Vremea, ianuarie-iunie 1936 (Anul 9, nr. 419-443)

1936-02-09 / nr. 424

C­U­L­I §­E Dr­am românească ! PE prima noastră scenă se repetă, cu un deosebit antren, comedia „VES­TE BUNA“, a d-lui Mir­cea Ștefă­­nescu, pe care comitetul de lec­tură al Teatrului Național a pri­­mit-o cu vit elogii. Acest spectacol al reprezentații­lor extraordinare ale d-rei Maria Ventura e așteptat cu mult inte­res, deoarece rolul principal fe­minin din „VESTE BUNA...“ a fost scris special pentru marea noastră compatrioată. E vorba de un rol modern, de o amploare ne­obișnuită, care cuprinde jumătate din textul integral al piesei și care dă prilej d-rei Maria Ven­tura să parcurgă o gamă de stări sufletești extrem de variate, de la resemnare la cochetărie, la iubire, la revoltă, la beție sensuală și la gravă și omenească înseninare — într-un cuvânt, de la comedie la dramă. E pentru d-ra Ventura un rol de splendidă maturitate artis­tică, pe care însăși distinsa socie­tară a Comediei Franceze îl re­cunoaște ca pe unul din cele mai grele și mai frumoase din trium­fala sa carieră. Dar Teatrul Național a căutat să facă toate sacrificiile pentru reușita unei piese românești pri­mită sub asemenea auspicii. In primul rând, a asigurat piesei o distribuție magistrală, în frunte cu d-nele Marioara Zimniceanu, Sonia Cluceru, Eugenia Zaharia și d-nii R. Bulfinsky, Ion Mano­­lescu, Pop Marțian, Ghibericon, Finteșteanu, Polizu, Ulmeni, etc.; apoi, bogate și pitorești decoruri marine vor forma cadrul acțiunii, cadru care va permite și arbora­rea celor mai atrăgătoare toalete ale viitorului sezon de pe litoral. Direcția de scenă a fost încre­dințată d-lui Vasile Enescu, iar premiera se va anunța în curând. SAMBATA 8 Februarie, are loc pe scena O­­perii Române, premiera baletului în trei acte „Taina“, după un sce­nariu al M. S. Regina Maria și cu muzică de Mihail Andricu. Con­ducerea muzicală o are d. Ionel Perlea, dansurile sunt aranjate de d-na Vera Karalli, iar scenele de pantomină regizate de d. C. Pavel. In primele roluri, apar d-nele Maria Cholet, Nutzi Penescu-Li­­ciu și Iosepina Sternfeld-Grefu. Ansamblul este completat cu în­treg corpul de balet al Operei. Decoruri: Victor Teodoroff. Aceasta este a doua premieră a stagiunii. BARITONUL Robert Shilton, unul dintre cei mai dotați cântăreți ai tinerii ge­nerații, care a obținut frumoase succese pe scena Operei Române, anunță pentru seara de 27 Fe­­bruarie 1936, un concert de lied­uri în sala Dalles. In program fi­gurează compoziții de: Mussorgsky, Tchaikowsky, Gretchaninow, Four­­draii, Fauré, Duparc, Rosenstock, Meyerbeer și Giordano. La pian: Dagobert Buchholz. LUNI 10 FEBRUARIE are loc la miera piesei Teatrul Național, pre­„Borgia“ de d. Al. Kirițescu, cu d-șoara Maria Ven­tura, în regia d-lui Soare Z. Soare. NUNTA DE ARGINT își va relua foarte curând la Tea­trul Regina Maria, triumfala serie, întreruptă de plecarea în turneu. Duminică 9 Februarie se joacă în matineu la ora 10 dimineața. ULTIMELE SPECTACOLE cu „Dunărea Albastră“ au loc zi­lele acestea la Alhambra, după care ansamblul pornește în tur­neu. La înapoere va avea loc pre­miera ultimei reviste a stagiunei „Alhambra nebună“. UN CICLU DE SONATE Beethoven va avea loc în sala Dalles, în zilele de 22 Februarie, 7 și 12 Martie a. c. Interpretanți d-nii I. Filionescu și Al. Theodo­­rescu. OPERA ROMANA va da în cursul lunei Februarie o serie de spectacole deosebite și a­­nume la: 11 „Boema“ cu soprana Monighetti din Viena; 18 „Tosca“ cu d-na Mimi Nestorescu dela Cluj; 22 „Tosca“ și 25 „Fidelio“ cu d-na Viorica Ursuleac, ambele di­rijate de d. Klemens Krauss. La 21 Februarie se va cânta pen­tru prima oară „De-ași fi rege“. JEAN ATHANASIU va sărbători Luni 17 Februarie 20 ani de carieră lirică. Cu acest pri­lej va cânta câte un act din Rigo­­letto, Ernani și Boris Godunov. YVONNE DEMETRIAD oferă o seară de songuri ameri­cane în sala Dalles, Miercuri 19 Februarie a. c. D. Petru Comar­­nescu va ține o causerie despre „Spiritul aframerican în muzica nouă“. se află actualmente DOLLY HAAS la Londra, unde filmează în „Crinul rupt“. IN CURSUL ANULUI 1935 Germania a exportat 59 filme în U. S. A., iar Franța numai 19. Si­tuația Franței este mai bună ca în 1934 când exportase numai 7 filme. Germania exportase tot 59 și în 1934. PENTRU O CAT MAI EXACTA respectare a adevărului istoric în ultimul film a lui Douglas Fair­bank jr. producătorii au angajat ca super-regizor pe d. James Lea­­ver conservator al Museului Vic­­toria și Albert din Londra. Spe­răm că de data aceasta adevărul istoric va fi conservat... „RĂZBOIUL TROIAN NU VA AVEA LOC“ ultima piesă a d-lui Giraudoux a înplinit la Teatrul Athenée 90 spectacole. JEAN DREVILLE cunoscutul regizor termină acum ultimele scene din „Les Petites Alliées“ după romanul lui Claude Farrère. Intenționează să realizeze apoi Maga după piesa lui Gantil­­ion. MARGOT ultima piesă a lui Eduard Bourdet a înplinit 85 de spectacole la Tea­trul Marigny. TOKYO ASAHI SHINBU, marea gazetă de seară din Tokio, dispune pentru culegerea informa­țiilor de nu mai puțin ca 19 avioa­ne, 509 porumbei călători și insta­lații de televiziune. E drept că are și un tiraj zilnic de 1.100.000 exem­­plare. In Japonia apar zilnic 11,798 ziare, din care 208 la Tokio și 90 la Osaka. SERGIU RACHMANINOFF, celebrul compozitor, se află la Pa­ris, își va da concursul la un con­cert al Filarmonicei dirijat de Al­fred Cortot. LA ODEON se va relua „Orașul mort“ de Ga­briel d'Annunzio. FERNANDEL și Simone Bonvie vor interpreta principalele roluri din opereta „Ignace“ ce va fi reprezentată în curând de Teatrul Porte St. Mar­­tin. LA PARIS s-a constituit o nouă grupare „Les Relais“ alcătuită din artiști profe­sioniști adunați în jurul d-lui J. Dappigny și J. Bertheau. Asociația urmărește realizarea unor mati­­neuri clasice alcătuite din aranja­mente de piese începând de la Re­naștere și terminând cu comedia filozofică. Se vor reprezenta piese de Grevin, Larivey, comedii de Ro­­trou, Scarron, Baron, Piron, Ma­­rivaux etc... RENÉ CLAIR despre care se spunea că ar fi ple­cat la Hollywood se înapoiază în Europa. Nu a mers mai departe de New­ York. EPUIZANDU-SE succesul formulei „Inamicul public No. 1“ americanii au lansat un nou termen: „Public favorite No. 1“ ce se aplică pentru moment lui Ginger Rogers, a cărei populari­tate la Hollywood este impresio­nantă. KATHARINE HEPBURN joacă în travesti în ultimul ei film „Sylvia Carlett“. HENRY BERNSTEIN va înscena personal „Judith“ ce se va reprezenta în curând la Co­media Franceză. TROIS... SIX... NEUF... a fost ultima premieră a teatrului St. Michel. Piesa e scrisă de d. Michel Duran și jucată de d-nele Suzy Prim, Meg Lemonier și d-nii André Lug și Jean Wall care a condus și punerea în scenă. AL JOLSON și soția sa Ruby Keeler vor face un scurt voiaj în Europa în cursul lunei Martie. INC­A DIN TIMPUL filmului mut se începuse adaptarea pentru ecran a celebrului roman , Ednei Ferber, „Show Boat“. Ro­lul principal trebuia să fie inter­pretat de Laura La Plante. Acum s-a reluat realizarea a­­cestui film cu Irene Dunne și Paul Robeson. Muzica este semnată de Jerome Kern autorul „Robertei“. LA OPERA din Paris se repetă cu asiduitate „Oedip“ de George Enescu, a că­rui premieră trebue să aibă loc la 28 Februarie. Haig Acterian este, pentru ca­marazii săi de meserie, un om foarte puțin comod. Acum câțiva ani a lucrat în teatru, și a dovedit ce poate face un regisor tânăr, in­teligent, cunoscând tehnica regi­­soratului și cunoscând în acelaș timp nenumărate alte tehnici spi­rituale. Drumurile i-au fost re­pede barate — și în ultimul an, Haig Acterian a fost nevoit să lu­creze în cinematograf. A lucrat și aici după obiceiul său, adică a ple­cat în străinătate, a intrat într-un mare laborator cinematic, și a în­vățat meseria temeinic. Nimic im­provizat in tot ce face Haig Acte­rian. Entuziasmele și intuițiile sale, sunt întotdeauna întovărășite de o muncă probă și de o curajoasă sinteză de tehnici. Poet și mește­șugar, gânditor și polemist, eru­dit și vagabond prin toate labo­­ratoriile artelor moderne — Haig Acterian a păstrat deja oamenii Renașterii, din care se trage, și tradiția „învățăturii vii“, adică a învățăturii prin directă transmisie orală. Alături de Eschil și Sha­kespeare — meșterii săi cei mai iubiți — Haig Acterian s-a apro­piat de vasta experiență a unui Max Reinhardt și de uluitoarea tinerețe a lui Gordon Craig. Este în cariera lui Haig Acterian o ne­istovită sete de „învățătură vie“, de cunoaștere tehnică și de sin­teză spirituală — care ne silește să ne amintim de oamenii Re­nașterii, colindând centrele euro­pene ca să asculte pe cutare filo­zof iscusit, să discute cu un eru­dit editor de texte, sau să pri­vească un mare meșter la lucru. E mai bine să faci, decât să spui, e mai bine să dovedești prin­­tr-un spectacol ce înseamnă ade­vărata artă dramatică, decât să discuți condițiile unui spectacol de artă. Evident. Și Haig Acterian — artist și meșter, înainte de toate — a suferit fără îndoială că e silit să apuce pana și să scrie, in loc să construiască un adevărat spec­tacol de artă dramatică româ­nească. Literatura și tehnica nu au decât de câștigat de pe urma a­ BECKY SCHARP Unele din primele filme colora­te, și suportabil colorate, au fost dacă nu ne înșelăm „Ben Hur“ (credem un singur fragment) și „Rio-Rita“. Pentru prima oară a surprins atunci irealul acestor cu­lori, ireal, datorit nuanței, dar mai ales luminozității. Ni s’a su­gerat comparația „transparentă de vitrou“ Poate ; avem însă sen­timentul că e prea puțin. Nu am văzut încă, până acum, un vitrou, prin ale cărui geamuri să răzbată această orgie de culoare, atât de caldă, atât de imposibil de vie. Roșul, verdele și albastrul pri­mar al filmului, izbutesc prin sim­pla lor revărsare, să dea o emo­ție comparabilă aceleia unui su­net muzical, abstracție făcând de forma și îmbinarea lor. Filmul colorat — vorbim mai cu deosebire de filmele colorate mai noi cum au­ fost Silly-urile „Măști de ceară“ și anul trecut ..Cucarad­a“ — deschide cine­matografului posibilități încă ne­bănuite, tocmai prin acest poten­țial propriu al însăși culorii. Sunt oameni cari percep sune­tele sub formă de culoare. Cuca­rad­a și Becky Sh­arp ne lasă im­presia că, într-o zi, cinematograful va putea realiza transcrierea lumi­noasă a simfoniilor lui Beethoven și Brahms. Este poate o exagera­re în ceea ce afirmăm; filmul co­lorat ne pare însă incomparabil mai diferit de filmul alb-negru, decât cinematograful vorbitor de cel mut. Am controlat senzația noast­ră într-o scenă a filmului de acum. Ecranul este inundat la un mo­ment dat de roșu — și în clipa când acest roșu se revarsă — un fior a străbătut sala. Ocupăm însă cu aceste dizerta­­ții un spațiu prea prețios- Sperăm să avem, alt­cândva, prilejul a reveni mai pe larg asupra acestor impresii. Și acum să ne întoarcem la Becky Sh­arp. Făcând abstracție de culoare, adică imaginându-ne filmul în alb și negru, l-am găsit puțin prea lung, cu tot jocul fin a lui Miriam Hopkins, cu tot amuzamentul u­­nor situații, cu toată abilitatea de regie a lui Mamulian și cu toată încercarea de a se înfățișa femeea­cestui lucru. Căci, în sffârșit, avem acum câteva Pretexte pentru o dramaturgie românească (1936, Ed. „Vremea“, 132 pagini, 50 lei), care poate vor da de gândit oame­nilor de teatru. Cartea lui Haig Acterian cu­prinde trei părți: Despre tragic; Pretexte pentru o dramaturgie ro­mânească; Note pentru dramă și artă dramatică. Fiecare cetitor va iubi mai mult acel capitol care va coincide cu propriile sale preocu­pări. Bunăoară, oamenii de teatru vor prețui mai mult partea ultimă a cărții, căci se găsesc acolo ne­numărate observații de tehnică și multe precizări asupra actului dramatic. In ceia ce mă privește, stimez mai ales primele două părți. Esseul Despre Tragic este fundamental pentru înțelegerea și prețuirea lui Eschil și Shakespeare. Iar Pre­textele pun într-o lumină cu totul nouă istoria teatrului în România — și ca atare este o contribuție de întâiul rang la istoria și critica culturii românești moderne-Haig Acterian, întemeiat pe texte din Eschil, definește tragicul ca o ciocnire de erori: „Orice stare eronată este în acelaș timp tra­gică. Omul tragic este un om plă­mădit din erori“ (p. 18). Suferința, așa­dar, nu are ca izvor pasiunile — căci pasiunile ele înșile nu sunt decât niște „stări eronate“. Condi­ția umană, așa­dar, nu este bles­temată, nu este predestinată tragi­cului. Omul nu este tragic decât intru­­cât se află in eroare. Suferința este un instrument de cunoaștere, căci prin suferință omul se purifică, a­­dică depășește erorile, cunoaște a­­devărul. „Dialogul eschilean se desfășoară ca o maieutică“, spune Haig Acterian. Eschil îndeplinește aceiași funcțiune ca și Socrates. Tragedia lui Eschil­­­ spre deose­bire de ceia ce afirmau până acum majoritatea istoricilor și criticilor literari — este mai omenească de­cât a lui Sophocle și Euripide. Pen­­tru că Eschil este un socratic, el așa cum e, și nu așa cum ne-a o­­bișnuit literatura să ne-o imagi­năm. Literatura a creat un tip de femee compusă numai din sensibi­­tate, duioșie, poezie și dragoste- Becky Sh­arp se „anfișează“ de toate acestea, ea vrea să ajungă și să trăiască bine... Cum ? Prin orice mijloace. Puține, sunt femei­le, cari vor să recunoască că, în sublimul suflet al adorabilei lor făpturi s’ar ascunde și ceva mai puțin eteric decât idealul și numai idealul. De aceea, o vor găsi odioa­să pe această Becky, care divulgă micile lor mașinațiuni, tendințe și secrete, așa precum fac scamatorii la ultimul spectacol, desvăluiesc trucurile. Și după cum scamatorii­le desvăluite sunt dezesperant de meschine, tot așa... Dar nu putem termina compa­rația pentru că se mai consideră încă necuviincios a vorbi de rău morții și femeile. MAZURKA­NI s’a întâmplat vre­odată să visați că ați găsit mulți bani ? In toate buzunarele ? Și­ că, deși ați avut impresia că ați căutat bine și că ați scos tot, băgând iarăși mâ­na în buzunar să mai găsiți din nou, ascunse, alte monede ? Că apoi una din monede căzându-vă, pe jos și aplecându-vă să o ridi­cați găsiți nu una, ci trei, șapte, douăzeci, un pumn, o grămadă, până să nu mai aveți ce face cu ele ? Dacă ați trăit un asemenea vis, îmi voi permite să spun că filmul actual al lui Willy Forst lasă ace­iași impresie. Ai mereu sentimen­tul obscur că oricâte amănunte ai remarca, multe, multe altele ți-au scăpat cu siguranță și mereu par­că ai fi tentat să revezi filmul spre a face noi descoperiri. Rar detaliile lui Willy Forst sunt numai detalii de prim plan, cum a fost în ,Mascarade" foto­grafia aceia a manșonului uitat pe perna cupeului sau acum în „Mazurca“ utilizarea de două ori a unei fotografii de lampă, spre a marca similitudinea de situații a două momente. (Două femei sunt seduse de acelaș seducător profe­sionist, prin aceleași procedee, cu aceleași vorbe însă la douăzeci de ani interval. Ambele victime, reduce tragicul la eroare, nu la destin; el crede că omul poate cu­noaște adevărul, prin propriile sale mijloace, și deci poate cunoaște liniștea divină, „platitudinea“ o­­limpică, starea de calm și beati­tudine perfect anti-tragică. Indepărtându-se de această in­­tuiție a tragicului ca un conflict între erori , Sophocle și Euripide coboară tragicul in psihologie. So­phocle acordă o oarecare autono­mie dramatică pasiunilor; orice pa­siune este dinamică, orice pasiune, deci, se izolează de viața asociată, își caută legile sale proprii de e­­xistență, și ca atare intră în con­flict cu celelalte existențe. Pentru Sophocle, eroul tragic nu mai este „omul eronat“ care suferă din cauza greșelilor sale, și suferă ca să cunoască — ci este omul izolat prin propria sa pasiune, omul care suferă din cauză că este antrenat de o forță autonomă și e silit să intre în conflict cu comunitatea de dragoste din care s-a rupt. Cu Euripide, concepția tragicului se rătăcește definitiv. Este acum un conflict de instincte și melancolii, un conflict uneori fizic, alteori o­­ral — un tragic provocat de întâm­plări, nu de procese de cunoaștere. Shakespeare reia firul lui Eschil, tir rupt de ceilalți doi mari tragici greci. Hamlet este dramatizarea unui destin identic cu destinul A­­trizilor (p. 28). D. Haig Acterian este dator să ne dea cât mai cu­rând acel Shakespeare la care știm că lucrează de multă vreme. Acolo va duce mai departe, fără îndoială, revoluționara sa interpretare tragicului dramatic. Căci, întrnade- a­văr, această interpretare ni se pare extrem de interesantă și de fertilă pentru dezvoltări ulterioare. Publicându-și studiul său asupra lui Shakespeare, Haig Acterian va izbuti, poate, să îndrăgostească ti­nerele generații de actori, de cla­sicii dramei. Este reconfortant să știi că în țara românească un re­gisor excepțional de înzestrat și cu o versatilă experiență drama­tică — lucrează la un Shakespeare, în loc să facă mătănii în cele patru în clipa în care sunt pe punctul de a cădea aruncă o ultimă pri­vire ce se împrinjenește asupra u­­nui identic bec de lampă­. Ceea ce îl deosebește însă pe Willy Forst de ceilalți regizori sunt nu aceste amănunte, ci cele­lalte cu cari nu-ți forțează aten­ția. Așa spre pildă, în timpul ju­decării unui proces la curtea cu juri (și ce sugestiv este realizată această curte!) se declară ședință secretă iar publicul este evacuat. Vociferări, tumult. Fiecare specta­tor încearcă să întârzie o clipă mai mult în speranța că doar va auzi vre-o revelație senzațională sau scandaloasă. Și fiecare spectator întrebuințează alt procedeu pen­tru a întârzia. In fine sala este aproape evacuată, un singur cetă­țean mai cotrobuind doar în ulti­ma bancă. Era domnul care-și pierde ochelarii! Un alt regizor ar fi fost tentat să speculeze sce­na de aproape, făcând un prim plan. Forst îl lasă doar să iasă ul­timul și depinde numai de dum­neata ca să-l remarci, cum tot nu­mai de d-ta depinde să remarci o întreagă serie de alte amănunte tot atât de discrete, tot atât de pitorești, care însă, fiecare în par­te definesc o situație, caracteri­zează o psihologie ori creiază o ambianță... Dar Willy Forst nu se mulțu­mește numai cu atât ci împinge mult mai departe scrupulozitatea amănuntelor chiar a celor mai ne­însemnate. Astfel la un moment dat (scena se petrece în Rusia, în timpul războiului) un ofițer aprin­de o țigară. N’o să credeți, dar ți­gara era rusească (cu cartonul lung). Ne oprim aci cu capitolul amă­nuntelor căci nu am termina cita­țiile nici în două coloane. Scenariul este ingenios, decu­pajul perfect, ritmica imaginilor desăvârșită, alegerea interpreților de o bună corespondență psiho­logică iar jocul lor fără cusur. Nu am avut deseori prilejul să întâlnim producțiuni de un atare echilibru organic, în care nimic să nu fie de prisos și nimic să nu lip­­sească. Și mai dorim să accen­tuăm ceva, neînchipuit de rara de­licateță și discreție cu care este tratat întreg filmul. Nimic osten­colțuri ale anticamerelor cu no­roc. Este reconfortant­ă și semni­ficativ pentru România de mâine... La această Românie de mâine se gândește Haig Acterian când în­cheie al doilea studiu din cartea sa. Pretextele pentru o dramatur­gie românească vorbesc de creia­­rea unui stil dramatic românesc, așa cum il întrevăzuseră Eminescu și Slavici, așa cum îl începuse Ca­­ragiale prin Năpasta — stil pe care influența franceză și mai ales in­fluența naturalismului francez (sub directoratul lui Davilla), l-a nimi­cit. In această a doua parte a cărții lui Haig Acterian este vorba de lucruri foarte triste, de adevăruri deprimante asupra teatrului și dramei românești moderne. Inutil să stăruim asupra lor. Criza prin care trece teatrul romanesc de astăzi nu face decât să încheie un proces de sterilizare și descompu­nere spirituală început cu câteva generații în urmă. Și ce magnific începuse drama și teatrul în Principate. In 1834, la Societatea Filarmonică, Heliade Rădulescu și Aristia învățau pe elevi „facerea testelor (hirono­­mie),„ mișcarea masculilor... lua­rea pozițiilor interesante vederii“ (O. Densușianu, Literatura ro­mână modernă, vol. II, p. 128). Astăzi, după o sută de ani, ac­torii români nu au unde să învețe tehnicile gimnice și respiratorii, arta orală și gestul mimic, istoria artei și a dramei (Haig Acterian, Pretexte, p. 74). Lipsa de stil a teatrului românesc este întrecută numai de îngâmfarea pretențioasă a marilor noștri dregători în tea­tru. Astăzi, când în toate dome­niile creației, românii depun mari și victorioase eforturi — ruina Teatrului, arta cea mai mult aju­tată de Stat, este deprimantă. Haig Acterian are un merit in­contestabil: ne-a arătat în ce con­stă un spectacol dramatic. Ne mulțumim, deocamdată, cu atât, să știm măcar ce înseamnă un spectacol... îl MIRCEA ELIADE tativ în momentele comice, nimic ostentativ în cele dramatice. (Cu­ melodramă ar fi scos așii regiei „made in U. S. A.“ din acest sce­­nar­i). Din interpretare nu ne putem opri să nu cităm două nume Ingeborg Teek ultima descoperire a lui Willy Forst și Pola Negri a cărei celebritate datează încă dinainte de război. Nici înfățișa­rea și nici jocul ei nu te-ar face să crezi că aproape e contimporană cu Francesca Berlini ori Licio Bo­­relli. Mazurca, în concluzie, nu este numai un film bun, nu este numai un film rar, este un exemplu de ceea ce ar trebui să fie cinemato­graful. CĂPITANUL BLOOD ne lasă regretul că nu mai a­­vem nici 10, nici 14 și nici chiar 16 ani, pentru a mai simți acel juvenil entuziasm al eroismului romantic și bonchișoresc. Cava­lerismul, bravura, bravada, se îmbină în acest film. O sumede­nie de alte sentimente, reputate ca fiind dintre cele mai morale, contribue și ele la colorarea ge­nerală a producțiunei. Scenariul cuprinde multă ac­țiune: războae, piraterie, eva­dări, asedii de cetăți, abordaje de corăbii și o idilă (inevitabila idilă). Scena de abordaj e frumos lu­ată, iar lupta corp la corp animat realizată. Păcat numai că ori de câte ori intervine câte o luptă navală, marea, sau oceanul res­pectiv sunt de o amabilitate linsă de farfurioasă cu lapte pentru u­­zul pisicilor. Păcat, deas­emeni, de minunăția aceea de pânze a ga­lerelor pe care nici o briză nu le animă. Te și miri cum bretele corăbii mai ajung să se întâlneas­că. Afișul filmului cuprinde două nume noi: Errol Flynn, eroul, ca­valerul „sans peur et sans re­­proche” amintește ceva din ma­niera lui Douglas Fairbanks Sr de acum zece ani, mai în svelt și mai în fin, iar eroina Olivia de Havilland e clară ca un strop de rouă. SORIN CARNABEL C­­R­A­N­U

Next