Vremea, ianuarie-iunie 1938 (Anul 11, nr. 519-543)

1938-05-08 / nr. 536

8— Duminică 8 Maiu 1938 Un catolic excomunicat Citesc ultima carte a lui Ernesto Buonaiuti, și poate una din cele mai bune, mai personale cărți ale acestui prodigios savant și polemist contemporan: Gesu­disse... (Ed. Guanda, Modena, 1938, p. 250, l. 12). La prima vedere, cartea acea­sta pare a fi o cercetare atentă a parabolelor evanghelice, dar lipsită de orice pedanterie și fără rebarba­tivul aparat critic. De fapt, Gesü­disse este încă o mărturisire a lui Buonaiuti, încă o „autografie“ spi­rituală și mistică a sa. Interpretează logica parabolică și mesajul evan­ghelic, pentru a-și verifica și justi­fica, încă o dată. S-ar putea spune propria sa dramă, chiar mai mult, pentru a-și justifica propria sa si­tuație creștină. Pentru că Buonaiuti, încă din 1929, a fost excomunicat de Sfântul Scaun, deși era unul din fruntașii clerului catolic, și profesor de Istoria Creștinismului la Univer­sitatea din Roma. Excomunicarea aceasta, care l-a lovit în primii ani cumplit, i-a pri­lejuit totuși experiențe decisive. A mărturisit-o singur, la „World Con­gress of Faiths", ținut la Oxford în Iulie 1937, și publicată în The World's need of Religion (London, 1937, p. 117-136), își începe comu­nicarea citând spusa lui George Tyrrel, cel mai ilustru dintre cato­licii englezi care au aderat la mo­dernism, că sunt excomunicări care mântuiesc. Suferind de „izolarea" lui în co­munitatea romano-catolică, Buonaiuti n'a încetat o clipă să se socotească unul din adevărații fii ai Romei ca­tolice. N'a căzut, ca alți excomuni­cați, în erezie protestantă. Dar nu lucrul acesta vreau să-l subliniez în notele de față. Ci transformarea pe care a suferit-o Buonaiuti în acești zece ani de cumplită Transformare mărturisită, anathemă, tot mai curajos, cu fiecare dintre cărțile sale. Ernesto Buonaiuti, după scurta și dramatica lui „experiență modernis­tă", fusese considerat ca unul dintre cei mai savanți canonici romani. A avut o catedră universitară la 26 de ani, și a editat mai multe reviste științifice de prima mână. In Italia catolică, Ernesto Bonnaiuti însemna­­— mai ales în primii ani după răz­­boiu — cea mai prețioasă nădejde. Acest preot tânăr, robust, frumos, erudit și orator — era privit cu o admirație crescândă de toate cercu­rile catolice (afară de cele iezuite). Prezența lui corespundea, in mediile ecclesiastice, cu valoarea conversiunii lui Papini în cercurile laice. Bun ga­zetar, admirabil biograf (a scris mici biografii de sfinți, care au avut un succes considerabil), savant și scriitor —— toate căile păreau a fi deschise acestui genial preot. Și de­odată, pe neașteptate, a venit exco­municarea. Urmată de pierderea ca­tedrei de Istoria Creștinismului... Nu știu cât a pierdut Biserica Romano-Catolică prin îndepărtarea­­— destul de brutală — a acestui fiu de seamă al ei. Dar știu cât a câștigat spiritualitatea italiană, și viața creștină în genere, prin sufe­rințele continue ale lui Ernesto Buo­naiuti. Macerația acestui catolic care se simțea osândit, pe nedrept, de erezie, n'a cunoscut margini. Cei care cunosc istoria Sfântului Scaun din ultimul deceniu își dau prea bine seama că Buonaiuti nu a fost un re­voltat. Lovitura primită, așa­dar, nu l-a îndârjit. Nu o aștepta. Dimpo­trivă, știa că Sfântul Scaun îi apre­ciază neobosita lui activitate științi­fică și religioasă. El singur „con­vertise" o generație întreagă la ca­tolicism. Dar excomunicarea a schimbat pe un savant într'un mare scriitor re­ligios. E semnificativ faptul că din ultimele șapte cărți ale lui Buonaiuti, numai una este ,,științifică", aceia dedicată lui Gioacchino da Fiore. Dar și aici se ghicește „autobiogra­fia". Pentru că, întocmai ca starețul calabrez din sec. XIII, Buonaiuti pre­dică un catolicism cald, fără să fie eretic, purificat, fără să fie refor­mat. Celelalte șase cărți aparțin unei categorii greu de definit: tratate de filozofie, esseuri, reconstituiri isto­rice, interpretări polemice, etc. La Chiesa Romana, apărută în 1933, a avut un excepțional succes de pu­blic; trei ediții s-au epuizat în doi ani. Urmează: II messagio di Paolo (1934), Gioacchino da Fiore (1933) , II Vangelo e il Mondo (1934) ; Pietre miliari nella storia del cristianesimo (1935), Dante co­me próféta (1936), Gesü disse (1938). Un „savant" transformat într'un scriitor inspirat și într'un apologet cum nu prea se găsește în Italia. Ul­timele sale cărți sunt scrise la cea mai înaltă temperatură creștină a timpului. Geniul italic n'a cunoscut, in ultimele veacuri, o mai prodi­gioasă experiență religioasă, atât de personală și totuși atât de puțin „protestantă". Pentru că acesta e pa­radoxul lui Buonaiuti, nu-și pără­sește pozițiile spirituale, nu abjură Roma, nu protestează. Excomunica­rea și toate prigonirile la care a fost supus din 1928 încoace, n'au putut face din Buonaiuti un „pro­testant". De aceia e atât de cetit în Italia, unde ereticii sunt de obiceiu disprețuiți, pentru că marea devoție populară recunoaște în Buonaiuti un catolic, iar nu un eretic. MIRCEA ELIADE ZLOCZOWER Aquarelă Marele succes al primei noastre scene Generație de sacrificiu de VALJAN EDIȚIA ll-a o frumoasă realizare teh­nică format mare planșe cromo VREMEA LEI 60 VREMEA1 Charles Péguy a fost printre acele sensibilități în­flăcărate pe cari Franța le-a frânt în războiul cel mare, îmi sunt nespus de dragi și mult zicătoare aceste vieți tinere muncite în căutarea axei lor, în căutarea lui Dumnezeu, vieți cari ți se par că s'au rupt la mijloc de drum pentru că n'au depășit numărul de ani peste cari socotim (de ce oare?) că e firesc să mori. Și pentru că am numit pe Charles Péguy, să ne oprim în Franța — căci destine asemănătoare se pot afla în orice țară — și să ne a­­mintim de Ernest Psichari, de Alain Founi­er, apoi de Jacques Rivière, de Raymond Radiguet și de atâtea alte suflete sbuciumate care au trecut hotarele vieții, fie arse de credință, fie consumate, obosite. Nu știu precis de ce viața frântă a acestora îmi e mai scumpă decât viața acelor creaturi cari au avut timp și au reușit să-și rotunjească o operă care ne impresionează ade­sea prin perfecțiunea ei. Căci tinerii aceștia morți în răs­­boiu sau morți în sărăcie și boală au mărturisit adevărul, au spus tot adevărul lor, mai mult poate decât u­­nii bătrâni cari au mestecat zadar­nic înțelepciune, rămânând departe de ea. Charles Péguy scria: „Să spui ade­vărul, tot adevărul, numai adevărul, să spui cu stupiditate adevărul stupid; plictisitor adevărul plicticos, cu tris­tețe, adevărul trist..." Scepticii vor întreba desigur: care adevăr? ce este adevărul? Pilat din Pont a întrebat și el odinioară: Ce este adevărul? Dar rostind aceasta în fața lui Iisus Nazarineanul, a ieșit din pretoriu și adresându-se iudei­lor le-a z­is: „Eu nu găsesc în el nici o vină". Iată așa dar că Pilat a răs­puns singur la întrebarea sa: Salonul Oficial din acest an a nemulțumit pe unii pictori ca și pe mulți simpli vizitatori. Și pictorii pe cari i-am auzit condamnând acest salon se înteme­au pe motive prea serioase pentru ca să-i suspectăm de invidie, de spirit de bisericuță, de răutate. Din toată producția de pictură a anului adunată la Salonul Oficial și selectată, după criterii severe și sigure firește, nu rezistă din vechea generație decât uriașul între pitici, Pătrașcu iar dintre tineri, pictorii Stoica, Ghiață, Brană cari știu ce vor. Mai toți criticii plastici — cari nu sunt pictori — sunt însă, pare-se de altă părere și ei încearcă să în­țeleagă, să categorisească. Intre ju­decata de mai sus și judecata criti­cilor nu se lasă nici o punte de împăcare. Samuel Butler afirmă și întreabă prin gura unuia din eroii romanului său tradus în franțuzește sub titlul: ,,Ainsi la tou­­te chair": „Nu trebuie să judecăm după opera luată în mod izolat ci după opera considerată în mediul în care ea a fost produsă. Crezi tu că Giotto sau Filippo Lippi ar fi fost primi zi la Salon? Oare una singură din aceste fresce pe cari ne-am dus să le vedem când am fost la Pado­va ar avea cea mai mică șansă de a fi primită dacă s-ar trimite la Salo­nul din acest an? Nu, ba chiar cei dela Academie ar fi atât de furioși în­cât ar scrie sărmanului G­otto să vină singur să-și retragă fresca sa..." Hotărît, un Salon Oficial, ca tot ce-i oficial dealtfel și numai oficial, se pretează foarte ușor la ironie. N'are substanță, n'are spirit. Ce are atunci? „Curierul” — revistă de cultură și îndrumare morală — este dintre toate revistele din Ardeal, ce ne-au căzut sub ochi, cea mai apropiată de sufletul nos­tru, atât prin duhul ce-o străbate cât și prin problemele pe cari le pune, așa cum le pune, sub unghiul spiri­tualității creștin ortodoxe. E a ne­spus de mare bucurie că din „ca­pitala ortodoxiei românești" cum a fost denumit puțintel impropriu — dacă e să cântărim sensul adevărat al cuvintelor — Sibiul, ne vine a­­ceasta publicație, expresie a năzu­ințelor unui Ardeal, Împovărat de su­ferință dar viguros și nezdruncinat In credința in puterea neamului ro­mânesc și In ortodoxie, din care neamul de altfel își trage puterea de a pătimi, a se jertfi și a lupta pen­tru a se mântui. In numărul sărbătoresc de Paști, apărut cu data de 15 Aprilie, „Cu­rierul" aduce un studiu despre „Li­teratura și transformarea colectivi­tății românești". In care autorul d. Nicolae Petrașcu discută pe larg, având în vedere totodată literatura noastră cultă și cea populară, des­pre rostul cărților populare, despre valoarea și eficiența acestor cărți In procesul de coacere a sufle­tului românesc, în efortul de înălța­re a poporului la un nivel spiritual mai ridicat. Contribuția diferiților noștri scriitori — de la Alecsandri, Eminescu până la Creangă, Slavici, până la „semănătorism" și „popora­nism" — precum și a cărților popu­lare ce­ au circulat încă de la sfârși­tul secolului XVI-lea este înregis­trată drept ceea ce a însemnat. D. N. Petrașcu e în așteptarea a­­celui scris românesc care să se facă interpretul puternicei stări de suflet din mijlocul neamului. Cum ? Iată ce citim în această privință : „Lite­ratura care se va naște va trebui să aducă cu ea duhul trecutului cu tradițiile lui, realitățile prezentului și aspirațiile viitorului. Ea nu poate fi înțeleasă decât in climatul spiritua­lității creștine, în care se va alcătui toată civilizația și cultura româ­nească viitoare". Dintr'o cercetare istorică a d-lui Ilie Preda Moșie transcriem această concluzie: „Istoria acestui popor, care e cel mai vechi dintre toate neamurile care îl înconjoară, care nu a purtat râsboaie decât pentru apă­rarea credinței și a pământului său, cu intregul său trecut de suferință și jertfă, măreață sau umilă, să ne fie Icoana și pilda pentru viitor a acelora care visăm o împărăție creștină daco-romană". Toți colaboratorii acestei reviste sunt orientați spiritualicește în a­­celaș sens și de la articolul ano­nim de închinare de Sărbători până la însemnările mari și mici regă­sești aceleași implicații adânci in realitățile credinței. Mai semnează în această revistă d-nii Nicolae Gro­­su, Pimen Constantinescu, Nicolae Petra, Vasile Pascu, A. Creangă, dr. I. Popescu-Sibiu, A. Cioran, etc. Gândirea și acțiunea fac laolaltă omul. El nu-i una fără alta. Și nici una contra celeilalte. Echilibrul dintre ele constitue întregitatea lui. Gândi­­rea e partea de virtute, izvorul acțiu­nii. Din ea, din bogăția ei, tot ce-i fapt își trage elanul, își însuflețește puterea. Când nu se recunoaște în fapt, în realizare, gândirea este sea­că, ființa ei învechită, tră­ rea-i me­nită pieirii. Gânditorul numai atunci sparge anonimatul, când nu rămâne în abstract, când se transpune pe pla­nul realității, când gândirea lui răs­colește existența, îmbrâncind forme vechi, impunând altele noui. Ea pre­cede acțiunii, aproape nici când nu o urmează. Acțiunea stă la suprafață, este realizarea gândirii. De aceea u­­neori, rolul ei fiind atât de mare în­cât își întunecă izvorul, suntem încli­nați să zicem că ideile, principiile, abstractizările se trag din fapte ime­diate, că acestea din urmă sunt ori­gine Și primele efect. E numai apa­rent. Revoluțiile și reformele institu­ționale, din orice domeniu, efecte, realizări ale gândirilor, ele sunt înțeles, și acestea au ca puncte Bune de sprijin trăiri isprăvite, fapte existen­te istoric. Pentru că nimic nu răsare din nimic. Decât numai Dumnezeu : „La început a fost Cuvântul“, încolo totul își este cauză și efect. Sursele gândirii merg însă dincolo de coti­dian, poate chiar de contemporan. Ele își culeg datele din lumi dispăru­te. Esența tar­e aliaj din trăirile a­­cestor lumi. Cine poate spune că în­nouta cultură clasică nu se sprijină pe vechile culturi orientale sau că Secuiul lui Perb­le n'a avut în față-i modelele civilizațiilor de mult dispă­rute și de care ne fac mărturisire mo­numentele și Biblia? Ce, adică Re­nașterea a clădit pe sem­nul Cerului și contemporaneitatea materialistă — reacțiune de mare amploare față de misticismul Evului Mediu — nu țâș­nește din necesități verificate istoric și deci din expereințele trecutului? A­­firmările sunt și negări. Clădești stri­vind, ridicăndu-te pe ruine. Altfel nu se poate. Dar dacă gândirea își caută isvoa­­rele în moarte, adică în cele dispăru­te, acțiunea în însăși actualitatea gân­dirii le caută. Desbătute întâi abstract, pur știin­țific, în lumea filosofilor, ideile noui — spunea pe drept un universitar, francez — coboară încet spre orga­­nele popularizatoare, spre cărți și re­viste cu circulație mare, se poartă din ziar în ziar, din gură în gură, trec, de la vis la vis, sparg granițe și pre­judecăți, pentru ca, în cele din urmă, omul de acțiune, răscolitor de mase, înfăptuitorul să le găsească forme în viață, să le dea o valoare concretă cu efecte practice pe câmpul experienței sociale. Sufleurul înfăptuirii, autorul, ei este gândirea. Omul, ca acțiune, este instrument. Dar acest instrument prin care informul ia formă vizibilă, are tot atâta importanță cât însuși autorul, dacă nu câteodată chiar mai mare.­­ Văd, spre exemplu recent, în expe­riențele sociale din Germania și Ita­lia, înfăptuitorii mai tari decât ideile, cari i-au călăuzit, văd atât de stră­lucitoare acțiunea, că ea pare a fi um­­brit, a fi șters gândirea de origine. Este, desigur, o mare deosebire între, o experiență și alta. Pe când fascis­mul înseamnă la începutul lui o reac­țiune față de ideile marxiste încă pe­ când acestea tribuiau, când își anun­țau intrarea sângeroasă pe arena lu­mii, național-socialismul, triumf că­pătat după luptă dârză, a fost o în­frângere a marxismului. Dar amân­două aceste mișcări sociale, îmbră­țișate de două popoare cu vechi tra­diții de cultură, prin urmare de gân­dire, au proclamat primatul ac­țunii. (Pentru Germania exemplul luptei dintre Thomas Mann și Hitler (între­ spirit și acțiune) e în această privin­ță edificator). Primatul acțiunii! Lucru nou. Dar el pare a fi și de­ mare neajuns pentru spirit, întrucât grație acestei concepții, toate ener­giile, toate talentele creatoare sunt trase către domenii de natură expe­rimentală și astfel câmpul ideilor, al culturii, al artelor rămâne pe seama inteligențelor de a doua mână. Spiri­tul e sărăcit. El nu mai dă maximul lui. Exemple? In muzeele Occidentului, în Luvru, în British­ Muzeum, în Va­tican, tot Renașterea stârnește cea mai mare admirație a lumii, cu toa­tă varietatea de culori abracadabran­te ale prezentului în pictură; specta­colele cele mai impresionante în tea­tru tot 'Shakespeare le furnizează­ Restaurarea D Mistica naționalistă, care cuprinde de avarma geografia spirituală a Eu­ropei, nu-i un nor hamletian, este un simptom al destinelor care se împli­­nesc din nevoia de eternitate a popoa­relor. Bunăoară Grec­i trăesc și azi din intrigele zeilor de odinioară, il­a­­da lor e permanentă, eternitatea lor fi­nd condiționată de fatalitatea lumii homerice. Căci popoarele aiu­deșt­i, au eternitate, dacă sunt capabile de o spiritualitate cu forțe centrifugale , ș­i n punctul acesta geometric popoa­rele nu pot fi indolente. Spiritualitatea lor este singura pie­să de rezistență la examenul eterni­tății, peste dimensiunile unei geo­grafii liliputane și ale ól­ei istorii constrânse. Intervine însă un conflict de opinii în valoarea operii care poate fixa la o anumită altitudine spiritualitatea unui popor: între individualitatea na­țională a operei și universalitatea ei. S-a spus, iată, că Dante e numai prin naștere italian, prin Div­nna Comedie e al literaturii universale, ins fără loc geografic, fără alte ru­de decât Vergiliu și Guido Cavalcante. Pentru unii Divina Comedie e un poem medieval și catolic; o judecă prin adresă etică. Prin substanță și expresie, umanitarismul operei dantești este de cea mai sigură calita­te italină, dăruind poporului italian eternitatea pe care nici tenorii, nici Vezuviul, nici ceia ce-l impresionase în deosebi pe Anatole France, cerul Ve­nețian (specific local) nu pot face. Conflictul de care vorbiam este o simplă chestie de optică. Așa cum, pornind privirile pe­­ ni­nsul mării nu simți linia orizontului dintre ea și o­­ceanul văzduhului. In războiul anglo-italian al sancțiu­ REPT nilor, teatrul italian scoase din re­pertoriu orice piesă engleză, făcând singura excepție pentru Bernard Shaw omagindu-i astfel universalitatea. Dar Sh­aw a cerut să fie scos și el din repertoriul dramatic italan, în­trucât recunoaște valoarea spirituală a Italiei, dar rămâne un bun englez. Un fel de a opta pentru o eternitate­a națională. Această eternitate națonală (vreau să spun în planul național) nu ne-am căutat-o dintr’o specifică atitudine li­terară iconoclastă. Și este atît de pe­nibil că cea mai bună carte despre Creangă a scris-o un francez... Bou­­tière ! In schimb am trăit un frene­tic entuziasm pentru tot ce ne-a venit de peste hotare : parfumul, tutunul, mătasea și curentele culturale. Ulti­mul poet la Paris — șef de școală li­terară la București. Ne mângîie puțin că această gre­­șală a trăit și poporul francez, a fost și la el o perioadă de sha­­kespearomanie, a fost și el tributar li­teraturii germane și Greciei vechi scormonită sub caldarâmul Greciei moderne. Mircea El­ade a pus o întrebare — putem spune — definitivă, de vreme ce a avut curajul s-o formuleze : dacă poporul nostru și-a cîștigat eternita­tea. O problemă greu de rezolvat pe plan social, politic și oarecum isto­­ric­ european. Totuș o problemă rezol­vată copios în literatură unde Emi­­nescu, Creangă și Caragiale sînt ope­re naționale de valoare un­versală : cu ele, poporul nostru, creator, și-a cîștgat eternitatea. Păcat că limba noastră nu e limbă diplomatică și ne-o învață doar două, trei ciuperci f­iologice și guvernantele: filolo­­g­i sunt contabilii (experți, bineînte­­ ț1 LA Ies) literaturii iar, guvernantele n'au­ scris în viata lor o cronică literară... (există însă „stilul de guvernantă al cronicarilor­ literari, dar asta-i altă chestie !) ( Sînt popoare care se nasc cu presti­giu, cu blazon, ca și oamenii; este și asta o țară medievală a vremurilor noastre. Noi n­e-am trezit bastarzi pe la maha­­laua Imperiului roman și, vanitoși cum sîntem ,ne-am ținut de pulpana lati­nilor. Mi-amintesc de vorbele unui profesor de liceu provincial, poate cel mai înțelept dascăl pe care l-am în­tâlnit în cariera mea școlărească (in­clusiv studiile universitare) , noi sun­tem­ daci și aceasta să ne fie mândr­a Latinii ne-au dat orgoliul și luxuria­ unei ascendențe imperiale. Atît și de a­­juns pentru a ne da azi certificatul de cenușăreasă. Cenușăreasă cu Renaș­tere culturală întîrziată din motive istorice geo­grafice. Camuflat de ceia ce numiam delict de iconoclastie, dreptul poporului nos­tru la eternitate există în măsura în care i-a dat-o spir­tualității italiene, Dante, celei engleze, Shakespeare, ce­lui rus, Dostoevsky Cultul lor este cultul unei eternități în plan spiritual. Ori, unde sînt mai limpede toa­te formele de viată romî­­nească decît în magnificențele adîn­­cimi, neepuizate de dubla lege a tim­pului spațial, ale poeziei populare? Poezia populară care, cuconetului con­timporan lui Vasile Alecsandri, îi mi­­rosia a cioban... Chiar putem spune că singura femee care i-a simțit duhul etern a fost Elena Negri. Ș ‘n apa vie a poeziei populare s-au scăldat cu su­fletul Eminescu și Creangă, realizând alături de Caragiale, produs al altor experiențe de viață și spiritualitate ro

Next