Vremea, ianuarie-iunie 1938 (Anul 11, nr. 519-543)

1938-03-20 / nr. 530

D'Annunzio, Papi­ni și războiul Sunt foarte curios să citesc articolul pe care fără îndoială îl va scrie Giovanni Papini despre Gabriele D'Annunzio. Acești doi luceferi ai Italiei contemporane nu s' au putut niciodată înțelege în viață. Dar catolicul Papini va ști desigur să-și plece fruntea în fața morții, și să omagieze me­moria și geniul marelui său ad­­versar. Cum s'ar fi putut, oare, înțele­ge în timpul vieții, aceste două spirite atât de proteice și atât de neliniștite ? Giovanni Papini care voia să știe tot, și Gabriele D'An­nunzio care voia să simtă tot? Cel dintâi exasperat de incapacitatea omului de a cuprinde Absolutul ■— celalt exasperat de limitele senzualității și alte voinți ome­nești ? Giovanni Papini visa, în adolescența lui chinuită, să citeas­că toate cărțile și să învețe toate științele. Gabriele D'Annunzio nădăjduia, în tinerețea lui victo­rioasă, că va putea cuprinde în­isstr­iă între granițele ființei sale tita­nice. Și unul și altul au fost, insă, tot atât de obsedați de setea to­tului. Papini credea că va cuprin­de acest tot prin erudiție și ma­gie. D'Annunzio încerca să-l cu­prindă prin simțuri, prin „trăire", prin artă. Obsedați de această hhimeză prometeică, amândoi s'au „schim­bat" de nenumărate ori, au fost „ir” ’tați“ de toți maeștrii tim­purilor. Papini împrumuta idei și tehnici mentale. D'Annunzio îm­prumuta subiecte de cărți și teh­nici literare. Paralela aceasta poate fi com­pletată cu destulă ușurință. Că­lăuziți de acelaș destin, cei doi mari scritori italieni aveau totuși structuri impenetrabile. Papini se gândea fără îndoială la el și la D'Annunzio când scria, prin 1910, articolul Miere și piatră, in care despărțea literatura italia­nă în două mari tradiții, în două mari structuri: pe de o parte dul­ceața lui Petrarca, pe de altă par­te asprimea sumbră a lui Dante. Ca și lui Carducci, florentinului Papini i-a plăcut să considere pe Dante „il vicin mio grande". Tot ce era mieros, melodios, superfi­cial, feminin, colorat și retoric în literatura italiană contemporană lui — adică, in primul rând în literatura lui D'Annunzio — era atacat cu vehemență de Giovanni Papini. Pe D'Annunzio nu l-a socotit numai ultimul descendent din Pe­trarca; l-a socotit și cel mai dege­nerat, cel mai artificial și mai li­vresc. Fluviile oratorice ale­ lui D'Annunzio nu-l supărau pe Pa­pini numai pentru lipsa lor de gust și pentru facilitatea lor; îl supărau în primul rând prin ade­rența necondiționată a Italiei la asemenea exibiții retorice. Cu pri­lejul celebrului discurs La sagra dei miile, Papini a scris unul din cele mai violente pamflete ale s­ale împotriva lui D'Annunzio, pam­flet retipărit apoi în volumul Stroncature. Și Papini luptase în primele rânduri ale intervenționa­­liștilor; și el cerea intrarea în război alături de Franța și An­glia. Dar îl exaspera faptul că Ita­lia pricepe atât de greu o idee și se încălzește atât de rușinos pen­tru o metaforă. Il exaspera faptul că Italia va intra în războiu deli­rând prin discursuri — în loc să acționeze lucid, prin generali de geniu. Și își termina astfel vehe­mentul său comentariu anti­­d­annunzian: „Eu, astăzi, ași da o sută de D‘Annunzio și o sută de mii de discursuri dacă ași pu­tea fi sigur că generalul Cadorna are, sub beretul său, o­­ jumătate de chil de geniu militar". Nu este singura dată când Pa­pini a fost nedrept, și nu este singura dată când s' a înșelat. In războiul european, D'Annunzio cu discursurile și faptele sale de arme a jucat un rol tot atât de mare cât a jucat geniul militar și beretul generalului Cadorna. Și aceasta, nu numai pentrucă popo­rul italian iubește delirul și oratoria ci,pentru că D’Annunzio s'a bă­tut ca un erou. Toți cei cari soco­teau pe popularul romancier și dramaturg un retor și un afeme­iat, au trebuit să-și recunoască greșala. Departe de a căuta aven­tura și primejdia la birou, în ode și în poeme eroice — D'Annunzio fa mî&k=tânfa&lmpz&isL?, a zburat deasupra Vienei, a an­gajat nu știu câte lupte aeriene și a fost rănit. S-au scris nenumărate cărți do­cumentare asupra activității lui D'Annunzio în războiu și asupra rolului său la Fiume. Ceea ce me­rită să fie subliniat nu este numai curajul său neîntrecut, nepăsarea lui în fața morții, vitalitatea sa excepțională (avea 53 de ani când a zburat deasupra Vienei, și con­ducea escadrilele de luptă). In primul rând trebuesc amintite multiplele sale virtuți de coman­dant și de om politic. A cucerit Fiumele ca un strateg din Rena­ștere , cu o mână de oameni, in bună parte voluntari. Dar, după cucerirea orașului începe adevărata luptă. A trebuit să aibă grijă de alimentarea unui întreg oraș, de ordinea unei ar­mate neregulate ; a trebuit să țină seama de toate conjuncturile poli­ticei internaționale, să primească ambasadori și jurnaliști, să expli­ce, să controleze, să găsească so­luții. Dacă Fiumele este astăzi italian, asta se datorește în bună parte inițiativei lui D'Annunzio. Politicianii timpului său erau atât de lipsiți de virilitate și de orgoliu, încât nu cutezau să se opună ma­rilor aliați. In această privință, D'Annunzio este un precursor nu numai al fascismului, dar și al ac­tualei politici externe a Italiei. Cu toată marea sa iubire față de Franța, D'Annunzio a cutezat să se opună tratatelor de pace care nu ținuseră socoteală de sacrifi­ciile și revendicările Italiei. O« oct ii>- tokii v vwh. v­... *J.- f»­tul lui Papini, este sigur că D'An­nunzio­n a realizat această mare aventură militară și civilă cu dis­cursuri și cu poeme eroice. El poate a avea, cum spunea Papini, „o jumătate de chil de geniu mili­tar". Avea însă geniu, pur și sim­plu. Și dacă ar fi avut nenorocul să moară înainte de luptele in munți, înainte de luptele aeriene și de Fiume — poate mulți ar fi crezut, încă, în neseriozitatea și lipsa de autenticitate a acestui „orator"... MIRCEA ELIADE 8—Duminică 20 Martie Doi vechi prieteni: Mussolini și d’Annunzio BHVMHII 5 jiCENTESIMIf 5 ./ H fit URA’ H ./ ■ O marcă în memoria victoriei dela Fiume Un contemporan din Renaștere Fie­care epocă este caracterizată printr'un tip omen­esc al său, gene­ral. Omul renașterei este în acelaș timp fi acela al aventurei, aventură de fapte sau numai aventură spiritua­lă, italianul de pe vremea lui Savo­narola, a lui Borgia, a lui Iuliu II din Rovera sau a lui Leon X, purta cu sine o psicologie cu totul aparte. Artele, cultura și fapta trăiau simul­tan în fie­care vis ca o realitate or­ganică a întregei lui făpturi; o existen­ță de tipul renașterei nu putea cu­noaște nici una din delimitările puse de către profesioniștii specializărilor de azi. Un Leonardo da Vinci era nu numai pictor, sculptor, scriitor și filolog, dar mai era inginer, ridica în­­tărituri de cetăți, perfecționa meca­nisme de tunuri, și tot așa un Michel Angelo, sculpta, picta, făcea sonete, era arhitect. Suveranii și po­tentații aceia nenumărați erau oa­meni de arme, de carte, filologi, is­torici, diplomați, negustori, în același timp, plini, cu toții, de o tulburătoare energie, capabili să urmărească un scop pe o mie și una de căi felurite, invincibili realizatori de sine în pri­mul rând. Căci omul renașterei, îna­inte de toate, era o personalitate care se vroia transformată într'o operă vie de artă; restul erau mijloacele doar ale acestei fecunde și permanente as­pirații și spiritualități gata să re­curgă la toate mijloacele pentru a se putea ști trăită. Un condotier nu pregeta astfel, în toiul unei bătăii să petreacă seara cu o pagină din Plutarc sau din Omer, un cardinal Bembo să își împletească vieața pe dragostea Morozinei și pe „Istoria Veneției , sa cunoască cea mai ele­gantă limbă latină cunoscută in tot acel secol, cel puțin, și totdeo­dată să intrigheze la curtea papală din Roma. Omul renașterei era astfel ne­contenit plecat în marea aventura a cât mai deplinei cunoașteri și reali­zări de sine, cu tot ce purta bun și rău, în firea lui, evident, dar nici odată fără grija meticuloasă de pre­zentare statuară a actului făcut, de stilizare a detaliului, de încadrare arhitectonică a lui în ansamblul vieței. Acest punct este esențial. Renașterea este aventura până la operă de artă și până stilizată capo­­d­operă a personalității izolate de semenii săi. D’Annunzio este în acest sens un om al Renașterei. Este, evident, un mare scriitor. Scrisul acesta al lui însă nu este nici profesie, nu este nici specialitate, ci doar un elan vital îndelung elaborat. Românilor ar putea părea ar­tificios stilul acestui scriitor plin de lumină, lu­ru totdeauna ca un tablou, sau cizelat ca o coloană de catedrală meti­ulos, necontenit statuar, aten­t cu sine, in cele mai mici amănunte; gustul nostru literar însă e format de lăuntricitatea poe­­siei unui Eminescu, de sensibilitatea lui discretă, de tendința de aprofun­dare prin meditație și cunoaștere în izolare. D'Annunzio însă s'a născut în țara celei mai bogate plastici, și o reprezintă, ca atare sintetic, și s'a mai născut pe pământul care a dat lumei tipul incomparabil al renaș­terei, pe care l'a reprezentat poetul ,,Cetățel Moarte", „Francescăi da Rimini" sau al ,,Triumf­ului Mortei" in veacul al XX,indicat de el și con­­temporanizat. Caracterul acesta de om al renaș­terei explica adânca sa adeziune, și, până la un punct, cu caracter de an­­temergător, la marea mișcare a Fas­cismului, după ce în 1915, partizan al intrării țarei sale in război, ală­turi de Franța și de Anglia, lup­tase într'o serie de „ovații și mesa­­gii" „Pentru cea mai mare Italie". A participat, printre combatanții ita­lieni, la expozițiile maritime ale patriei sale „La Beffa di Buccari", a fost aviator, comandant de esca­drilă, s'a aventurat în raiduri dea­supra Vienei, în care, când putea arunca bombe, se mulțumea, totuși, să asvârle manifeste și când aliații discutau drepturile Italiei asupra por­tului Fiume, d'Annunzio, în fruntea soldaților săi „Arditti", ocupa, în Septembrie 1919, orașul pentru a nu mai eși de­cât cu cauza câștigată de el în Decembrie 1920. Aceasta este un fel de a fi, a cărui exprimare poate să fie cât de artistică și cât de plastică cu pu­tință ,dar este în primul rând un fel personal de realizare de sine. Este omul dionisiac al renașterei, pentru care vieața trebue trăită cu toate mij­loacele și aranjată ca un capo­d'ope­­ră, ca o lucrare de mare compoziție, având și stilul său propriu, destinul ei de nereprodus in nici un alt exemplar similar. Pentru un atare vis, firește, totul își are importanța lui deosebită și, fie că această vieață e trăită la masa de lucru a poetu­lui sau a romancierului, în grădinile vilei sale de pe terenul lacului Guarda, în avion, unde și-a un ochi, în discursuri publice pierdut care comemorau pe eroii războiului sau în­demnau pe Italieni la concordie. „Per l'Italia degli Italiani", între prieteni, sau nu importă sub ce alt aspect, nici unul din actele lui de vieața nu avea să scape preocupări­lor de modelare, grijei de prezentare, ținutei. D'Annunzio reprezintă astfel, intr'un exemplar de renaștere, însăși geniul plastic al rasei latine din Ita­lia, iar opera lui literară este o vieață trăită și prezentată plastic. N. D. VREMEA Moartea lui Gabriele d'Annunzio a fost un­ bun prilej de a reactualiza momente din viața acestui poet, romancier, drama­turg, om de acțiune, militar, condottie­­re, înflăcărat amant cum și împătimat muncitor și poate că dacă am conti­nua să spunem ce a fost și mai ales ce a vrut să fie învingătorul dela Fiu­me n'am mai sfârși. Poetul-soldat s'a gândit adeseori la moarte care a fugit de el în cele mai periculoase și îndrăznețe aventuri răz­boinice. Romantic în cele mai mari ca și î n cele mai mici capricii, autorul lui N­ trionfo della morte ținea să-și sfâr­șească viața într'un chip singular, ori­ginal. In momentul în care s'a simțit bă­trân — și aceasta nu de mult , cu un an înainte de a muri, adică la 74 ani — Gabriele d'Annunzio s'a tot gândit la o moarte puțin obișnuită. Voia să se sinucidă. Cum ? Să dispară în plin ocean, fiind în barcă, sub acțiunea u­­nei dinamite. Sau să se topească, să fie „diluat" într'o baie corosivă. N'a reușit să-și împlinească visul însă. A murit ca un om cumsecade care a muncit și s'a muncit excesiv. Poetul principe de Montenevoso, se retră­sese de mulți ani în proprietatea sa din Gardone­ Riviera, aproape de lacul Garda. Acolo trăia în respectul tutu­ror ca un adevărat senior și nu ar fi îndrăznit să-i contrazică nimeni vreo dorință. Fostul comandant de oști victorioa­se poseda în curtea vilei sale partea de dinainte­a unui vas de războiu cumpărat de el acum vreo 15 ani și prevăzut cu un tun. După altă ver­siune a acestei întâmplări, era doar un tun cu toate cele necesare, dăruit de guvernul italian învingătorului de la Fiume. Oricum o fi, fapt este că într'o bună zi tunul acesta a fost a­­șezat în bătaie, având ca țintă casa unui vecin. Ce se întâmplase ? Acest vecin avusese nefericita ideie de a pune să i se vopsească pereții casei sale într'un roz cam bătător la ochi. D'Annunzio s'a făcut foc și a cerut prin telefon vecinului său ca în 24 ore să vopsească pereții în galben, altfel va trage cu tunul, vecinul crezând că poetul glumește și-a văzut liniștit de treabă. D'Annunzio nici una, nici două a pus tunul în bătaie, a chemat vecinul la telefon și i-a dat ultimatum, după care a început preparativele amenin­țătoare. Vecinul și-a dat seama că nu e de glumit, s'a alarmat, a cerut ajutorul poliției și în ciuda tuturor interven­țiilor făcute a fost obligat până în urmă să vopsească pereții casei cu culoarea cerută de poet. Poetul triumfat deci și în plină pace, cu pro­­­cedeele de luptă ale soldatului. In 1926 s'a constituit un Institut național sub președenția Regelui Italiei pentru edi­tarea în condițiuni excepționale a în­tregei opere d'Annunzione. (J'edi­­zione di tutte le opere del poeta") în 80 de volume. Minunate volume cuprinzând opera lui Gabriele D'Annunzio au apărut în editura Oleander. Sunt cărți pe cari e o voluptate să te răsfoești în caz că se întâmplă să fii bibliofil, cărți cari nu se poate să nu-ți dea o bucurie estetică oricât de indiferent ar fi față de forme. D’Annunzio lucra, citea, iubea, se desfăta cu e­­gală pasiune, o pasiune de supraom așa cum­ se visa ,sub influența ideilor nietscheene, ba chiar se credea și era într'o anume privință. Dacă ești puțin leneș sau dacă ne­­fiind leneș, nu disprețuești lenea care sub un anumit unghii e și ea creatoa­re, privești cu mirare, cu admirație și tinderi chiar cu spaimă int­ vitaton Hü titani a unora. Unde mai găsesc vre­mea unii să scr­e o întreagă bibliote­că, și să citească biblioteci întregi, ba să se și dăruiască vieții, ispitelor și poruncilor ei, fără reținere, din toată inima ? D'Annunzio a făcut de toate. A lu­crat și a citit enorm. El spunea la 1895 dr André Gide pe care-l întâlni­se la Florența : „Mais pui, je crois qu'il faut avoir tout lu“. Francezii tot prea sunt îndeobște ospitalieri. Ei se uită ursuz la tine și bombăne sau îți scuipă în obraz un : „sale­nx ét'e­­que". Ei știu să îmbrățișeze cu deli­rant entuziasm o personalitate dar știu să-și batjocorească un om cu un dizolvant spirit critic. Pentru a caracteriza o mentalitate, și o atitudine, pentru a arăta cum îl priveau pe D'Annunzio unii francezi, pentru a reactualiza un moment din trecutul poetului a cărui iubire pen­tru Franța nu cunoștea margini, nu socotim că e deplasat să traducem câ­teva rânduri dintr'o mărturie a lui J. Ernest-Charles din 1902. In lumina unui document ca cel de mai jos și din perspectiva de astăzi, momente și figuri dispărute capătă un contur viu. Era timpul când D'Annunzio ela­bora acele inspirate cărți de Laude aduse Cerului, Mării, Pământului și Eroilor. Dar să-l ascultăm pe ]. Ernest­ Charles: „Acest Arlechin al li­teraturii rezumă în operele sale pe toți scriitorii contemporani. Și, totuși, el nu pune aproape nimic în lăuntru. El se dăruește cu furie tuturor imi­tațiilor disperate și contradictorii. El se împăunează cu toate culorile la modă. El transpune pe Danezi sau pe Belgieni, Englezi, Germani, Români dacă se poate, pentru a părea mai in­genios decât romancierii italieni. Bour­­get, Tolstoi, Feladón, Nietzsche, Rus­­kin se întâlnesc în cărțile sale și se recunosc. Și d-nul D' Annunzio e. psiholog — oh­i desigur el e ps­holog — sau moralist sau pesimist sau sati­ric sau naturalist sau idealist. Și, încă odată, se găsește orice in cărțile sale și totul se amestecă în confuzie... . Se zice că nu există oameni, mai goi decât cei cari sunt plini de ei în­șiși. Nu există cu siguranță romane mai goale ca cele ale d-lui d’Annun­zio, căci ele sunt pline de autorul lor. Ați citit poate de el : 11 fuoce. Este povestea dragostei romancierului cu o tragediană. Romancierul e mai tânăr, actrița e mai vârstnică ; o știm dintr'o delicată confidență a roman­cierului... Acest romancier este apt să fie ori­ce dacă nu chiar să fie romanc,er. El e poet ca oricare altul, artist tot a­­tât cât poet. Și că este pictor, nu e de mirare. Ea este chiar unul stră­lucit. Piste insă un neîntrecut orator.­ Tot ce scrie este întotdeauna liric, a­­tunci când nu e epic. Și în orice caz„ lirismul său e epic dacă-i place și când îi convine este epic într'un chip, liric. El e foarte lesne și întotdeauna sublim. Căci d. d'Annunzio are fără doar și poate toate darurile, în plus pe cel teatral. In afară de acestea, el e dramatic, mai ales în romanele sale dar în schimb în tragedii... Aici ier­­tați-mă, îmi vine să casc încă ! De alt­fel, în Franța, toate spiritele alese, dacă mi se dă voie să spun, ad căscat unison. Cu toate acestea, unii pretindeau că ei cască din admirație". (Din „La littératare d'Aujourd'hm"­- 1902). Sunt însă și francezi cari vorbesc cu dra­goste cu înțelegere despre D'Annun­zio, nu fără a face rezervele pe care „rațiunea" și „măsura" le-o dic­tează. D. Edmond Jaloux într'un Homma­ge­s d'Annunzio (Les Nouvelles Litté­­ra­res din 5 Martie 1938) face printre altele următoarele caracterizări : .....avea cincizeci și umu de ani când și-a descoperit adevărata sa vocație t deveni om de acțiune... Ah ! iată dat secretul nostru Sperelli, Aurispa, Can­­telmo, Effrena, Tarsis, iată rațiunea necunoscută a înflăcărărilor și desgus­­turilor voastre, a lăcomiilor și dezi­luziilor, a visurilor și freneziilor voas­tre funebre ! Să se imagineze Ah le ascuns între femei, Cezar lâncezind departe de Roma... Ar fi scris ei ro­mane oare ? Disraeli a început astfel: Ce-ar fi devenit Barrès dacă destinul i-ar fi dat puterea ? D'Annunzio antrenează Italia, o împinge vorbește, la răz­boia. tată­l aviator; el străbate cerul, zvârle proclamării deasupra Vienei, ocupă Fiume, cucerește o provincia­­ pentru Italia, împotriva Europei. Ră­nit de un glonte care-l chiorâște, el cau­tă zadarnic moartea. Aceasta fuge de el... El va sfârși melancolic, în a­­proximativa s­ngerătate de la Vitto­­riate, o viață plină de onoruri, de glorie, de dragoste, și de aventuri t­o­r din viețile cele mai extraordinare din vremea noastră, demnă de unul din acei eroi din Renaștere pe care-i venera și pe care voia să-i imite. Prin imitație poți să devii exem­plul pe care ți l-ai dat. Mare roman­cier, mare poet și mare om de ac­țiune, Gabriele d'Annunzio, la 1 Mar­tie 1938, la orele 20 și end, a in­trat în legendă­­ veșnică răsplată tu­turor celor care au avut puterea 8"O merite". Mausoleul în care e înmormântat D'Annunzio D'Annunzio în tranșee, la un post de observație

Next