Vremea, iulie-decembrie 1936 (Anul 9, nr. 444-468)

1936-12-13 / nr. 467

3 — Duminică, 13 Decembrie 1934 A apărut: Orașele înnecate o fantastică realizate fie F. Adere« Vremea Lei 60 VREMEA la toate librăriile: * Sanda Movilă Desfigurații.. roman Ed. Vremea Lei 51 ...el altera î. Ceia ce nu înțeleg prea bine la contemporanii mei, este indignarea lor împotriva profanilor, împotriva amestecului acestora în judecarea unor realități pe care nu le cunosc. Bunăoară, o sumă de oameni inteligenți protestează atunci când un profan intervine în viața artistică a unei țări, criticând anumiți scriitori pe temeiuri morale respingând anumiți poeți pe teși meiuri gramaticale sau lexicale. Nu mă miră această solidarizare a artiștilor împotriva unui profan care încearcă să le dea lecții plecând de la alte criterii decât cele artistice. In fond, este vorba aici de un admirabil instinct de conservare spirituală; artiștii și cunoscătorii tehnicilor artistice înțeleg prea bine autonomia valorilor estetice, ca să nu se apere cu vehemență împotriva celei mai grave confuzii; confuzia planurilor, confuzia intre artă și morală, bunăoară, sau între poezie și gramatică. Dar, aceiași artiști și cunoscători ai tehnicilor artistice, se fac și ei vinovați — în alte împrejurări — de acest păcat al confuziei planurilor. Nu sunt mulți ani de când câțiva dintre luptătorii de astăzi împotriva profanilor în artă — se amestecau, ca profani, în alte probleme ale vieții spirituale, bunăoară, în mistică, metafizică și dogmă. Nu îmi aduc aminte să fi existat vreun critic care să militeze calificat împotriva misticei sau metafizicei, care să fi avut, adică, o cultură metafizică desăvârșită, o bună documentare istorică și, mai ales, o intuiție exactă a acestor realități supra-sensibile. Când un necalificat, un „profan", se amestecă în judecata unor realități pe care le cunoaște imperfect sau pe care nu le poate intui — se face vinovat de gravul păcat spiritual al confuziei planurilor. Dar păcatul acesta există, și trebuie subliniat, în toate domeniile spiritului, nu numai în domeniul artei sau al moralei. Intervenția profanului aduce după sine, întotdeauna, o confuzie de valori. Cum cultura europeană trăește sub semnul profanului de multe sute de ani (iluminismul, pozitivismul, marxismul, freudismul, rasismul, istoricismul) — confuzia aceasta o suportăm aproape cu toții, fără ca să ne mai indignăm. De aceia mi se pare ciudată (într'un anumit sens, de sine contrazicătoare) atitudinea unora dintre contemporanii mei, care protestează atunci când un grămătic sau un medic judecă opera de artă — și nu protestează atunci când un critic literar, un medic sau un erudit judecă o metafizică, o mistică sau o dogmă. Ni se va răspunde. Asta înseamnă că numai un mistic este îndreptățit să judece o experiență sau teorie mistică, și numai un om care crede e calificat să-și spună cuvântul asupra unei credințe. Intr'adevăr, așa ar trebui să fie. Nu poți judeca o realitate spirituală decât cunoscând-o; și nu cunoști, decât contemplând-o în planul ei de existență. Nu poți judeca o operă de artă decât cunoscând'o, contemplănd'o estetic. O poți accepta, sau o poți respinge — dar trebuie s'o cunoști întâi, s'o iubești în prealabil. Iubind poezia, poți contempla poemele și ești calificat să judeci un poet. Iubind realitățile (adică crezând în supra-sensibne existența și autonomia lor), poți judeca, poți primi sau respinge, o metafizică, o dogmă sau o experiență mistică. Trebuie să fii — și într'un caz și în celălalt — calificat, să nu confunzi planurile, să nu fii profan. Cu alte cuvinte, trebuie să crezi în existența realității pe care o judeci, și în autonomia ei spirituală... Asemenea afirmații, firește, au foarte puține șanse să convingă pe cineva. Nici nu sunt scrise, de altfel, cu intenția de a convinge. Dar este întotdeauna interesant de observat intervenția tot mai accentuată a profanului în viața spirituală și culturală a Europei. Acum două trei veacuri, confuzia planurilor se împlinea pe niveluri înalte; era atunci vorba de teologie și filosofie, de dogmă și științe naturale (termenul acesta, firește, este folosit aici cu sensul pe care l-a avut de la Renaștere până la Linné). Începând cu secolul XIX, „confuzia planurilor", intervenția profanilor, a căpătat o amploare și o vulgaritate de coșmar. Valorile spirituale au fost confundate pe niveluri din ce în ce mai joase : gândirea cu creerul, geniul cu nebunia, sfințenia cu sexualitatea, arta cu coprofilia, spiritualitatea cu lupta de clasă, cultura cu sângele poporului care a creiat'o, etc. Această „îngroșare" și vulgarizare a intervenției profanilor, a necalificaților, corespunde, de altfel, structurei secolului XIX , secol care cerceta validitatea oricăror realități numai pe criterii sensoriale. Chiar și atunci când a voit să reafirme nemurirea sufletului — secolul XIX a avut nevoie de criterii sensoriale, de „probe" , dovadă, spiritismul, cea mai vulgară și „îngroșată" concepție nemuririi pe care a creiat'o vrea odată omul. 2. Ce satisfacție îți dă solidarizarea oamenilor în eroare! De mai multe ori, această solidarizare se face fără voia lor și împotriva voinței lor. Ei înșiși sunt stingheriți sau dea dreptul rușinați, de oamenii pe care sunt nevoiți să-i aibă la dreapta sau la stânga lor. Este suficient să cazi victima unei singure, fundamentale, erori — cea a confuziei planurilor, bunăoară — ca să te simți solidarizat cu o infinitate de oameni, care practică aceiași eroare inițială pe niveluri din ce în ce mai joase. Este suficient, de pildă, să negi divinitatea lui Isus — ca să fii solidarizat, fără voia ta, cu o serie de confuzii din ce în ce mai grosolane, mai vulgare. Negi divinitatea lui Isus și afirmi că a fost numai un Om Mare , dar alături de tine, un altul spune că Isus a fost numai un profet social, un revoluționar, un al treilea crede că Isus a fost sentimental; un al patrulea, un Binet-Sanglet, afirmă că Isus a fost un nebun ; alții, și mai jos, neagă însăși existența lui Isus. Toți aceștia se deosebesc între ei prin nuanțe importante în ochii lor, dar fără prea mare însemnătate dintr'un punct de vedere obiectiv, pentru că, toți se aseamănă printr'o mare, inițială, eroare ; negarea divinității — a realității, deci, a autonomiei — lui Christos. Pe planul estetic, asemenea erori fundamentale, creiate din confuzia planurilor — duc uneori la solidarizări penibile. Dacă ataci pe Arghezi pentru imoralitatea lui (iar nu pe criterii estetice), ești silit să-i opui pe Volbură Poiană și pe Hie D. Papagheorghe. Evident, d-ta protestezi, și spui că nu opui pe Arghezi lui Volbură Poiană, ci lui Eminescu, de pildă, care a fost un poet moral. Nu discutăm dacă Eminescu a fost sau nu un poet moral. Ești silit să recunoști însă, că te-ai solidarizat cu Volbură Poiană și Hie D. Papagheoghe, care sunt poeți morali. Poți să-mi citezi pe Homer, pe Dante, pe Victor Hugo — orice nume ilustru ai cita, nu poți scăpa de Volbură Poiană care nu este poet decât în măsura în care d-ta confunzi poezia cu moralitatea. Pentru mine, un poet prost nu există — oricât ar fi el de moral. Pentru d-ta, dacă ești coherent, Volbură Poiană stă alături de Dante (căci amândoi sunt tot atât de morali) și Ilie D. Papagheorghe trebuie să fie situat alături de Victor Hugo. Ce situație penibilă trebuie să aibă d. G. M. Vlădescu, care este un scriitor, când se vede comparat, de către un critic moral, cu pats prozatori ca Dumitru V. Calu, Pajură Enigmă, Vasile Lupu Dumbrăveanu, Rodica Fruzescu și Dela-Trei Izvoare. Toți sunt scriitori morali și toți sunt opuși de către un iscusit critic lui Tudor Arghezi, Hortensia Papadat-Bengescu și Perpessicius... Mai există, firește, o solidarizare prin luptă, politică , pe care o cer, uneori, împrejurările. Bunăoară, când era comunist, Andre Gide vorbea alături de Aragon și de Marcel Marcel. Andre Gide era silit să lupte alături de imbecili — împotriva unor oameni de altă credință politică, printre care se aflau, firește, ca în orice grup, numeroși imbecili, dar printre care erau în orice caz un Charles Maurras și un Thierry Meaulnier. Sentimentul acestei solidarizări cu mediocrii și imbecilii este, firește, dramatic — dar sentimentul luptei, care înfrățește pe oameni de valori diferite, biruie aproape întotdeauna. In timp de război, un savant care se află pe front luptă alături și primește ordine de la imbecili sau mediocri — și luptă, poate, tocmai împotriva unui grup inamic în mijlocul căruia se află câțiva din prietenii sau egalii săi în știința respectivă. Solidarizarea prin luptă — fie războiul, lupta unei națiuni întregi , fie acțiunea politică — este o mare dramă a personalității umane, dar este fatală, ireductibilă, și este în acelaș timp o asceză. Te silește să renunți la meritele tale, la criteriie tale personale, la mântuirea ta — devenind un număr, un instrument în mâna destinului, un element fără mare importanță în colosala încleștare între două neamuri sau două partide politice. Solidarizarea aceasta în timp de luptă, și numai de luptă — nu trebuie confundată cu solidarizarea prin eroare. In timp de luptă, nu mai ești liber să alegi, destinul a ales pentru tine. Dar acest interval de luptă, dramatic și ireductibil, nu poate fi, sub nici un motiv, permanentizat. Orice altă solidarizare în afară de solidarizarea prin luptă — se datorește ignoranței sau nevredniciei umane. Căci, în toate celelalte intervale, omul este liber să aleagă, să judece, să înțeleagă. In timp de războiu, Tudor Arghezi poate scrie la aceiași masă cu Vasile Lupu Dumbrăveanul — și s'ar putea ca șeful biroului să prefere paginele acestuia din urmă, care eventual ar putea fi mai eroice. In timp de pace, orice alăturare și orice confuzie între acești doi scriitori se datorește numai ignoranței, eroarei profane și nevredniciei. MIRCEA ELIADE François Mauriac condamnă într-o critică din Grinsoire spiritul fals și falsificator căruia se închină astăzi romancierii integrați în mișcări politice. Extragem următorul fragment: „In ciuda marilor mișcări de massă actuale, ar trebui ca romancierul să rămână mai mult decât oricând credincios misiunii sale, care nu e acela de a povesti întâmplări cu greve și sindicate, nici de a se lăsa furat de cine știe ce lurism colectiv, ci de a regăsi fiece săracă poveste individuală, de a da expresie dramei lăuntrice pe care fiecare diin noi o trăește și care stărue sub vâltoarea conflictelor sociale. Nu sindicatul trebuie să-l intereseze ci sindicalistul și în acesta, ceea ce rămâne după ce s-a scuturat de tot ce constituie membrul sindicatului într-o epocă în care fiecare om abdică în favoarea colectivității, misiunea romancierului moralist este de a da expresie la tot ce e în noi mai puțin social, la ceea ce nu aderă, nu se descoperă în fața nici unui steag, nu cunoaște decât propria-i lege. O literatură proletară e mincinoasă în măsura în care ea e proletară ; o literatură care se denumește „populistă“ este mincinoasă prin definiție ; un roman care merită epitetul de monden trebuie să fie zvârlit imediat la coș. Romanul este uman sau nu este de loc , prin aceasta rămâne unul din refugiile deschise celor cari nu pot fi partizani și pentru cari e o necesitate să respire uneori într-o lume sustrasă categoriilor războiului civil și unde ființele apar luminate din lăuntru, așa cum sunt și așa cum vor fi întotdeauna“. Doctorii se ceartă între ei. Alexis Carrel a declanșat cu cartea sa L‘homme, cel inconnu curiozitatea oamenilor de știință, esseiștilor, gazetarilor, snobilor și lectorilor ce-și caută în tăcere soluții de salvare din coșmarul dramei lor anonime. Doctorii sunt îndeobște oameni strâmți la minte, limitați în știința unei materii cu care s-au familiarizat în ani de studiu greu, știință pe care și-o închipuie atotștiință. Se găsesc însă și unii cari depășesc viziunea suficientă a lucrurilor și, ca Alexis Carrel, își deschid sufletul necunoscutului și spiritului. Taina reapare atunci — presupunând că poate dispărea prin „atotștiința ignorantă“ a doctorilor — în constituția omului ca un element ce nu poate fi dizolvat sau eliminat în nici un fel. Firesc este încă ca tot omul să aibe o viziune personală a omului Aceasta este doar o consecință aproape fatală a stării noastre de păcat. Iată-l deci pe doctorul Mabeilis răspunzând teoriilor lui Alexis Carrel în lucrarea sa La Construction de l‘homme (Ed. Jean Fiory). E o încercare de interpretare monistă, sintetică, mai precis „geometrică“ a omului. Totul e concentrat în această lucrare, concentrare prin care se topesc până a deveni invizibile, probleme ce trebuiau să fie luminate pentru că și restul să afle o mai amplă justificare. Doctorul Mabille scrie: „Sunt aci prezentate cele câteva formule cari se degajă din structura noastră, cari dau membrelor noastre și viscerelor noastre situațiile lor respective. In afară de învățătura și viziunea plastică ce poate să rezulte, sper să clarific spre înțelegere prin modalitățile construcției, prin raporturile părților prezente, construcția făpturii noastre psihologice“. Despre buddhism s‘a scris cât în lună și în stele, S‘a scris despre „doctrina“ buddhista s-au popularizat acele concepții străine spiritului european: despre neant, neantizare, suferință, un anumit pesimism și așa mai departe. Reporteri, teozofi și teozoafe, poeți și filosofi, „inițiați“ europeni și-au dat cu părerea așa cum au putut, așa cum au înțeles, buddhismul ajungând până la urmă o noțiune aproximativ clară în mintea cetățeanului de rând. Aproximativ clară, pentru că aproximativă este toată înțelegerea lucrurilor cari nu țâșnesc din tine și de cari doar încerci să te apropii ca un călător ispitit de absolut sau tentat de peisagii exotice. D-na Alexandre David Néel a scris o carte despre „Buddhism, doctrinele și metodele sale“. Autoarea a stat douăzeci de ani în Asia, puțin ce-i drept față de eternitatea în care nu a intrat încă dar destul de mult pentru a scrie o carte instructivă. D-na Aleandre David-Néel cunoaște — dacă se poate spune — textele buddhiste și a stat de vorbă cu filosofi și înțelepți de prin partea locului, prin India și Thibet. Vom desprinde din această carte definiția despre suferință după buddhismul văzut de d-na David- Néel: „Ea se poate rezuma în două puncte: 1) A fi în contact cu ceva pentru care simți o aversiune ; 2) A fi separat de ceva pentru care simți o atracție sau, cu alte cuvinte, a nu poseda ceea ce dorești“. Iar „vederile juste“ să ajungi la încetarea cari permit suferinței stau în posibilitatea de înțelegere a „Impermanenței tuturor agregatelor, suferinței inerente tuturor agregatelor, absenței lui „ego“ în toate „agregatele“. Sunt definiții acestea, cari pot părea clare și deplin mulțumitoare unora. Suferința altora se consumă însă scăpând definițiilor. Sunt oameni cari ard într'o atare suferință sub ochii tragic pironiți asupra lor de Iisus pe cruce. Societatea Națiunilor a ajuns de râsul lumii. Se mai adună și azi și se vor mai aduna poate încă, reprezentanții bine rași, bine îmbrăcați, bine hrăniți ai statelor, pentru a desbate zadarnic probleme ce-și vor găsi soluția indiferent de vorbăria celor mai străluciți oratori, apologeți ai păcii. Odată cu moartea lui Briand, genialul fiecar și luptător pentru pace, lumea a avut impresia că și pacea moare. Nu pentru că pacea dăinuia datorită improvizațiilor retorice ale lui Briand ci pentru că lumea a început să-și dea seama că și pacea se sfârșește asemenea cu viața omului. Evenimentele din ultimii ani au dovedit cu prisosință falimentul Societății Națiunilor. Victor Margueritte care are curajul de a spune lucrurilor pe nume — cu riscul de a pierde „Legiunea de onoare“ franceză și a se compromite în ochii moraliștilor din cauza romanului „La Garconne“ — arată în Le Cadavre maquille (Ed. Flammarion) adevărata figură, penibila situație a Societății Națiunilor astăzi. Drama a început cu afacerea Manchukuo, când Societatea Națiunilor în loc să puie capăt conflictului dintre Japonia și China se mulțumea să expedieze sfaturi în Extremul Orient, invitând popoarele în luptă, să-și trimeată oratorii la Geneva ca să stea la taifas cu reprezentanții marilor puteri. Au urmat conflictul italo-abisinian, intrarea Reichswehrului In Rhenania și discursul Negusului în limba amharică. „Cadavrul sulemenit“, fardat în fiece zi nouă, de cei mai iscusiți artiști și creatori ai zădărniciei, de diplomații mai tuturor statelor din lume, nu este mai puțin un cadavru. Cum poate să mai acționeze un mort ? Cum mai poate lupta pentru pace Societatea Națiunilor? Pacea trebuie salvată pe alte căi, dacă nu cumva pacea e refuzată lumii pe pământ. Roger Bastide cercetează pe larg problema învățământului sociologic în Franța, cerând neîntârziat reforme, dând sugestii, oferind soluții cari odată adoptate să facă posibilă o cât mai întreagă și directă cunoaștere a realității sociale. »#• D. Roger Bastide subliniază utilitatea organizării unor campanii monografice „pentru că tinerii să se debaraseze de o cultură pur livrescă, să stabilească monografii familiare, să poată face critica statisticelor, să pună științele în contact cu faptele, să reconcilieze sociologia cu faptele“. Iată un domeniu — și sunt și altele, vă asigur — în care România a mers înaintea Occidentului, mai precis înaintea Franței de la care am împrumutat atâtea, dela rochii până la idei, dela gesturi până la codice de legi. Campaniile monografice încep să aibă la noi un bogat trecut, deschizând frumoase perspective de cunoaștere a realității sociale dela noi. D. profesor D. Gusti, cu toată agitația sa atât de antipatică unora, a creiat o mișcare serioasă la a cărei promovare contribuie munca, entuziasmul și inteligența câtorva tineri cărturari bine pregătiți. Se pare că sugestia d-lui Roger Bastide izvorăște dintr'o înțelegere a eficienții și valorii activității sociologice în România. Căci acelaș număr din „Revue Internationale de Sociologie“ ( pe luna August 1936) în care aflăm studiul la care ne-am referit mai sus, îți face impresia că e închinat aproape în mod special „Sociologiei Românești“. După cum vedeți, munca noastră se bucură de toată atenția străinătății atunci când ea se dovedește rodnică și originală. Nu e, așadar, nevoie să ne lamentăm prea mult că occidentalul ne ignoră. Dacă avem cu adevărat valori universal valabile, dacă suntem un popor mare sau original, dacă ceea ce facem merită atenția altora, mai târziu ori mai devreme și cu absolută necesitate România se va impune fără trâmbițe și surle. Nerăbdarea noastră nu poate decât să ne tulbure munca și rodnicia ei. Al. A. Plastica La Mozart expun domnii: W. Siegfried și D. Sevastian, ambi: în evoluție și depășire. Domnul D. Sevastian dovedește în picturile sale un real simț de colorist și de constructor de forme expresive. Tonalitatea posedă la d-șa multă căldură, vibrate și, lucru rar, viață. Peisagiul este construit organic din lumină și culoare, e drept încă poate prea mult grănuițate de linie, dar, oricum, destul de consistent configurate. Un frumos început de carieră autentică, așadar, la dl. Sevastian, W. Siegfried încearcă mai multe tehnici, din care nouă ni se pare cea mai reușită la d-sa desenul. In desen, fie el în peniță, creion sau desen colorat, artistul dovedește adeseori o putere de a exprima psihologia ființelor dintre cele mai gingașe, mai subtile, mai fine. Portretele d-sale, lucrate simplu, în linii mari și doar ici, colo, cu nuanțări de amănunt caută să redea frumusețea modelului văzută în ceaia ce posedă ea mai temeinic și mai caracteristic. Pe o linie de grație, eleganță și frivolitate, Siegfried continuă un stil de artă care-și are obîrșia mai ales în secolul al XVIII-lea francez. Portretele sale sunt simplificări pe gustul timnului nostru, a acestui stil, care prețuia înainte de toate atitudinea estetizată, grația, farmecul puțin frivol, narfumurile eleganței femenine. r COM. Siegfried Spaniolă