geloziei, voind să reconstitue faptele pe­trecute cu celălalt, îi pune la în­demână neobosite explicații a greșelei Ioanei, ca justificări psi­hologice a tot ce s’a întâmplat. Vindecarea nu vine prin re­luarea unei pasiuni întrerupte; fe­ricirea nu se poate redobândi. Dezastrul moral definitiv este strigătul repetat, lamentabil, sfâ­șietor al lui Sandu. Atunci ce-i rămâne, dacă liniștea e o iluzie, iar temperamentele lor ireducti­bile sunt într’o încordare fără so­luție ? Un singur lucru ■— cu­noașterea, introspecția infinitezi­mală, chinul sterp al explicărilor și justificărilor formulate în sen­tințe morale care însoțesc fiecare moment analitic. D. Huiban a a­­buzat act de seducția introspecției proustiene; arta nu trebue să e­­moționeze, nici să tipizeze, nici să purifice — ea trebue să cunoa­scă, să meargă până la ultimile fibtre de care unui sentiment. se leagă rădăcina Dar Proust nu este numai un abstract moralist, un analist împins până în pân­zele albe; el reconstruește un sentiment și deci și un persona­giu cu ajutorul unor infinit de subtile tentacule, al unui supra­­simț al vieții. Annalismul proustian nu duce la colecția unor piese moarte de anatomie morală. Un sentiment feeric al vieții învălue lunga serie din du temps perdu. A la recherche Analiza nu a­­nulează sinteza. Este ceea ce ni se pare că se întâmplă în Ioana d-lui Hóiban, atât de prețioasă în amănunte, în observații morale, transformate în sentințe psiholo­gice, atât de intensă în momen­tele izolate ale unei covârșitoare analize a geloziei. Proust a descompus „misterul“ unui sentiment atât de profund, de capricios, de alterat, în for­mele pe care le ia uneori, ca iu­birea, fără să-i fi volatilizat ma­gia; marea lui descoperire psiho­logică este de a fi coborît acea­stă magie în adâncul cu câteva trepte mai subconștientului u­­man, transformând un compli­cat laborator de investigație mo­rală într’o nouă și vie realitate, întâmplător am citit de două ori Ioana d-lui Hulban, odată în manuscris, apoi în volum. Impre­sia de laborator de analiză chi­mică, pentru a surprinde fenome­nul într’o formulă simbolică, ce nu se precizează, a persistat de ambele dăți. Aș numi procedeul său analist un procedeu didactic, în sensul unei abuzive raționali­zări, al unei prea vădite căutări de certitudini a cunoașterii unui sentiment. După lectura romanu­lui, rămâi, pe masa de operație, cu două cadavre, disecate în cele mai ascunse fibtre intime, voind să reconstitui magia vieții, con­stați că refuzul e un răspuns prea categoric. Există o forță am pu­tea spune negativă, în analismul d-lui Hóiban; ea despică gelozia în componente nebănuite, în stră­funduri care scot la iveală o a­­devărată mizerie a tragismului condiției noastre umane. Un pe­simism lucid, o obsedantă aspi­rație spre absolutul sentimental un sens al fatalității biologice în care se sbat eroii se desprind clar din ultimul său roman. Un gust de cenușe rămâne după termina­rea lui, dar sentimentul vital al contemplației, al superioarei noastre siguranțe, de suferinzi care ne putem obiectiva tragedii­ R­e­ le, nu aureolează memoria noastră artistică. Explicația poate sta în faptul că d. Huiban a aplicat cu exclusivitate numai o față a meto­­dei proustiene, analismul, pe care l-a împins la virtuozitate exaspe­rantă. Sentimentul morții, al unei morți morale sau al unei neferi­ciri invincibile este fără ndoială atitudinea ce se desprinde din Ioana; tot el susține, în parte, și laborioasa analiză a romanului. Dar credem a-1 găsi mai persis­tent, mai transpus în contempla­ție, în actle prețioase medalioane, în care d. Huidan încrustează câ­teva figuri episodice, ca Al, Ká­dár, Arabella și pisoiul Ahmed. Ceea ce nu înseamnă că celelalte Portrete nu au o finețe și un con­tur tot atât de precis. Mai pre­sus insa de acestea, trebue să re­levăm că sentimentul morții, pa­nica în fața neprevăzutului, care atenuiază până și tragedia esen­țială, gllozia, învălue cu un mis­ter plin de sugestie figura placidă a lui Viky. Episodul acesta, care închee romanul, participă grav, la contemplația care inte­gra­rează în spirit un tulburător spec­tacol­ uman, transpus în ficțiune artistică. Prețuim în Ioana d-lui Hulban un efort excepțional de burUtă Psihologică, o conștiință auten­tic chinuită de tragismul vieții, și o înclinație organică spre expe­riențele mari morale; subtilitatea sa de analist îl fixează printre fruntașii tinerilor noștri proza­tori. Pompiliu CONSTANTINESCU C­RONICA LITERA ANTON HOLBAN : Ioana, editura „Rhanteon“ (Brad) ~9 Viitorul Inteligenții ?... Nu cred să fie operație mai pa­­­­­sionantă și mai riscantă decât o definiție a inteligenții. Firește, o definiție care să nu se justifice dealungul a trei sute de pagini, care are o carte de filosofie. Nu poate fi vorba, aici, de a susține anumite teze asupra funcțiunei in­teligenții, asupra realității cunoa­­șterei, etc. Să ne mărginim numai la accepția curentă a acestor cu­vinte : „inteligență“ și „inteli­gent“. Să trecem peste vulgarita­tea și (pentru cultura româneas­că) tragedia noțiunei de „băiat deștept". Deșteptăciunea nu mai păcălește astăzi pe nimeni. Am a­­juns chiar excesiv de avizați. Cum deschide cineva gura îi spunem : „băiat deștept!“ — și trecem mai departe. Chiar dacă, puține se­cunde după aceia, l-am fi lă­sat să vorbească, „băiatul“ ar fi spus o prostie care l-ar fi salvat. Să vedem, deci, ce se numește în epoca noastră — și mai ales în limba română — inteligența și o­­mul inteligent. S’a spus: acel care pricepe lucrurile așa cum sunt; a­­cela care reconstituește un fapt folosindu-se de fragmente , coin­cidența formală cu realitatea, etc. , cât ar fi ele de vagi, fiecare din­­­­tre aceste definiții populare cu­prinde o bună parte de adevăr. Căci, într’un cuvânt, inteligența poate fi numită tehnica aplicării la obiect. Este o definiție minimă. Căreia i se pot aduce oricâte com­­plectări, dar din care nu se mai poate reduce nimic. Cum nu ne interesează, acum, definițiile, să o acceptăm pe acea­sta și să vedem ce-am putea face cu ea. Tehnica aplicării la obiect pare, la început, ceva foarte sim­plu și pe care fiecare dintre noi îl are din belșug. De la rezolvarea u­­nei probleme de aritmetică până la înțelegerea politicei internațio­nale — toți ne aplicăm la „o­­­biect“, adică lucrăm cu numere în­­ primul caz, și lucrăm cu fapte politice în cazul al doilea. Toți ar trebui să fim, așa­dar, foarte in­teligenți. Și cu toate acestea, nu­mai o parte infimă dintre noi se apropie într’adevăr, cu inteligen­ța, de problema aritmetică , și nu­mai foarte puțini înțeleg real pro­blema de politică internațională. Veți răspunde, pentru că numai R puțul.­­ .... ... — —.— cile și cu politica internațională. Foarte exact. Și numai aceștia, puțini, cunosc obiectul, numai a­­ceștia au șansa să facă ceva cu el. Nu vă pripiți să spuneți că e vorba de o „specializare“ sau mai știu cu ce. Nu știu prea bine ce-ar putea însemna „specializare“ și „specialist". Știu însă că nu poți înțelege nimic dintr’o știință dacă nu îi cunoști, în prealabil, obiec­tul. Lucrul acesta pare un truism. Și totuși, cât de puțini oameni îl realizează ! Câți istorici nu înțe­leg până la moarte ce însemnează istoria, câți lingviști habar n’au ce înseamnă limba, câți naturaliști nu știu ce să facă cu observațiile și experiențele lor! Nu e vorba, deci, de „specializare”. Poți fi oricât de „specializat", și cu asta nu faci un pas înainte în inteli­gență. A cunoaște „obiectul” unei științe nu înseamnă numaidecât a fi versat în acea știință. înseam­nă, însă, că te poți mișca oricând pe planul ei, că știi cum s’o si­­tuiezi în economia cunoașterii ge­nerale. înseamnă, mai ales, că nu vei cădea niciodată în păcatul confuziei planurilor — păcat în care cad chiar „specialiștii” (in­terpretarea sociologică a fenome­nului estetic, interpretarea sexuală a istoriei, etc. Autorii acestor mon­struozități sunt câteodată foarte e­­rudiți „specialiști“ , cărora le lip­sește, însă, inteligența, singura care te poate apăra de o confuzie a planurilor). Se poate vorbi, deci, de inteli­gență numai atunci când orienta­rea către obiect este sigură. In nici un caz nu se poate vorbi de inteligență la omul de pe stradă, care nu cunoaște nici un „obiect” precis. Acest om poate fi viclean, desghețat, șmecher, prudent; poa­te fi chiar înțelept­­— ceia ce va­lorează de o mie de ori mai mult decât o inteligență — dar nu e inteligent. Obiectele gândirii lui sunt confuze, nesigure, schimbă­toare; actul gândirii sale este au­tomat (ca ,în cazul „gândirii“ ma­tematice la majoritatea oamenilor, care fac mecanic o serie de ope­rații matematice fără să le înțelea­gă). El „gândește" prin proverb, ca țăranul. Nu cred că se mai poate vorbi astăzi, în stadiul de cultură în care ne aflăm, de o inteligență spontană, adică nesusținută de o­­biecte, neimplicând o tehnică prealabilă. Un copil inteligent este, cum s’a convins toată lumea, numai o promisiune. Inteligența începe să funcționeze real numai după ce un număr oarecare de o­­biecte au fost asimilate organic de conștiință. In alte epoci de cultu­ră — bunăoară în antichitate, sau acum în sfera culturilor rurale — această asimilare se făcea firesc în preajma maturității. Cât de pa­radoxală ar părea afirmația aceas­ta, era mult mai ușor să fii inte­ligent în Grecia veche decât este astăzi. Numărul obiectelor noașterii era limitat, atunci, cu­și, mai ales, era accesibil prin însuși stilul de viață grec. Nu e vorba de cultură, de informație, etc., ci pur și simplu de inteligență, adică de tehnica aplicării la obiect. Gân­­diți-vă că „obiectul” estetic, geo­metric, politic, etic­­— era la în­demâna tuturor în Grecia veche. Erau și atunci foarte mulți proști, firește, care aveau obiectele în preajma lor, și nu le înțelegeau pentru că nu-i ajutau puterile. Dar foarte puține inteligențe se ratau în Grecia. Stilul lor de viață era astfel crescut încât orice inteligen­ță se aplica firesc la toate obiec­tele cunoașterii, odată cu matu­ritatea. In cazul culturei noastre euro­pene, o confuzie a fost fatală in­teligenții. Și anume : credința ab­surdă că un om nu se poate ține la pas cu toată cunoașterea. Dar nici nu e vorba de „toată cu­noașterea“, lucru ce a fost impo­sibil chiar în Grecia veche pen­tru majoritatea oamenilor. E vor­ba de a te familiariza cu toate pla­nurile cunoașterii, de a ști, cu alte cuvinte, ce înseamnă cunoașterea matematică, metafizică, istorică, științifică, estetică, etc. Noi am răsturnat operația de cunoaștere, și credem că dacă, timp de 11 sau 12 ani învățăm pe copii toate științele lumii, le construim în preajma tinereții o „cultură gene­rală“. Dar e evident că în acești 11 sau 12 ani o inteligență dea­­bia începe să se deștepte, și toa­tă „cultura generală” adunată la ieșirea din liceu nu a slujit de­cât să generalizeze automatismele. Ceia ce toți copiii fac cu operațiile aritmetice în clasa patra primară (aplicându-le automat, fără să le înțeleagă), tot așa fac bacalau­reații cu „cunoștințele generale”. Le aplică automat în viață un an doi și, spre fericirea speței ome­nești, le uită. Dacă, printr’un mi­racol, asemenea „cunoștințe ge­nerale” ar fi păstrate intacte toată viața — am trăi cel mai despotic sub-doctism imaginabil. Nu e posibilă o „cultură gene­rală" fără inteligență; singura care poate merge direct la obiect. Și țara românească, alături de în­treaga lume modernă este stear­pă în asemenea „cultură genera­lă" (termen inadecvat, care putea fi înlocuit cu „umanism" al sau „universalism“) pentru că este stearpă în inteligențe. Un om ajunge o inteligență eficientă numai după ce poate să se miște liber pe toate planurile cunoaște­rii. Asta nu înseamnă, repet, „a cunoaște tot”, lucru imposibil și ridicul. înseamnă, însă, a nu con­funda planurile și valorile; a nu explica o operă de artă prin foa­me, un fapt religios prin sex, un fapt biologic prin chimie, un e­­veniment istoric prin poziția ste­lelor, etc. Ceia ce caracterizaeză epoca noastră, este însă această confu­zie totală a planurilor. Totul se explică prin altceva decât ceia­ce trebuie. Este un fals-misticism, un profetism laic, un fanatism semi-doct, care s’ar putea preva­la de oricare dintre funcțiunile naturale ale omului, numai de in­teligență nu. Inteligența nu poate fi parțială, fragmentară. Dacă un om dă dovadă de multă luciditate în analiza stărilor sale sufletești, dar e ferm convins că arta e un fenomen economic — omul acela e lucid, dar nu inte­ligent. Dacă altul vorbește des­pre istorie și economie politică referindu-se precis la obiect, dar e convins că religia e o invenție a papilor, sau că filozofia e un joc verbal — acest om poate fi numit un om abil sau informat, dar nu inteligent. Nimeni nu poate fi scuzat că e inteligent într-un loc, și prost în altul, că e inteligent pe trei pla­nuri ale cunoașterii, dar imbecil pe al patrulea. Cum am mai spus, inteligența e o funcțiune or­ganică, ea nu poate funcționa fertil decât dacă se aplică precis la toate obiectele cunoașterii, ob­ținând astfel o coordonare pro­prie a acestor obiecte, crezând ceia ce se numește „stilul" unei personalități. Altminteri — împiedicată de a se aplica asu­pra unor anumite­ obiecte — se usucă, se automatizează și pie­re. Nici măcar geniul nu scu­ză abaterile sau anorganicul unei inteligențe. Știu că Einstein e genial. Nu știu, însă, dacă e și inteligent. In alte limbi (d. p. en­gleza și italiană) expresia de „ge­nial” se întrebuințează mult mai des decât în limba noastră, unde ea e consacrată lui Eminescu și îndeobște morților. Ar trebui, totuș, să uzăm cu mai multă în­credere de asemenea expresii. Căci, fără nici o ironie, sunt la noi mai mulți oameni geniali de­cât inteligenți. Cum noi nu avem nici un corectiv, numim „inteli­genți” oameni care adeseori sunt plini de calități, dar care nu prea au dea face cu inteligența. Să ne înțelegem. Nu cred că inteligența e indispensabilă crea­ției artistice sau descoperirilor științifice, după cum nu e nece­sară, astăzi mai ales, vieței so­ciale. Există și alte valori spiri­tuale în afară de inteligență. In­teligența, însă, are cea mai no­bilă misiune : acela de a cosmiza datele experienței umane. Prin această funcție a ei — de coor­donare, de armonizare, de orga­­nicitate — imită cel mai frumos gest din lume : creația plenară, creația totală, cosmizarea. Evi­dent, această „creație” a inteli­genții nu se obiectivează nece­sar ca celelalte creații propriu­­zise, artistice. De aceia și valoa­rea inteligenții nu se poate apro­pia de valoarea creației artistice, de pildă. O inteligență perfectă este un lucru rar, care mobilea­ză condiția umană , dar care numai incidental se realizează o­­biectiv.­­ Vorbesc deci fără o prea ho­­tărîtă deznădejde de raritatea in­teligențelor în epoca noastră. To­tul a fost protivnic inteligenții în lumea modernă. S’a promovat munca în locul inteligenții; s’a promovat geniul; s’a creiat su­perstiția „adâncimei“, a „fineței”, „originalității” și „noutății“ — și fiecare dintre acestea au fost un obstacol în plus în calea reali­zării plenare a inteligenții. Nică­­eri în istoria lumei nu întâlnim o a doua epocă în care inteligen­ța să fie mai grav abătută de la obiectele ei (decadența estetică și metafizică de la mijlocul secolului trecut nu se poate compara cu ni­mic; imaginea omului despre si­ne a atins atunci cel mai scăzut nivel posibil). După atâtea ge­nerații de sentimentali, positivi­­ști, filologi, istorici, psihologi și — acum în urmă — economiști, este foarte greu să mai ceri inte­ligenții să-și cunoască obiectele. Am gândit cu vehemență pe prin­cipii, pe ipoteze, pe instincte pe cuvinte. Acum, culegem roa și dele. Și totuși lumea a mers înainte; s­au creat opere de artă și s’au făcut importante descoperiri știin­țifice. încă o dovadă că inteli­gența, dacă a fost cândva, la în­ceputurile istoriei umane, indis­pensabilă evoluției — a ajuns as­tăzi mai puțin obligatorie. Auto­matismele cerebrale își fac cu pri­sosință datoria; schemele mentale satisfac orice dorință de cunoaș­tere; cuvintele păstrează aceiași putere de sugestie și o propoziție trece cu acelaș succes drept judecată reală. Toate acestea ne o explică și mai mult raritatea inte­ligenții în epoca noastră. Se gă­sesc mai lesne o duzină de genii, decât o duzină de oameni care să nu confunde planurile realității, să nu facă chimie în artă și artă în metafizică. Toate semnele timpului ne în­dreptățesc să credem că inteli­gența — cel puțin în adevăratul și originalul său înțeles — nu va renaște prea curând în istoria Europei. Dimpotrivă, pseudomis­­ticismul și cripto-spiritualismul contemporan sunt cele mai sedu­cătoare crainice ale barbariei. O barbarie mult mai cumplită decât simpla invazie de sânge sălbatec de la sfârșitul lumei vechi. O bar­barie mentală, care va reduce ul­timele rudimente de inteligență la scheme mentale. (Ce sunt altce­va teoriile prin care marxismul, bunăoară, explică arta, etica, filo—­sofia, religia .) Este adevărat, împotriva aces­tor grave și criminale confuzii de planuri (spiritul — sex ; spiritul qe luptă de clasă; spiritul = sân­ge) se ridică astăzi chiar știința, întoarcerea la realism și reafir­marea autonomiei spiritului sunt, astăzi, două poziții câștigate de știință. Ele sunt, în acelaș timp, și bazele oricărei inteligențe. De la ele se poate pleca oricând. Dacă nu pentru a realiza acea in­teligență atât de oropsită de lu­mea modernă, cel puțin pentru a-i păstra amintirea. Dar ași vrea să știu câți dintre noi mai pot face, astăzi, acest lu­cru... MIRCEA ELIADE Duminica orbului de CEZAR PETRESCU a cunoscut cel mai mare succes de librărie. Editura ALCALAY. Prețul lui 80 Se găsește la toate librăriile

Next