Vremea, ianuarie-iunie 1937 (Anul 10, nr. 469-493)

1937-05-16 / nr. 487

­4 - Duminică 16 Mai 193V ARTA / Bârlad­ V­i­sătora? Pornografie și artă Dacă două lucruri distincte u­­nul de altul cum sunt pornogra­fia și arta au ajuns să se con­funde înseamnă că trăim sub semnul unei mari decăderi pe toate planurile vieții caracteris­tice genului uman. Nu am fost niciodată de partea conceptului de artă pură, sau ar­tă pentru artă, mai ales în cazul speciei de la care pornește discu­ția, literatura anume unde e foarte greu să spunem ce e artă și ce nu e artă. De pildă Alain Fournier și Dostoievschi au fă­cut literatură. Insă în afară de faptul că amândoi au scris câte ceva care se numea pentru ușu­rarea înțelegerii, roman, nu mai există nicio posibilitate de apro­piere. Aplicarea conceptului de artă pentru artă, în literatură este aproape imposibilă, dacă nu chiar inoperantă. Literatura are deci libertatea să fie morală sau imora­l. Se spune că păcătuește atunci când e făcută intenționat morală, adică e pusă în slujba u­­nei teze. De exemplu „Sonata Kreutzer“ a lui Tolstoi e consi­derată ca o operă literară ratată din punct de vedere artistic. Și pe bună dreptate, deoarece din­tr'un amestec de beletristică și e­­seistică nu poate ieși decât un hibrid. Secretul unei literaturi corecte este de a găsi echilibrul necesar între elemente, de a nu sluji în chip special pe niciunul. Cu sau fără intenție o operă literară poate fi imorală. S'a spus că o operă de artă nu poate fi în niciun caz imorală dacă e per­fect realizată. Nimic mai fals. Arta îndeplinind funcția de le­gătură dintre existența noastră comună și o altă existență ideală, înseamnă că nu poate sluji în niciun fel slăbiciunile noastre, a­­dică locul de obârșie al imoralu­lui. Imoralitatea artei nu în­seamnă posibilitatea de a da frâu liber imoralului, ci ridica­rea ei deasupra problemei morale. Imoralitatea artei este o replică la arta imorală. Aproape toată literatura lui Gi­de este perfectă din punct de ve­dere artistic, dar profund imo­rală. Și prin asta se anulează ca artă. Rămâne o simplă și dure­roasă pledoarie pentru onorarea unor slăbiciuni personale.De a­­ceea să facem o mică distincție, între meșteșugul artistic și sub­stanța artei, adică între ceea ce este artă în sensul scolastic (me­serie) și arta în înțelesul esen­țial de mijloc de legătură între existența comună și o existență ideală. Gide prin meșteșugul lui căuta să pervertească lumea, ce­ea ce nu e treaba literaturii, du­pă cum nu e treaba ei nici să-i facă educația. Literatura poate cel mult pune probleme. Și acea­sta e literatura cea m­ai intere­santă.* Literatura pornografică nu poate să fie decât rezultatul unei forme de viață în general imo­rală. Dacă s-a ajuns și la noi la o literatură de acest fel, nu sunt vinovați cei cari o practică, ci întreaga societate care i-a pro­dus. E cât se poate de caracteris­tic faptul că astăzi ne lipsesc marile culmi de cu­ltură, în schimb avem o mulțime de că­țeluși pseudo-scriitori cum sunt recenții clienți ai Văcăreștilor. Prin ei se caracterizează întrea­ga societate actuală, prin ei se caracterizează nivelul moral și spiritual al acestei decade de viață antiromânească. Și trebue să mai știm că acești scriitori sunt r>rod­i­c­­e unei probe străine și răsfățații unui public străin sau înstrăinat. Arestarea er nu înseamnă ni­mic pozitiv. Pentru că moraliza­rea unei societăți nu se începe de la tăierea scribilor. Ei sunt cea mai neînsemnată parte a societă­­ții, de aceea apar întotdeauna târziu, ca ciupercile pe un pă­mânt îndelung îngrășat. Și un pă­mânt nu se curăță de bălegar a­­runcând ciupercile. Setea vulgului pentru porno­grafie a existat întotdeauna în so­cietățile decăzute. Iar practica­rea pornografiei în numele lite­raturii înseamnă că această sete s-a urcat mai sus de vulg, că­tre elita lui. Prin manevrele unei prese străine însă, majoritatea scriitorilor de astăzi nu repre­zintă elita neamului românesc. Nici Geo Bogza, nici Bonciu, nici Arghezi, nici chiar răspopitul Damian Stănoiu nu sunt elite, ci exponenți al acelui vulg setos de pornografie. O refacere morală a întregei noastre vieți publice ar vindeca și setea vulgului pentru pornografie și ar îndepărta orice posibilitate de confuzie între ciu­lucurile și elitele unei națiuni. HORI­A ST­AM­ATU Cu prilejul manifestărilor pen­tru sau contra libertății scrisului, manifestări cari nu au însemnat decât începutul unei lupte, în pri­mul rând luptă de idei, presa a înregistrat atitudinea a doi cuge­tători cari se numără printre ce are intelectualitatea românească mai distins; d. prof. C. Rădules­­cu-Motru, filosof după cum se știe de proporții europene, și d. prof. Mihail Ralea. Nu știm dacă și măsura în care ideile ce le sunt atribuite, prin reportagiile de pre­să, sunt ale domniilor lor. In ori­ce caz, și oricât de sumar ne-ar fi parvenit, le vom privi deocam­dată ca aparținându-le, în nădej­dea mai ales de a căpăta cândva de la dânșii o întregire și o pre­cizare ce, pe lângă niciunul din­tre noi, nu vor atârna ușor. D-lui profesor Ralea, de pildă, i se atribue afirmația că România nu-și poate permite, ca alte țări, luxul de a fi barbară. Barbaria de care e vorba se referă, fără îndoială, la arestările de scriitori petrecute nu de prea mult timp, iar țările la care se face aluzie sunt, foarte probabil, cele cu re­gim autoritar și în primul rând Germania, țară ce și-a îngăduit să expulzeze din sânul ei diverși intelectuali, printre care unii de mare preț. Sensul afirmației ar fi: România, o țară de cultură începătoare, trebue să respire în libertate, căci numai un organism căruia i s'a dăruit libertatea se poate desvolta potrivit cu fondul său de însușiri. Ce s’ar putea răspunde aces­tui fel de a argumenta? S’ar pu­tea răspunde că adevărul pare a fi pe dos: dacă e un lux pe care România nu și-l poate îngădui, nu e cel de a fi barbară ci, din­­potrivă, tocmai cel de a fi tole­rantă. Căci, s’ar adăuga, un orga­nism bine desvoltat, și, la fel, o societate închegată și în care cul­tura și-a atins maturitatea, ar putea eventual să se apere sin­gure împotriva primejdiilor de tot soiul și prin urmare ar avea rost să fie tolerante, pe când o socie­tate care e in plină creștere, nu poate fi niciodată îndeajuns de atentă la cele ce o amenință și îndeajuns de severă față de cele ce-i falsifică rosturile. Nu vom arăta prin ce păcătu­ește ■— dacă păcătuește — acest de al doilea fel de a privi lucru­rile. E probabil că, dacă nu d. prof. Ralea însuși, cel puțin apă­r aș fi intervenit in teribila­­ discuție care se poartă, de o lună încoace, asupra acestei pro­bleme — dacă anumite observa­ții ale mele, rostite la adunarea Societății Scriitorilor Români, n‘ar fi apărut în ziare cu inevi­tabile inexactități, și n‘ar fi fost comentate de unii dintre camara­zii mei de breaslă. N aș fi intervenit căci, după câte am auzit, sunt eu însumi considerat în unele cercuri drept un scriitor pornograf — și nici prin gând nu-mi trecea să mă apăr împotriva unei astfel de i­­nepții. Cărțile mele se vor apă­ra, ele singure, cu câtă putere vor avea de la Dumnezeu — și împotriva acestui proaspăt val de prostie care, nădăjduiesc, nu va fi cel de pe urmă. Nu m’am apărat, de câțiva ani în­coace, împotriva nici unui atac pornit din rea credință sau pros­tie. Am fost pe rând scriitor „mistic“, „gidian“, „huligan", „antisemit", „fascist“, „abstract". Astăzi sunt scriitor „pornograf" (am auzit că se spune „porno­­graf“ și asta e într'adevăr emo­ționant). Mâine voi fi „necro­­fil", „criminal" sau mai știu cu ce — că doar nu în deșert a fost lăsată inteligența pe lume. Așa­dar, nu mă prăpădeam cu firea auzind la răstimpuri pușcoacele descărcate în această teribilă bătălie contra pornogra­fiei. Nu m’am înfiorat nici la vestea că au fost confiscate a­­numite cărți. S‘au întâmplat lu­cruri mai grave în țara româ­nească, bunăoară, suspendarea Cuvântului. N’am strigat când au fost a­rătorii ideilor ce i se atribue d-niei sale, își vor da osteneala să combată asemenea afirmații. Am vroi numai să subliniem ce­va care ne supără în primul ar­gument. Acesta este, fără îndo­ială argumentul nobil, generos, al idealului democrat. Și în legă­tură cu un astfel de ideal să ne fie îngăduit a întreba: reprezintă el o stare de la care se pleacă sau una la care se ajunge? înseamnă libertatea un dat pozitiv și pri­mordial al societăților, sau este ea un simplu ideal final? In această privință ne temem că acei cari „apără” libertatea în România nu apără mare lucru, și nu sunt democrați în sensul ade­vărat al cuvântului. Mai demo­­crați ne par cei cari susțin: da, recunoaștem că libertate nu exis­tă încă în țara românească, dar, dacă nu o avem azi, să o dorim pentru mâine. Iar dacă acești de­mocrați ar mărturisi că doresc li­bertatea pentru mâine deoarece doresc una pozitivă, una în care să nu ai numai dreptul de a face un lucru ci și omeneasca putință (cât de potrivit arăta cineva că un pornograf nu poate fi „liber”, de vreme ce e stăpânit de porni­rile sale joase­­), atunci cum toa­tă lumea ar fi democrată, de­oarece nimeni nu refuză omului aceea ce i se cuvine cu adevărat și atunci când i se cuvine. Dar lucrurile acestea nu pot fi discutate și deslegate în două trei rânduri. Să nădăjduim că a­­firmația atribuită d-lui prof. Ra­lea, „România nu-și poate per­mite luxul de a fi barbară”, va căpăta întregirile dorite și să ne apropiem acum de punctul de ve­dere al d-lui prof. Rădulescu Motru. D-sa a vorbit, pare-se, ca om al unei specialități, spus: „Eu sunt filosof. Dacă as­­­tăzi este arestat un literat sub un pretext oarecare, nu poate fi arestat mâine și un filosof?” Ia­tă de ce protestul d-sale răsună lângă cel al literatului. Mărturisim că nici această a­­firmație atribuită d-lui prof. Motru nu înțelegem prea bine. Căci —­ în lipsa unor desvoltări ale ei — suntem în măsură să ne întrebăm. Nu e pusă în cauză libertatea literatului pentru un delict special, pornografia? Poa­te libertatea de gândire păcătui la fel? Dar pornografia nu e decât un pretext. se va răspunde. Nu testați doi scriitori; arestat fu­sese, tot din senin, și profesorul Nae Ionescu. (E drept, atunci nu s'a protestat în numele liber­tății gândului). Mărturisesc că așteptam cu Orgoliu și cu naivi­tate, să fiu și eu „arestat”. Ar fi fost cea mai nemerită răspla­tă pentru cele cincisprezece vo­lume publicate până astăzi — și singurul premiu meritat pentru ediția operelor lui Hașdeu, care și el a avut un răsunător proces de imoralitate, și a fost și el cândva la închisoare.,, Trăiesc într’un stat a cărui actuală structură nu o accept — și recunosc că acest stat are dreptul să-și ia măsurile pe ca­re le crede de cuviință, împotri­va oricărui cuget care îl renea­­gă. Nu-mi „apăr” opera. Dar sunt oricând gata să plătesc pen­tru ea.* In privința înflăcăratei discu­ții asupra artei și pornografiei, mă simt dator — pentru motivul arătat la începutul acestor no­te — să precizez câteva obser­vații. S-a spus, și se repetă me­reu, că nu există deosebire lim­pede între artă și pornografie. Ea există. Cărțile publicate în colecția „Le cabinet secret", și vândute pe sub mână la Paris — sunt pornografie. Romanele lui Lawrence, James Joyce, Rad­­clyffe Hall, etc. — sunt artă. Fotografiile obscene pe care ți le vând negustorii ambulanți la Port-Said, sunt pornografie, ca și desenele acelui nefericit Willy J. (cine o fi oare?) care se des­fac, în excelente reproduceri, în anumite anticărți din Italia, da­r’ar putea folosi mâine alte pre­texte pentru a sugruma gân­direa ? E greu să găsești ceva mai inexact decât tema aceasta (pe care nu mai avem niciun motiv să o atribuim tot d-lui prof. Mo­tru). Pornografia nu e un pretext „oarecare”; este ceva aparte și ca atare merită un regim aparte. Căci ea pune în joc tocmai chestiunea cea mai delicată a societății — cel puțin a societății cum e as­tăzi constituită ■— și anume ches­tiunea sexualității. Nimic nu e mai serios, în alcătuirea noastră socială, decât această chestiune. Noțiunile noastre de morală se învârtesc aproape toate în jurul ei, chiar dacă nu întotdeauna în mod explicit. Se poate acuza so­cietatea contemporană că este ipocrită și că — după cum a știut la timp să sublinieze freu­dismul — nu folosește îndeajuns faptul sexualității ca un princi­piu explicativ al vieții noastre su­fletești. Dar nu se poate tăgădui că, în fapt, problema a căpătat, prin instituția familiei rânduită după norme cât se poate de pre­cise, o anumită dezlegare, ce nu poate fi pusă fără primejdii în discuție. Cu toate acestea se vorbește foarte des, sub o formă mai mult sau mai puțin sublimată, de dra­goste. Negreșit că se vorbește și nu „cu toate acestea” ci tocmai pentru că problema sexualității este cea mai însemnată e vieții so­ciale. Unul dintre primii filosofi care s’a îndeletnicit cu ea, acel adânc Schopenhauer, spunea cu mult tâlc că se glumește foarte des în legătură cu amorul, toc­mai pentru că este chestiunea prin excelență serioasă a omenirii, iar ridicolul, care se naște din con­trast, e foarte lesne de obținut într’o astfel de materie. Tema dragostei este — pentru a întrebuința un cuvânt nu toc­mai românesc — cea mai facilă dintre toate temele literare cu putință. Oricând vei vorbi despre ea cititorul va fi prins. Dacă vei glumi despre ea oricine va înțe­lege. Nu e nimic mai la îndemâna noastră decât o asemenea temă. De ce să ne mirăm că o vedem că șoptești acest nume la ure­chea negustorului. Dar tablourile și sculpturile — oricât de curajoase și de de­săvârșite ar fi nudurile — simt artă. Există clar pornografie, și noi știm ce este pornografie. Mai mult, chiar autorii și colportorii acestor piese își dau seama că au de a face cu pornografie. De­senele lui Willy J. sunt prezen­tate cu următoarea introducere: „Priviți-le când sunteți goi!“ Lu­crurile sunt cât se poate de cla­re. Nici o confuzie nu e cu pu­tință, pentru un om care vrea să judece. Cărțuliile cu orori sem­nate Isidore Lisieux, care se vând pe sub mână, simt scrise cu un scop precis și mărturisit. îmi pare rău că nu mai am la înde­mână, pentru a-l reproduce, prospectul prin care se reco­mandă cărțile lui Isidore Lisi­eux, și în care se spune, prin­tre altele: „Cetindu-i, dacă sun­teți bătrân, uzat sau obosit — e­­conomisiți timp și obțineți re­zultate sigure". Mărturisire sin­ceră, negustorească. A susține că nu se poate face deosebire între artă și pornogra­fie, că orice e tipărit și orice e pictat e transfigurat prin artă — înseamnă a săvârși o gravă gre­șeală tactică, în această primej­dioasă polemică. Pentru că sunt oameni care îți mărturisesc cin­stit că ei nu vor să transfigure­ze nimic, că ei vor pur și simplu să-ți vândă un afrodisiac. Emoția estetică lipsește cu desăvârșire în aceste piese de comerț res­trâns — și a încerca să le aperi, înseamnă a cădea de la început atât de des și în atâtea feluri spe­culată ? Dar tocmai pentru că răsunetul ei este atât de adânc în ființa o­­menească problema sexualității nu poate fi lăsată pe mâna oriși­­cui. Ea nu este o problemă între altele, este problema. Toate for­mele noastre de a fi și de a gândi, toată desfășurarea isto­rică a unei societăți, sunt lucruri discutabile : faptul sexualității singur este. Iar societatea care, de bine de rău, a știut să se a­­dapteze acestui curent de auten­tică realitate, în marginea căreia și nu alături de care stă tot ce este înfăptuire omenească — are dreptul să ia pentru „bunul ei mers” măsurile pe cari le gă­sește potrivite, și atunci când le găsește potrivite. Dar are dreptul să aresteze? Nu știm, și nu pretindem asta. Dar are dreptul să reacționeze, și poate fi iertată sau măcar în­țeleasă atunci când reacția ei în­trece măsura. Iar dacă vom fi întrebați cine e în stare să înțeleagă asemenea manifestări, vom răspunde că in­­primul rând cei cari cugetă în sânul unei societăți. Iată de ce așteptăm de la d-nii prof. Rădu­lescu Motru și prof. Ralea, toc­mai pentru că de atâtea ori ne-a venit lumina dela dânșii, nu un simplu protest contra obscurantis­mului și a barbariei, cum proba­bil greșit ne transmit gazetele, ci un act de limpezire. Gazetarii cari ne-au redat părerile domnii­lor lor nu știau, desigur, că filo­sofii nu au obiceiul să condamne și să protesteze, ci au mai de gra­bă viciul de a înțelege. CONSTANTIN NOICA într’o gravă greșeală de tactică polemică, împotriva acestei gre­șeli de tactică m‘am ridicat în adunarea S. L. R. Se mai spune că realitatea sexuală trebuie privită obiectiv, în opera de artă, și că în privi­rea realității nu există limite. Ea există. Nu numai în artă —■ unde această realitate e transfi­gurată — dar și în știință, care își propune s-o cerceteze ca a­­tare. După cum se știe, în căr­țile de sexologie ale lui Kraft- Ebbing, există nenumărate pasa­­gii în latinește. O limbă vie, concretă, nu le-ar putea suporta. Chiar fotografiile și planșele tra­tatelor de sexologie modernă sunt cu măsură. Citam cazul ce­lebrelor cărți, ale sexologului Maurizius Hirschfeld, care versiunea germană (astăzi retra­du­se din comerț) aveau cincizeci de planșe colorate — iar în tradu­cerea engleză au numai câteva­ strictul necesar. Peste acest „strict necesar“ trecuse cu bună­ știință Maurizius Hirschfeld —■ ca să-și poată vinde mai bine cărțile. Și, într'adevăr, în Ger­mania de după războiu, Hir­­­­schfeld era un autor de mare tiraj. Băieții de liceu își cumpă­rau un tratat, îl puneau în gean­tă, apoi plecau la pădure cu câte o fată — și începeau să le arate „planșele". Restul venea de la sine. Și așa se eliminau toate e­­tapele organice, firești, ale unei dragoste. Berlinul de Pe la 1928 ajunsese conrupt până la mădu­vă. Și era o corupție nevropată, provocată abstract, livresc. Așa­dar, există limită precisă între a­rtă și pornografie — du­pă cum există și între știință și pornografie. In limitele artei, firește, ade­sea se fac confuzii. Adevărul este că, în artă, nu pot decide judecătorii de instrucție , ci competenții, criticii, elitele, iar mai târziu istoria. Că un scriitori­­ nu un fabricant de afrodisiacesij face uneori cu voință și știință pornografie în loc să facă artă (manuscrise de Creangă, Emi­­nescu, etc), asta îl privește per­sonal. Dacă publică asemenea glume, o face probabil din do­rința de a provoca scandal Când Papini scrie: „A moment! siamo timidi come quelli ehe mandiamo a farsí fottere” (Mas­­chi­ita) — voia să facă scandal, să fie arestat, etc. Era un act de provocare, și nimic mai mult ca un adevărat „gentleman“, Papini ar fi fost nevoit să plă­­tească pentru acest scandal pro­vocat din propria lui voință și inițiativă. Așa­dar, lucrurile mi se par destul de simple. Există artă, există pornografie; știm unde în­cepe una, unde începe cealaltă; știm că există fabricanți de a­­frodisiace, care nu pretind a fi artiști; știm că sunt artiști, care se amuză uneori să facă porno­grafie pentru ca să-și distreze a­­micii; știm că acești artiști nu dau la lumină asemenea glume; știm, însfârșit, că sunt alți ar­tiști care vor să provoace scan­dal, introducând uneori, ca un corp strein, fragmente extra-es­­tetice în operele lor. Competenții sunt chemați să judece opera de artă. Să o judece după singurele criterii valabile, cele estetice. Judecătorii de Instrucție nu au dreptul să confiște decât cărțile de felul celor lui Isidore Lisieux. MIRCEA ELIADE . PORNOGRAFIE CRITERIILE OPEREI DE ARTA »OUA TEZE ȘI PORNOGRAFIA ■ VREMEA ^ S’a pus în vânzare ediția 11-a INVITAȚIA noul roman al d-lui Mihail Drumeț VREMEA LA VALS 300 de pagini de pătrunzătoare analiză psiholo­­gică a unui puternic conflict între două sensi­­bilități fundate pe o mândrie excesivă : o iu­­bire care se detașează din obișnuit prin tăria sentimentelor ce o animează și a cărei evoluție e minuțios înregistrată prin tot ce are ea mai caracteristic și esențial. Lei 65 <

Next