Vremea, ianuarie-iunie 1938 (Anul 11, nr. 519-543)
1938-03-20 / nr. 530
D'Annunzio, Papini și războiul Sunt foarte curios să citesc articolul pe care fără îndoială îl va scrie Giovanni Papini despre Gabriele D'Annunzio. Acești doi luceferi ai Italiei contemporane nu s' au putut niciodată înțelege în viață. Dar catolicul Papini va ști desigur să-și plece fruntea în fața morții, și să omagieze memoria și geniul marelui său adversar. Cum s'ar fi putut, oare, înțelege în timpul vieții, aceste două spirite atât de proteice și atât de neliniștite ? Giovanni Papini care voia să știe tot, și Gabriele D'Annunzio care voia să simtă tot? Cel dintâi exasperat de incapacitatea omului de a cuprinde Absolutul ■— celalt exasperat de limitele senzualității și alte voinți omenești ? Giovanni Papini visa, în adolescența lui chinuită, să citească toate cărțile și să învețe toate științele. Gabriele D'Annunzio nădăjduia, în tinerețea lui victorioasă, că va putea cuprinde înisstriă între granițele ființei sale titanice. Și unul și altul au fost, insă, tot atât de obsedați de setea totului. Papini credea că va cuprinde acest tot prin erudiție și magie. D'Annunzio încerca să-l cuprindă prin simțuri, prin „trăire", prin artă. Obsedați de această hhimeză prometeică, amândoi s'au „schimbat" de nenumărate ori, au fost „ir” ’tați“ de toți maeștrii timpurilor. Papini împrumuta idei și tehnici mentale. D'Annunzio împrumuta subiecte de cărți și tehnici literare. Paralela aceasta poate fi completată cu destulă ușurință. Călăuziți de acelaș destin, cei doi mari scritori italieni aveau totuși structuri impenetrabile. Papini se gândea fără îndoială la el și la D'Annunzio când scria, prin 1910, articolul Miere și piatră, in care despărțea literatura italiană în două mari tradiții, în două mari structuri: pe de o parte dulceața lui Petrarca, pe de altă parte asprimea sumbră a lui Dante. Ca și lui Carducci, florentinului Papini i-a plăcut să considere pe Dante „il vicin mio grande". Tot ce era mieros, melodios, superficial, feminin, colorat și retoric în literatura italiană contemporană lui — adică, in primul rând în literatura lui D'Annunzio — era atacat cu vehemență de Giovanni Papini. Pe D'Annunzio nu l-a socotit numai ultimul descendent din Petrarca; l-a socotit și cel mai degenerat, cel mai artificial și mai livresc. Fluviile oratorice ale lui D'Annunzio nu-l supărau pe Papini numai pentru lipsa lor de gust și pentru facilitatea lor; îl supărau în primul rând prin aderența necondiționată a Italiei la asemenea exibiții retorice. Cu prilejul celebrului discurs La sagra dei miile, Papini a scris unul din cele mai violente pamflete ale sale împotriva lui D'Annunzio, pamflet retipărit apoi în volumul Stroncature. Și Papini luptase în primele rânduri ale intervenționaliștilor; și el cerea intrarea în război alături de Franța și Anglia. Dar îl exaspera faptul că Italia pricepe atât de greu o idee și se încălzește atât de rușinos pentru o metaforă. Il exaspera faptul că Italia va intra în războiu delirând prin discursuri — în loc să acționeze lucid, prin generali de geniu. Și își termina astfel vehementul său comentariu antidannunzian: „Eu, astăzi, ași da o sută de D‘Annunzio și o sută de mii de discursuri dacă ași putea fi sigur că generalul Cadorna are, sub beretul său, o jumătate de chil de geniu militar". Nu este singura dată când Papini a fost nedrept, și nu este singura dată când s' a înșelat. In războiul european, D'Annunzio cu discursurile și faptele sale de arme a jucat un rol tot atât de mare cât a jucat geniul militar și beretul generalului Cadorna. Și aceasta, nu numai pentrucă poporul italian iubește delirul și oratoria ci,pentru că D’Annunzio s'a bătut ca un erou. Toți cei cari socoteau pe popularul romancier și dramaturg un retor și un afemeiat, au trebuit să-și recunoască greșala. Departe de a căuta aventura și primejdia la birou, în ode și în poeme eroice — D'Annunzio fa mî&k=tânfa&lmpz&isL?, a zburat deasupra Vienei, a angajat nu știu câte lupte aeriene și a fost rănit. S-au scris nenumărate cărți documentare asupra activității lui D'Annunzio în războiu și asupra rolului său la Fiume. Ceea ce merită să fie subliniat nu este numai curajul său neîntrecut, nepăsarea lui în fața morții, vitalitatea sa excepțională (avea 53 de ani când a zburat deasupra Vienei, și conducea escadrilele de luptă). In primul rând trebuesc amintite multiplele sale virtuți de comandant și de om politic. A cucerit Fiumele ca un strateg din Renaștere , cu o mână de oameni, in bună parte voluntari. Dar, după cucerirea orașului începe adevărata luptă. A trebuit să aibă grijă de alimentarea unui întreg oraș, de ordinea unei armate neregulate ; a trebuit să țină seama de toate conjuncturile politicei internaționale, să primească ambasadori și jurnaliști, să explice, să controleze, să găsească soluții. Dacă Fiumele este astăzi italian, asta se datorește în bună parte inițiativei lui D'Annunzio. Politicianii timpului său erau atât de lipsiți de virilitate și de orgoliu, încât nu cutezau să se opună marilor aliați. In această privință, D'Annunzio este un precursor nu numai al fascismului, dar și al actualei politici externe a Italiei. Cu toată marea sa iubire față de Franța, D'Annunzio a cutezat să se opună tratatelor de pace care nu ținuseră socoteală de sacrificiile și revendicările Italiei. O« oct ii>- tokii v vwh. v... *J.- f»tul lui Papini, este sigur că D'Annunzion a realizat această mare aventură militară și civilă cu discursuri și cu poeme eroice. El poate a avea, cum spunea Papini, „o jumătate de chil de geniu militar". Avea însă geniu, pur și simplu. Și dacă ar fi avut nenorocul să moară înainte de luptele in munți, înainte de luptele aeriene și de Fiume — poate mulți ar fi crezut, încă, în neseriozitatea și lipsa de autenticitate a acestui „orator"... MIRCEA ELIADE 8—Duminică 20 Martie Doi vechi prieteni: Mussolini și d’Annunzio BHVMHII 5 jiCENTESIMIf 5 ./ H fit URA’ H ./ ■ O marcă în memoria victoriei dela Fiume Un contemporan din Renaștere Fiecare epocă este caracterizată printr'un tip omenesc al său, general. Omul renașterei este în acelaș timp fi acela al aventurei, aventură de fapte sau numai aventură spirituală, italianul de pe vremea lui Savonarola, a lui Borgia, a lui Iuliu II din Rovera sau a lui Leon X, purta cu sine o psicologie cu totul aparte. Artele, cultura și fapta trăiau simultan în fiecare vis ca o realitate organică a întregei lui făpturi; o existență de tipul renașterei nu putea cunoaște nici una din delimitările puse de către profesioniștii specializărilor de azi. Un Leonardo da Vinci era nu numai pictor, sculptor, scriitor și filolog, dar mai era inginer, ridica întărituri de cetăți, perfecționa mecanisme de tunuri, și tot așa un Michel Angelo, sculpta, picta, făcea sonete, era arhitect. Suveranii și potentații aceia nenumărați erau oameni de arme, de carte, filologi, istorici, diplomați, negustori, în același timp, plini, cu toții, de o tulburătoare energie, capabili să urmărească un scop pe o mie și una de căi felurite, invincibili realizatori de sine în primul rând. Căci omul renașterei, înainte de toate, era o personalitate care se vroia transformată într'o operă vie de artă; restul erau mijloacele doar ale acestei fecunde și permanente aspirații și spiritualități gata să recurgă la toate mijloacele pentru a se putea ști trăită. Un condotier nu pregeta astfel, în toiul unei bătăii să petreacă seara cu o pagină din Plutarc sau din Omer, un cardinal Bembo să își împletească vieața pe dragostea Morozinei și pe „Istoria Veneției , sa cunoască cea mai elegantă limbă latină cunoscută in tot acel secol, cel puțin, și totdeodată să intrigheze la curtea papală din Roma. Omul renașterei era astfel necontenit plecat în marea aventura a cât mai deplinei cunoașteri și realizări de sine, cu tot ce purta bun și rău, în firea lui, evident, dar nici odată fără grija meticuloasă de prezentare statuară a actului făcut, de stilizare a detaliului, de încadrare arhitectonică a lui în ansamblul vieței. Acest punct este esențial. Renașterea este aventura până la operă de artă și până stilizată capodoperă a personalității izolate de semenii săi. D’Annunzio este în acest sens un om al Renașterei. Este, evident, un mare scriitor. Scrisul acesta al lui însă nu este nici profesie, nu este nici specialitate, ci doar un elan vital îndelung elaborat. Românilor ar putea părea artificios stilul acestui scriitor plin de lumină, luru totdeauna ca un tablou, sau cizelat ca o coloană de catedrală metiulos, necontenit statuar, atent cu sine, in cele mai mici amănunte; gustul nostru literar însă e format de lăuntricitatea poesiei unui Eminescu, de sensibilitatea lui discretă, de tendința de aprofundare prin meditație și cunoaștere în izolare. D'Annunzio însă s'a născut în țara celei mai bogate plastici, și o reprezintă, ca atare sintetic, și s'a mai născut pe pământul care a dat lumei tipul incomparabil al renașterei, pe care l'a reprezentat poetul ,,Cetățel Moarte", „Francescăi da Rimini" sau al ,,Triumfului Mortei" in veacul al XX,indicat de el și contemporanizat. Caracterul acesta de om al renașterei explica adânca sa adeziune, și, până la un punct, cu caracter de antemergător, la marea mișcare a Fascismului, după ce în 1915, partizan al intrării țarei sale in război, alături de Franța și de Anglia, luptase într'o serie de „ovații și mesagii" „Pentru cea mai mare Italie". A participat, printre combatanții italieni, la expozițiile maritime ale patriei sale „La Beffa di Buccari", a fost aviator, comandant de escadrilă, s'a aventurat în raiduri deasupra Vienei, în care, când putea arunca bombe, se mulțumea, totuși, să asvârle manifeste și când aliații discutau drepturile Italiei asupra portului Fiume, d'Annunzio, în fruntea soldaților săi „Arditti", ocupa, în Septembrie 1919, orașul pentru a nu mai eși decât cu cauza câștigată de el în Decembrie 1920. Aceasta este un fel de a fi, a cărui exprimare poate să fie cât de artistică și cât de plastică cu putință ,dar este în primul rând un fel personal de realizare de sine. Este omul dionisiac al renașterei, pentru care vieața trebue trăită cu toate mijloacele și aranjată ca un capod'operă, ca o lucrare de mare compoziție, având și stilul său propriu, destinul ei de nereprodus in nici un alt exemplar similar. Pentru un atare vis, firește, totul își are importanța lui deosebită și, fie că această vieață e trăită la masa de lucru a poetului sau a romancierului, în grădinile vilei sale de pe terenul lacului Guarda, în avion, unde și-a un ochi, în discursuri publice pierdut care comemorau pe eroii războiului sau îndemnau pe Italieni la concordie. „Per l'Italia degli Italiani", între prieteni, sau nu importă sub ce alt aspect, nici unul din actele lui de vieața nu avea să scape preocupărilor de modelare, grijei de prezentare, ținutei. D'Annunzio reprezintă astfel, intr'un exemplar de renaștere, însăși geniul plastic al rasei latine din Italia, iar opera lui literară este o vieață trăită și prezentată plastic. N. D. VREMEA Moartea lui Gabriele d'Annunzio a fost un bun prilej de a reactualiza momente din viața acestui poet, romancier, dramaturg, om de acțiune, militar, condottiere, înflăcărat amant cum și împătimat muncitor și poate că dacă am continua să spunem ce a fost și mai ales ce a vrut să fie învingătorul dela Fiume n'am mai sfârși. Poetul-soldat s'a gândit adeseori la moarte care a fugit de el în cele mai periculoase și îndrăznețe aventuri războinice. Romantic în cele mai mari ca și î n cele mai mici capricii, autorul lui N trionfo della morte ținea să-și sfârșească viața într'un chip singular, original. In momentul în care s'a simțit bătrân — și aceasta nu de mult , cu un an înainte de a muri, adică la 74 ani — Gabriele d'Annunzio s'a tot gândit la o moarte puțin obișnuită. Voia să se sinucidă. Cum ? Să dispară în plin ocean, fiind în barcă, sub acțiunea unei dinamite. Sau să se topească, să fie „diluat" într'o baie corosivă. N'a reușit să-și împlinească visul însă. A murit ca un om cumsecade care a muncit și s'a muncit excesiv. Poetul principe de Montenevoso, se retrăsese de mulți ani în proprietatea sa din Gardone Riviera, aproape de lacul Garda. Acolo trăia în respectul tuturor ca un adevărat senior și nu ar fi îndrăznit să-i contrazică nimeni vreo dorință. Fostul comandant de oști victorioase poseda în curtea vilei sale partea de dinaintea unui vas de războiu cumpărat de el acum vreo 15 ani și prevăzut cu un tun. După altă versiune a acestei întâmplări, era doar un tun cu toate cele necesare, dăruit de guvernul italian învingătorului de la Fiume. Oricum o fi, fapt este că într'o bună zi tunul acesta a fost așezat în bătaie, având ca țintă casa unui vecin. Ce se întâmplase ? Acest vecin avusese nefericita ideie de a pune să i se vopsească pereții casei sale într'un roz cam bătător la ochi. D'Annunzio s'a făcut foc și a cerut prin telefon vecinului său ca în 24 ore să vopsească pereții în galben, altfel va trage cu tunul, vecinul crezând că poetul glumește și-a văzut liniștit de treabă. D'Annunzio nici una, nici două a pus tunul în bătaie, a chemat vecinul la telefon și i-a dat ultimatum, după care a început preparativele amenințătoare. Vecinul și-a dat seama că nu e de glumit, s'a alarmat, a cerut ajutorul poliției și în ciuda tuturor intervențiilor făcute a fost obligat până în urmă să vopsească pereții casei cu culoarea cerută de poet. Poetul triumfat deci și în plină pace, cu procedeele de luptă ale soldatului. In 1926 s'a constituit un Institut național sub președenția Regelui Italiei pentru editarea în condițiuni excepționale a întregei opere d'Annunzione. (J'edizione di tutte le opere del poeta") în 80 de volume. Minunate volume cuprinzând opera lui Gabriele D'Annunzio au apărut în editura Oleander. Sunt cărți pe cari e o voluptate să te răsfoești în caz că se întâmplă să fii bibliofil, cărți cari nu se poate să nu-ți dea o bucurie estetică oricât de indiferent ar fi față de forme. D’Annunzio lucra, citea, iubea, se desfăta cu egală pasiune, o pasiune de supraom așa cum se visa ,sub influența ideilor nietscheene, ba chiar se credea și era într'o anume privință. Dacă ești puțin leneș sau dacă nefiind leneș, nu disprețuești lenea care sub un anumit unghii e și ea creatoare, privești cu mirare, cu admirație și tinderi chiar cu spaimă int vitaton Hü titani a unora. Unde mai găsesc vremea unii să scre o întreagă bibliotecă, și să citească biblioteci întregi, ba să se și dăruiască vieții, ispitelor și poruncilor ei, fără reținere, din toată inima ? D'Annunzio a făcut de toate. A lucrat și a citit enorm. El spunea la 1895 dr André Gide pe care-l întâlnise la Florența : „Mais pui, je crois qu'il faut avoir tout lu“. Francezii tot prea sunt îndeobște ospitalieri. Ei se uită ursuz la tine și bombăne sau îți scuipă în obraz un : „salenx ét'eque". Ei știu să îmbrățișeze cu delirant entuziasm o personalitate dar știu să-și batjocorească un om cu un dizolvant spirit critic. Pentru a caracteriza o mentalitate, și o atitudine, pentru a arăta cum îl priveau pe D'Annunzio unii francezi, pentru a reactualiza un moment din trecutul poetului a cărui iubire pentru Franța nu cunoștea margini, nu socotim că e deplasat să traducem câteva rânduri dintr'o mărturie a lui J. Ernest-Charles din 1902. In lumina unui document ca cel de mai jos și din perspectiva de astăzi, momente și figuri dispărute capătă un contur viu. Era timpul când D'Annunzio elabora acele inspirate cărți de Laude aduse Cerului, Mării, Pământului și Eroilor. Dar să-l ascultăm pe ]. Ernest Charles: „Acest Arlechin al literaturii rezumă în operele sale pe toți scriitorii contemporani. Și, totuși, el nu pune aproape nimic în lăuntru. El se dăruește cu furie tuturor imitațiilor disperate și contradictorii. El se împăunează cu toate culorile la modă. El transpune pe Danezi sau pe Belgieni, Englezi, Germani, Români dacă se poate, pentru a părea mai ingenios decât romancierii italieni. Bourget, Tolstoi, Feladón, Nietzsche, Ruskin se întâlnesc în cărțile sale și se recunosc. Și d-nul D' Annunzio e. psiholog — ohi desigur el e psholog — sau moralist sau pesimist sau satiric sau naturalist sau idealist. Și, încă odată, se găsește orice in cărțile sale și totul se amestecă în confuzie... . Se zice că nu există oameni, mai goi decât cei cari sunt plini de ei înșiși. Nu există cu siguranță romane mai goale ca cele ale d-lui d’Annunzio, căci ele sunt pline de autorul lor. Ați citit poate de el : 11 fuoce. Este povestea dragostei romancierului cu o tragediană. Romancierul e mai tânăr, actrița e mai vârstnică ; o știm dintr'o delicată confidență a romancierului... Acest romancier este apt să fie orice dacă nu chiar să fie romanc,er. El e poet ca oricare altul, artist tot atât cât poet. Și că este pictor, nu e de mirare. Ea este chiar unul strălucit. Piste insă un neîntrecut orator. Tot ce scrie este întotdeauna liric, atunci când nu e epic. Și în orice caz„ lirismul său e epic dacă-i place și când îi convine este epic într'un chip, liric. El e foarte lesne și întotdeauna sublim. Căci d. d'Annunzio are fără doar și poate toate darurile, în plus pe cel teatral. In afară de acestea, el e dramatic, mai ales în romanele sale dar în schimb în tragedii... Aici iertați-mă, îmi vine să casc încă ! De altfel, în Franța, toate spiritele alese, dacă mi se dă voie să spun, ad căscat unison. Cu toate acestea, unii pretindeau că ei cască din admirație". (Din „La littératare d'Aujourd'hm"- 1902). Sunt însă și francezi cari vorbesc cu dragoste cu înțelegere despre D'Annunzio, nu fără a face rezervele pe care „rațiunea" și „măsura" le-o dictează. D. Edmond Jaloux într'un Hommages d'Annunzio (Les Nouvelles Littérares din 5 Martie 1938) face printre altele următoarele caracterizări : .....avea cincizeci și umu de ani când și-a descoperit adevărata sa vocație t deveni om de acțiune... Ah ! iată dat secretul nostru Sperelli, Aurispa, Cantelmo, Effrena, Tarsis, iată rațiunea necunoscută a înflăcărărilor și desgusturilor voastre, a lăcomiilor și deziluziilor, a visurilor și freneziilor voastre funebre ! Să se imagineze Ah le ascuns între femei, Cezar lâncezind departe de Roma... Ar fi scris ei romane oare ? Disraeli a început astfel: Ce-ar fi devenit Barrès dacă destinul i-ar fi dat puterea ? D'Annunzio antrenează Italia, o împinge vorbește, la războia. tatăl aviator; el străbate cerul, zvârle proclamării deasupra Vienei, ocupă Fiume, cucerește o provincia pentru Italia, împotriva Europei. Rănit de un glonte care-l chiorâște, el caută zadarnic moartea. Aceasta fuge de el... El va sfârși melancolic, în aproximativa sngerătate de la Vittoriate, o viață plină de onoruri, de glorie, de dragoste, și de aventuri tor din viețile cele mai extraordinare din vremea noastră, demnă de unul din acei eroi din Renaștere pe care-i venera și pe care voia să-i imite. Prin imitație poți să devii exemplul pe care ți l-ai dat. Mare romancier, mare poet și mare om de acțiune, Gabriele d'Annunzio, la 1 Martie 1938, la orele 20 și end, a intrat în legendă veșnică răsplată tuturor celor care au avut puterea 8"O merite". Mausoleul în care e înmormântat D'Annunzio D'Annunzio în tranșee, la un post de observație