Vremea, ianuarie-iunie 1936 (Anul 9, nr. 419-443)
1936-06-21 / nr. 442
VREMEA Doctorul Gaster Bătrânul și de mult ilustrul savant, dr. Moses Gaster, și-a dăruit Bibliotecii Academiei Române colecția sa de manuscrise și cărți vechi românești. Sunt peste două sute de rarități bibliografice, multe din ele adunate de Mihail Eminescu și cumpărate apoi de savantul doctor Gaster. Pe temeiul acestor manuscrise și [UNK] 1 cărți vechi, a publicat M. Gaster lucrarea sa din tinerețe, Literaratura populară română (București, 1882), care, împreună cu al doilea tom din Cuvente den bătrâni al lui Hasdeu, alcătuia până mai deunăzi singura monografie critică și complectă asupra literaturii românești scrise , până mai deunăzi, adică până în 1929, când profesorul Cartojan a dat la lumină primul volum din lucrarea sa de sinteză, Cărțile populare în literatura românească. Aceiaș bogată colecție personală a folosit’o și la alcătuirea „Crestomației Române (2 vol, Leipzig 1891). Doctorul Gaster a plecat din țară în 1885. S’a stabilit de atunci la Londra, unde a ajuns rabinul Comunităței Israelite. In anul acesta a împlinit 80 de ani, căci sa născut în 1856. A fost contemporan și a cunoscut îndeaproape generația de scriitori și savanți români ai Independenții. A cunoscut pe Eminescu, de la care a cumpărat o bună parte din manuscrisele și cărțile vechi care se vor întoate zilele acestea în țară și vor fi depuse la Biblioteca Academiei Române. A cunoscut pe Odobescu, a cunoscut mai ales pe Hasdeu, la revista căruia (Columna lui Traian, 1876—77) colabora încă din timpul când își pregătea doctoratul la Breslau. De acolo trimite Gaster rectificări la etimologiile Câteva grece, turce și maghiare ale lui Rosier (,,Columna", 1876, p. 521-524); Bașkert=București?, Fântâne arabe pentru istoria română („Columna”, 1877, p. 244-247); o recenzie la Dictionnaire turc-arabepersan al lui Zencker (p. 298- 300) ; un comentar la un studiu comparativ al lui Ispirescu (p. 447—449). Tânărul savant dovedea de pe atunci o prodigioasă erudiție linguistică și folclorică. De la Hasdeu învățase să aprecieze importanța limbilor slave orientale pentru înțelegerea istoririei românești și balcanice. Pregătirea sa linguistică i-a fost de un mare folos după ce ne-a părăsit. Gaster a uluit lumea științifică din Apus prin mulțimea și varietatea limbilor pe care le stăpânea. Căci, deși s’a specializat apoi în limbile semite, putea folosi în cercetările sale de folklor comparat toate limbile slave și romanice, limbile clasice, limba turcă, persană, arabă, limbile germanice... Este semnificativ faptul că Moses Gaster debutează în revista antisemitului Hasdeu. Tot atât de semnificativ, ca și faptul că singurul asistent conferențiar pe care și l-a ales Hasdeu, a fost Lazăr Șăineanu, un erudit evreu. Este drept că, după ce a publicat Literatura populară română — unde afirma că unele basme și legende populare românești își au izvorul în legendele biblice — Gaster s'a răcit de Hasdeu. În scrierile lui Hasdeu de după 1882, se întâlnesc multe înțepături împotriva lui Gaster. Dar nu știm dacă marele antisemit s’a bucurat într’ adevăr de expulzarea rivalului său. Prietenia lui Hasdeu pentru ’ elevul și asistentul său Șăineanu — cel puțin până la penibilul episod din 1900—■ alcătuiește una din paginile cele mai frumoase din viața marelui enciclopedist și antisemit. Dealtfel, fie spus în treacăt, nu știu dacă vreun bancher sau arendaș evreu a fost expulzat în epoca dintre 1870—1916. Au fost însă siliți să plece trei mari savanți evrei: Gaster, Șăineanu și Tiktin. Toți trei și-au cucerit un renume european. In anii când noi primeam fel de fel de negustori galițieni — am izgonit trei capacități ■ de mare clasă europeană... Lazăr Șăineanu a abandonat studiile sale de folklor românesc, dedicându-se — cu cât succes, o știe astăzi toată lumea — dialectologiei franceze și lingvisticei generale. Doctorul Gaster nu și-a părăsit însă niciodată cercetările începute în tinerețe. Este adevărat că s’a preocupat mai mult de sectele iudaice și de literaturile apocrife. A editat și a tradus texte ebraice. Ia cele trei mari volume de Texts and Studies (1931) și-a adunat aproape tot ce rămăsese îngropat în vechi reviste de folklor și lingvistică.în volum întreg e ocupat numai de texte ebraice. Cartea despre Samariteni (London, 1925), „Asatirul, sau Cartea samariteană despre Tainele lui Moise“ (London 1927), precum și traducerea mai veche a „Cronicilor lui Jerahmeel“ (London, 1899) — au făcut din doctorul Gaster o autoritate în tot ce privește literatura eretică și apocrifă iudaică. Dar iubirea sa pentru începuturile scrisului românesc și folklorul românesc — n'a încetat niciodată. A continuat, și după plecarea din țară, să dea seama despre publicațiile românești în „Kritischer Jahresbericht über die Fortschritte der Romanischen Philologie”. In 1901, colaborează la Grundrissul lui Gröber cu o Rumänische Litteratur. In 1915 publică frumoasa carte, Roumanian Bird and Beast, Stories (London). In sfârșit, zilele acestea apare, in colecția îngrijită de profesorul Cartojan și editată de ,Scrisul Românesc” .— o culegere din scrierile lui Anton Pann... îmi aduc aminte de un articol scris de mult de d. Em. Bucuța, în care povestea o vizită la Dr. Gaster, la Londra. Trecuseră numai câțiva ani de la război. D. Bucuța admira bogata colecție de manuscrise și cărți vechi românești; se gândea, cu melancolie, că ochii obosiți ai bătrânului savant nu se vor mai opri deasupra rândurilor migălos și evlavios scrise cu sute de ani în urmă; se întreba dacă această comoară se va întoarce cândva în țară, și dacă doctorul Gaster va putea vreodată uita jicnirea de acum cincizeci de ani... Iată că astăzi colecția de manuscrise și tipărituri vechi se întoarce în țară. Și doctorul Gaster a uitat jicnirea, căci și-a închinat o parte din ultimele sale puteri editării unui clasic român: Anton Pan. Evenimentul e prea important, ca să nu fie subliniat și comentat. Mai rămân însă o sumă de lucruri de făcut. Și pentru mângâierea doctorului Gaster, și pentru folosul nostru. Am putea cunoaște dela dr. Gaster foarte multe amănunte care privesc deaproape generația Independenții- Numai el ne-ar putea spune lucruri interesante despre un Ordobescu, un Hasdeu și poate chiar Mihail Eminescu. La vârsta patriarhală pe care o poartă atât de glorios — optzeci de ani —■ poate 1 ar fi greu pentru doctorul Gaster ’ să mai vină până la noi. Dar ar trebui delegat un tânăr isteț de la 1 Legația noastră dela Londra, să adune de la el toate informațiile despre generația Independenții. 1 îmi îngădui o indiscreție. îmi îngădui să citez dintr’o scrisoare a lui M. Gaster, trimisă de la Londra în 12 Mai 936, câteva rânduri. „Mi se pare că era ceva firesc ca biblioteca mea să se întoarcă în țară printr’un nepot al meu. S’a potrivit foarte bine. Și , acuma, să le fie norocul acolo unde sunt!”... MIRCEA ELIADE Cure forfetare Cu prețuri globale Carmen Sylva Băile Herculane Sovata Eforia Buziaș Tușnad Budachi Cordon Episcopești Mangalia In perfecte condițiuni oferă: de Voiaj și Turism Biroul de Voiaj Biroul de Voiaj Biroul de Voiaj Organizația Națională Română EUROPA înscrieri și informații la: „EUROPA“ Piața Regele Carol 2. „EUROPA Adevărul și Dimineața, str. C. Mille nr. 9—11. „EUROPA“ Banca Cornea calea Victoriei 28 Cumințea 21 Iunie 1936— 9 oiif mir © eviz ită pe masa de lucru colecția „Revue bleue“ pe 1903. Masivă, înspăimântător de masivă. Poeme, nuvele, studii, nume ilustre alături de nume obscure închise în acest uriaș sate. O călătorie prin defileurile unei astfel de publicații, scrisă de oameni serioși, competenți și cu răspundere este nespus de anevoioasă. Din mai multe motive, întâi, mulți cari semnează studiile au murit de alinelea, fără să lase altă urmă decât gândurile tipărite. Numele lor n’a strălucit niciodată ca să prezinte vreo acoperire pentru carnetul de cekuri care sunt frazele lor și să te ispitească să-i mai recitești. Apoi multe probleme cercetate cu pasiune—și de bună seamă și competență — sunt perimate și e păcat să-ți pierzi timpul, cercetându-le In treizeci și trei de ani fața Europei s’a schimbat. Războaie, revoluții și mișcări de stradă au modificat granițele statelor și imperiilor de atunci. .Potentații de acum mai bine de un sfert de veac dorm în țărână, sunt exilați sau scoși din circulație și alți potentați sau răsărit peste ruine. Dar spiritul care animă generația de atunci, problemele care preocupau tineretul, mai sunt și astăzi valabile ? Nu cumva n’au fost restaurate numai fațadele, iar conținutul uman, a rămas acelaș? La întrebările acestea nu ne vor răspunde cu preciziune paginile revistei. Insă, din mnzărirea repede a colecției, cetitorul de astăzi rămâne cu o impresie : că problemele puse de generația care ne-ia precedat n’au fost nici până astăzi soluționate. Că neliniștea, dorința și nevoia de transformare a regimului care a însuflețit pe cei de altădată stăruie și în zilele noastre. Faza în care a intrat omenirea, în vederea cuceririi puterii se manifestă în toate planurile vieței. Nici o clină nu contenește lupta dârză, nemiloasă, de supunere a forței naturii, dar în acelaș timp nu slăbește presiunea maselor de a-șîi cuceri dreptul la viață și a individualităților, de a nu se lăsa strivite de unitățile mecanice superioare cari tind să niveleze totul. Odată scoase din inerția lor, massele nu mai pot fi oprite; odată asvârlită sămânțanice superioare cari tind să niveexplozia. Mișcările sociale, curentele de idei de astăzi reprezintă prelungirea, mersul dialectic al ideilor în care au crezut generațiile din trecut... Dar să re întoarcem la colecția „Revue Bleue“. Nu prea a ispititor — cum spuneam dela început — voiajul. In oceanul de maculatură pe care îl reprezintă colecția unei reviste, nu este niciodată sigur scafandrul, dacă va găsi perla mult căutată. Și între atâtea mii de pagini cari aveau importanță pentru cetitorul francez, e greu de desprins pagina care să mai însemne ceva pentru cetitorul de astăzi, pentru cetitorul care nu e francez.... —. MISIUNEA FRANȚEI — ...Ochiul se oprește, fără vrere asupra unui aliniat dintr'un articol, semnat Adolle Légard, întitulat „La mission civilisatrice de la France“. „Tată de ce se citesc cu folos — sună aliniatul— la Madrid, la Viena, la Berlin și Atena, operile scriitorilor noștri. Or, dacă demonstrația mea rămâne în picioare când e vorba de autorii noștri dramatici nu simțiți cu cât teza devine mai de nerespins când e vorba de o demonstrație cu unul din marii noștri poeți naționali. Toți îndrăgostiții Europei au cetit cu emoție pe Musset: cântărețul Elvirei, Lamartine, a făcut să plângă toate femeile. Hugo, prezintând opera sa, face să rămâie în acelaș timp o biblie a umanității. Și nimeni, cred, nu-mi va face injuria de a crede că ignor sau disprețuesc măreția panteista a lui Goethe, geniul tandru al lui Schiller, puterea formidabilă a lui Shakespeare, lirismul lui Byron, sborul sublim al lui Dante și atâtea alte nume de eroi, pe care ași putea să le enumăr. Dar cred că se poate susține pe drept cuvânt că geniul scriitorilor, din restul Europei se prezintă îndeobște ca o zestre, de altminteri magnifică, a unui individ, a unei personalități superioare, dar că nu există literatură , în lume care să prezinte deja o extremitate la cealaltă a tradiției ; sato, o astfel de continuitate într’o preocupare unică, a da ideii lor și sentimentelor o expresie universală.« Anonimul autor al fragmentului de mai sus — căci anonim rămâne pentru cetitor din zilele mine și oricare noastre —’ a vrut să facă propagandă. De aceea exagerează. Căci, nu se mai poate vorbi în ultimul veac de o heghemonie a Franței în domeniul spiritual, heghemonie care să nu mai fie tăgăduită de nimeni, înainte de revoluția de la 1789 și până în pragul imperiului lui Napoleon al III-lea, prin marii săi cugetători a diripuit mersul ideilor, a luminat căile evoluției omenești. Enciclopediștii’ n’au fost numai făuritorii revoluției național-burgdeze din Franța, ci diriguitorii, dătătorii de sens ai tuturor mișcărilor sociale și de călăuzele șefilor spirituali și politici, din lumea întreagă.. Enciclopediștii au furnizat elemente de gândire valabile pe toate latitudinile pământului. De atunci Franța a mai furnizat umanității talente, talente gigantice chiar, însă nu de acele cari furnizează o gândire și o metodă aplicabilă în toate țările și în toate compartimentele activizății omenești. Cu alte cuvinte, Franța n’a mai dat naștere acelor genii dinamice și universale, în toate privințele. Franța n’a dat lumii un banî, un Hegel, Marx sau Lenin, șefi de mișcări prea mari pentru granițele unei singure națiuni. Dealt minteri, se și vede din colecția reoriei că Franța este obligată să țină seammă de ceea ce se produce aiurea. Franța este obligată, prin crainicii ei, să-și strige misiunea civilizatorie pe pdanetă. O revistă serioasă, scrisă de profesori, de filozofi, esteticieni și specialiști în politica socială, bărbați mijloci îndeobște, — „Revue trebuie să recungă la colaborarea străinilor: Leon Tolstoi Anton Cehov, Maxim Gorki, Georg Brandes, Leonid Andreiev. De ce? Pentru că gândirea rusească la începutul sec. XX iscă o astfel de zăpăceală în spirite, o astfel de sete de răsturnare și de înnoire a conceptelor de viață ale umanității, că nu mai poate fi ignorată. Oricare cetitor ne poate răspunde, cu drept cuvânt. — Dar Franța își dă osteneala să măgulească Rusia, aliata sa militară, în vederea unui eventual război. Trebuia zugrăvită Rusia, în culorile cele mai calde, ca să fie cucerită simpatia poporului francez! Foarte adevărat". Traducerile din rusește, apologia literaturei rusești erau pornite dintr’o curiozitate spirituală lesne de înțeles, dar erau ticluite mai cu seamă în vederea propagandei politice. Curentul de stânga din Franța era în necontenită creștere. Se apropia revizuirea procesului Dreyfus și legislația laică a lui Comber. Ne aflam, în anul 1903, în preziua, unui soi de front popular al stângei, în vederea laicizării republicei. ■ • Alianța franco-rusă trebuia prezintată într’un chip care să cucerească simpatia masselor. Or, țarismul putea cel mult să deștepte furia și revolta poporului francez, necum simpatia. In locul Rusiei militare, autocratice si țariste trebuia prezintat poporului francez o Rusie intelectuală. De ce nu se făceau tălmăciri din panslaviști? Pur și simplu, pentru că intelectualitatea susținătoare a tendințelor de fapt și cucerire țariste era prea specific naționali, atât de specific naționali că nu prezintau mare interes nici pentru cetitorii din țara lor, necum pentru cetitorii din occident. Atunci o revistă cuminte cum era „Revue Bleue”, ca să facă propagandă, în vederea întăririi alianței franco-ruse, era nevoită să tipărească lucrările acelora cari, nu numai că nu susțineau țarismul, dar stăteau în lagărul revoluției. Pentru a consolida frăția de arme dintre Rusia lui Nicolae al II-l ii cj cetățenii celei de a treia republici era nevoie ca poporul francez să cunoască Rusia sub figura colosului Tolstoi, a vagabondului Gorki, a satiricului Cehov, a simbolistului Andriev. Și nu a nacialnicului și a jandarmului. Propaganda pentru Rusia trebuia făcută cu gloria dușmanilor interni ai Statului țarist. Nu este nici primul rtol ultimul paradox al rațiunei de stat. Ar fi să privim prea superficial lucrurile și să ne mărnînim a trage concluzii repezi, dacă am afirma că Franța tălmăcea pe ruși numai din rațiuni politice. E adevărat că pentru editori numai arta are importantă. Dar intervine și altceva. Franța a dăruit omenirii diriguitori spirituali din belșug. In sec. XIX-lea șî începutul celui al XX-lea ea își pierde întâetatea. Este nevoită să împartă cu alte popoare hegemonia culturală. Germania crescută sub influența și contra influenței revoluției revoluției franceze, dăruie lumii atâtea personalități de prim rang, o metodă de gândire atât din nouă, și cuceriri tehnice atât de uluitoare. Rusia sălbatecă și uriașă începe să furnizeze atâtea energii spirituale, că Franța nu le mai poate ignora. Generația lui Michelet și Renan a scornit cultul pentru idealismul german, generația dinaintea războiului mondial a încheiat o alianță politico-militară cu Rusia, dând mâna peste capul guvernului țarist, cu migrarea intelectuală rusă, generația de după război franceză, cată să tragă învățăminte din marile experiențe germano-americano-ruse. d. Ach’de Séoard, se lăuda Dacă cu universalismul literaturei și editurei franceze, la care generația lui nu contribuise cu aproape nimic, cea de astăzi simte că-și pierde rostul dacă nu va furniza umanităței noi șefi. Cultura trebuie să fie națională în expresie, dar nu atât de naționala ca să devină un simplu argat, înțeles și gustat de o massă redusă de oameni. Generația nouă franceză nu se mai mulțumește cu rolul, de mi’ sit, al culturii, sau de conservator de muzeu, cu care se multurma generația de la 1903, care trăia din fondurile adunate de generațiile anterioare. In locul speculei burgheze a valorilor, generația actuală caută noi zăcăminte de idei și senzibilitate... Dar să ne întoarcem la călătoria prin colecția „Revue Bleue”. MISIUNEA TV TOmOULUI ȘI A ARTISTULUI Este tpărită, în primul număr de la 1903, o prefață inedită lui L. Tolstoi la romanul „Război a și nuce”. Interesantă, pentru că marele creator epic ne explică geneza și mecanismul creațiunei a epocalei sale opere. Interesantă deasemeni, pentru că Tolstoi ne arată ce restitue culturei franceză din capitalurile pe care le-a împrumutat el sau alți ruși, înaintea lui. Interesantă mai cu seamă, pentru că delimitează creația artistului de a istoricului. Delimitare valabilă în zilele noastre când ne îndreptăm spre un realism social, cu totul deosebit de realismul meschin burghez de la sfârșitul veacului trecut. Iată ce scrie Tolstoi: „Să vedem acum, până la ce punct este întemeiată muriarea ce mi s’a făcut, de a nu fi urmărit cu exactitudine, în mersul evenimentelor, povestirile istoricilor. Ei bine! nu este o simplă întâmplare, ci o nevoie absolută, căreia trebuia să mă supun. Istoricul și artistul au un obiectiv cu totul diferit, când vor să descrie, o epocă. Pe cât ar greși istoricul vrând să reprezinte un personaj istoric în întregimea sa, în toată complexitatea raporturilor sale cu mediul și împrejurările în care a fost plasat, pe atât, dimpotrivă, ar greși artistul dacă ne-ar arăta pe erou, numai în atitudinea specială pe care i-o rezervă istoria. Kutuzov nu era călare întotdeauna pe un cal alb, arătând cu mâna spre inamic. Rostopsin nu aprindea necontenit — cu o torță arzândă, ce a lui Voronov, împărăteasa Maria Feodorovna nu era totdeauna îmbrăcată în mantie de hermină, nici sprijinită în cot. Și totuși imaginația populară nu-i închipue altfel. Pentru istoricul care alege principalele personagii dintre acei cari au contribuit mai mult la îndeplinirea evenimentelor, nu există decât eroi. Pentru artist, care se ia în toate circumstanțele vieții, nu se poate, nu trebuie să existe trei, ci numai oameni. Istoricul este adesea și"‘t, cu riscul de a altera adevărul, să conveargă toate acțiunile personalului către un țel pe care i-l atribuie. Artistul, dimpotrivă, vede tocmai în această unitate de scop o ianomalie care nu răspunde exigențelor artei și adevărului; atunci el cată să înțeleagă și să zugrăviască pe om, nu pe erou.l • ] Aceste deosebiri reies mai limpede încă în descrierea aceloraș evenimente. Istoricul se preocupă de rezultatele produse, artistul se intosfază de tosă și faptele”. Mai departe Tolstoi subliniază rolul personalității în istorie, problemă extrem de actuală zilele noastre, când din străfunînduri au țâșnit atâtea figuri de eroi cu și fără voie, eroi cu și fără glorie. Să ne oprim deocamdată aici — urmând a continua altădată voiajul prin colecția revistei care, reprezentând gândirea standard a Ftianței din 1903, reprezintă în aceiaș măsură gândirea societății burgheze în pragul veacului XX ION CALUGARU ■ Uzinele de fier și Domeniile din Reșița CONVOCARE D-nii acționari ai „Uzinelor de Fier și Domeniilor din Reșița”, societate anonimă, sunt convocați pentru Marți, 30 iunie 1936, ora 11, în sala Cercului Industrial și latul Camerei de comerț Comercial padin București, str. Bursei No. 4 în adunare generală ordinară, cu următoarea ordine de zi : 1. Raportul consiliului de administrație și al censorilor pe exercițiul 1935. 12. Aprobarea bilanțului pe exercițiul 1935 și distribuirea beneficiului net. 3. Descărcarea consiliului de administrație și al consorilor de gestiunea lor. 4. Fixarea onorariilor cenzorilor. 5. Alegeri de membri în consiliul de administrație, în locurile devenite vacante prin expirarea mandatelor d-lor : N. P. Ștefănescu, Douglas V"cker, Max Aușnit,, Silviu Dragomir și Ion Săvescu. 6. Alegerea a S censori și Scensori supleanți pentru exercițiul 1936. Pentru a putea participa la această adunare d-nii acțonari trebue să depună conform art. 12 și 13 din statutele societății, acțiunile lor până în ziua de 20 iunie 1936. La București , la Banca de Credit Român, la Banca Românească și la Serviciul nostru de titluri, str. Vasile Alexandri No. 4. La Sibiu : la Institutul de Credit și de Economii „Albina“. La Timișoara : la sucursala Băncii de Credit Român și la sucursala Băncii Românești. La Monaco : la „Companie Buro-i péenne ,de Participations Industrielles”, rue de la Gare No. 1. La Londra : la Banca Glyn Mills et Co., Gracechurchestreet No. 42. Conform art. 12 din statute, nu vor putea participa la această adunare generală ordinară decât acționarii ale căror acțiuni au fost transferate pe numele lor cu două luni înaintea adunării generale, adică până la data de 30 Aprilie 1936. Fiecare posesor a 5 acțiuni are drept, conform art. 12 la ran vot, fiecare S acțuuni reprezentând un vot. Cărțile de legitimație în baza cărora d-nii acționari vor lua parte la adunarea generală, se vor elibera de către societate, pe baza verificării listelor de depunere cu registrele de transfer, trimițându-se în urma verificării cărțile de legitimație locurilor de depunere, spre a fi eliberate acționarilor ce au calitatea, conform statutelor de a lua parte la adunarea generală. Consiliul de Administrație