Vremea, ianuarie-iunie 1935 (Anul 8, nr. 369-394)
1935-02-10 / nr. 375
VREMEA Țară bogată si taga d e demisie, un început de criză și un nou ministru de finanțe au fost actele cele mai importante ale ultimelor zile. Va fi sau nu restabilizare sau inflație, va fi sau nu sporire de impozite, sau nouă împrumuturi, puțin interesează. Știm că nu ne așteaptă zile raze, după cum știm, că nu cu oameni cari nu cunosc regulile elementare de gospodărie se poate guverna o țară. După un an de zile de „muncă" și de „frământare", marii doctrinari ai politicei noastre au căzut, dându-și seama că dezastrul este inevitabil. Bilanțul activității? 3 miliarde deficit. Evident, acest sfârșit putea fi văzut de mult, dar nimeni nu vroia sa-l vadă. Când in rândurile acestei gazate s'au dus atâtea campanii când din atâtea părți se arăta necesitatea ca Statul să părăsească sistemul interventionist, acei ce aveau să poarte greutatea situației de azi răspundeau prin teorii ce dovedeau o completă nepregătire. Azi încă se găsesc din acei ce nu vor să vadă realitatea nici în propriile lor cifre. Lăsăm cititorului să judece el însuși afirmațiile făcute: „Acțiunea pentru valorificarea grâului s'a întreprins în anul acesta cu o mai mare veghe și intensitate decât în anul trecut, achiziționându-se un stoc de 17.400 vagoane, în valoare de peste 770.000.000 lei".... și apoi: „S'a reușit astfel, grație măsurilor luate la timp, ca prețul vagonului de grâu să se stabilizeze anul acesta în jurul cifrei de lei 45.000 vagonul, realizându-se astfel pentru producătorii de grâu spor de venit de peste 5 miliarde lei, acest preț fiind cu 40% mai mare decât cel al anului trecut și cu 200% mai mare decât prețul mondial". Și acum, când ați cetit acestea și când ați mai cetit și declarația noului ministru de finanțe, spunând că deficitul anului în curs va fi de 3 miliarde, judecați. Cu alte cuvinte vitoare omoram exportul, de dragul de a plăti pâinea mai scump, după ce tot noi am făcut sacrificiul de 770.000.000 lei pentru această scumpire. Apoi, dăm afară din funcționarii statului, pentru „simplificarea aparatului de stat” și din pricină că „șomajul nu există", după declarațiile d-lor miniștri. Și astea toate din pricină că statul este „SILIT" (citiți bine: SILIT) să facă intervenționism. Și ne mai întrebăm care e soluția pentru a scăpa de criză? Nu putem să ne plângem că nu trăim într'o țară bogată și îngăduitoare! Ing. EUG. DONESCU Criza Dela o vreme, de când se discută tot, a început să se discute și „românismul". Lucrul acesta e destul de ciudat. Românismul nu se discută; el se afirmă pe toate planurile vieței. Nu-ți poți discuta destinul biologic; poți cel mult să emigrezi sau să te sinucizi. Suntem români prin simplul fapt că suntem vii. A afirma evidența aceasta nu înseamnă nici măcar a fi „nationalist"; înseamnă a constata realitatea, a vedea lucrurile așa cum sunt. Că unii nu vor să le vadă, asta e treaba lor. Unui om de bun simț, insă, trebuie să i se pară cel puțin exagerată această dorință nepotolită de a discuta in jurul noțiunii de „român" și „românism". Altceva ni se poate cere: să adâncim înțelesurile românismului, să-i găsim valorile sale universale, să creiăm in cadrele romănității — adică, într'un cuvânt să nu încetăm de a rămâne vii și de a creia. A „renunța" la românism înseamnă, pentru noi românii, a renunța la viață, a te refugia in moarte. Sunt oameni care au făcut asta. Dumnezeu să-i ierte ! Dar de când suntem datori noi, majoritatea oamenilor vii din această țără, să „discutăm" cazul câtorva sute sau mii de nefericiți care și-au ales, din prostie sau lipsă de bărbăție, singuri moartea? fi umanitatea, adică organismul acesta viu la care participăm cu toții, ii elimină de la sine. Toată inerția lor de celule moarte este zadarnică; mai curând sau mai târziu, se vor desprinde firesc și vor cădea. toa Lucrurile acestea le credeam la minomului și cunoscute — cât de obscur — oricărui creer matur. Descopăr, insă, cu mimte că, dimpotrivă, ele sunt senzațional de noi. Descopăr ceva mai mult: că ele sunt cretariile lui Mussolini și Hitler. Dacă nu mi-ași cunoaște „clasicii", cum se spune, poate ași fi fost dispus să cred că a afirma : „sunt român" înseamnă a afirma „sunt fascist" sau „hitlerist". Din întâmplare, însă, am încă proaspete in minte lecturile din Eminescu, Hasdeu, Iorga și Pârvan. Nu-l văd deloc pe Eminescu hitlerist. Nu-l văd nici pe Pârvan fascist. Oamenii aceștia au fost oameni vii și, ca atare, au gândit și au creiat românește. Poate fără știrea lor, dar au creiat valorile noastre spirituale, au înălțat românismul la valoare universală. Orice român care vrea să participe conștient la viața spirituală sau socială a României, trebuie să-și asimileze valorile acestea, trebuie să-și asimileze tradiția Eminescu-Iorga-Pârvan. Ar fi necomplect, altminteri. Ar fi anorganic. Lucrurile stând astfel, mă minunează pe deoparte acei oameni care te scot fascist fără voia ta pentru că ai pomenit de „românism"—pe de altă parte cei care te acuză de trădare sau indiferentism dacă nu strigi de 12 ori pe zi „românismul să prospere". Multă vreme n'am știut că a vorbi de „românism" înseamnă a fi mercenar hitlerist — după cum n'am știut că a vorbi numai odată pe zi despre acelaș lucru înseamnă a fi subversiv și primejdios siguranței Statului. Imi închipuiam că toată lumea e de acord asupra destinului nostru de a fi români și de a rămâne români, oricum ne-ar bate vânturile. Imi închipuiam că nimeni, nu poate renunța la Eminescu decât cu riscul de a muri spiritualicește, de a ajunge nefertil și mizer, iată că astăzi, cel puțin pentru o anumită parte din oameni, lucrurile s'au schimbat. A te mărturisi „român" poate însemna, pentru acești oameni, foarte multe ofense grave; te transformi imediat un hitlerist, un fascist, un burghez sau mercenar, dacă nu chiar mai rău. Să nădăjduim că lucrurile acestea nu le crede nimeni, că nu le cred nici măcar cei ce le scriu. Altminteri ar fi intr'adevăr grav. Căci aspra lui Karl Marx un român poate spune „da" sau „nu" — și nu se supără nimeni. Dar asupra tradiției Eminescu-Iorga-Pârvan, nu se poate spune decât „da". Peste aceste valori nu poate trece nimeni dintre noi. Le poate critica, le poate complecta, le poate duce mai departe — și fiecare dintre noi este obligat s'o facă — dar nu le poate renega. Asta, încă odată, nu înseamnă a face „naționalism", pe stradă sau în artă, înseamnă pur și simplu a-ți vedea de treabă, in colțișorul tău, împăcat și cu pământul românesc, și cu cerul de deasupra. Dar sunt și oameni — toți aceștia „buni români" ------ care te acuză că nu-ți strigi destul de des sau destul de tare, dragostea de neam și dorința de a-ți face datoria către țară. Trebuie să mărturisesc că am fost puțin stânjenit ascultând astfel de lucruri. Mi se pare că nu e decent — și nu e deloc necesar — să strigi in gura mare ca-ți iubești neamul. După cum nu e decent să spui lumei că-ți iubești părinții, ca-ți adori mama, că ai fi gata să-ți dai viața pentru ea. Poate că acum s'a schimbat puțin mentalitatea. Poate că acum oamenii se întâlnesc intre ei și-și spun unul altuia: „Tu cât de mult iți iubești mama?". Ai fi gata in orice moment să-ți tai mâna pentru ea ?". Lucrurile acestea se simt, se știu, dar nu se spun. Fiecare dintre noi e dispus să-și dea sângele ca să-și apere sănătatea mamei. Fiecare e tot atât de prompt să-și dea sângele pentru țară. Dar nu in fiecare zi, la cafenea și la întrunire, in tren și pe câmp. E oarecum indecent să vorbești de sângele pe care ești gata să-l verși pentru țară, de sacrificiul vieții tale pentru „prosperitatea neamului". Țara și neamul au nevoie de tine și nu împrejurări mai puțin solemne. Deocamdată ți se cere să te cobori din tramvaiu prin scara din față, să nu scuipi pe stradă, să nu primești bacșiș, să nu te vinzi partidelor, să nu-ți treci copiii in școală prin proptele, să aduci cinstea întâi in familia ta și apoi la tribuna publică, să-ți faci o cultură solidă ca să nu ne ia înainte Bulgarii și Australienii, să nu mai spui „las-o încurcată" de câte ori e vorba de un act in care ți se cere muncă și perseverență, și alte lucruri mici de felul acesta. Fără îndoială că nu cu asemenea „lucruri mici" se clădește o țară și o cultură bărbătească. E nevoie, pentru asta, de mesianism, de nebunie, de muncă ucigătoare — ca să nu mai spun că e nevoie de geniu și de sfințenie. Dar nu oricărui cetățean i se poate cere asemenea eforturi. In schimb, se cere mai puțin fichelism, mai puțin semenfictism, mai multă cinste, mai mult nerv. Dacă toți oamenii ar fi dispuși să realizeze în viața lor de fiecare zi aceste „lucruri mici" — se vor găsi destui oameni mari care să creiere și să organizeze România pe care o vor merita urmașii noștri. MIRCEA ELIADE românismului ?... IMPUNEREA POEZIEI Articolul d-lui F. Aderca nu reprezintă atitudinea gazetei noastre, pentru că „Vremea’ s’a arătat totdeauna împotriva oricărei încercări de fiscalitate. Totuși acest articol susține un punct de vedere foarte intresesant, care e bine să fie cunoscut. Intr'un glas, ca amenințați de o molimă urâtă, scriitorii s’au ridicat împotriva unei decizii a Ministerului de Finanțe care cerea aplicarea legii de impuneri și asupra veniturilor muncii scriitoricești. Situația e penibilă și jalnică. Faptul că scriitorii au început să protesteze liric, mult după votarea legii și tocmai în ziua aplicării ei, dovedește cât sunt de străini de rânduiala țării al căror suflet vor să fie. După marea ideie pe care și-o fac de menirea lor în acest Stat — la existența căruia nu contribue fiecare decât în măsura micului jaf neștiut, al cerșetoriei personale din umbră, a umbrei țigănești prin anticamerele miniștrilor și subsecretarilor darnici, sau prin curțile ministerelor, laolaltă cu invalizii, văduvele și orfanii de război — scriitorii se cred îndreptățiți la privilegii triste. Ei regretă unanim că n’au prins de veste când s’a votat legea impozitelor, să ceară excluderea lor din rândul oamenilor! Scriitorii sunt totuși primii cetățeni ai țării, antenele cele mai fine ale sensibilității ei, conștiințele cele mai susceptibile ale nevoilor obștești și naționale. E de necrezut, de neînchipuit ca tocmai scriitorii să ceară — ei cei dintâi, după o toleranță de atâți ani! — un privilegiu acordat (dacă nu ne înșelăm) numai Regelui, care n’are în țară nici o avere, niciodată, pentru că tot ce e al lui, e al nostru, al tuturor. Ei, scriitorii țării, în frunte cu deputatul și președintele lor, se răzvrătesc împotriva unui impozit prevăzut la venituri sigure, când i se vinde cenușa din vatră săteanului, pentru o datorie de trei oi... după ce a muncit cu doi boi și trei copii un an și n’a putut aduna de pe câmp nici hrana de iarnă a vitelor. In nici o altă împrejurare scriitorii n’au găsit — unanim! — mai multe accente poetice și întorsături de stil mai ipocrite, ca atunci când au simțit că sunt amenințați în conștiința lor, care se ascunde după portmoneu. Ei au trimis Statul la cunoscutele avuții naționale, petrolul, lemnele, cărbunii, grâul, ca și cum milioanele de muncitori cari zac sub aceste avuții n’ar fi storși în fiecare an, nu numai de mizerul lor câștig, dar de sângele lor și al copiilor lor. In locul unei drepte recunoașteri a unui superior drept — dreptul de a face parte din această obștie muncitoare și stoarsă, plătind — toți scriitorii au cerșit duios iertare pentru toți scriitorii, rămânând să cerșească mai departe, pe unde se va putea, fiecare pentru el. Autori cari iscălesc — ca romancieri mediocri pentru satisfacerea sentimentelor simpliste a zeci de mii de provinciali — tomuri de maculatură cu venituri cât ale unei cârciumi de răscruce, sau ca traducători de povestiri, mai mult sau mai puțin femenine, sau ca „autori" de cărți didactice compilate cu nerușinare, s’au jeluit că n’au nici un „venit" și că reprezintă în orice caz „spiritul“, care nu trebue să fie impus. Și au scos înainte, fără teamă de grosolănia procedeului, pe cel mai sărac într’adevăr dintre poeți, care e bietul Bacovia — ca și cum Bacovia, care n’are nici un venit, ar putea fi de cineva impus !... Publiciști bine cotați pe la toate cassele de editură — și care n’au citat, din spirit de concurență mică, niciodată sau foarte rar numele lui Bacovia și nu i-au trimis în nici o iarnă, din câte ierni năpraznice a răbdat acest poet, nici o sută de chilograme lemne, îl scot acum blazon al „poeziei", pe care Statul infam vrea să-l impue la un impozit nemilos! Publicul naiv, oamenii politici impresionabili când se simt amenințați de tânguirea poeziei nemuritoare, au ajuns într’adevăr să creadă că Statul impune venituri inexistente — când aceste venituri se ridică (de ce am ascunde?) la sute de mii și uneori la câteva milioane pe an. Venituri frumoase, care n’au cu arta nici în plin nici în mânecă, în afară de prezumția la un privilegiu nerușinat și antisocial. Prietenul Fundoianu a lipsit și de case, și de vii și de acțiuni bancare, și de subvenții mai mult sau mai puțin oficiale și chiar de venituri la cărțile lui cu desăvârșire antivulgare, îmi povestea în 1934 la Paris că era dator fiscului 2000 de fr„ impozit pe anul când nu tipăria nimic. „Vous êtes en bonne santé, done vous cerivez!...’“ i-a obiectat perceptorul, adversar înăscut al privilegiilor, și i-a înmânat foaia de impunere oare cumva scriitorilor noștri că impozitul preluat din banii lor buni, câștigați mai mult din prostia altora decât din talentul lor, merge într’o visterie — ei știu ceva ! — cam jefuită ?... Au prilejul — după ce vor fi plătit! — să se simtă îndurerați de felul în care li se risipește munca inspirată și să intre în rândurile cetățenilor conștienți, luptând înverșunat pentru moralizarea vieții noastre publice. Li se pare prea mult să se jertfească pentru unitatea morală a acestei nații ?... Să lupte măcar — după ce vor fi plătit ! — pentru nevoile breslei, în care se află artiștii cei mai prețioși, cari n’au nici un fel de venit, dar care justifică veniturile mari ale travestiților grași din carnavalul poeziei. Scriitorii nu trebue să mai stăruie într’o atitudine umilitoare — deși cerșitul a fost până acum cea mai sigură tradiție a publicistului nostru — rușinoasă, oricum, pentru conștiința dreaptă. Nu e de demnitatea lor de oameni superiori (când sunt) să apară ca privilegiați într’o epocă de dureroase lupte sociale, de paraziți într'un secol tragic. Cei care câștigă, să contribue discret cu banul adus de munca lor, să se integreze cu sângele și o parte din nopțile lor nedormite muncii și sângelui acestei țări. Apoi, președintele scriitorilor să se înfățișeze Primului ministru și să întrebe dacă din banii poeților care sunt meșteșugari atât de ciudați și dezarmați, nu ar fi în folosul Statului să se facă ceva mai precis. Un cămin pentru cei mai oropsiți dintre ei, un spital pentru cei a căror poezie s’a confundat cu demența sau tuberculoza, o școală pentru copiii lor, o mică editură pentru autorii de mare tiraj intelectual dar cu mai mică trecere pe lângă domnii jandarmi sau cântăreți de biserică, cititorii marelui tiraj tipografic. Nu o ideie poetică, supremă nici vre-o grijă intelectuală superioară a creat unanimitatea scriitorilor noștri, ci spaima că vor pierde, fiecare din ei, câțiva poli pe an, ceruți de acest Stat! Dar penibila unanimitate trebue folosită. Ea trebue să devie prilej de conștiință măcar profesională pe un plan supra-individual, mult mai aproape de poezie, căci — în definitiv — poetului îi stă mai bine nițel flămând decât pântecos și nu izolat cu fericita lui soție, ci cu o mică flacără de revoltă și iubire în inimă, pentru incendierea mizeriilor acestei lumi. F. ADERCA 10 Februarie 1935ii „Numerus clausus“ și „democrație“ Conflictul Vaida-Maniu a alunecat în sfârșit pe panta controverselor teoretice. Foștii prim-miniștrii ai țării nu se mai spurcă unul pe altul, ca orice țigan. Au început, în locul pietrelor, să-și arunce cu principii. Pe spinarea țării, bineînțeles. Este, așadar, momentul să-i luăm în serios. Să facem abstracție de mobilul real al disputei dintre ei și să luăm în considerare însăși controversa iscată. D. Vaida, ca să-și recapete simpatia mulțimii și-a însușit o formulă extrem de atrăgătoare cu care să salveze țara. Numerus clausus pentru minoritari. Ca să facă loc românilor pretutindeni, D. Iuliu Maniu, ca să lingușească o altă categorie de cetățeni a combătut cu vehemență pe fratele Vaida susținând din răsputeri cauza democrației. Ne aflăm prin urmare în fața acestor două soluții care, să mărturisim, adepți serioși în țara au amândouă românească : numerus clausus sau democrație. Partidul național-țărănesc și-a însușit ultima soluție. Fiindcă, după părerea d-lui Maniu a mai folosit-o și altă dată. Nu suntem partizanii lui numerus clausus. Ne e silă de oamenii care vor puntext de lege să afirme forța românismului. E destul de trist pentru prestigiul nostru, pentru viitorul nostru, să ne știm ocrotiți, ca organizare românească doar de o șubredă dispoziție legală. Cine ar putea contesta că România trece prin grea criză sufletească ? Cine nu ar vedea cu ochi buni români, cari să stăpânească viața românească în toate aspectele ei ? Cine nu ar dori ca școlile românești să fie pline de pui de români. Sunt cu adevărat o sumedenie de nevoi românești, de idealuri românești care așteaptă să fie realizate. Dar să le realizezi cu prigoană contra minoritarilor ? Ni se pare absurd și inutil. România nu se poate întări decât printr-o organizare serioasă și trainică. Și nu putem contesta că democrația rămâne punctul de plecare al progresului românesc. Dar democrația de azi ? Să fim serioși. Democrația, în țara românească, în prezent, este mai dăunătoare decât o dictatură fățișă. Ce poate să spună românul, în propria lui țară, pentru ca vocea lui să poată fi auzită și înțeleasă ? In România nu guvernează majoritatea țării, și nu a guvernat nici sub guvernele „democratice“ ale d-lui Maniu. Nevoile românești nu au nici un răsunet în arena publică. Deaceia soluțiile guvernanților sunt atât de departe de realitățile Cine a putut să priceapă românești vreodată sensul adevărat al frământărilor tineretului? Oamenii noștri politici consideră sbuciumul nouei generații ca ceva trecător și inerent vârstei. Ei nu înțeleg că noua generație reprezintă o lume nouă ieșită din condițiile noui de vieață, dospită în toată mizeria de după răsboiu. Dacă mecanismul democratic ar fi funcționat normal, lumea aceasta nouă, cu mentalitatea ei, cu puterea ei de pătrundere a vremurilor, de mult ar fi dominat și vieața românească. Toți guvernanții, și d. Maniu nu făcut excepției s-au folosit însă de imperfecțiile sistemului nostru democratic, și au contribuit astfel la amânarea unui proces de adaptare a României la noul ritm de viață. Vi se pare atunci curios că d. Vaida vine acum cu „numerus clausus“ ? Cu această formulă disperată de întărire românească ? De ce? Sunteți domnilor, toți la un fel. Scoateți mereu din sufletul românesc durerile lui cele mai adânci, ca să faceți din ele suport al ambițiilor dv• personale. Vreți să salvați România ? Și vă e dragă democrația ? Foarte frumos• Dar gândiți-vă bine că numai o democrație cinstită ar mai putea fi acceptată în țara românească. Și gândiți-vă tot atât de bine că o democrație cinstită ar strânge rândurile românești. Și le-ar face un val uriaș care să curețe toate murdăriile vieții noastre publice cu oameni cari se complac în ele, cu tot. Vă convine ? Mai gândiți-vă. C. A. DONESCU — Am auzit că ar fi criză în țară — Des blagues, dragă... j Sublinieri inutile expertul francez, d. Roger Auboin, recomandă o singură soluție de salvare : ,,ordine în încasări“, ...adică să nu se mai înghesue lumea la plata impozitelor ? tot d. Auboin sfătuește : „întâiu asanarea finanțelor și apoi finanțarea nevoilor“, ...dar nevoia de finanțe a asanării finanțelor când o finanțăm ? un nou vistiernic a fost găsit. ...păcat că nu putem găsi și o altă visterie. în sfârșit național-țărăniștii și-au găsit un nou program de lucru. ...rămâne să mai găsească și oameni cari să-1 aplice, un nou *1 subsecretar de Stat a fost numit la Henanțe. ...așa se întăresc finanțele.