Vremea, ianuarie-iunie 1936 (Anul 9, nr. 419-443)
1936-06-07 / nr. 440
H ___ Duminică 7 iunie 1936 semre „pornografie“ și pudicitate D. Iorga: — In calitate de istoric te contest ca poet. D. Arghezi: — Numai in calitate de poet te admit ca istoric. (Desen de I. Anestin) du cât îmi fac istoria mai aproape, cu atât cinismul mă învălue ca o mângăere. Este astăzi o banalitate filosofică a susține comptabilitatea exclusivă a raționalismului cu etica, precum este un loc comun al gândirii inaderența eticului la vitalism și iraționalism. Valorile n’au valabilitate decât constituite într’o ordine transvitală; adică, nu există în fond, decât o axiologie raționalistă. Din prizonieratul interior și imanent vieții, valorile se topesc într’o fluiditate, care asimilându-le vitalului, le anulează eficiența. De câte ori mă abandonez dinamismului culturilor mari, îmi pare că în fluxul lor, mi se descopere mai puțin, o lume de valori ce se cere împlinită, cât accesul forței și progresul în conștiința acesteia. Punctul culminant al unei mari culturi îl va fi în estarul forței oale. După acesta, poate începe decadența: ea nu oferă mai puțin consolarea retrospectivă: exaltarea în regretul puterii. Ceia ce înseamnă grecii, romanii sau francezii în istorie se datorează neapărat unei lumi specifice de valori pe care au realizat-o. Noi știm astăzi destul de bine în numele cărei idei istorice a luptat fiecare, cât a realizat din ea și cât de mărginită a fost de a putut permite atâtea alte misiuni paralele sau complimentare. Este totuși atât de puțin revelator a cunoaște configurația ideală a unei misiuni, atunci când vrei să știi care este determinantul secret, dar activ ce avântă o cultură în spre marginile ei, către epuizarea sensului ei în lume. Aș sacrifica jumătate din viață, de aș putea trăi cu aceiaș intensitate, ceiace a simțit ultimul grec, ultimul roman și ultimul francez, măcar o clipă, pe piscurile istoriei lor. Trebue să fi fost orgoliu magnific, un orgoliu care inspiră paloarea zeilor. Ultimul francez, care în Revoluție, și-a revărsat bestialitatea într-o furie umanitară, reprezintă istoricește și politicește, mai mult decât colectivitatea amorfă a unei culturi mici. Sau încerc să înțeleg psihologia soldatului german în războiul mondial, să desprind monumentalul orgoliului în ultimul soldat, conștient că luptă împotriva unei lumi întregi, pentru a-mi da seama că o cultură universală dă contururi universale conștiință individuale. Sensația interioară a forței poate fi intensificată și la indivizi aparținători culturilor mici, a culturilor ratate în sâmburele lor, de cât ea presupune un exercițiu individual durabil și astfel, nu depășește semnificația unui fapt psihologic. In marile culturi, sensația forței, o câștigi automat. Intensificarea ei presupune doar o creștere conștientă a destinului acelei culturi. finalitate istorică Forța ca In marile culturi, individul se salvează totdeauna. Mai mult, el este salvat totdeauna. Numai culturile mici te pierd... Și cum să nu te piardă, când ritmul lor de viață este lipsit de o convergență ofensivă și de un elan agresiv? Deficiențele culturilor mici rezultă nu numai din absența unei forțe inițiale, ci și din lipsa unui cult excesiv și întreținut pentru forță. Lipsurile inițiale ale României (caz tipic de cultură cu soartă minoră) ) au fost corectate compensate niciodată printr'o inșinire conștientă a puterii. Dovada? Ce viziune in trecutul nostru ne-a exagerat rolul in lume? S'a spus de atâtea ori, am apărat latinitatea (i șe se citează: o oază de latinitate în est), un dig împotriva slavismului: apărători ai creștinității, păstrători ai tradițiilor romane etc.... Ați înțeles: am apărat si am păstrat. Se chiamă acesta destin în istorie? Națiunile mari sau pentru a le spiritualiza, culturile mari, au spintecat istoria în pornirea lor de a se afirma. După flăcările unei mari culturi rămâne o dâră de foc în lume, căci o cultură mare seamănă unei ofensive cosmice. Dar ce rămâne după defensiva unei culturi mici? Prafa— dar nu de pușcă, — pulbere, purtată de un vânt de toamnă. Caut în zadar primăvara culturilor mici... Există totuși un moment în care ele se pot salva de la neant prin cultul forței. Când, făcându-și procesul și într’o luciditate unică iau act de propriile carențe, recunosc trecutul ca linia lor moartă și își fac din profeție sursă de existență. Diferența intre o cultură mare și între una mică nu se bazează nici pe numărul locuitorilor și nici pe fregvența evenimentelor extraordinare, ci pe destinul spiritual și politic, prin care ele se individualizează specific în lume. O țară, care mie de ani a fost un organism național în devenire, dar care în acest răstimp nu și-a putut defini destinul ei spiritual și politic, sufere de o deficiență organică, chiar dacă acel mileniu i-a servit numai unei constituiri biologice. Din punctul de vedere al istoriei, biologia este o substructură, care, în sine, nu dovedește nimic. Atunci care e sensul forței ca finalitate a culturilor mari, din moment ce ea se înrădăcinează în biologie? Prin forță în istorie nu trebue înțeles numai decât imperialismul vital sau acestuia trebue să i se dea o concepție mult mai amplă. Sursele biologice ale forței exprimă pozitiv un fenomen de semnificație negativă, nu se realizează istoric un organism deficient. Forța crește cu nivelul istoric al unei națiuni. Cu cât o națiune este mai neîmplinită, cu atât ea este una deficientă, chiar dacă bi logicește este proaspătă. Forța se degradează cu cât nivelul istori scade și națiunea se precipită spre decli... Roma imperială sau A‘eia secolului al cincilea. Franța Revoluției, Germania , Italia și Rusia în dictaturi, și-au atins culmile nivelului istoric, sau actualizat total la un moment dat al devenirii lor. Forța corelativă nivelului istoric este o certitudine, de natură biologică, dar și spirituală. Dacă ar fi un simplu imperialism vital, atunci ea n’ar depăși elementarul și anistoricul. La limitele nivelului istoric, forța se oglindește în sine, încât națiunea respectivă în auto-conștiința sa îndeplinește auto-conștiința forței. Mesianismul culturilor mari exprimă un fenomen de forță decantată. Spiritualizarea forței deosebește dleia imperialistă ,staică de impeirialismul teluric al barbarilor. Nicio năvălire barbară n’a fost prin sine generatoare de forme statale. Numai agresiunea cu stil a luat contur istoric. Toate marile națiuni trăesc și se distrug doar pentru a-și gusta propria lor putere. Dacă este așa, atunci forța nu trebue considerată ca un pretext sau ca un mijloc. Națiunile își consumă posibilitățile lor lăuntrice și se puizează în devenire, pentru erealiza auto-conștiința, iar auto- conștiința se justifică prin forță. Vladimir Soloviov spunea într-un pasaj celebru: „națiunile nu sunt ceia ce gândesc ele, ci ceia ce cugetă D-zeu despre ele în veșnicie”, îmi închipui ce puțin selectează din istoria umană perspectiva teologică. In fața lui D-zeu națiunile nu pot fi salvate, decât în măsura în care realizează. Cum D-zeu n’are o înțelegere specială pentru fenomenul forței, rămânem, prin ceia ce e mai esențial în noi, de capul nostru. Forța este sau subt etic sau dincolo de etic. La drept vorbind n’au nevoie nici să se sprijine și nici să se condiționeze- Destinul năvalnic al marilor culturi depășește toate valorile restrictive ale eticului. Dacă istoria ar fi rămas în interiorul binelui și al răului, ea s’ar fi desfășurat pe o direcțiune de mediocritate și în locul tragicului care o definește am fi asistat la un spectacol cu conflicte familiare. Până acum nimeni n’a vorbit de națiuni morale și națiuni imorale; există numai națiuni puternice și națiuni slabe, agresive și tolerante. Apogeul unei națiuni presupune infinite crime; amănuntele loviturii în istorie oferă imagine de apocalips. Dacă aș fi atentat de raționalism și de etică, ar trebui să văd în fiecare fapt o cădere. Istoria nu-și are o scuză în fața veșniciei, fiindcă ea scuză prea mult timpul. Poate că istoria este, de fapt, singura scuză a timpului. Ce face Soloviov în fața istoriei? Dezertează în mistică-Spectacolul ascensiunii și al prăbușirii culturilor mari, nu te face decât cinic. Și cinismul se amplifică de regretul că România, așezată la periferia istoriei, nu poate lua parte directă la acest spectacol, ci constitue doar un ecou al ascensiunilor și prăbușirilor altora. Dacă viziunea teologică a lui Soloviov are o obiectivitate spirituală, atunci culturile mari, greu vor fi salvate în eternitate, dar noi, oare, fi vom măcar salvați în timp? EMIL CIORAN A apărut în Editura Fundațiilor Regale TINEREȚE de LUCIA DEMETRIUS VREMEA „Diurnele“ generației tinere Intr’un articol publicat în „Floarea de foc“, și intitulat Generația in pulbere și cu ochelari savanți — d. Zaharia Stancu își mărturisește încă odată dezamăgirile sale în fața generației tinere. Generația ocupată — spune d-sa — ,,cu conferințele, cu inspectarea cinematografelor și a localurilor de noapte, cu supravegherea vămilor, cu încasarea salariilor și diurnelor, etc.“ înțeleg acum despre ce este vorba. D. Zahari Stancu, — întemeiat pe misterioase informații — este sigur că „generația tânără“ s’a înfipt confortabil în bugetele, știute și neștiute, ale României Mari. Mai cu seamă ,,filozofii]“, accentuiază d. Zaharia Stancu aducând în sprijinul afirmației sale și un text din Emil Cioran. Vom vedea îndată cât de bine o duc ..filozofii“. Să privim însă mai deaproape, cu indiscreție, situația acestei generații ocupată „cu încasarea salariilor și diurnelor“. Am mențonat în articolul meu vreo douăzeci de nume de „tineri“, culese din aproape toate câmpurile de activitate științifică, literară și culturală. Bănuesc că d. Zaharia Stancu, obsedat de spectrul generației care încasează diurne și salarii, nu e suficient de informat asupra vieții aspre pe care sunt siliți să o ducă toți acești tineri. Să-l lămurim, deci. In afară de Grigore Moisil, care e profesor de Matematici la Facultatea de Iași, restul tinerilor de excepțională valoare științfică trăesc — în cel mai bun caz— dintr’o leafă mai mică decât a unui sublocotenent. Iată lista „diurnelor și salariilor", pe care d. Zaharia Stancu poate oricând s’o verifice. Țițeica <— asistent universitar (4-5000 lei.) Teodorescu — asistent universitar. Constatin Noica — n’are post, n’are leafă. Emil Cioran — n’are post, n’are leafă. Alexandru Elan — n’are post, n’are leafă. Vasile Băncilă — profesor secundar. Traian Herseni — asistent. D. C. Amzăr — bibliotecar (2000 lei). Ernest Bernea — n’are leafă. Paul Costin Delanu — n’are leafă. Să examinăm acum „diurnele și salariile” pe care le încasează cealaltă parte a „generației", scriitori. Anton Hulban — profesor secundar. Ion Călugăru — redactor la „Vremea“. Sergiu Dan — publicist. Mihail Sebastian — publicist și secretar de avocat. Lucia Demetrius — ? Dan Petrașincu — publicist. Dan Botta •— ? Virgil Gheorghiu — publicist. Emil Gulian ■ — avocat. Ion Biberi .— medic. Radu Gyr — asitent universitar. Radu Boureanu — ? Am ales 12 „scriitori tineri“, trei dintre ei au ..semnul întrebări ”, și indiscreția să se oprească aici. mea trebue Aici cine", sunt „publiciști” , adică, în cel mai bun caz, câștigă 6000 lei pe lună. Șase mii de lei — pentru talentul pe care le-a dat Dumnezeu, pentru munca lor îndârjtă, pentru cultura pe care și-au câștigat-o, pentru sacrificiile făcute de familiile lor ca să-i crească și să-i dăruască culturi românești. Șase mii de lei — ceva mai mult decât un plutonier major... Din lista noastră, au mai rămas patru scriitori care au o meserie: sunt profesori, medici sau avocați. Nu știu dacă e vreunul care să aibă o leafă mai mare de 6 — 7000 lei lunar. Nu știu cât „câștigă" Ion Biberi cu medicina și publicistca — dar știu cât câștigă Mihail Sebastian cu avocatura și publicistica, și mi-e de ajuns. Alături de aceșt scriitori cu ..meserie” trebue să mă așez și eu, îmi dau seama prea bine de cruda indiscreție pe care o fac — dar cred că e timpul să se termine odată cu toate legendele și calomniile care circulă în jurul acestei generații. D. Zaharia Stancu vorbește misterios de „pulberea foarte comodă" în care lâncezește o generație ghiftuită și ratată. Eu i-am arătat zece oameni de știință — dintre care cinci lipsiți cu desăvârșire de orice sprijin din partea Statului, fără nici o leafă — și alți cinci primind lefuri între 2 și 6000 lei. I-am arătat și 12 scriitori tineri — precizându-le salarile și diurnele. In ceea ce mă privește, d. Stancu știe prea bine că trăesc din leafa mea de asistent ■— pe care bunătatea profesorului Nae Ionescu a fixat-o la 8000 de lei — și din cărțile pe care le public. Cărți care nu sunt toate romane, și pentru care n’am găsit totdeauna editori. Sunt prea orgolios, și prea conștient de misiunea și demnitatea scriitorului— ca să-mi justific meritele și drepturile. Dacă ași face vreodată un asemenea examen de conștiință —" bineînțeles că l-ași face numai în fața unor oameni calificați. Până atunc , să stăm nițeluș de vorbă asupra „pulberii foarte comode" în care d. Stancu afirmă că ne lăsăim noi, generația diurnelor și a salariilor... Sunt în țara românească cel puțin zece mii de oameni, care și-au făcut o meserie, de pe urma căreia câștigă între 30 și 60.000 de lei. Nimeni nu se miră când un avocat tânăr obține un salariu de 40.000 lei lunar. Se găsesc însă oameni care să se întristeze de moarte, auzind că un scriitor a câștigat cu o carte 50.000 lei. Traiul decent se confundă, în România, cu traiul neonest. A purta o cămașă curată și a locui într'o cameră cu calorifer — înseamnă aproape întotdeauna „a te învârti”. Nimeni nu suspectează pe un bun arhitect care e angajat de Primărie, sau pe un bun și tânăr avocat când i se încredințează un post de comandă într’o mare instituție de Stat. Lucrurile se schimbă, însă, când un doctor în filozofie e angajat într’o instituție. Un doctor în filozofe ar trebui să rătăcească flămând și murdar pe străzile Bucureștiului. Și ar fi într’adevăr admirat când ar fi internat într’un ospiciu, sau ar muri tuberculos. Atunci s’ar putea scrie splendide articole împotriva Statului care lasă pe cei mai valoroși fii ai săi să moară flămânzi sau roși de oft că. Eminescu a avut mare noroc să moară sărac. Dacă Statul i-ar fi dat o slujbă sau un premiu — ar fi fost și el înjurat de contemporani, cum e astăzi însurat Lucian Blaga pentru că nu moare de foame și e ales membru al Academiei Române... Un avocat, sau un inginer tânăr, poate câștiga 40.000 lei lunar muncind opt-zece ore pe zi. Unui scriitor sau unui om de știință pură, nu i se îngădue să câștige mai mult decât 6—7000 lei lunar, deși muncește același număr de ore. Când domnul Popescu ies este adus să conducă un Departament sau o Instituție de Stat— toată lumea găsește asta firesc și uneori Toată lumea — în afară lăudabil, de o sută două de oameni conștienți, printre care sunt sigur că se numără și d. Zaharia Stancu, și care protestează, de cele mai multe ori verbal, uneori și prin scris. Protestează împotriva acestui sistem imbecil care ne duce țara de râpă. Cere să se încredințeze posturile de comandă valor lor autentice și energiilor tinere. Cere o revoluție administrativă .—■ cum sa făcut în Rusia sau așa în Italia. Cere, într’un cuvânt, ca în locul domnului Popescu Ies, să fie chemat un om de reală valoare, cinstă, energic, tânăr, cu toate „probele” făcute. Evident, nimeni nu ascultă asemenea glasuri răzlețe și țara continuă a fi guvernată așa cum fiecare dintre noi știe că este. Iată, însă, că — prin miracol — se întâmplă o excepție. La unul din posturile de comandă ale vieții noastre de Stat, e numit un tânăr înzestrat cu excepționale însușiri. La direcția vămilor e numit d. Mircea Vulcănescu, un miracol de energie și de inteligentă. Nici eu, nici d. Stancu, nu suntem calificați să apreciem pe Mircea Vulcănescu. Nu ne pricepem în Economie Politică și Finanțe. Profesorii din Paris, însă, se pricep, și acești profesori l-au elogiat și l-au ținut minte ; când unul din ei a venit astă vară la București, a întrebat întâ de Mircea Vulcănescu. Pe Mircea Vulcănescu îl țin minte și profesorii lui de la București, și savanții streini care ne viz tează. Numirea sa — deși provizorie — la un post de comandă, este aproape un gest revoluționar în viața Statului român. Căci, știm cu toți, la noi nu se încredințează posturile de comandă decât oamenilor de partid , iar când un pui de reală valoare este chemat să conducă, vârsta nu-i mai îngăduie să facă aproape nimic bun, căci oamenii de valoare se recunosc la noi după ce împlinesc cincizeci de ani. Această unică excepție, acest singur gest revoluționar făcut în administrația Statului Român — chemarea la conducere a unui tânăr onest, muncitor, capabil — întristează grozav pe d. Zaharia Stancu. Ați văzut tinerii care se ocupă „cu supravegherea vămilor“... Dacă ar fi fost numit d. Popescu ies, fără îndoială că d. Stancu ar fi protestat și ar fi cerut să se numească tineri cinstiți și capabili. D-voastră mai înțelegeți ceva ? !„. Cred că nu salariul obținut de d. Mircea Vulcănescu supără pe d. Stancu. Dacă ar fi profesat avocatura, și ar fi câștigat de două ori pe atât, adică 40.000 lei lunar — d. Zaharia Stancu n’ar fi spus nimic. D-sa este, însă, supărat de altceva, că Mircea Vulcănescu a făcut și studii de filozofie. Asta e prea mult ; asta dovedește că filozofii sfârșesc întotdeauna bine, vorba lui Emil Cioran. Nu se gândește ce dezastre și ce fraude ar fi făcut, la Direcția Vămilor, cutare conțopist cu proptele politice, sau un ilustru semidoct. Nu se gândește la economile realizate de Statul Român printr-un om cinstit și capabil ca Mircea Vulcănescu. Nu se gândește la demnitatea unei instituții, pe care un economist dublat de un filozof o înalță în ochii noștri și ai străinătății. D. Zaharia Stancu nu se gândește la nimic din toate acestea. D-sa se întristează numai la gândul că o generație întreagă e ocupată cu „supravegherea vămilor”... Vreau să cred că d. Zaharia Stancu e cinstit în întristarea sa. In acest caz, există o singură explicație a atitudinei sale: mentalitatea reacționară. D. Zaharia Stancu este, cu sau fără voie, un reacționar. Ignoră cele trei revoluții făcute alături de noi, ignoră Rusia, Italia și Germania, țări în care posturile de comandă, politice, sociale și culturale —sunt încredințate tinerilor. Nu vrea — sau nu poate — să înțeleagă că o uzină e mai bine condusă de un inginer tânăr, și că un scritor — ca Giuseppe Prezzolini — revoluționează un departament tehnic într-un Stat. Exemplul generalilor de 40 de ani și al academicienilor de 30 de ani, din Italia, nu-l emoționează. Un savant de 35 de ani, Giuseppe Tucci, primește în dar 50.000.000 lei (cinci milioane lire italiene), ca să creieze un Institut. Un scriitor tânăr, ca Bontempelli, are o leafă lunară de aproape 100.000 lei. In scumpa noastră Franță, scriitorii sunt plătiți cu o mie de franci francezi articolul — iar în timpul misiunii sale, Paul Pelliot avea o leafă de șapte sute de franci pe zi. Ceva să mori de tristețe... D. Zaharia Stancu a fost rău insprat când a vorbit de salariile și diurnele generației tinere. Sau poate a vrut, într’adevăr, să facă o glumă. Căci dintre toate „generațiile de care se poate vorbi în istoria României moderne — generața noastră e cea mai năpăstuită. Dacă Alexandru Elian sau Constantin Noica ar fi trăit la 1900 — ar fi chemați direct la catedră, așa cum au fost chemați d-nii profesori D. Russo și P. P. Negulescu. Nu e deloc de mare ca, într’un Stat reacționar și gherontocrat ca al nostru, tinerii să ducă viața de mizerie pe care o duc .Nu e de mirare — dar e de plâns. Căci, în timp ce Europa își caută forme noi de viață și tinerii sunt chemați pretutindeni să creieze și să comande — la noi ești suspectat dacă inteligența, munca sau talentul îț oferă, din întâmplare, mai mult de 6000 lei lunar. Ah, dacă am fi avocați, ingineri sau medici — nu s’ar mira nimeni. Dar așa, cu „filozofia” și cu arta ? ! Destinul gânditorului, al omului de știință și al artistului e să umble plin de păduchi și să tremure într’o mansardă, toată viața. Asta, într’un timp când lumea se lasă condusă de energiile tinerilor și de valorile spirituale — pe care tot un om de știință, un filozof și un artist le creiază... Câte revoluții trebue să facem, ca, să suprimăm definitiv o asemenea mentalitate reacționară ? !„. MIRCEA ELIADE