Vremea, ianuarie-iunie 1937 (Anul 10, nr. 469-493)
1937-05-23 / nr. 488
VREMEA 10— Duminică 23 Maiu 1937, Dece !) Nu-și explica cum totul se orânduise împotriva acestuia. Fiecare amănunt îi mărea vina, o dovedea. Se înlănțuiau unul de altul, încercuindu-1. Pe el nu-1 preocupase un moment chinurile nenorocitului, ci sensul acestei fatalități. De aceia poate nici nu-l înduioșase. Dar în ultima vreme Vasile făgăduise cu înverșunare că el ar fi asasinul. In acel ziar de după amiază, un reporter isteț, născocise un titlu atrăgător și pasionant „Oare nu se repetă aici cazul Rascolnicof ” și termina articolul cam astfel: „Cine știe dacă cel ce a săvârșit într'adevăr crima, nu se va preda singur autorităților, învins de remușcări“. Niciodată nu se înveselise atât ca de articolul acestui neghiob. El și Rascolnicof Reflectase îndelung asupra lui, dar îl considerase întotdeauna un om comun, sentimental. Ii disprețuia sărăcia, cum îi disprețuia și inteligența. Nu e între amândoi nici o asemănare. N j vinea să fie apropiat de un erou de roman, când el exista aici, viu, real. Bine că fusese ultima „lovitură" a reporterului și afacerea se stinsese. Stoica își continua viața mai departe între cărți și prieteni, normal. Nu survenise nici o schimbare, nu-i torturase nimeni singurătatea interioară. O vizita mai des pe Aline, mulțumit că nu insista asupra întâmplării din pasaj (îi displăcea senzaționalul) și că găsea la ea un farmec ce-l câștiga din ce în ce. Odată îl întâlnise acolo ș pe Toma. Sosise neanunțat. Altfel Aline ar fi evitat întâlnirea. Cu toate că rămăseseră prieteni, stăruia totuși o răceală între ei, o nesiguranță dușmănoasă. Avea unul pentru celălalt o atracție ciudată, căutându-se și respingându-se totodată. Nu terminaseră încă ceaiul și profitând de momentul când Aline trecuse în odaia cealaltă, Toma îl întrebase brutal: — Matei, cum se face că nu mi-ai vorbit niciodată de Ghenea? Nu te-a interesat tipul? — Nu, spuse Stoica, sorbind încet ceaiul. — Păcat, mormăi Toma. Eu sunt convins că Vasile Troacă nu e vinovat. — Și eu, adause celălalt, învârtind lingurița în ceașcă. Toma nu-și deslipea privirea de pe prietenul lui. Stoica intuise că mocnea ceva în el și se frământa. Prevenise, impunându-și o mină impenetrabilă. — Impresia mea fermă e că tu... — Ce, eu? — Ști ce vreau să spun? Toma îl scrută, încrețindu-și perfid pleoapele. — Și de ce nu mă pârăști? surâse. — Iți dai seama că ai mărturisit? se precipită Toma, vibrând nările lui largi și fine. Stoica își stăpânise tresărirea. Săvârșise o greșeală. — Vrei neapărat să mă amuzi? își reveni, destinzându-se leneș în fotoliu. — Mi-e milă de tine, exclamase Toma, după o mică reflecție, întunecat. Stoica isbucni în râs, sincer, cu poftă, bucuros de această întorsătură comică. — Ai devenit uman. Iată unde ai ajuns. Dela acest incident nimic nu-i mai reînvie întâmplarea. Ghenea, actul, dispăruse din conștiința lui ca unul din acele vise nebuloase din care te trezești doar cu un abuz de irealitate. Trăia retras, ordonat, nepierzându-și nopțile. S'ar fi mutat în oraș, dar ca să nu dea loc la suspiciuni amânate. Curtea se transformase. Arăta ca o cazarmă închisă, severă. Fereastra spartă, ghemotocul de cârpe fusese înlocuit. Pe geamul nou proprietarul pusese un afiș galben „De închiriat". Vecinii se sfiau să-și manifeste satisfacția că scăpaseră de Ghenea (mai ales datornicii) dar Stoica o observase. Atitudinea, modul în care spuneau „De, a fost și el un om" îi trăda. Nu-i mai pomenea nimeni, afară de Aneta. Umbla prin curte, servind când la un vecin, când la altul și dormea unde se nimerea. Intr’o bucătărie a unei femei azi, într’o alta mâine. Așa și mânca. Deși nu suferea fata cu trupul ei lemnos, cu mersul deșărat, îi dăruise într o zi, din capriciu, sută de lei. Aceasta se aplecase o să-i sărute mâna, dar Stoica și-o trase înapoi, scârbit. Nu o prea întâlnea prin curte căci ieșea rar în oraș. Prefera să stea mai mult în casă, printre cărți, citind: Acolo se simțea mai calm, mai limpezit, solitar. Această stare însă dură până întruna din zilele de pe la sfârșitul iernii, când Maria intră în odaia lui... Stoica lungit pe divan citea tocmai un roman de Lawrence. Ori de câte ori îl întrerupea cineva din meditație sau lectură devenea nervos, nestăpânit. Mai ales că scriitorul englez îl pasiona. Dacă nu se împăca cu viziunea lui naturistă, dar prospețimea imaginei, candoarea rafinată a descrierilor erotice le prețuia. — Intră, spuse aspru. Maria se oprise lângă ușă, cu cartea la subsoară, intimidată, neavând curajul să înainteze. — Vă deranjez. Plec, se scuză ea, punând mâna pe clanță. — Nu, nu deloc, sări Stoica animat... Ce dorești? — V’aș ruga să-mi rezolvați o problemă. E grea și nu pot s-o descurc. — Arată-mi-o și mie. Vino aici lângă mine. Pentru întâia dată lui Stoica i se înfățișa astfel, nu ca o școlăriță neînsemnată, ci ca o femeie mică și suavă. Uimit mângâie imaterial formele ce crescuseră parcă acum sub ochii lui. Neîmplinită încă, dar cu coapse prelungi și melodioase, cu sânii îmbobociți plin, cu ovalul obrazului pur, încadrat de un păr castaniu, buclat și mătăsos, înfășurată în șorțul negru, albeața mâinilor, a gâtului, reieșeau și mai violent. Se așeză pe marginea divanului, răsfoind paginile. — Poftim, asta e. Stoica luă o hârtie și un creion. Citi problema tare, făcând un efort să se desmeticească. — Da, e grea problema. Cu trei necunoscute. Fata aprobă, cu o mișcare grațioasă a capului. El scrise cifrele în ordine și în câteva secunde descoperi prima necunoscută. Maria râse, desvelindu-și dinții. — îmi închipuiam că dvs, o să deslegați, îngână. Stoica simulă o greșeală și o atinse cu palma pe genunchii strânși, cu ciorapii negri, ca două fructe rotunde. Ivâcniră și se retraseră. Ghici refuzul spontan al trupului tânăr. Află și a doua necunoscută, și a treia, cu toate că îi ardeau tâmplele. Isprăvise. — Mulțumesc frumos, zise Maria, apucând cartea. Respira o frăgezime parfumată carnea ei, atât de subtilă și răscolitoare încât îl amețise. Și cuprinse delicat mijlocul cu o palmă atrăgând-o, bârguind. ■— Ce curată ești tu, Mario. Fata se încurcase de emoție, tremurând fascinată. Nu izbutea să scoată un sunet din gâtlej. Stoica îi mângâia beat coapsa, brațul, apoi îi înșfăcă umărul. — Vrei să mă săruți? șopti răgușit. Trupul ei svârni din nou, refuzându-se îndărătnic. Un spasm îi străpunse brațele. Instinctiv, furnicate, se înălțară ca niște șerpi spre gâtul alb și gingaș al fetei și înainte de a se crispa, Maria dădu un țipăt, smulgându-se de pe divan și fugind îngrozită afară... Stoica nu clipi măcar. Spaima întipărită pe obrazul ei de ceară stăruia halucinant. „Ce-i cu mine? gândi înfiorat și se repezi la oglindă clătinându-se. Cleștarul reflecta în apele-i clare și liniștite, un cap blond, livid, cu gura urît schimonosită, și în care străluceau două puncte mici, verzui, cu ochiurile otrăvite de pe suprafața bălților. Albul neobișnuit al scleroticei contrastă cu cele două puncte verzui ce iritau lumina, accentuându-i morbiditatea făpturei. Stoica se dădu înapoi, ca dinaintea unui străin. Și apoi, scurt, cu o lovitură sălbatică de picior sfărâmă oglinda în bucăți. Nu, nu, bâlbâi cutremurat. Cioburile se împrăștiază pe podea, ca niște așchii. Un colț al cristalului, neatins, oglindea un chip ciopârțit, descompus; își cuprinse capul în palme și strânse pleoapele până la îndurerare cu gata să cadă și deschise ochii să nu-și piardă echilibrul. Pereții casei, tavanul, păreau a se mișca din loc, amenințând să se răstoarne peste el. Mașinal, își îmbrăcă paltonul, șoșorii neîncheiați, și se năpusti afară, uitându-și pălăria. Ușa rămase neîncuiată în urma lui. Umbla rătăcit pe străzi, dintruna într’alta, fără nicio țintă să-și astâmpere tumultul ce cobcăia în el. Călca în lapoviță, se murdărea, nepăsător unde băga picioarele. Bulgări mărunți de zăpadă noroioasă și lipicioasă atârnau de manșetele pantalonilor, ca niște ciucuri. Stoica străbătea străzi necunoscute, înguste și obscure, înfundându-se cu o voluptate inconștientă în lapovița tot mai adâncă și noroioasă. La o încrucișare de drumuri o mașina fu cât pe aci să-l trântească la pământ. Il stropise pe tot paltonul. Nu se șterse. Indemânatec șoferul cârmise într’o parte și încetini viteza. Prin ferestruică îl înjură înfuriat, trivial. Stoica primi insulta nesinchisindu-se, ca și când n’ar fi auzit. Mergea într’una, aplecat, condus ca de-o putere invizibilă, începu să-i pătrundă umezeala și o moleșeală caldă îi curgea prin genunchi, își ridică gulerul, vârându-și mâinile în buzunar. Răcoarea ce-i învăluia fruntea îl mai potoli și-l învioră. Putea iar să gândească... Revăzu atâtea amănunte din viața sa, sub alt aspect, cari se precipitau în el, încât nu fu în stare să le stârpească. Jocul din bar, cuvintele sincere ale Alinei „Mă turburi Matei" și cari îi răsunau acum în timpane, cu rezonanța lor adevărată și nudă. Pasiunea bolnavă în contra lui Ghenea nu se îndoise odată că și-ar fi creiat o imagine a bătrânului, deformată, altfel decât realitatea. Nici chiar atunci când scosese fotografia fiicei sale și se arătase ca un tată iubitor, uman. Stoica se scutură răsvrătit, înălță puțin capul din pricina luminei. O stradă largă, tăcută, cu vile zăvorite. O recunoscu. Peaici locuia Aline. Mai întâi schiță un gest de fugă, pe urmă dintr’o nevoie intimă și misterioasă ce-i întrecea voința, se îndreptă spre casa ei, întuneric pretutindeni. Se rezemă de gard, într’un ungher de unde nu putea fi observat. In fund, pe latura dreaptă a vilei un geam luminat. Acolo se afla odaia Alinei. I se păru că vede o umbră mișcându-se. Să fi fost acasă? Lui îi era tot una. Ce ar avea să-i spuie? Nu, totul era iremediabil pierdut, zadarnic. Reconstitui mintal interiorul camerii, sever, elegant, cu fotoliul de lângă șemineu unde se odihnise de atâtea ori și celălalt fotoliu îmbrăcat în catifea și unde stătuse ultima dată Toma. Toma! „Mi-e milă de tine" îi auzi glasul lui plin de o eroare reținută. Da, dreptatea fusese a lui. Toma cunoștea limitele și le respectase. El voise să le depășească, să ajungă sus, la floarea neîntinată a reginei. Se lăsase amăgit de propriul său miraj lăuntric, înșelător. Și ceea ce socotise înalt, orgoliul și aura ființei sale, se năruise în pulbere. Se târa pe pământ, ca un vierme, neputincios cu destinul legat. Până unde îi e îngăduit unui om să gândească? se întreba în sine, sfârșit, umilit. Și porni iar pe străzi, împleticit, închircindu-se mai tare de frig. Părul resfirat de o ușoară unduire a vântului îi lunecase în ochi. Intrase într-un cartier lăturalnic și se simți deodată înfricoșător de singur. Trecătorii, casele, pomii, pământul constituiau o realitate din care se tocmai ca un copac cu rădăcinile smulse în aer. Ii dădea senzația că mergea în gol, încetini pașii. Un sgomot ciudat ca de metal lovit, îi captă atenția. Răsunau în urma lui egal, regulat. Pași străini. Se țineau după el? Iuți mersul, însă târșitul acela de tinichea nu înceta. Se strecură pe după o cotitură, alergând din ce în ce mai repede, dar târșitul se înțețea și el. II urmărea cineva. II năvălise frica. Impresia că e încolțit, că-i pândeau spioni în întuneric creștea obsedantă, neîndrăznind să se uite îndărăt... Nu, nu merita să sfârșească astfel’’,repeta în sine fugind. In dreptul unei cârciumi dosite, la capătul puterilor, se întoarse odată brusc, torturat, fremătând de spaimă. — Ce vrei? țipă. Inebunise? In jurul lui nimeni. Bănuitor totuși, nesigur prinse clanța ușii și se repezi în cârciumă. Zgomotul ca de târșit metalic reveni. Aplecându-se să nu se lovească de prag, Stoica descoperi imediat de unde venea. Incheietoarele șoșerilor desfăcute, se frecau una de alta. Pe buzele lui răsări un zâmbet de milă, de imens dispreț. Se trânti pe un scaun, retras într’o boltă din perete, epuizat, amorțit. Ceața albăstruie a fumului de țigări estompa figurile celor câțiva bețivi nocturni. Se despărțea de ei o distanță în care vocile, clinchetele paharelor, muzica în surdină a radioului se stingea într’un zumzet uniform, aproape melodios. Se cufunda ușor, lent în toropeala ce-i cuprinse fibrele, bucuros că se topeau contururile lucrurilor, a chefliilor, a propriei sale persoane. — D-voastră, ce serviți? se O . Neîncrederea criticilor literari și a elitelor față de „romanul cu idei”, marea lor admirație pentru epicul pur — este o formă derivată a snobismului. „Romane cu idei” sunt cel puțin jumătate din capodoperile romanului. Toată opera lui Dostoevski e copleșită de „idei”; Dickens e plin de discuții erudite; Proust e covârșit de „abstracțiuni”; Rabelais, Cervantes, Manzoni, Thomas Mann — toți aceștia îndeasă cu lopata în opera lor „cultură”, „erudiție”, „idei”. Ce să mai vorbim de Tristan Shandy, unde tot romanul este o nesfârșită divagație militaro-teologico-istorică? Dar chiar opere atât de „pure” ca Anna Karenin abundă în discuții și monoloage. Ar trebui numărate câte pagini de teorie agricolă și socială se află în Anna Karenin, și cât loc ocupă în Război și Pace informațiile istorice și controversele ideologice între personagii. Jumătate din opera lui Balzac e ocupată numai de „ideologie”. Romane întregi— ca Illusions perdues (3 vol.), Splendeurs et misères des courtisanes (2 vol.) — sunt alcătuite din mici monografii asupra comerțului de librărie, imprimeriei, condiția scriitorului, arta teatrului, secretul marei finanțe, organizarea poliției și a închisorilor, etc. Dar nu există roman de Balzac în care „ideia”, „cultura”, „teoria”, „dialogul filosofic”, să nu se întindă în voie. Cel mai epic dintre romancieri, cel mai mare creator de oameni de la Shakespeare, — nu se ferește niciodată de „idei” și de „cultură”. Ceia ce e mai grav; cultura aceasta e aproximativă, iar ideile de cele mai multe ori, jalnice. Dar vedeți, nici măcar lucrul acesta nu i-a putut îmbătrâni opera... De unde vine atunci superstiția noastră pentru „epicul pur”? In primul rând, din cauza influenței franceze— mai precis, din cauza structurei franceze a criticilor și elitelor noastre, Franța, care a creiat și a abuzat de idei, care a avut cei mai mari și mai glorioși „scriitori — teoreticieni” — a început să se îngrețoșeze de orice epică impură, de orice „teorie” sau „cultură” prezentă într-un roman. De aici marea și melancolica admirație față de romanele englezești — care în apropie băiatul, cercetându-l neîncrezător pe tânărul acesta stropit de noroi, ud și care îți făcea iluzia că visa. — Băutură. — Avem un vârtos negru. Doriți o jumătate? Și aduse fără să mai aștepte răspunsul. După un timp, trecând pe lângă masa lui, observă că nu atinsese vinul. Ședea imobil, cu mâinile vârâte în buzunar și bărbia sprijinită de piept, desvelind o frunte întinsă pe care căzuseră șuvițe de păr blond încărunțit. — Aveți vinul! spusă băiatul între nedumerire și supărare. — Toarnă!... Dărui o țigară, îi ceru. Și-o aprinse, își umezi buzele, mângâind cu vârful degetelor paharul rece și lunecos. Prin rumoarea din sală, prin starea lui de toropeală, Stoica desprinse vag vocea stinsă din cutia de lemn... Când îi pătrunse sensul, muzica se desfășura în acorduri largi, denise, dominând dîntr’o dată încăperea. Sunetele patetice, grave, se succedau și se armonizau într’o sălbatecă creștere de elan. Din această amploare sonoră, tonurile grele, cu rezonanța lor profundă, se ridicau mai impresionante, mai dureroase. Valul de muzică se sparse, scădea, înghițit de liniștea abisală din juru-i. Una alta, patru sunete funebre, după solemne, răsunată ca o prevestire. Pe urmă valul se înălță iar răscolitor, năvalnic. Stoica zăcea pierdut, răvășit. Loviturile acelea surde se repercutară în inima lui ca un ecou. Se făcuse străveziu. Vibra, cu fiece atom, cutremurat de muzica tumultoasă. Nu mai putea să o suporte, îl fărâmița această Oi Franța par „pure”, „simple”, deși sunt tot atât de bogate în idei pe cât sunt în fapte. Gustul românesc fiind, de cele mai multe ori, derivat din bunul gust franțuzesc — am început și noi să aflăm după „epicul pur”, deși scriitorii noștri n’au suferit niciodată dintr’un exces de inteligență sau de cultură. Dar în afară de această influență franceză, se observă oboseala față de romanele de idei și un nou fel de snobism. Snobismul simplicității și al ignoranții. De când toată lumea învață cartea și cultura e la îndemâna oricui ■— nu mai e un semn de distincție să-ți manifești preocupările intelectuale, gustul, informația. Dimpotrivă, acum stă bine oarecare ignoranță, și, dacă se poate, „prostul gust”. Spune că un film e mai bun ca Faust — și ți se va aprecia alegerea. Asta, evident, în toată Europa. La noi, într-o măsură mult mai mică —■ deocamdată. Cât de falsă este această atitudine își dă seama oricine își ia osteneala să citească atent o singură capodoperă a romanului. Numai La Princesse de Cléve, Manon Lescaut și Paulet Virginie <— care sunt mai degrabă povestiri decât romane — sunt „pure”. Se mai spune că citatele și „referințele erudite” într-un roman, strică economiei. Balzac, Tolstoi, Dostoevski, Proust — abundă totuși în referințe precise. Dealtfel este cu desăvârșire absurd să crezi că dacă spui: „Vasilescu mi-a vorbit despre nemurirea sufletului”, faci epică — iar dacă scrii: „Am citit într’o carte de Bergson”, faci teorie. Dacă personajul a gândit problema, a trăit-o după puterile sale — lucrul acesta este un fapt, fie că i s-a provocat lectura lui Bergson sau conversația cu Vasilescu. De asemenea, spaima de dialogul inteligent și interesant, mi se pare nejustificată. Oamenii își pot spune și lucruri semnificative, nu numai prostii. De ce e neapărată nevoe ca un dialog să fie tern și neinteresant — ca el să fie epic?... Izolarea geniilor și a eroilor în lume este numai o iluzie. Au existat întotdeauna mijloace de a omologa aceste prezențe excepționale cu eterna mediocritate. Tendezlănțuire de disperare și tristețe. Voia să fugă de aici, să nu mai audă. Dar o notă senină ca un petec de cer albastru se ivi. La început, timidă, șovăelnică, apoi încă una, alta, din ce în ce mai cristaline și pure. Se înlănțuiau și se formau într’un flux melodic, calm. Plutea o limpezime înaltă, olimpică, peste toate, ca într’o definitivă împăcare, o resemnare cu destinul... Stoica se sculă somnambulic. Puse banii pe masă și eși afară drept, înseninat, surâzător. Pentru prima oară i se relevă această tristețe a înaltului și nu fu trist... înțelegea că putința de-a gândi astfel, descătușat, era un har... De aceea trecerea dela ființă la neființă nu-l întuneca. O primea cu aceiaș bucurie amară și împăcată. Ridică privirea spre cerul înrourat de stele, imuabil, îmbrățișându-i vastitatea nesfârșită. II sorbea extatic, cu o nepotolită sete și dor. Se trezi în fața pasagiului și intră în casa lui fără temere sau îndoială. Nu mai simțea nici tristețe, nici bucurie, ci o deplină liniște, solitară, unică. Se trânti în pat, îmbrăcat, cu fața în sus. Intr’un târziu mâna lui dibui în cutia noptierii tremurătoare dar hotărâtă. Se întoarse pe o parte, îngropându-și obrajii în pernă: „Până unde e îngăduit unui om să gândească? murmură... Și trunchiul lui se apăsă pe mâna ce ezita încă, ajutând-o.... O pocnitură surdă, înăbușită. Gemu adânc, ca din vis. Se răsuci din nou pe spate, cu buzele întredeschise, cu privirea înghețată. Pe urmă trăsăturile feții se destinseră și Stoica căpătă acelaș chip curat, de adolescent. — Sfârșit — dinta generală a societății este să omologheze, să aducă la același numitor, să suprime „unicitatea”. Geniul sau eroul nu trebuie lăsat singur — și nici măcar nu trebue înconjurat cu cei de seama lui. Trebuie dovedit că apariția lui nu e excepțională — că ideile sau faptele lui „aparțin” și altora, că există „aderențe”. Maecena era înălțat alături de Vergil pentru că îi „înțelegea” arta. Barbusse era alături de Maxim Gorki, pentru că amândoi „aderaseră” la literatura proletară. Popescu este astăzi citat alături de Lucian Blaga, pentru că amândoi vorbesc despre „sufletul românesc”. Ali Popescu este egal lui Aron Cotruș, pentru că și el a cântat „eroic”. Un al treilea este pus în rând cu Nae Ionescu, pentru că cercetează aceleași „probleme”. Au existat întotdeauna mijloace de a omologa valorile cu non-valorile. Oameni care luptă pentru acelaș „ideal”, care împărtășesc aceleași „idei”, care folosesc aceleași formule. Ureche și Hașdeu erau egali — pentru că amândoi erau „patrioți”. Eminescu și Bodnărescu erau citați împreună — pentru că erau amândoi „triști” și colaborau la Convorbiri Literare. Este o adevărată nenorocire pentru un creator genial să fie înțeles din timpul vieții. Căci „aderă” două duzini de mediocri la opera lui — și unicitatea lui e dizolvată în ochii contemporanilor. Sau se poate spune și mai rău, că a „aderat” el, că s’a convertit. Nu s’a spus, recent, că Papini s’a convertit la naționalism — el, care a creiat naționalismul italian din secolul XX și a luptat cincisprezece ani singur ?... MIRCEA ELIADE s’a sinucis Mat Nuvela inedită rupsese, nu-i mai aparținea. Inei Stoica de 1EROMIM ȘERBII CITIȚI ÎNTUNECATUL APRIL VERSURILE EMIL BoTTá