Vremea, ianuarie-iunie 1937 (Anul 10, nr. 469-493)
1937-05-16 / nr. 487
4 - Duminică 16 Mai 193V ARTA / Bârlad Visătora? Pornografie și artă Dacă două lucruri distincte unul de altul cum sunt pornografia și arta au ajuns să se confunde înseamnă că trăim sub semnul unei mari decăderi pe toate planurile vieții caracteristice genului uman. Nu am fost niciodată de partea conceptului de artă pură, sau artă pentru artă, mai ales în cazul speciei de la care pornește discuția, literatura anume unde e foarte greu să spunem ce e artă și ce nu e artă. De pildă Alain Fournier și Dostoievschi au făcut literatură. Insă în afară de faptul că amândoi au scris câte ceva care se numea pentru ușurarea înțelegerii, roman, nu mai există nicio posibilitate de apropiere. Aplicarea conceptului de artă pentru artă, în literatură este aproape imposibilă, dacă nu chiar inoperantă. Literatura are deci libertatea să fie morală sau imoral. Se spune că păcătuește atunci când e făcută intenționat morală, adică e pusă în slujba unei teze. De exemplu „Sonata Kreutzer“ a lui Tolstoi e considerată ca o operă literară ratată din punct de vedere artistic. Și pe bună dreptate, deoarece dintr'un amestec de beletristică și eseistică nu poate ieși decât un hibrid. Secretul unei literaturi corecte este de a găsi echilibrul necesar între elemente, de a nu sluji în chip special pe niciunul. Cu sau fără intenție o operă literară poate fi imorală. S'a spus că o operă de artă nu poate fi în niciun caz imorală dacă e perfect realizată. Nimic mai fals. Arta îndeplinind funcția de legătură dintre existența noastră comună și o altă existență ideală, înseamnă că nu poate sluji în niciun fel slăbiciunile noastre, adică locul de obârșie al imoralului. Imoralitatea artei nu înseamnă posibilitatea de a da frâu liber imoralului, ci ridicarea ei deasupra problemei morale. Imoralitatea artei este o replică la arta imorală. Aproape toată literatura lui Gide este perfectă din punct de vedere artistic, dar profund imorală. Și prin asta se anulează ca artă. Rămâne o simplă și dureroasă pledoarie pentru onorarea unor slăbiciuni personale.De aceea să facem o mică distincție, între meșteșugul artistic și substanța artei, adică între ceea ce este artă în sensul scolastic (meserie) și arta în înțelesul esențial de mijloc de legătură între existența comună și o existență ideală. Gide prin meșteșugul lui căuta să pervertească lumea, ceea ce nu e treaba literaturii, după cum nu e treaba ei nici să-i facă educația. Literatura poate cel mult pune probleme. Și aceasta e literatura cea mai interesantă.* Literatura pornografică nu poate să fie decât rezultatul unei forme de viață în general imorală. Dacă s-a ajuns și la noi la o literatură de acest fel, nu sunt vinovați cei cari o practică, ci întreaga societate care i-a produs. E cât se poate de caracteristic faptul că astăzi ne lipsesc marile culmi de cultură, în schimb avem o mulțime de cățeluși pseudo-scriitori cum sunt recenții clienți ai Văcăreștilor. Prin ei se caracterizează întreaga societate actuală, prin ei se caracterizează nivelul moral și spiritual al acestei decade de viață antiromânească. Și trebue să mai știm că acești scriitori sunt r>rodice unei probe străine și răsfățații unui public străin sau înstrăinat. Arestarea er nu înseamnă nimic pozitiv. Pentru că moralizarea unei societăți nu se începe de la tăierea scribilor. Ei sunt cea mai neînsemnată parte a societății, de aceea apar întotdeauna târziu, ca ciupercile pe un pământ îndelung îngrășat. Și un pământ nu se curăță de bălegar aruncând ciupercile. Setea vulgului pentru pornografie a existat întotdeauna în societățile decăzute. Iar practicarea pornografiei în numele literaturii înseamnă că această sete s-a urcat mai sus de vulg, către elita lui. Prin manevrele unei prese străine însă, majoritatea scriitorilor de astăzi nu reprezintă elita neamului românesc. Nici Geo Bogza, nici Bonciu, nici Arghezi, nici chiar răspopitul Damian Stănoiu nu sunt elite, ci exponenți al acelui vulg setos de pornografie. O refacere morală a întregei noastre vieți publice ar vindeca și setea vulgului pentru pornografie și ar îndepărta orice posibilitate de confuzie între ciulucurile și elitele unei națiuni. HORIA STAMATU Cu prilejul manifestărilor pentru sau contra libertății scrisului, manifestări cari nu au însemnat decât începutul unei lupte, în primul rând luptă de idei, presa a înregistrat atitudinea a doi cugetători cari se numără printre ce are intelectualitatea românească mai distins; d. prof. C. Rădulescu-Motru, filosof după cum se știe de proporții europene, și d. prof. Mihail Ralea. Nu știm dacă și măsura în care ideile ce le sunt atribuite, prin reportagiile de presă, sunt ale domniilor lor. In orice caz, și oricât de sumar ne-ar fi parvenit, le vom privi deocamdată ca aparținându-le, în nădejdea mai ales de a căpăta cândva de la dânșii o întregire și o precizare ce, pe lângă niciunul dintre noi, nu vor atârna ușor. D-lui profesor Ralea, de pildă, i se atribue afirmația că România nu-și poate permite, ca alte țări, luxul de a fi barbară. Barbaria de care e vorba se referă, fără îndoială, la arestările de scriitori petrecute nu de prea mult timp, iar țările la care se face aluzie sunt, foarte probabil, cele cu regim autoritar și în primul rând Germania, țară ce și-a îngăduit să expulzeze din sânul ei diverși intelectuali, printre care unii de mare preț. Sensul afirmației ar fi: România, o țară de cultură începătoare, trebue să respire în libertate, căci numai un organism căruia i s'a dăruit libertatea se poate desvolta potrivit cu fondul său de însușiri. Ce s’ar putea răspunde acestui fel de a argumenta? S’ar putea răspunde că adevărul pare a fi pe dos: dacă e un lux pe care România nu și-l poate îngădui, nu e cel de a fi barbară ci, dinpotrivă, tocmai cel de a fi tolerantă. Căci, s’ar adăuga, un organism bine desvoltat, și, la fel, o societate închegată și în care cultura și-a atins maturitatea, ar putea eventual să se apere singure împotriva primejdiilor de tot soiul și prin urmare ar avea rost să fie tolerante, pe când o societate care e in plină creștere, nu poate fi niciodată îndeajuns de atentă la cele ce o amenință și îndeajuns de severă față de cele ce-i falsifică rosturile. Nu vom arăta prin ce păcătuește ■— dacă păcătuește — acest de al doilea fel de a privi lucrurile. E probabil că, dacă nu d. prof. Ralea însuși, cel puțin apăr aș fi intervenit in teribila discuție care se poartă, de o lună încoace, asupra acestei probleme — dacă anumite observații ale mele, rostite la adunarea Societății Scriitorilor Români, n‘ar fi apărut în ziare cu inevitabile inexactități, și n‘ar fi fost comentate de unii dintre camarazii mei de breaslă. N aș fi intervenit căci, după câte am auzit, sunt eu însumi considerat în unele cercuri drept un scriitor pornograf — și nici prin gând nu-mi trecea să mă apăr împotriva unei astfel de inepții. Cărțile mele se vor apăra, ele singure, cu câtă putere vor avea de la Dumnezeu — și împotriva acestui proaspăt val de prostie care, nădăjduiesc, nu va fi cel de pe urmă. Nu m’am apărat, de câțiva ani încoace, împotriva nici unui atac pornit din rea credință sau prostie. Am fost pe rând scriitor „mistic“, „gidian“, „huligan", „antisemit", „fascist“, „abstract". Astăzi sunt scriitor „pornograf" (am auzit că se spune „pornograf“ și asta e într'adevăr emoționant). Mâine voi fi „necrofil", „criminal" sau mai știu cu ce — că doar nu în deșert a fost lăsată inteligența pe lume. Așadar, nu mă prăpădeam cu firea auzind la răstimpuri pușcoacele descărcate în această teribilă bătălie contra pornografiei. Nu m’am înfiorat nici la vestea că au fost confiscate anumite cărți. S‘au întâmplat lucruri mai grave în țara românească, bunăoară, suspendarea Cuvântului. N’am strigat când au fost arătorii ideilor ce i se atribue d-niei sale, își vor da osteneala să combată asemenea afirmații. Am vroi numai să subliniem ceva care ne supără în primul argument. Acesta este, fără îndoială argumentul nobil, generos, al idealului democrat. Și în legătură cu un astfel de ideal să ne fie îngăduit a întreba: reprezintă el o stare de la care se pleacă sau una la care se ajunge? înseamnă libertatea un dat pozitiv și primordial al societăților, sau este ea un simplu ideal final? In această privință ne temem că acei cari „apără” libertatea în România nu apără mare lucru, și nu sunt democrați în sensul adevărat al cuvântului. Mai democrați ne par cei cari susțin: da, recunoaștem că libertate nu există încă în țara românească, dar, dacă nu o avem azi, să o dorim pentru mâine. Iar dacă acești democrați ar mărturisi că doresc libertatea pentru mâine deoarece doresc una pozitivă, una în care să nu ai numai dreptul de a face un lucru ci și omeneasca putință (cât de potrivit arăta cineva că un pornograf nu poate fi „liber”, de vreme ce e stăpânit de pornirile sale joase), atunci cum toată lumea ar fi democrată, deoarece nimeni nu refuză omului aceea ce i se cuvine cu adevărat și atunci când i se cuvine. Dar lucrurile acestea nu pot fi discutate și deslegate în două trei rânduri. Să nădăjduim că afirmația atribuită d-lui prof. Ralea, „România nu-și poate permite luxul de a fi barbară”, va căpăta întregirile dorite și să ne apropiem acum de punctul de vedere al d-lui prof. Rădulescu Motru. D-sa a vorbit, pare-se, ca om al unei specialități, spus: „Eu sunt filosof. Dacă astăzi este arestat un literat sub un pretext oarecare, nu poate fi arestat mâine și un filosof?” Iată de ce protestul d-sale răsună lângă cel al literatului. Mărturisim că nici această afirmație atribuită d-lui prof. Motru nu înțelegem prea bine. Căci — în lipsa unor desvoltări ale ei — suntem în măsură să ne întrebăm. Nu e pusă în cauză libertatea literatului pentru un delict special, pornografia? Poate libertatea de gândire păcătui la fel? Dar pornografia nu e decât un pretext. se va răspunde. Nu testați doi scriitori; arestat fusese, tot din senin, și profesorul Nae Ionescu. (E drept, atunci nu s'a protestat în numele libertății gândului). Mărturisesc că așteptam cu Orgoliu și cu naivitate, să fiu și eu „arestat”. Ar fi fost cea mai nemerită răsplată pentru cele cincisprezece volume publicate până astăzi — și singurul premiu meritat pentru ediția operelor lui Hașdeu, care și el a avut un răsunător proces de imoralitate, și a fost și el cândva la închisoare.,, Trăiesc într’un stat a cărui actuală structură nu o accept — și recunosc că acest stat are dreptul să-și ia măsurile pe care le crede de cuviință, împotriva oricărui cuget care îl reneagă. Nu-mi „apăr” opera. Dar sunt oricând gata să plătesc pentru ea.* In privința înflăcăratei discuții asupra artei și pornografiei, mă simt dator — pentru motivul arătat la începutul acestor note — să precizez câteva observații. S-a spus, și se repetă mereu, că nu există deosebire limpede între artă și pornografie. Ea există. Cărțile publicate în colecția „Le cabinet secret", și vândute pe sub mână la Paris — sunt pornografie. Romanele lui Lawrence, James Joyce, Radclyffe Hall, etc. — sunt artă. Fotografiile obscene pe care ți le vând negustorii ambulanți la Port-Said, sunt pornografie, ca și desenele acelui nefericit Willy J. (cine o fi oare?) care se desfac, în excelente reproduceri, în anumite anticărți din Italia, dar’ar putea folosi mâine alte pretexte pentru a sugruma gândirea ? E greu să găsești ceva mai inexact decât tema aceasta (pe care nu mai avem niciun motiv să o atribuim tot d-lui prof. Motru). Pornografia nu e un pretext „oarecare”; este ceva aparte și ca atare merită un regim aparte. Căci ea pune în joc tocmai chestiunea cea mai delicată a societății — cel puțin a societății cum e astăzi constituită ■— și anume chestiunea sexualității. Nimic nu e mai serios, în alcătuirea noastră socială, decât această chestiune. Noțiunile noastre de morală se învârtesc aproape toate în jurul ei, chiar dacă nu întotdeauna în mod explicit. Se poate acuza societatea contemporană că este ipocrită și că — după cum a știut la timp să sublinieze freudismul — nu folosește îndeajuns faptul sexualității ca un principiu explicativ al vieții noastre sufletești. Dar nu se poate tăgădui că, în fapt, problema a căpătat, prin instituția familiei rânduită după norme cât se poate de precise, o anumită dezlegare, ce nu poate fi pusă fără primejdii în discuție. Cu toate acestea se vorbește foarte des, sub o formă mai mult sau mai puțin sublimată, de dragoste. Negreșit că se vorbește și nu „cu toate acestea” ci tocmai pentru că problema sexualității este cea mai însemnată e vieții sociale. Unul dintre primii filosofi care s’a îndeletnicit cu ea, acel adânc Schopenhauer, spunea cu mult tâlc că se glumește foarte des în legătură cu amorul, tocmai pentru că este chestiunea prin excelență serioasă a omenirii, iar ridicolul, care se naște din contrast, e foarte lesne de obținut într’o astfel de materie. Tema dragostei este — pentru a întrebuința un cuvânt nu tocmai românesc — cea mai facilă dintre toate temele literare cu putință. Oricând vei vorbi despre ea cititorul va fi prins. Dacă vei glumi despre ea oricine va înțelege. Nu e nimic mai la îndemâna noastră decât o asemenea temă. De ce să ne mirăm că o vedem că șoptești acest nume la urechea negustorului. Dar tablourile și sculpturile — oricât de curajoase și de desăvârșite ar fi nudurile — simt artă. Există clar pornografie, și noi știm ce este pornografie. Mai mult, chiar autorii și colportorii acestor piese își dau seama că au de a face cu pornografie. Desenele lui Willy J. sunt prezentate cu următoarea introducere: „Priviți-le când sunteți goi!“ Lucrurile sunt cât se poate de clare. Nici o confuzie nu e cu putință, pentru un om care vrea să judece. Cărțuliile cu orori semnate Isidore Lisieux, care se vând pe sub mână, simt scrise cu un scop precis și mărturisit. îmi pare rău că nu mai am la îndemână, pentru a-l reproduce, prospectul prin care se recomandă cărțile lui Isidore Lisieux, și în care se spune, printre altele: „Cetindu-i, dacă sunteți bătrân, uzat sau obosit — economisiți timp și obțineți rezultate sigure". Mărturisire sinceră, negustorească. A susține că nu se poate face deosebire între artă și pornografie, că orice e tipărit și orice e pictat e transfigurat prin artă — înseamnă a săvârși o gravă greșeală tactică, în această primejdioasă polemică. Pentru că sunt oameni care îți mărturisesc cinstit că ei nu vor să transfigureze nimic, că ei vor pur și simplu să-ți vândă un afrodisiac. Emoția estetică lipsește cu desăvârșire în aceste piese de comerț restrâns — și a încerca să le aperi, înseamnă a cădea de la început atât de des și în atâtea feluri speculată ? Dar tocmai pentru că răsunetul ei este atât de adânc în ființa omenească problema sexualității nu poate fi lăsată pe mâna orișicui. Ea nu este o problemă între altele, este problema. Toate formele noastre de a fi și de a gândi, toată desfășurarea istorică a unei societăți, sunt lucruri discutabile : faptul sexualității singur este. Iar societatea care, de bine de rău, a știut să se adapteze acestui curent de autentică realitate, în marginea căreia și nu alături de care stă tot ce este înfăptuire omenească — are dreptul să ia pentru „bunul ei mers” măsurile pe cari le găsește potrivite, și atunci când le găsește potrivite. Dar are dreptul să aresteze? Nu știm, și nu pretindem asta. Dar are dreptul să reacționeze, și poate fi iertată sau măcar înțeleasă atunci când reacția ei întrece măsura. Iar dacă vom fi întrebați cine e în stare să înțeleagă asemenea manifestări, vom răspunde că inprimul rând cei cari cugetă în sânul unei societăți. Iată de ce așteptăm de la d-nii prof. Rădulescu Motru și prof. Ralea, tocmai pentru că de atâtea ori ne-a venit lumina dela dânșii, nu un simplu protest contra obscurantismului și a barbariei, cum probabil greșit ne transmit gazetele, ci un act de limpezire. Gazetarii cari ne-au redat părerile domniilor lor nu știau, desigur, că filosofii nu au obiceiul să condamne și să protesteze, ci au mai de grabă viciul de a înțelege. CONSTANTIN NOICA într’o gravă greșeală de tactică polemică, împotriva acestei greșeli de tactică m‘am ridicat în adunarea S. L. R. Se mai spune că realitatea sexuală trebuie privită obiectiv, în opera de artă, și că în privirea realității nu există limite. Ea există. Nu numai în artă —■ unde această realitate e transfigurată — dar și în știință, care își propune s-o cerceteze ca atare. După cum se știe, în cărțile de sexologie ale lui Kraft- Ebbing, există nenumărate pasagii în latinește. O limbă vie, concretă, nu le-ar putea suporta. Chiar fotografiile și planșele tratatelor de sexologie modernă sunt cu măsură. Citam cazul celebrelor cărți, ale sexologului Maurizius Hirschfeld, care versiunea germană (astăzi retraduse din comerț) aveau cincizeci de planșe colorate — iar în traducerea engleză au numai câteva strictul necesar. Peste acest „strict necesar“ trecuse cu bună știință Maurizius Hirschfeld —■ ca să-și poată vinde mai bine cărțile. Și, într'adevăr, în Germania de după războiu, Hirschfeld era un autor de mare tiraj. Băieții de liceu își cumpărau un tratat, îl puneau în geantă, apoi plecau la pădure cu câte o fată — și începeau să le arate „planșele". Restul venea de la sine. Și așa se eliminau toate etapele organice, firești, ale unei dragoste. Berlinul de Pe la 1928 ajunsese conrupt până la măduvă. Și era o corupție nevropată, provocată abstract, livresc. Așadar, există limită precisă între artă și pornografie — după cum există și între știință și pornografie. In limitele artei, firește, adesea se fac confuzii. Adevărul este că, în artă, nu pot decide judecătorii de instrucție , ci competenții, criticii, elitele, iar mai târziu istoria. Că un scriitori nu un fabricant de afrodisiacesij face uneori cu voință și știință pornografie în loc să facă artă (manuscrise de Creangă, Eminescu, etc), asta îl privește personal. Dacă publică asemenea glume, o face probabil din dorința de a provoca scandal Când Papini scrie: „A moment! siamo timidi come quelli ehe mandiamo a farsí fottere” (Maschiita) — voia să facă scandal, să fie arestat, etc. Era un act de provocare, și nimic mai mult ca un adevărat „gentleman“, Papini ar fi fost nevoit să plătească pentru acest scandal provocat din propria lui voință și inițiativă. Așadar, lucrurile mi se par destul de simple. Există artă, există pornografie; știm unde începe una, unde începe cealaltă; știm că există fabricanți de afrodisiace, care nu pretind a fi artiști; știm că sunt artiști, care se amuză uneori să facă pornografie pentru ca să-și distreze amicii; știm că acești artiști nu dau la lumină asemenea glume; știm, însfârșit, că sunt alți artiști care vor să provoace scandal, introducând uneori, ca un corp strein, fragmente extra-estetice în operele lor. Competenții sunt chemați să judece opera de artă. Să o judece după singurele criterii valabile, cele estetice. Judecătorii de Instrucție nu au dreptul să confiște decât cărțile de felul celor lui Isidore Lisieux. MIRCEA ELIADE . PORNOGRAFIE CRITERIILE OPEREI DE ARTA »OUA TEZE ȘI PORNOGRAFIA ■ VREMEA ^ S’a pus în vânzare ediția 11-a INVITAȚIA noul roman al d-lui Mihail Drumeț VREMEA LA VALS 300 de pagini de pătrunzătoare analiză psihologică a unui puternic conflict între două sensibilități fundate pe o mândrie excesivă : o iubire care se detașează din obișnuit prin tăria sentimentelor ce o animează și a cărei evoluție e minuțios înregistrată prin tot ce are ea mai caracteristic și esențial. Lei 65 <