Vremea, ianuarie-iunie 1938 (Anul 11, nr. 519-543)
1938-05-08 / nr. 536
8— Duminică 8 Maiu 1938 Un catolic excomunicat Citesc ultima carte a lui Ernesto Buonaiuti, și poate una din cele mai bune, mai personale cărți ale acestui prodigios savant și polemist contemporan: Gesudisse... (Ed. Guanda, Modena, 1938, p. 250, l. 12). La prima vedere, cartea aceasta pare a fi o cercetare atentă a parabolelor evanghelice, dar lipsită de orice pedanterie și fără rebarbativul aparat critic. De fapt, Gesüdisse este încă o mărturisire a lui Buonaiuti, încă o „autografie“ spirituală și mistică a sa. Interpretează logica parabolică și mesajul evanghelic, pentru a-și verifica și justifica, încă o dată. S-ar putea spune propria sa dramă, chiar mai mult, pentru a-și justifica propria sa situație creștină. Pentru că Buonaiuti, încă din 1929, a fost excomunicat de Sfântul Scaun, deși era unul din fruntașii clerului catolic, și profesor de Istoria Creștinismului la Universitatea din Roma. Excomunicarea aceasta, care l-a lovit în primii ani cumplit, i-a prilejuit totuși experiențe decisive. A mărturisit-o singur, la „World Congress of Faiths", ținut la Oxford în Iulie 1937, și publicată în The World's need of Religion (London, 1937, p. 117-136), își începe comunicarea citând spusa lui George Tyrrel, cel mai ilustru dintre catolicii englezi care au aderat la modernism, că sunt excomunicări care mântuiesc. Suferind de „izolarea" lui în comunitatea romano-catolică, Buonaiuti n'a încetat o clipă să se socotească unul din adevărații fii ai Romei catolice. N'a căzut, ca alți excomunicați, în erezie protestantă. Dar nu lucrul acesta vreau să-l subliniez în notele de față. Ci transformarea pe care a suferit-o Buonaiuti în acești zece ani de cumplită Transformare mărturisită, anathemă, tot mai curajos, cu fiecare dintre cărțile sale. Ernesto Buonaiuti, după scurta și dramatica lui „experiență modernistă", fusese considerat ca unul dintre cei mai savanți canonici romani. A avut o catedră universitară la 26 de ani, și a editat mai multe reviste științifice de prima mână. In Italia catolică, Ernesto Bonnaiuti însemna— mai ales în primii ani după războiu — cea mai prețioasă nădejde. Acest preot tânăr, robust, frumos, erudit și orator — era privit cu o admirație crescândă de toate cercurile catolice (afară de cele iezuite). Prezența lui corespundea, in mediile ecclesiastice, cu valoarea conversiunii lui Papini în cercurile laice. Bun gazetar, admirabil biograf (a scris mici biografii de sfinți, care au avut un succes considerabil), savant și scriitor —— toate căile păreau a fi deschise acestui genial preot. Și deodată, pe neașteptate, a venit excomunicarea. Urmată de pierderea catedrei de Istoria Creștinismului... Nu știu cât a pierdut Biserica Romano-Catolică prin îndepărtarea— destul de brutală — a acestui fiu de seamă al ei. Dar știu cât a câștigat spiritualitatea italiană, și viața creștină în genere, prin suferințele continue ale lui Ernesto Buonaiuti. Macerația acestui catolic care se simțea osândit, pe nedrept, de erezie, n'a cunoscut margini. Cei care cunosc istoria Sfântului Scaun din ultimul deceniu își dau prea bine seama că Buonaiuti nu a fost un revoltat. Lovitura primită, așadar, nu l-a îndârjit. Nu o aștepta. Dimpotrivă, știa că Sfântul Scaun îi apreciază neobosita lui activitate științifică și religioasă. El singur „convertise" o generație întreagă la catolicism. Dar excomunicarea a schimbat pe un savant într'un mare scriitor religios. E semnificativ faptul că din ultimele șapte cărți ale lui Buonaiuti, numai una este ,,științifică", aceia dedicată lui Gioacchino da Fiore. Dar și aici se ghicește „autobiografia". Pentru că, întocmai ca starețul calabrez din sec. XIII, Buonaiuti predică un catolicism cald, fără să fie eretic, purificat, fără să fie reformat. Celelalte șase cărți aparțin unei categorii greu de definit: tratate de filozofie, esseuri, reconstituiri istorice, interpretări polemice, etc. La Chiesa Romana, apărută în 1933, a avut un excepțional succes de public; trei ediții s-au epuizat în doi ani. Urmează: II messagio di Paolo (1934), Gioacchino da Fiore (1933) , II Vangelo e il Mondo (1934) ; Pietre miliari nella storia del cristianesimo (1935), Dante come próféta (1936), Gesü disse (1938). Un „savant" transformat într'un scriitor inspirat și într'un apologet cum nu prea se găsește în Italia. Ultimele sale cărți sunt scrise la cea mai înaltă temperatură creștină a timpului. Geniul italic n'a cunoscut, in ultimele veacuri, o mai prodigioasă experiență religioasă, atât de personală și totuși atât de puțin „protestantă". Pentru că acesta e paradoxul lui Buonaiuti, nu-și părăsește pozițiile spirituale, nu abjură Roma, nu protestează. Excomunicarea și toate prigonirile la care a fost supus din 1928 încoace, n'au putut face din Buonaiuti un „protestant". De aceia e atât de cetit în Italia, unde ereticii sunt de obiceiu disprețuiți, pentru că marea devoție populară recunoaște în Buonaiuti un catolic, iar nu un eretic. MIRCEA ELIADE ZLOCZOWER Aquarelă Marele succes al primei noastre scene Generație de sacrificiu de VALJAN EDIȚIA ll-a o frumoasă realizare tehnică format mare planșe cromo VREMEA LEI 60 VREMEA1 Charles Péguy a fost printre acele sensibilități înflăcărate pe cari Franța le-a frânt în războiul cel mare, îmi sunt nespus de dragi și mult zicătoare aceste vieți tinere muncite în căutarea axei lor, în căutarea lui Dumnezeu, vieți cari ți se par că s'au rupt la mijloc de drum pentru că n'au depășit numărul de ani peste cari socotim (de ce oare?) că e firesc să mori. Și pentru că am numit pe Charles Péguy, să ne oprim în Franța — căci destine asemănătoare se pot afla în orice țară — și să ne amintim de Ernest Psichari, de Alain Founier, apoi de Jacques Rivière, de Raymond Radiguet și de atâtea alte suflete sbuciumate care au trecut hotarele vieții, fie arse de credință, fie consumate, obosite. Nu știu precis de ce viața frântă a acestora îmi e mai scumpă decât viața acelor creaturi cari au avut timp și au reușit să-și rotunjească o operă care ne impresionează adesea prin perfecțiunea ei. Căci tinerii aceștia morți în răsboiu sau morți în sărăcie și boală au mărturisit adevărul, au spus tot adevărul lor, mai mult poate decât unii bătrâni cari au mestecat zadarnic înțelepciune, rămânând departe de ea. Charles Péguy scria: „Să spui adevărul, tot adevărul, numai adevărul, să spui cu stupiditate adevărul stupid; plictisitor adevărul plicticos, cu tristețe, adevărul trist..." Scepticii vor întreba desigur: care adevăr? ce este adevărul? Pilat din Pont a întrebat și el odinioară: Ce este adevărul? Dar rostind aceasta în fața lui Iisus Nazarineanul, a ieșit din pretoriu și adresându-se iudeilor le-a zis: „Eu nu găsesc în el nici o vină". Iată așa dar că Pilat a răspuns singur la întrebarea sa: Salonul Oficial din acest an a nemulțumit pe unii pictori ca și pe mulți simpli vizitatori. Și pictorii pe cari i-am auzit condamnând acest salon se întemeau pe motive prea serioase pentru ca să-i suspectăm de invidie, de spirit de bisericuță, de răutate. Din toată producția de pictură a anului adunată la Salonul Oficial și selectată, după criterii severe și sigure firește, nu rezistă din vechea generație decât uriașul între pitici, Pătrașcu iar dintre tineri, pictorii Stoica, Ghiață, Brană cari știu ce vor. Mai toți criticii plastici — cari nu sunt pictori — sunt însă, pare-se de altă părere și ei încearcă să înțeleagă, să categorisească. Intre judecata de mai sus și judecata criticilor nu se lasă nici o punte de împăcare. Samuel Butler afirmă și întreabă prin gura unuia din eroii romanului său tradus în franțuzește sub titlul: ,,Ainsi la toute chair": „Nu trebuie să judecăm după opera luată în mod izolat ci după opera considerată în mediul în care ea a fost produsă. Crezi tu că Giotto sau Filippo Lippi ar fi fost primi zi la Salon? Oare una singură din aceste fresce pe cari ne-am dus să le vedem când am fost la Padova ar avea cea mai mică șansă de a fi primită dacă s-ar trimite la Salonul din acest an? Nu, ba chiar cei dela Academie ar fi atât de furioși încât ar scrie sărmanului Gotto să vină singur să-și retragă fresca sa..." Hotărît, un Salon Oficial, ca tot ce-i oficial dealtfel și numai oficial, se pretează foarte ușor la ironie. N'are substanță, n'are spirit. Ce are atunci? „Curierul” — revistă de cultură și îndrumare morală — este dintre toate revistele din Ardeal, ce ne-au căzut sub ochi, cea mai apropiată de sufletul nostru, atât prin duhul ce-o străbate cât și prin problemele pe cari le pune, așa cum le pune, sub unghiul spiritualității creștin ortodoxe. E a nespus de mare bucurie că din „capitala ortodoxiei românești" cum a fost denumit puțintel impropriu — dacă e să cântărim sensul adevărat al cuvintelor — Sibiul, ne vine aceasta publicație, expresie a năzuințelor unui Ardeal, Împovărat de suferință dar viguros și nezdruncinat In credința in puterea neamului românesc și In ortodoxie, din care neamul de altfel își trage puterea de a pătimi, a se jertfi și a lupta pentru a se mântui. In numărul sărbătoresc de Paști, apărut cu data de 15 Aprilie, „Curierul" aduce un studiu despre „Literatura și transformarea colectivității românești". In care autorul d. Nicolae Petrașcu discută pe larg, având în vedere totodată literatura noastră cultă și cea populară, despre rostul cărților populare, despre valoarea și eficiența acestor cărți In procesul de coacere a sufletului românesc, în efortul de înălțare a poporului la un nivel spiritual mai ridicat. Contribuția diferiților noștri scriitori — de la Alecsandri, Eminescu până la Creangă, Slavici, până la „semănătorism" și „poporanism" — precum și a cărților populare ce au circulat încă de la sfârșitul secolului XVI-lea este înregistrată drept ceea ce a însemnat. D. N. Petrașcu e în așteptarea acelui scris românesc care să se facă interpretul puternicei stări de suflet din mijlocul neamului. Cum ? Iată ce citim în această privință : „Literatura care se va naște va trebui să aducă cu ea duhul trecutului cu tradițiile lui, realitățile prezentului și aspirațiile viitorului. Ea nu poate fi înțeleasă decât in climatul spiritualității creștine, în care se va alcătui toată civilizația și cultura românească viitoare". Dintr'o cercetare istorică a d-lui Ilie Preda Moșie transcriem această concluzie: „Istoria acestui popor, care e cel mai vechi dintre toate neamurile care îl înconjoară, care nu a purtat râsboaie decât pentru apărarea credinței și a pământului său, cu intregul său trecut de suferință și jertfă, măreață sau umilă, să ne fie Icoana și pilda pentru viitor a acelora care visăm o împărăție creștină daco-romană". Toți colaboratorii acestei reviste sunt orientați spiritualicește în acelaș sens și de la articolul anonim de închinare de Sărbători până la însemnările mari și mici regăsești aceleași implicații adânci in realitățile credinței. Mai semnează în această revistă d-nii Nicolae Grosu, Pimen Constantinescu, Nicolae Petra, Vasile Pascu, A. Creangă, dr. I. Popescu-Sibiu, A. Cioran, etc. Gândirea și acțiunea fac laolaltă omul. El nu-i una fără alta. Și nici una contra celeilalte. Echilibrul dintre ele constitue întregitatea lui. Gândirea e partea de virtute, izvorul acțiunii. Din ea, din bogăția ei, tot ce-i fapt își trage elanul, își însuflețește puterea. Când nu se recunoaște în fapt, în realizare, gândirea este seacă, ființa ei învechită, tră rea-i menită pieirii. Gânditorul numai atunci sparge anonimatul, când nu rămâne în abstract, când se transpune pe planul realității, când gândirea lui răscolește existența, îmbrâncind forme vechi, impunând altele noui. Ea precede acțiunii, aproape nici când nu o urmează. Acțiunea stă la suprafață, este realizarea gândirii. De aceea uneori, rolul ei fiind atât de mare încât își întunecă izvorul, suntem înclinați să zicem că ideile, principiile, abstractizările se trag din fapte imediate, că acestea din urmă sunt origine Și primele efect. E numai aparent. Revoluțiile și reformele instituționale, din orice domeniu, efecte, realizări ale gândirilor, ele sunt înțeles, și acestea au ca puncte Bune de sprijin trăiri isprăvite, fapte existente istoric. Pentru că nimic nu răsare din nimic. Decât numai Dumnezeu : „La început a fost Cuvântul“, încolo totul își este cauză și efect. Sursele gândirii merg însă dincolo de cotidian, poate chiar de contemporan. Ele își culeg datele din lumi dispărute. Esența tare aliaj din trăirile acestor lumi. Cine poate spune că înnouta cultură clasică nu se sprijină pe vechile culturi orientale sau că Secuiul lui Perble n'a avut în față-i modelele civilizațiilor de mult dispărute și de care ne fac mărturisire monumentele și Biblia? Ce, adică Renașterea a clădit pe semnul Cerului și contemporaneitatea materialistă — reacțiune de mare amploare față de misticismul Evului Mediu — nu țâșnește din necesități verificate istoric și deci din expereințele trecutului? Afirmările sunt și negări. Clădești strivind, ridicăndu-te pe ruine. Altfel nu se poate. Dar dacă gândirea își caută isvoarele în moarte, adică în cele dispărute, acțiunea în însăși actualitatea gândirii le caută. Desbătute întâi abstract, pur științific, în lumea filosofilor, ideile noui — spunea pe drept un universitar, francez — coboară încet spre organele popularizatoare, spre cărți și reviste cu circulație mare, se poartă din ziar în ziar, din gură în gură, trec, de la vis la vis, sparg granițe și prejudecăți, pentru ca, în cele din urmă, omul de acțiune, răscolitor de mase, înfăptuitorul să le găsească forme în viață, să le dea o valoare concretă cu efecte practice pe câmpul experienței sociale. Sufleurul înfăptuirii, autorul, ei este gândirea. Omul, ca acțiune, este instrument. Dar acest instrument prin care informul ia formă vizibilă, are tot atâta importanță cât însuși autorul, dacă nu câteodată chiar mai mare. Văd, spre exemplu recent, în experiențele sociale din Germania și Italia, înfăptuitorii mai tari decât ideile, cari i-au călăuzit, văd atât de strălucitoare acțiunea, că ea pare a fi umbrit, a fi șters gândirea de origine. Este, desigur, o mare deosebire între, o experiență și alta. Pe când fascismul înseamnă la începutul lui o reacțiune față de ideile marxiste încă pe când acestea tribuiau, când își anunțau intrarea sângeroasă pe arena lumii, național-socialismul, triumf căpătat după luptă dârză, a fost o înfrângere a marxismului. Dar amândouă aceste mișcări sociale, îmbrățișate de două popoare cu vechi tradiții de cultură, prin urmare de gândire, au proclamat primatul acțunii. (Pentru Germania exemplul luptei dintre Thomas Mann și Hitler (între spirit și acțiune) e în această privință edificator). Primatul acțiunii! Lucru nou. Dar el pare a fi și de mare neajuns pentru spirit, întrucât grație acestei concepții, toate energiile, toate talentele creatoare sunt trase către domenii de natură experimentală și astfel câmpul ideilor, al culturii, al artelor rămâne pe seama inteligențelor de a doua mână. Spiritul e sărăcit. El nu mai dă maximul lui. Exemple? In muzeele Occidentului, în Luvru, în British Muzeum, în Vatican, tot Renașterea stârnește cea mai mare admirație a lumii, cu toată varietatea de culori abracadabrante ale prezentului în pictură; spectacolele cele mai impresionante în teatru tot 'Shakespeare le furnizează Restaurarea D Mistica naționalistă, care cuprinde de avarma geografia spirituală a Europei, nu-i un nor hamletian, este un simptom al destinelor care se împlinesc din nevoia de eternitate a popoarelor. Bunăoară Greci trăesc și azi din intrigele zeilor de odinioară, ilada lor e permanentă, eternitatea lor find condiționată de fatalitatea lumii homerice. Căci popoarele aiudești, au eternitate, dacă sunt capabile de o spiritualitate cu forțe centrifugale , și n punctul acesta geometric popoarele nu pot fi indolente. Spiritualitatea lor este singura piesă de rezistență la examenul eternității, peste dimensiunile unei geografii liliputane și ale ólei istorii constrânse. Intervine însă un conflict de opinii în valoarea operii care poate fixa la o anumită altitudine spiritualitatea unui popor: între individualitatea națională a operei și universalitatea ei. S-a spus, iată, că Dante e numai prin naștere italian, prin Divnna Comedie e al literaturii universale, ins fără loc geografic, fără alte rude decât Vergiliu și Guido Cavalcante. Pentru unii Divina Comedie e un poem medieval și catolic; o judecă prin adresă etică. Prin substanță și expresie, umanitarismul operei dantești este de cea mai sigură calitate italină, dăruind poporului italian eternitatea pe care nici tenorii, nici Vezuviul, nici ceia ce-l impresionase în deosebi pe Anatole France, cerul Venețian (specific local) nu pot face. Conflictul de care vorbiam este o simplă chestie de optică. Așa cum, pornind privirile pe ninsul mării nu simți linia orizontului dintre ea și oceanul văzduhului. In războiul anglo-italian al sancțiu REPT nilor, teatrul italian scoase din repertoriu orice piesă engleză, făcând singura excepție pentru Bernard Shaw omagindu-i astfel universalitatea. Dar Shaw a cerut să fie scos și el din repertoriul dramatic italan, întrucât recunoaște valoarea spirituală a Italiei, dar rămâne un bun englez. Un fel de a opta pentru o eternitatea națională. Această eternitate națonală (vreau să spun în planul național) nu ne-am căutat-o dintr’o specifică atitudine literară iconoclastă. Și este atît de penibil că cea mai bună carte despre Creangă a scris-o un francez... Boutière ! In schimb am trăit un frenetic entuziasm pentru tot ce ne-a venit de peste hotare : parfumul, tutunul, mătasea și curentele culturale. Ultimul poet la Paris — șef de școală literară la București. Ne mângîie puțin că această greșală a trăit și poporul francez, a fost și la el o perioadă de shakespearomanie, a fost și el tributar literaturii germane și Greciei vechi scormonită sub caldarâmul Greciei moderne. Mircea Elade a pus o întrebare — putem spune — definitivă, de vreme ce a avut curajul s-o formuleze : dacă poporul nostru și-a cîștigat eternitatea. O problemă greu de rezolvat pe plan social, politic și oarecum istoric european. Totuș o problemă rezolvată copios în literatură unde Eminescu, Creangă și Caragiale sînt opere naționale de valoare unversală : cu ele, poporul nostru, creator, și-a cîștgat eternitatea. Păcat că limba noastră nu e limbă diplomatică și ne-o învață doar două, trei ciuperci fiologice și guvernantele: filologi sunt contabilii (experți, bineînte ț1 LA Ies) literaturii iar, guvernantele n'au scris în viata lor o cronică literară... (există însă „stilul de guvernantă al cronicarilor literari, dar asta-i altă chestie !) ( Sînt popoare care se nasc cu prestigiu, cu blazon, ca și oamenii; este și asta o țară medievală a vremurilor noastre. Noi ne-am trezit bastarzi pe la mahalaua Imperiului roman și, vanitoși cum sîntem ,ne-am ținut de pulpana latinilor. Mi-amintesc de vorbele unui profesor de liceu provincial, poate cel mai înțelept dascăl pe care l-am întâlnit în cariera mea școlărească (inclusiv studiile universitare) , noi suntem daci și aceasta să ne fie mândra Latinii ne-au dat orgoliul și luxuria unei ascendențe imperiale. Atît și de ajuns pentru a ne da azi certificatul de cenușăreasă. Cenușăreasă cu Renaștere culturală întîrziată din motive istorice geografice. Camuflat de ceia ce numiam delict de iconoclastie, dreptul poporului nostru la eternitate există în măsura în care i-a dat-o spirtualității italiene, Dante, celei engleze, Shakespeare, celui rus, Dostoevsky Cultul lor este cultul unei eternități în plan spiritual. Ori, unde sînt mai limpede toate formele de viată romînească decît în magnificențele adîncimi, neepuizate de dubla lege a timpului spațial, ale poeziei populare? Poezia populară care, cuconetului contimporan lui Vasile Alecsandri, îi mirosia a cioban... Chiar putem spune că singura femee care i-a simțit duhul etern a fost Elena Negri. Ș ‘n apa vie a poeziei populare s-au scăldat cu sufletul Eminescu și Creangă, realizând alături de Caragiale, produs al altor experiențe de viață și spiritualitate ro