Vremea, ianuarie-iunie 1937 (Anul 10, nr. 469-493)

1937-05-23 / nr. 488

VREMEA 10— Duminică 23 Maiu 1937, Dece !) Nu-și explica cum totul se orân­­duise împotriva acestuia. Fie­care amănunt îi mărea vina, o dovedea. Se înlănțuiau unul de altul, încercuindu-1. Pe el nu-1 preocupase un moment chinuri­le nenorocitului, ci sensul aces­tei fatalități. De aceia poate nici nu-l înduioșase. Dar în ultima vreme Vasile făgăduise cu în­verșunare că el ar fi asasinul. In acel ziar de după amiază, un reporter isteț, născocise un titlu atrăgător și pasionant „Oare nu se repetă aici cazul Rascolni­­cof ” și termina articolul cam astfel: „Cine știe dacă cel ce a săvârșit într'adevăr crima, nu se va preda singur autorităților, în­vins de remușcări“. Niciodată nu se înveselise atât ca de arti­colul acestui neghiob. El și Ras­­colnicof­ Reflectase îndelung a­­supra lui, dar îl considerase în­totdeauna un om comun, senti­mental. Ii disprețuia sărăcia, cum îi disprețuia și inteligența. Nu e între amândoi nici o ase­mănare. N­ j vinea să fie apro­piat de un erou de roman, când el exista aici, viu, real. Bine că fusese ultima „lovitură" a re­porterului și afacerea se stin­sese. Stoica își continua viața mai departe între cărți și prieteni, normal. Nu survenise nici o schimbare, nu-i torturase nimeni singurătatea interioară. O vizita mai des pe Aline, mulțumit că nu insista asupra întâmplării din pasaj (îi displă­­cea senzaționalul) și că găsea la ea un farmec ce-l câștiga din ce în ce. Odată îl întâlnise acolo ș­­ pe Tom­a. Sosise neanunțat. Altfel Aline ar fi evitat întâlni­rea. Cu toate că rămăseseră pri­eteni, stăruia totuși o răceală între ei, o nesiguranță dușmă­noasă. Avea unul pentru celă­lalt o atracție ciudată, căutân­­du-se și respingându-se totodată. Nu terminaseră încă ceaiul și profitând de momentul când A­­line trecuse în odaia cealaltă, Toma îl întrebase brutal: — Matei, cum se face că nu mi-ai vorbit niciodată de Ghe­­nea? Nu te-a interesat tipul? — Nu, spuse Stoica, sorbind încet ceaiul. — Păcat, mormăi Toma. Eu sunt convins că Vasile Troacă nu e vinovat. — Și eu, adause celălalt, în­vârtind lingurița în ceașcă. Toma nu-și deslipea privirea de pe prietenul lui. Stoica intui­se că mocnea ceva în el și se frământa. Prevenise, impunân­­du-și o mină impenetrabilă. — Impresia mea fermă e că tu... — Ce, eu? — Ști ce vreau să spun? Toma îl scrută, încrețindu-și perfid pleoapele. — Și de ce nu mă pârăști? surâse. — Iți dai seama că ai mărtu­risit? se precipită Toma, vi­brând nările lui largi și fine. Stoica își stăpânise tresărirea. Săvârșise o greșeală. — Vrei neapărat să mă a­­muzi? își reveni, destinzându-se leneș în fotoliu. — Mi-e milă de tine, exclama­se Toma, după o mică reflecție, întunecat. Stoica isbucni în râs, sincer, cu poftă, bucuros de această în­torsătură comică. — Ai devenit uman. Iată un­de ai ajuns. Dela acest incident nimic nu-i mai reînvie întâmplarea. Ghe­­nea, actul, dispăruse din conș­tiința lui ca unul din acele vise nebuloase din care te trezești doar cu un abuz de irealitate. Trăia retras, ordonat, nepier­­zându-și nopțile. S'ar fi mutat în oraș, dar ca să nu dea loc la suspiciuni amânate. Curtea se transformase. Arăta ca o cazar­mă închisă, severă. Fereastra spartă, ghemotocul de cârpe fu­sese înlocuit. Pe geamul nou proprietarul pusese un afiș gal­ben „De închiriat". Vecinii se sfiau să-și manifeste satisfacția că scăpaseră de Ghenea (mai ales datornicii) dar Stoica o ob­servase. Atitudinea, modul în care spuneau „De, a fost și el un om" îi trăda. Nu-i mai pome­nea nimeni, afară de Aneta. Umbla prin curte, servind când la un vecin, când la altul și dormea unde se nimerea. In­­tr’o bucătărie a unei femei azi, într’o alta mâine. Așa și mânca. Deși nu suferea fata cu trupul ei lemnos, cu mersul deșărat, îi dă­ruise într o zi, din capriciu, sută de lei. Aceasta se aplecase o să-i sărute mâna, dar Stoica și-o trase înapoi, scârbit. Nu o prea întâlnea prin curte căci ieșea rar în oraș. Prefera să stea mai mult în casă, printre cărți, ci­tind: Acolo se simțea mai calm, mai limpezit, solitar. Această stare însă dură până întruna din zilele de pe la sfârșitul ier­nii, când Maria intră în odaia lui... Stoica lungit pe divan citea tocmai un roman de Lawrence. Ori de câte ori îl întrerupea cine­va din meditație sau lectură de­venea nervos, nestăpânit. Mai ales că scriitorul englez îl pasio­na. Dacă nu se împăca cu vizi­unea lui naturistă, dar prospe­țimea imaginei, candoarea ra­finată a descrierilor erotice le prețuia. — Intră, spuse aspru. Maria se oprise lângă ușă, cu cartea la subsoară, intimidată, neavând curajul să înainteze. — Vă deranjez. Plec, se scu­ză ea, punând mâna pe clanță. — Nu, nu deloc, sări Stoica animat... Ce dorești? — V’aș ruga să-mi rezolvați o problemă. E grea și nu pot s-o descurc. — Arată-mi-o și mie. Vino aici lângă mine. Pentru întâia dată lui Stoica i se înfățișa astfel, nu ca o șco­lăriță neînsemnată, ci ca o fe­meie mică și suavă. Uimit mân­gâie imaterial formele ce cres­cuseră parcă acum sub ochii lui. Neîmplinită încă, dar cu coapse prelungi și melodioase, cu sânii îmbobociți plin, cu ovalul obra­zului pur, încadrat de un păr castaniu, buclat și mătăsos, în­fășurată în șorțul negru, albeața mâinilor, a gâtului, reieșeau și mai violent. Se așeză pe margi­nea divanului, răsfoind paginile. — Poftim, asta e. Stoica luă o hârtie și u­n cre­ion. Citi problema tare, făcând un efort să se desmeticească. — Da, e grea problema. Cu trei necunoscute. Fata aprobă, cu o mișcare gra­țioasă a capului. El scrise ci­frele în ordine și în câteva se­cunde descoperi prima necunos­cută. Maria râse, desvelindu-și din­­ții. — îmi închipuiam că dvs, o să deslegați, îngână. Stoica simulă o greșeală și o atinse cu palma pe genunchii strânși, cu ciorapii negri, ca do­uă fructe rotunde. Ivâcniră și se retraseră. Ghici refuzul spontan al tru­pului tânăr. Află și a doua necu­noscută, și a treia, cu toate că îi ardeau tâmplele. Isprăvise. — Mulțumesc frumos, zise Maria, apucând cartea. Respira o frăgezime parfumată carnea ei, atât de subtilă și răscolitoare în­cât îl amețise. Și cuprinse deli­cat mijlocul cu o palmă atrăgân­d-o, bârguind. ■— Ce curată ești tu, Mario. Fata se încurcase de emoție, tremurând fascinată. Nu izbutea să scoată un sunet din gâtlej. Stoica îi mângâia beat coapsa, brațul, apoi îi înșfăcă umărul. — Vrei să mă săruți? șopti răgușit. Trupul ei svârni din nou, re­­fuzându-se îndărătnic. Un spasm îi străpunse brațele. Instinctiv, furnicate, se înălțară ca niște șerpi spre gâtul alb și gingaș al fetei și înainte de a se crispa, Maria dădu un țipăt, smulgân­­du-se de pe divan și fugind în­grozită afară... Stoica nu clipi măcar. Spaima întipărită pe obrazul ei de cea­ră stăruia halucinant. „Ce-i cu mine? gândi înfiorat și se repezi la oglindă clătinându-se. Cleștarul reflecta în apele-i clare și liniștite, un cap blond, livid, cu gura urît schimonosită, și în care străluceau două puncte mici, verzui, cu ochiurile o­­trăvite de pe suprafața bălților. Albul neobișnuit al scleroticei contrastă cu cele două puncte verzui ce iritau lumina, accen­tuându-i morbiditatea făpturei. Stoica se dădu înapoi, ca dinaintea unui străin. Și apoi, scurt, cu o lovitură sălbatică de picior sfărâmă oglinda în bu­căți.­­ Nu, nu, bâlbâi cutremurat. Cioburile se împrăștiază pe po­dea, ca niște așchii. Un colț al cristalului, neatins, oglindea un chip ciopârțit, descompus; își cuprinse capul în palme și strânse pleoapele până la în­durerare cu gata să cadă și deschise ochii să nu-și piardă echilibrul. Pereții casei, tavanul, păreau a se mișca din loc, amenințând să se răstoarne peste el. Mașinal, își îmbrăcă paltonul, șoșorii ne­încheiați, și se năpusti afară, ui­­tându-și pălăria. Ușa rămase neîncuiată în urma lui. Umbla rătăcit pe străzi, din­­truna într’alta, fără nicio țintă să-și astâmpere tumultul ce cob­căia în el. Călca în lapoviță, se murdărea, nepăsător unde băga picioarele. Bulgări mărunți de zăpadă noroioasă și lipicioasă atârnau de manșetele pantaloni­lor, ca niște ciucuri. Stoica stră­­bătea străzi necunoscute, îngus­te și obscure, înfundându-se cu o voluptate inconștientă în la­­povița tot mai adâncă și noro­ioasă. La o încrucișare de drumuri o mașina fu cât pe aci să-l trânteas­că la pământ. Il stropise pe tot paltonul. Nu se șterse. Indemâ­­natec șoferul cârmise într’o par­te și încetini viteza. Prin feres­truică îl înjură înfuriat, trivial. Stoica primi insulta nesinchi­­sindu-se, ca și când n’ar fi au­zit. Mergea într’una, aplecat, condus ca de-o putere invizibilă, începu să-i pătrundă umezeala și o moleșeală caldă îi curgea prin genunchi, își ridică gulerul, vârându-și mâinile în buzunar. Răcoarea ce-i învăluia fruntea îl mai potoli și-l învioră. Putea iar să gândească... Revăzu atâtea a­­mănunte din viața sa, sub alt aspect, cari se precipitau în el, încât nu fu în stare să le stâr­pească. Jocul din bar, cuvintele sincere ale Alinei „Mă turburi Matei" și cari îi răsunau acum în timpane, cu rezonanța lor a­­devărată și nudă. Pasiunea bol­navă în contra lui Ghenea nu se îndoise odată că și-ar fi creiat o imagine a bătrânului, defor­mată, altfel decât realitatea. Nici chiar atunci când scosese fotografia fiicei sale și se ară­tase ca un tată iubitor, uman. Stoica se scutură răsvrătit, înăl­ță puțin capul din pricina lumi­­nei. O stradă largă, tăcută, cu vile zăvorite. O recunoscu. Pe­­aici locuia Aline. Mai întâi schi­ță un gest de fugă, pe urmă din­­tr’o nevoie intimă și misterioasă ce-i întrecea voința, se îndreptă spre casa ei, întuneric pretu­tindeni. Se rezemă de gard, în­­tr’un ungher de unde nu putea fi observat. In fund, pe latura dreaptă a vilei un geam lumi­nat. Acolo se afla odaia Alinei. I se păru că vede o umbră miș­­cându-se. Să fi fost acasă? Lui îi era tot una. Ce ar avea să-i spuie? Nu, totul era iremedia­bil pierdut, zadarnic. Reconsti­tui mintal interiorul camerii, sever, elegant, cu fotoliul de lângă șemineu unde se odihni­se de atâtea ori și celălalt foto­liu îmbrăcat în catifea și unde stătuse ultima dată Tom­a. To­ma! „Mi-e milă de tine" îi auzi glasul lui plin de­ o eroare re­ținută. Da, dreptatea fusese a lui. Toma cunoștea limitele și le respectase. El voise să le depă­șească, să ajungă sus, la floa­rea neîntinată a reginei. Se lă­sase amăgit de propriul său mi­raj lăuntric, înșelător. Și ceea ce socotise înalt, orgoliul și aura ființei sale, se năruise în pulbe­re. Se târa pe pământ, ca un vierme, neputincios cu destinul legat. Până unde îi e îngăduit unui om să gândească? se între­ba în sine, sfârșit, umilit. Și porni iar pe străzi, împle­ticit, închircindu-se mai tare de frig. Părul resfirat de­ o ușoară unduire a vântului îi lunecase în ochi. Intrase într-un cartier lă­turalnic și se simți deodată în­fricoșător de singur. Trecătorii, casele, pomii, pământul consti­tuiau o realitate din care se tocmai ca un copac cu rădăcinile smulse în aer. Ii dădea senzația că mergea în gol, încetini pașii. Un sgomot ciudat ca de metal lovit, îi captă atenția. Răsunau în urma lui egal, regulat. Pași străini. Se țineau după el? Iuți mersul, însă târșitul acela de tinichea nu înceta. Se strecură pe după o cotitură, alergând din ce în ce mai repede, dar târșitul se înțețea și el. II urmărea ci­neva. II năvălise frica. Impresia că e încolțit, că-i pândeau spi­oni în întuneric creștea obsedan­tă, neîndrăznind să se uite în­dărăt... Nu, nu merita să sfâr­șească astfel’’,repeta în sine fu­gind. In dreptul unei cârciumi dosite, la capătul puterilor, se întoarse odată brusc, torturat, fremătând de spaimă. — Ce vrei? țipă. Inebunise? In­ jurul­ lui ni­meni. Bănuitor totuși, nesigur prinse clanța ușii și se repezi în cârciumă. Zgomotul ca de târșit metalic reveni. Aplecându-se să nu se lovească de prag, Stoica descoperi imediat de unde ve­nea. Incheietoarele șoșerilor desfăcute, se frecau una de alta. Pe buzele lui răsări un zâmbet de milă, de imens dispreț. Se trânti pe un scaun, retras într’o boltă din perete, epuizat, amor­țit. Ceața albăstruie a fumului de țigări estompa figurile celor câțiva bețivi nocturni. Se des­părțea de ei o distanță în care vocile, clinchetele paharelor, muzica în surdină a radiou­lui se stingea într’un zumzet uni­form, aproape melodios. Se cu­funda ușor, lent în toropeala ce-i cuprinse fibrele, bucuros că se topeau contururile lucrurilor, a chefliilor, a propriei sale per­soane. — D-voastră, ce serviți? se O . Neîncrederea criticilor literari și a elitelor față de „romanul cu idei”, marea lor admirație pen­tru epicul pur — este o formă derivată a snobismului. „Roma­ne cu idei” sunt cel puțin jumă­tate din capodoperile romanului. Toată opera lui Dostoevski e copleșită de „idei”; Dickens e plin de discuții erudite; Proust e covârșit de „abstracțiuni”; Rabe­lais, Cervantes, Manzoni, Tho­mas Mann — toți aceștia îndea­să cu lopata în opera lor „cultu­ră”, „erudiție”, „idei”. Ce să mai vorbim de Tristan Shandy, unde tot romanul este o nesfârșită di­vagație militaro-teologico-istori­­că? Dar chiar opere atât de „pu­re” ca Anna Karenin abundă în discuții și monoloage. Ar trebui numărate câte pagini de teorie a­­gricolă și socială se află în Anna Karenin, și cât loc ocupă în Răz­boi și Pace informațiile istorice și controversele ideologice între per­sonagii. Jumătate din opera lui Balzac e ocupată numai de „ideo­logie”. Romane întregi­­— ca Il­lusions perdues (3 vol.), Splen­­deurs et misères des courtisanes (2 vol.) — sunt alcătuite din mici monografii asupra comerțului de­­ librărie, imprimeriei, condiția scriitorului, arta teatrului, secre­tul marei finanțe, organizarea po­liției și a închisorilor, etc. Dar nu există roman de Balzac în care „ideia”, „cultura”, „teoria”, „dia­logul filosofic”, să nu se întindă în voie. Cel mai epic dintre ro­mancieri, cel mai mare creator de oameni de la Shakespeare, — nu se ferește niciodată de „idei” și de „cultură”. Ceia ce e mai grav; cultura aceasta e aproximativă, iar ideile de cele mai multe ori, jalnice. Dar vedeți, nici măcar lucrul acesta nu i-a putut îmbă­trâni opera... De unde vine atunci supersti­ția noastră pentru „epicul pur”? In primul rând, din cauza in­fluenței franceze­­— mai precis, din cauza structurei franceze a criticilor și elitelor noastre, Fran­ța, care a creiat și a abuzat de idei, care a avut cei mai mari și mai glorioși „scriitori — teoreti­cieni” — a început să se îngre­­țoșeze de orice epică impură, de orice „teorie” sau „cultură” pre­zentă într-un roman. De aici ma­rea și melancolica admirație față de romanele englezești — care în apropie băiatul, cercetându-l ne­încrezător pe tânărul acesta stropit de noroi, ud și care îți făcea iluzia că visa. — Băutură. — Avem un vârtos negru. Do­riți o jumătate? Și aduse fără să mai aștepte răspunsul. După un timp, tre­când pe lângă masa lui, observă că nu atinsese vinul. Ședea imo­bil, cu mâinile vârâte în buzunar și bărbia sprijinită de piept, des­­velind o frunte întinsă pe care căzuseră șuvițe de păr blond încărunțit. — Aveți vinul! spusă băiatul între nedumerire și supărare. — Toarnă!... Dă­rui o țigară, îi ceru. Și-o aprinse, își umezi buze­le, mângâind cu vârful degetelor paharul rece și lunecos. Prin rumoarea din sală, prin starea lui de toropeală, Stoica desprin­se vag vocea stinsă din cutia de lemn... Când îi pătrunse sensul, mu­zica se desfășura în acorduri largi, denise, dominând dîntr’o dată încăperea. Sunetele pate­tice, grave, se succedau și se armonizau într’o sălbatecă creș­tere de elan. Din această am­ploare sonoră, tonurile grele, cu rezonanța lor profundă, se ridi­cau mai impresionante, mai du­reroase. Valul de muzică se spar­se, scădea, înghițit de liniștea abisală din juru-i. Una alta, patru sunete funebre, după so­lemne, răsunată ca o prevesti­re. Pe urmă valul se înălță iar răscolitor, năvalnic. Stoica zăcea pierdut, răvășit. Loviturile acelea surde se reper­cutară în inima lui ca un ecou. Se făcuse străveziu. Vibra, cu fiece atom, cutremurat de mu­zica tumultoasă. Nu mai putea să o suporte, îl fărâmița această O­i Franța par „pure”, „simple”, deși sunt tot atât de bogate în idei pe cât sunt în fapte. Gustul românesc fiind, de ce­le mai multe ori, derivat din bu­nul gust franțuzesc — am înce­put și noi să aflăm după „epicul pur”, deși scriitorii noștri n’au suferit niciodată dintr’un exces de inteligență sau de cultură. Dar în afară de această influență franceză, se observă oboseala fa­ță de romanele de idei și un nou fel de snobism. Snobismul sim­plicității și al ignoranții. De când toată lumea învață cartea și cul­tura e la îndemâna oricui ■— nu mai e un semn de distincție să-ți manifești preocupările intelectua­le, gustul, informația. Dimpotri­vă, acum stă bine oarecare igno­ranță, și, dacă se poate, „prostul gust”. Spune că un film e mai bun ca Faust — și ți se va apre­cia alegerea. Asta, evident, în toată Europa. La noi, într-o mă­sură mult mai mică —■ deocam­dată. Cât de falsă este această atitu­dine își dă seama oricine își ia os­teneala să citească atent o singu­ră capodoperă a romanului. Nu­mai La Princesse de Cléve, Ma­non Lescaut și Paul­et Virginie <— care sunt mai de­grabă poves­tiri decât romane — sunt „pure”. Se mai spune că citatele și „re­ferințele erudite” într-un roman, strică economiei. Balzac, Tolstoi, Dostoevski, Proust — abundă to­tuși în referințe precise. Dealtfel este cu desăvârșire absurd să crezi că dacă spui: „Vasilescu mi-a vorbit despre nemurirea su­fletului”, faci epică — iar dacă scrii: „Am citit într’o carte de Bergson”, faci teorie. Dacă per­sonajul a gândit problema, a trăi­t-o după puterile sale — lucrul acesta este un fapt, fie că i s-a provocat lectura lui Bergson sau conversația cu Vasilescu. De asemenea, spaima de dialo­gul inteligent și interesant, mi se pare nejustificată. Oamenii își pot spune și lucruri semnificative, nu numai prostii. De ce e neapă­rată nevoe ca un dialog să fie tern și neinteresant — ca el să fie epic?... Izolarea geniilor și a eroilor în lume este numai o iluzie. Au exis­tat întotdeauna mijloace de a o­­mologa aceste prezențe excepțio­nale cu eterna mediocritate. Ten­dezlănțuire de disperare și tris­tețe. Voia să fugă de aici, să nu mai audă. Dar o notă senină ca un petec de cer albastru se ivi. La început, timidă, șovăelnică, apoi încă una, alta, din ce în ce mai cristaline și pure. Se înlănțuiau și se formau în­tr’un flux melodic, calm. Plutea o limpezime înaltă, olimpică, peste toate, ca într’o definitivă împăcare, o resemnare cu des­tinul... Stoica se sculă somnambulic. Puse banii pe masă și eși afară drept, înseninat, surâzător. Pen­tru prima oară i se relevă aceas­tă tristețe a înaltului și nu fu trist... înțelegea că putința de-a gândi astfel, descătușat, era un har... De aceea trecerea dela ființă la neființă nu-l întuneca. O primea cu aceiaș bucurie amară și împăcată. Ridică privi­rea spre cerul înrourat de stele, imuabil, îmbrățișându-i vastita­tea nesfârșită. II sorbea extatic, cu o nepotolită sete și dor. Se trezi în fața pasagiului și intră în casa lui fără temere sau îndoială. Nu mai simțea nici tristețe, nici bucurie, ci o de­plină liniște, solitară, unică. Se trânti în pat, îmbrăcat, cu fața în sus. Intr’un târziu mâna lui dibui în cutia noptierii tremură­toare dar hotărâtă. Se întoarse pe o parte, îngro­­pându-și obrajii în pernă: „Până unde e îngăduit unui om să gândească? murmură... Și trunchiul lui se apăsă pe mâna ce ezita încă, ajutând-o.... O pocnitură surdă, înăbușită. Gemu adânc, ca din vis. Se ră­suci din nou pe spate, cu buzele întredeschise, cu privirea înghe­țată. Pe urmă trăsăturile feții se destinseră și Stoica căpătă a­­celaș chip curat, de adolescent. — Sfârșit — dinta generală a societății este să omologheze, să aducă la același numitor, să suprime „unicitatea”. Geniul sau eroul nu trebuie lăsat singur — și nici măcar nu trebue înconjurat cu cei de seama lui. Trebuie dovedit că apariția lui nu e excepțională — că ideile sau faptele lui „aparțin” și altora, că există „aderențe”. Maecena era înălțat alături de Vergil pentru că îi „înțelegea” ar­ta. Barbusse era alături de Ma­xim Gorki, pentru că amândoi „a­­deraseră” la literatura proletară. Popescu este astăzi citat alături de Lucian Blaga, pentru că amân­doi vorbesc despre „sufletul ro­mânesc”. Ali Popescu este egal lui Aron Cotruș, pentru că și el a cântat „eroic”. Un al treilea este pus în rând cu Nae Ionescu, pen­tru că cercetează aceleași „proble­me”. Au existat întotdeauna mij­loace de a omologa valorile cu non-valorile. Oameni care luptă pentru acelaș „ideal”, care îm­părtășesc aceleași „idei”, care fo­losesc aceleași formule. Ureche și Hașdeu erau egali — pentru că amândoi erau „patrioți”. Emines­­cu și Bodnărescu erau citați îm­preună — pentru că erau amândoi „triști” și colaborau la Convor­biri Literare. Este o adevărată nenorocire pentru un cre­ator genial să fie înțeles din timpul vieții. Căci „aderă” două duzini de mediocri la opera lui —­ și u­­nicitatea lui e dizolvată în ochii contemporanilor. Sau se poate spune și mai rău, că a „aderat” el, că s’a convertit. Nu s’a spus, recent, că Papini s’a convertit la naționalism — el, care a creiat naționalismul italian din secolul XX și a luptat cincisprezece ani singur ?... MIRCEA ELIADE s’a sinucis Mat Nuvela inedită rupsese, nu-i mai aparținea. In­ei Stoica de 1EROMIM ȘERBII CITIȚI ÎNTUNECATUL APRIL VERSURI­LE EMIL BoTTá

Next