Vremea, ianuarie-iunie 1936 (Anul 9, nr. 419-443)
1936-02-09 / nr. 424
CULI §E Dram românească ! PE prima noastră scenă se repetă, cu un deosebit antren, comedia „VESTE BUNA“, a d-lui Mircea Ștefănescu, pe care comitetul de lectură al Teatrului Național a primit-o cu vit elogii. Acest spectacol al reprezentațiilor extraordinare ale d-rei Maria Ventura e așteptat cu mult interes, deoarece rolul principal feminin din „VESTE BUNA...“ a fost scris special pentru marea noastră compatrioată. E vorba de un rol modern, de o amploare neobișnuită, care cuprinde jumătate din textul integral al piesei și care dă prilej d-rei Maria Ventura să parcurgă o gamă de stări sufletești extrem de variate, de la resemnare la cochetărie, la iubire, la revoltă, la beție sensuală și la gravă și omenească înseninare — într-un cuvânt, de la comedie la dramă. E pentru d-ra Ventura un rol de splendidă maturitate artistică, pe care însăși distinsa societară a Comediei Franceze îl recunoaște ca pe unul din cele mai grele și mai frumoase din triumfala sa carieră. Dar Teatrul Național a căutat să facă toate sacrificiile pentru reușita unei piese românești primită sub asemenea auspicii. In primul rând, a asigurat piesei o distribuție magistrală, în frunte cu d-nele Marioara Zimniceanu, Sonia Cluceru, Eugenia Zaharia și d-nii R. Bulfinsky, Ion Manolescu, Pop Marțian, Ghibericon, Finteșteanu, Polizu, Ulmeni, etc.; apoi, bogate și pitorești decoruri marine vor forma cadrul acțiunii, cadru care va permite și arborarea celor mai atrăgătoare toalete ale viitorului sezon de pe litoral. Direcția de scenă a fost încredințată d-lui Vasile Enescu, iar premiera se va anunța în curând. SAMBATA 8 Februarie, are loc pe scena Operii Române, premiera baletului în trei acte „Taina“, după un scenariu al M. S. Regina Maria și cu muzică de Mihail Andricu. Conducerea muzicală o are d. Ionel Perlea, dansurile sunt aranjate de d-na Vera Karalli, iar scenele de pantomină regizate de d. C. Pavel. In primele roluri, apar d-nele Maria Cholet, Nutzi Penescu-Liciu și Iosepina Sternfeld-Grefu. Ansamblul este completat cu întreg corpul de balet al Operei. Decoruri: Victor Teodoroff. Aceasta este a doua premieră a stagiunii. BARITONUL Robert Shilton, unul dintre cei mai dotați cântăreți ai tinerii generații, care a obținut frumoase succese pe scena Operei Române, anunță pentru seara de 27 Februarie 1936, un concert de lieduri în sala Dalles. In program figurează compoziții de: Mussorgsky, Tchaikowsky, Gretchaninow, Fourdraii, Fauré, Duparc, Rosenstock, Meyerbeer și Giordano. La pian: Dagobert Buchholz. LUNI 10 FEBRUARIE are loc la miera piesei Teatrul Național, pre„Borgia“ de d. Al. Kirițescu, cu d-șoara Maria Ventura, în regia d-lui Soare Z. Soare. NUNTA DE ARGINT își va relua foarte curând la Teatrul Regina Maria, triumfala serie, întreruptă de plecarea în turneu. Duminică 9 Februarie se joacă în matineu la ora 10 dimineața. ULTIMELE SPECTACOLE cu „Dunărea Albastră“ au loc zilele acestea la Alhambra, după care ansamblul pornește în turneu. La înapoere va avea loc premiera ultimei reviste a stagiunei „Alhambra nebună“. UN CICLU DE SONATE Beethoven va avea loc în sala Dalles, în zilele de 22 Februarie, 7 și 12 Martie a. c. Interpretanți d-nii I. Filionescu și Al. Theodorescu. OPERA ROMANA va da în cursul lunei Februarie o serie de spectacole deosebite și anume la: 11 „Boema“ cu soprana Monighetti din Viena; 18 „Tosca“ cu d-na Mimi Nestorescu dela Cluj; 22 „Tosca“ și 25 „Fidelio“ cu d-na Viorica Ursuleac, ambele dirijate de d. Klemens Krauss. La 21 Februarie se va cânta pentru prima oară „De-ași fi rege“. JEAN ATHANASIU va sărbători Luni 17 Februarie 20 ani de carieră lirică. Cu acest prilej va cânta câte un act din Rigoletto, Ernani și Boris Godunov. YVONNE DEMETRIAD oferă o seară de songuri americane în sala Dalles, Miercuri 19 Februarie a. c. D. Petru Comarnescu va ține o causerie despre „Spiritul aframerican în muzica nouă“. se află actualmente DOLLY HAAS la Londra, unde filmează în „Crinul rupt“. IN CURSUL ANULUI 1935 Germania a exportat 59 filme în U. S. A., iar Franța numai 19. Situația Franței este mai bună ca în 1934 când exportase numai 7 filme. Germania exportase tot 59 și în 1934. PENTRU O CAT MAI EXACTA respectare a adevărului istoric în ultimul film a lui Douglas Fairbank jr. producătorii au angajat ca super-regizor pe d. James Leaver conservator al Museului Victoria și Albert din Londra. Sperăm că de data aceasta adevărul istoric va fi conservat... „RĂZBOIUL TROIAN NU VA AVEA LOC“ ultima piesă a d-lui Giraudoux a înplinit la Teatrul Athenée 90 spectacole. JEAN DREVILLE cunoscutul regizor termină acum ultimele scene din „Les Petites Alliées“ după romanul lui Claude Farrère. Intenționează să realizeze apoi Maga după piesa lui Gantilion. MARGOT ultima piesă a lui Eduard Bourdet a înplinit 85 de spectacole la Teatrul Marigny. TOKYO ASAHI SHINBU, marea gazetă de seară din Tokio, dispune pentru culegerea informațiilor de nu mai puțin ca 19 avioane, 509 porumbei călători și instalații de televiziune. E drept că are și un tiraj zilnic de 1.100.000 exemplare. In Japonia apar zilnic 11,798 ziare, din care 208 la Tokio și 90 la Osaka. SERGIU RACHMANINOFF, celebrul compozitor, se află la Paris, își va da concursul la un concert al Filarmonicei dirijat de Alfred Cortot. LA ODEON se va relua „Orașul mort“ de Gabriel d'Annunzio. FERNANDEL și Simone Bonvie vor interpreta principalele roluri din opereta „Ignace“ ce va fi reprezentată în curând de Teatrul Porte St. Martin. LA PARIS s-a constituit o nouă grupare „Les Relais“ alcătuită din artiști profesioniști adunați în jurul d-lui J. Dappigny și J. Bertheau. Asociația urmărește realizarea unor matineuri clasice alcătuite din aranjamente de piese începând de la Renaștere și terminând cu comedia filozofică. Se vor reprezenta piese de Grevin, Larivey, comedii de Rotrou, Scarron, Baron, Piron, Marivaux etc... RENÉ CLAIR despre care se spunea că ar fi plecat la Hollywood se înapoiază în Europa. Nu a mers mai departe de New York. EPUIZANDU-SE succesul formulei „Inamicul public No. 1“ americanii au lansat un nou termen: „Public favorite No. 1“ ce se aplică pentru moment lui Ginger Rogers, a cărei popularitate la Hollywood este impresionantă. KATHARINE HEPBURN joacă în travesti în ultimul ei film „Sylvia Carlett“. HENRY BERNSTEIN va înscena personal „Judith“ ce se va reprezenta în curând la Comedia Franceză. TROIS... SIX... NEUF... a fost ultima premieră a teatrului St. Michel. Piesa e scrisă de d. Michel Duran și jucată de d-nele Suzy Prim, Meg Lemonier și d-nii André Lug și Jean Wall care a condus și punerea în scenă. AL JOLSON și soția sa Ruby Keeler vor face un scurt voiaj în Europa în cursul lunei Martie. INCA DIN TIMPUL filmului mut se începuse adaptarea pentru ecran a celebrului roman , Ednei Ferber, „Show Boat“. Rolul principal trebuia să fie interpretat de Laura La Plante. Acum s-a reluat realizarea acestui film cu Irene Dunne și Paul Robeson. Muzica este semnată de Jerome Kern autorul „Robertei“. LA OPERA din Paris se repetă cu asiduitate „Oedip“ de George Enescu, a cărui premieră trebue să aibă loc la 28 Februarie. Haig Acterian este, pentru camarazii săi de meserie, un om foarte puțin comod. Acum câțiva ani a lucrat în teatru, și a dovedit ce poate face un regisor tânăr, inteligent, cunoscând tehnica regisoratului și cunoscând în acelaș timp nenumărate alte tehnici spirituale. Drumurile i-au fost repede barate — și în ultimul an, Haig Acterian a fost nevoit să lucreze în cinematograf. A lucrat și aici după obiceiul său, adică a plecat în străinătate, a intrat într-un mare laborator cinematic, și a învățat meseria temeinic. Nimic improvizat in tot ce face Haig Acterian. Entuziasmele și intuițiile sale, sunt întotdeauna întovărășite de o muncă probă și de o curajoasă sinteză de tehnici. Poet și meșteșugar, gânditor și polemist, erudit și vagabond prin toate laboratoriile artelor moderne — Haig Acterian a păstrat deja oamenii Renașterii, din care se trage, și tradiția „învățăturii vii“, adică a învățăturii prin directă transmisie orală. Alături de Eschil și Shakespeare — meșterii săi cei mai iubiți — Haig Acterian s-a apropiat de vasta experiență a unui Max Reinhardt și de uluitoarea tinerețe a lui Gordon Craig. Este în cariera lui Haig Acterian o neistovită sete de „învățătură vie“, de cunoaștere tehnică și de sinteză spirituală — care ne silește să ne amintim de oamenii Renașterii, colindând centrele europene ca să asculte pe cutare filozof iscusit, să discute cu un erudit editor de texte, sau să privească un mare meșter la lucru. E mai bine să faci, decât să spui, e mai bine să dovedești printr-un spectacol ce înseamnă adevărata artă dramatică, decât să discuți condițiile unui spectacol de artă. Evident. Și Haig Acterian — artist și meșter, înainte de toate — a suferit fără îndoială că e silit să apuce pana și să scrie, in loc să construiască un adevărat spectacol de artă dramatică românească. Literatura și tehnica nu au decât de câștigat de pe urma a BECKY SCHARP Unele din primele filme colorate, și suportabil colorate, au fost dacă nu ne înșelăm „Ben Hur“ (credem un singur fragment) și „Rio-Rita“. Pentru prima oară a surprins atunci irealul acestor culori, ireal, datorit nuanței, dar mai ales luminozității. Ni s’a sugerat comparația „transparentă de vitrou“ Poate ; avem însă sentimentul că e prea puțin. Nu am văzut încă, până acum, un vitrou, prin ale cărui geamuri să răzbată această orgie de culoare, atât de caldă, atât de imposibil de vie. Roșul, verdele și albastrul primar al filmului, izbutesc prin simpla lor revărsare, să dea o emoție comparabilă aceleia unui sunet muzical, abstracție făcând de forma și îmbinarea lor. Filmul colorat — vorbim mai cu deosebire de filmele colorate mai noi cum au fost Silly-urile „Măști de ceară“ și anul trecut ..Cucarada“ — deschide cinematografului posibilități încă nebănuite, tocmai prin acest potențial propriu al însăși culorii. Sunt oameni cari percep sunetele sub formă de culoare. Cucarada și Becky Sharp ne lasă impresia că, într-o zi, cinematograful va putea realiza transcrierea luminoasă a simfoniilor lui Beethoven și Brahms. Este poate o exagerare în ceea ce afirmăm; filmul colorat ne pare însă incomparabil mai diferit de filmul alb-negru, decât cinematograful vorbitor de cel mut. Am controlat senzația noastră într-o scenă a filmului de acum. Ecranul este inundat la un moment dat de roșu — și în clipa când acest roșu se revarsă — un fior a străbătut sala. Ocupăm însă cu aceste dizertații un spațiu prea prețios- Sperăm să avem, altcândva, prilejul a reveni mai pe larg asupra acestor impresii. Și acum să ne întoarcem la Becky Sharp. Făcând abstracție de culoare, adică imaginându-ne filmul în alb și negru, l-am găsit puțin prea lung, cu tot jocul fin a lui Miriam Hopkins, cu tot amuzamentul unor situații, cu toată abilitatea de regie a lui Mamulian și cu toată încercarea de a se înfățișa femeeacestui lucru. Căci, în sffârșit, avem acum câteva Pretexte pentru o dramaturgie românească (1936, Ed. „Vremea“, 132 pagini, 50 lei), care poate vor da de gândit oamenilor de teatru. Cartea lui Haig Acterian cuprinde trei părți: Despre tragic; Pretexte pentru o dramaturgie românească; Note pentru dramă și artă dramatică. Fiecare cetitor va iubi mai mult acel capitol care va coincide cu propriile sale preocupări. Bunăoară, oamenii de teatru vor prețui mai mult partea ultimă a cărții, căci se găsesc acolo nenumărate observații de tehnică și multe precizări asupra actului dramatic. In ceia ce mă privește, stimez mai ales primele două părți. Esseul Despre Tragic este fundamental pentru înțelegerea și prețuirea lui Eschil și Shakespeare. Iar Pretextele pun într-o lumină cu totul nouă istoria teatrului în România — și ca atare este o contribuție de întâiul rang la istoria și critica culturii românești moderne-Haig Acterian, întemeiat pe texte din Eschil, definește tragicul ca o ciocnire de erori: „Orice stare eronată este în acelaș timp tragică. Omul tragic este un om plămădit din erori“ (p. 18). Suferința, așadar, nu are ca izvor pasiunile — căci pasiunile ele înșile nu sunt decât niște „stări eronate“. Condiția umană, așadar, nu este blestemată, nu este predestinată tragicului. Omul nu este tragic decât intrucât se află in eroare. Suferința este un instrument de cunoaștere, căci prin suferință omul se purifică, adică depășește erorile, cunoaște adevărul. „Dialogul eschilean se desfășoară ca o maieutică“, spune Haig Acterian. Eschil îndeplinește aceiași funcțiune ca și Socrates. Tragedia lui Eschil spre deosebire de ceia ce afirmau până acum majoritatea istoricilor și criticilor literari — este mai omenească decât a lui Sophocle și Euripide. Pentru că Eschil este un socratic, el așa cum e, și nu așa cum ne-a obișnuit literatura să ne-o imaginăm. Literatura a creat un tip de femee compusă numai din sensibitate, duioșie, poezie și dragoste- Becky Sharp se „anfișează“ de toate acestea, ea vrea să ajungă și să trăiască bine... Cum ? Prin orice mijloace. Puține, sunt femeile, cari vor să recunoască că, în sublimul suflet al adorabilei lor făpturi s’ar ascunde și ceva mai puțin eteric decât idealul și numai idealul. De aceea, o vor găsi odioasă pe această Becky, care divulgă micile lor mașinațiuni, tendințe și secrete, așa precum fac scamatorii la ultimul spectacol, desvăluiesc trucurile. Și după cum scamatoriile desvăluite sunt dezesperant de meschine, tot așa... Dar nu putem termina comparația pentru că se mai consideră încă necuviincios a vorbi de rău morții și femeile. MAZURKANI s’a întâmplat vreodată să visați că ați găsit mulți bani ? In toate buzunarele ? Și că, deși ați avut impresia că ați căutat bine și că ați scos tot, băgând iarăși mâna în buzunar să mai găsiți din nou, ascunse, alte monede ? Că apoi una din monede căzându-vă, pe jos și aplecându-vă să o ridicați găsiți nu una, ci trei, șapte, douăzeci, un pumn, o grămadă, până să nu mai aveți ce face cu ele ? Dacă ați trăit un asemenea vis, îmi voi permite să spun că filmul actual al lui Willy Forst lasă aceiași impresie. Ai mereu sentimentul obscur că oricâte amănunte ai remarca, multe, multe altele ți-au scăpat cu siguranță și mereu parcă ai fi tentat să revezi filmul spre a face noi descoperiri. Rar detaliile lui Willy Forst sunt numai detalii de prim plan, cum a fost în ,Mascarade" fotografia aceia a manșonului uitat pe perna cupeului sau acum în „Mazurca“ utilizarea de două ori a unei fotografii de lampă, spre a marca similitudinea de situații a două momente. (Două femei sunt seduse de acelaș seducător profesionist, prin aceleași procedee, cu aceleași vorbe însă la douăzeci de ani interval. Ambele victime, reduce tragicul la eroare, nu la destin; el crede că omul poate cunoaște adevărul, prin propriile sale mijloace, și deci poate cunoaște liniștea divină, „platitudinea“ olimpică, starea de calm și beatitudine perfect anti-tragică. Indepărtându-se de această intuiție a tragicului ca un conflict între erori , Sophocle și Euripide coboară tragicul in psihologie. Sophocle acordă o oarecare autonomie dramatică pasiunilor; orice pasiune este dinamică, orice pasiune, deci, se izolează de viața asociată, își caută legile sale proprii de existență, și ca atare intră în conflict cu celelalte existențe. Pentru Sophocle, eroul tragic nu mai este „omul eronat“ care suferă din cauza greșelilor sale, și suferă ca să cunoască — ci este omul izolat prin propria sa pasiune, omul care suferă din cauză că este antrenat de o forță autonomă și e silit să intre în conflict cu comunitatea de dragoste din care s-a rupt. Cu Euripide, concepția tragicului se rătăcește definitiv. Este acum un conflict de instincte și melancolii, un conflict uneori fizic, alteori oral — un tragic provocat de întâmplări, nu de procese de cunoaștere. Shakespeare reia firul lui Eschil, tir rupt de ceilalți doi mari tragici greci. Hamlet este dramatizarea unui destin identic cu destinul Atrizilor (p. 28). D. Haig Acterian este dator să ne dea cât mai curând acel Shakespeare la care știm că lucrează de multă vreme. Acolo va duce mai departe, fără îndoială, revoluționara sa interpretare tragicului dramatic. Căci, întrnade- avăr, această interpretare ni se pare extrem de interesantă și de fertilă pentru dezvoltări ulterioare. Publicându-și studiul său asupra lui Shakespeare, Haig Acterian va izbuti, poate, să îndrăgostească tinerele generații de actori, de clasicii dramei. Este reconfortant să știi că în țara românească un regisor excepțional de înzestrat și cu o versatilă experiență dramatică — lucrează la un Shakespeare, în loc să facă mătănii în cele patru în clipa în care sunt pe punctul de a cădea aruncă o ultimă privire ce se împrinjenește asupra unui identic bec de lampă. Ceea ce îl deosebește însă pe Willy Forst de ceilalți regizori sunt nu aceste amănunte, ci celelalte cu cari nu-ți forțează atenția. Așa spre pildă, în timpul judecării unui proces la curtea cu juri (și ce sugestiv este realizată această curte!) se declară ședință secretă iar publicul este evacuat. Vociferări, tumult. Fiecare spectator încearcă să întârzie o clipă mai mult în speranța că doar va auzi vre-o revelație senzațională sau scandaloasă. Și fiecare spectator întrebuințează alt procedeu pentru a întârzia. In fine sala este aproape evacuată, un singur cetățean mai cotrobuind doar în ultima bancă. Era domnul care-și pierde ochelarii! Un alt regizor ar fi fost tentat să speculeze scena de aproape, făcând un prim plan. Forst îl lasă doar să iasă ultimul și depinde numai de dumneata ca să-l remarci, cum tot numai de d-ta depinde să remarci o întreagă serie de alte amănunte tot atât de discrete, tot atât de pitorești, care însă, fiecare în parte definesc o situație, caracterizează o psihologie ori creiază o ambianță... Dar Willy Forst nu se mulțumește numai cu atât ci împinge mult mai departe scrupulozitatea amănuntelor chiar a celor mai neînsemnate. Astfel la un moment dat (scena se petrece în Rusia, în timpul războiului) un ofițer aprinde o țigară. N’o să credeți, dar țigara era rusească (cu cartonul lung). Ne oprim aci cu capitolul amănuntelor căci nu am termina citațiile nici în două coloane. Scenariul este ingenios, decupajul perfect, ritmica imaginilor desăvârșită, alegerea interpreților de o bună corespondență psihologică iar jocul lor fără cusur. Nu am avut deseori prilejul să întâlnim producțiuni de un atare echilibru organic, în care nimic să nu fie de prisos și nimic să nu lipsească. Și mai dorim să accentuăm ceva, neînchipuit de rara delicateță și discreție cu care este tratat întreg filmul. Nimic ostencolțuri ale anticamerelor cu noroc. Este reconfortantă și semnificativ pentru România de mâine... La această Românie de mâine se gândește Haig Acterian când încheie al doilea studiu din cartea sa. Pretextele pentru o dramaturgie românească vorbesc de creiarea unui stil dramatic românesc, așa cum il întrevăzuseră Eminescu și Slavici, așa cum îl începuse Caragiale prin Năpasta — stil pe care influența franceză și mai ales influența naturalismului francez (sub directoratul lui Davilla), l-a nimicit. In această a doua parte a cărții lui Haig Acterian este vorba de lucruri foarte triste, de adevăruri deprimante asupra teatrului și dramei românești moderne. Inutil să stăruim asupra lor. Criza prin care trece teatrul romanesc de astăzi nu face decât să încheie un proces de sterilizare și descompunere spirituală început cu câteva generații în urmă. Și ce magnific începuse drama și teatrul în Principate. In 1834, la Societatea Filarmonică, Heliade Rădulescu și Aristia învățau pe elevi „facerea testelor (hironomie),„ mișcarea masculilor... luarea pozițiilor interesante vederii“ (O. Densușianu, Literatura română modernă, vol. II, p. 128). Astăzi, după o sută de ani, actorii români nu au unde să învețe tehnicile gimnice și respiratorii, arta orală și gestul mimic, istoria artei și a dramei (Haig Acterian, Pretexte, p. 74). Lipsa de stil a teatrului românesc este întrecută numai de îngâmfarea pretențioasă a marilor noștri dregători în teatru. Astăzi, când în toate domeniile creației, românii depun mari și victorioase eforturi — ruina Teatrului, arta cea mai mult ajutată de Stat, este deprimantă. Haig Acterian are un merit incontestabil: ne-a arătat în ce constă un spectacol dramatic. Ne mulțumim, deocamdată, cu atât, să știm măcar ce înseamnă un spectacol... îl MIRCEA ELIADE tativ în momentele comice, nimic ostentativ în cele dramatice. (Cu melodramă ar fi scos așii regiei „made in U. S. A.“ din acest scenari). Din interpretare nu ne putem opri să nu cităm două nume Ingeborg Teek ultima descoperire a lui Willy Forst și Pola Negri a cărei celebritate datează încă dinainte de război. Nici înfățișarea și nici jocul ei nu te-ar face să crezi că aproape e contimporană cu Francesca Berlini ori Licio Borelli. Mazurca, în concluzie, nu este numai un film bun, nu este numai un film rar, este un exemplu de ceea ce ar trebui să fie cinematograful. CĂPITANUL BLOOD ne lasă regretul că nu mai avem nici 10, nici 14 și nici chiar 16 ani, pentru a mai simți acel juvenil entuziasm al eroismului romantic și bonchișoresc. Cavalerismul, bravura, bravada, se îmbină în acest film. O sumedenie de alte sentimente, reputate ca fiind dintre cele mai morale, contribue și ele la colorarea generală a producțiunei. Scenariul cuprinde multă acțiune: războae, piraterie, evadări, asedii de cetăți, abordaje de corăbii și o idilă (inevitabila idilă). Scena de abordaj e frumos luată, iar lupta corp la corp animat realizată. Păcat numai că ori de câte ori intervine câte o luptă navală, marea, sau oceanul respectiv sunt de o amabilitate linsă de farfurioasă cu lapte pentru uzul pisicilor. Păcat, deasemeni, de minunăția aceea de pânze a galerelor pe care nici o briză nu le animă. Te și miri cum bretele corăbii mai ajung să se întâlnească. Afișul filmului cuprinde două nume noi: Errol Flynn, eroul, cavalerul „sans peur et sans reproche” amintește ceva din maniera lui Douglas Fairbanks Sr de acum zece ani, mai în svelt și mai în fin, iar eroina Olivia de Havilland e clară ca un strop de rouă. SORIN CARNABEL CRANU