Adevěrul, ianuarie 1923 (Anul 36, nr. 11912-11940)

1923-01-31 / nr. 11940

Jtari XXXVI. Ko. 11340 V L 05* vftvt"!’ V* W »’ yu(U­­v!l«l ? ipi pwirnW In strämnätafi C Miercuri 81 Isnuarie 1823 El fill! Cl U FONDATORj AL. V. BELDIMAN 1888—1897 CONST. MILLE 1897—1920 Există, totuş, o parte a tării care are motive să se neliniştească mai puțin ca cefe-’aSte de restrânge­rea libertăţilor con­stituţionale. ... E Basarabia, care habar nu are că există la noi ceva care se chiamă Consti­tuţie ! Tulbur­ări antisemite în Caplish­ Cele ce sau petrecut astăzi la Universitate sunt o ruşine de acelea cari să ne împiedice de a mai scoate capul în lumea civilizată. înăuntrul Univer­ităţei, care trebuie să fie sanc­tuarul ştiinţei şi al ideilor n­ari şi generoase, stu­denţii evrei au fost bătuţi hoţeşte. Poliţia a strălucit prin absenţa ei, iar când pri­mii reprezentanţi ai ei au apărut, au avut, după măr­turisirea unor martori oculari, atitudinea unor complici, şi nu a unor apărători ai ordinei. Populaţiunea evreiască, îngrozită are sentimentul că le fără de apărare şi scoasă afară de lege. Când mun­citorimea şi-a reclamat drepturile ei, guvernul a ştiut să previe pretinse tulburâri în acelaş chip necivilizat în care ştie să tolereze actualele tulbur­­ri reale. Căci astăzi nu mai încape pentru nimeni îndoială, nu numai că guvernul nu vrea să împiedice agitaţiunile antise­mite, ci că le doreşte. Dacă mai trebuia o dovadă pentru aceasta, după toată t­leranţa binevoitoare pe­­ care o păstrează prin funcţionarii săi faţă de dânsele, o furnizează azi articolele din proiectul de Constituţie privitoar la încetăţenirea evreilor. E vorba de o re­­peţire a celor ce sau întâmplat la 1880. Nimic nou în piesa aceasta tragicomică pe care o montează, nici chiar numele protagonistului. Guvernul „oamenilor cu experienţă" nu-şi dă seama insă cât de primejdioasă este mişcarea dezlăn­ţuită în chip metodic sub auspiciile lor. Guvernul „or­dine!“, condus de meschine combinaţii politicianiste, recurge la procedee atât de brutale, fără să se gân­dească la repercusiunile şi dezvoltările lor inevitabile : el n’a învăţat nimic din experienţa dela 1907. E o crimă, şi ea poate aduce catastrofe. In faţa a­­cestei situaţiuni nu-i mai e îngăduit nimănui să stea nepăsător. Oamenii cu judecată sănătoasă, câţi sânt în a­­ceastă ţară, au datoria supremă de­ a opune cea mai vie rezistenţă barbariei dezlănţuite. Ei trebuie să împiedice dezonorarea ţării în faţa străinătăţii şi să împiedice a­­mnţarea ei în convulsiuni cumplite catastrofale. Aceasta e datoria tuturor democraţilor sinceri, a tuturor oamenilor de inimă. Lor ne adresăm. Astfel,­­ar rămânea numai ca cei vizaţi de sălbătăcia huliga­nică să se apere singuri, şi prin orice mijloace. „ADEVERUL“ Politica externă la Cameră ------------------------— Destăinuiri asupra raportorilor dintre primul ministru şi Take lonescu De ce a refuzat Take lonescu ministerul de externe * D. I. G. Duca a făcut cri Came­rei un expozeu asupra acţiunei pe care a desfăşurat-o ca prim dele­gat al României la Conferinţa din Lausanne. In events, d. Duca nu a spus şi prob­ibil nici nu ar fi putut spune Camerei mai mult, decât a spus, presei. Declaraţiunile d-sale au cuprins în linii mari numai re­zultatele obţinute. Asupra mijloa­celor diplomatice întrebuinţate, a­­supra tratativelor de la delegaţie la delegaţie, ministrul de externe nu a inzistat. Ele formează bucătăria diplomatică, ale cărei mistere sin­gure ar putea lămuri şi înlesni în­ţelegerea evenimentelor dar de cari nu se poate vorbi, căci rămân secrete, nu atât poate pentru că re­clamă vre-o discreţie, cât pentru că nu ne privesc numai pe noi. Şi e o veche regulă diplomatică la care nu s’a renunţat nici după războiu, ca un om de stat să nu divulge lu­cruri cari privesc ţi pe altul străin, fă-” ri,m­ îrpţimântul lui. D. Duca a tentat încă odată căi tratativele cu delegaţi! ruşi, promite să ducă da un acord al nostru cu­ Rusia sovietică. D-sa a găsit al prea ! s’au spirs multe despre aceste tra­tative si că mal bine ar fi fost dacă mi star fi spus. Nu putem împărtăşii opinia ministrului nostru de exter­ne. D-sa oscilează încă Intre me­todele diplomatice vechi si noul Când uzează de acestea, când le re­gretă. Ei bine si aceste metode simt un corciţi lor nesnns mai mo­dest, da si restnhtţia franceză, an bloc. Noi nu putem vedea răul cei a decurs din faptul că chestiunea­­ raporturilor noastre cu Rusia a fost discutată şi lămurită prin presă, Ol­­tica formă pentru care guvernul nu ere nici o răspundere, dar care a împiedicat ca unii confraţi să con­tinue cu alarmările şi apărărie îm­potriva Rusiei, alarmări şi aţâţări cari desigur nu ajutau tratativele şi nu erau de natură a întări intenţiu­­nile pacifice ruseşti. Expozeul d-lui Duca a dat prilej unei vii, polemici, la care au luat parte, afară de d-sa, d-nii dr. Lupu şi primul ministru. Polemica acea­sta­ nu a fost ferită de gustul pu­ţin agreabil al luptelor noastre po­litice interne, dar a permis docto­rului Lupu să ridice un colţ din vă­lul ce acopere încă ceea ce s’a pe­trecut în culise, cu ocariunea trata­tivei de pace dela Paris, între cei doi mari reprezentant­ al vieţei noastre politice, d-nii Ionel Brătia­­nu şi răposatul Take Ionescu. Doctorul Lupu a amintit că în momentul când se trata pacea şi deci se juca soarta ţărei noastre, aceşti doi oameni politici nu aveau nici măcar raporturi personale. Za­darnic d-sa, ,Jbolşevicul" şi „trădă­torul" de azi, a implorat pe actua­lul prim-ministru să se înţeleagă cu Take Ionescu, ale cărui resurse intelectuale şi relaţ­­i personale ar fi fost de o extremă utilitate pentru ţară, — o înţelegere între dânşii nu s’a putut stabili. Doctorul Lupu făcând apel la rea­litatea d-luî Ionel Brătianu, acesta a confirmat cele prevestite de ea bl­­şevicul ţărănist, dar a adăogat că d-sa nu a fost surd la Invitaţiun de Iul, căci a propus lui Take lonescu portofoliul externelor, cu o condi­­ţiune, ca să vie la Bucureşti unde să se stabilească sub preşidenţia re­gelui, politica de urmat la Confe­rinţa păcei. Dar Take lonescu a re­fuzat De ce a refuzat ? Primul ministru nu a spus-o, dar oricine a cunoscut cât de puţin pe fostul şef »al fostului partid de­mocrat, părerile sale politice cât şi cele despre oamenii de la noi, poate lesne înţelege atitudinea sa la Pa­ris. Mai întâi, Take Ionescu credea că politica noastră externă nu se poate urmări de­cât cu strictă înţe­legere cu marii aliaţi. El mai ştia că sunt anume condiţ­iii de cari noi nu vom putea scăpa şi cărora nici nu ne-am putea sustrage fără o mare pierdere morală. In fine Take Ionescu era adversarul ges­turilor mari şi inutile, cari puteau impresiona galeria, dar nu numai că nu duceau la un rezultat bun. că pu­teau­ face un mare rău tăreț. Cu un cuvânt Take lonescu era ad­versarul hotărât al politicei de re­zistată, pe care d. Brătianu o pre­coniza. La aceasta se mai adaugă un sentiment personal, care la împiedi­­­cat să accente a fi ministru! de ex­•*«rne al actualului prim-ministru. Take lonescu nu avea încredere în­tr’însul. Chiar dacă ar fi fost posi­bil să găsească o linie pe care să împace politica sa cu cea a d-lui Brătianu, el ştia din experienţă că nu putea conta că va fi liber po mişcării® sale «? că va putea pro­ceda aşa cum inteligenţa sa şi cu­noaşterea oamenilor şi lucrurilor, superioritatea concepţiei şi resur­selor sale, de cari era conştient, l-ar . Îndemnat. Poate că avea şi un presentiment că programul ce se putea stabili sub preşedinţia Su­veranului, era cel al d-lul Brătianu. Inacceptabil pentru dânsul. Iată de ce Take Ionescu n’a fost ministru de externe la Conferinţa de pace din Paris. Poate că de pe atunci va fi avut presentimentul ce­lor ce se vor mai întâmpla. Poate că a văzut de atunci că dezvoltarea ce la politica noastră Internă, îm­pinge ţara spre acea criză care a­­cum atinge punctul culminant si care pe el­­l-a paralizat in acţiunea sa, pănă la sfârşitul vic­tei sale, îm­­piedicându-l să joace rolul la care aptitudinile sale îi dădeau dreptul şi silindu-l pe el comandantul năs­cut, să rămâie totdeauna subordo­natul altora, peste care se ridica, un adevărat Everest in mijlocul unor vâlcele. SINCERUS * Legiferare.... pentru trecut! / De îil Sfârşitul anului 1918, când victoria Aliaţilor ne-a scos ’de sub ocupaţia nemţească, pănă la începutul anului 1923, am pu­tut trăi cu resturile vechei noas­tre constituţii. Plângerile ca­ri au fost se refereau la faptul că ve­chea constituţie era călcată In pi­­cioara. Iar nu la faptul că n’aveam o constituţie două. Aceasta e în afară de orice Îndoială. Necesităţile legislative n’au un caracter pur doctrinar sau pur li­terar, In care caz ar fi mal cu hetunfi de resortul secţiei respec­tive a Academiei Român®. Ele au mai cu samă un caracter practic­­i se vădesc imperios In viaţa de toate zilele. Intâmplatu-s’a o sin­gură dată ca, izbindu-ne de lun­gul şir de greutăţi, să constatăm că relele ce ne apasă provin din lipsa unei noul constituţii? Luaţi colecţia Viitorului şi ară­­taţi-ne, In cursul atâtor ani, un singur articol care să afirme că un anumit neajuns, din multele ce ne-au lovit, se datoreşte fap­tului că n’avem o constituţie nouă; Ihuitaţi-ne în toată colecţia Viitorului, de la Încheierea ar­mistiţiului până azi, un singur articol care să încerce a demon­stra că cutare rău precis ar În­ceta să ne bântuie dacă am avea o nouă constituţie. Nu veţi găsi un asemenea arti­col, pentru că nuanta din experi­enţa lungă şi dureroasă pe care am făcut-o n’a putut să-l inspire. Şi atunci, de ce norul acesta ex­traordinar ca neapărat acum, la începutul anului 1923, să se vo­teze costituţia, bine-rău, cum o f­i eu cine-o fi, numai să se voteze ? Am fi înţeles precipitarea în prima clipă. Atunci ţă frigurile victoriei, venită brusc dună du­rerile înf­ăne­erilor — căci s’ar H putut ca războiul să mai ţie şi un an, şi doi — atunci am fi înţeles ori­ce grabă, şi incoronare« şi constituţia se puteau face pripit, vertiginos, cu călcarea ori-căror consideraţii de tactică şi chiar cu negigarea unor principii esenţia­le: în o-"* 1 rv.oty.„nt procedarea şî-ar fi avut justificarea ei psiho­logică, ar fi avut şi valoare de simbol. Astăzi numai raţiunea rece şi calculul meticulos au dreptul şi datoria să hotărască; astăzi cons­tituţia ce ne-am da treime să fie o operă desăvârşită, nu numai din punctul de vedere al gândi­rii juridice, dar şi din punctul de vedere al procedurii urmate în­tru alcătuirea ei. A veni azi cu o lucrare de citr­­păceală, făcută de comisiunea u­­nui club şi „sanctificată“ de par­lamentul unui partid, „ales“ şi acela în condiţiile ruşinoase bine cunoscute, este cea mai mare monstruozitate. Cu metoda de guvernare a partidelor noastre istorice, puteam foarte bine să mai aşteptăm o lună, un an, şi la urma urmii — chiar şi un de­ceniu. Căci fabricanţii noii cons­tituiţii vor fi extrem de încurcaţi când le vom pune întrebarea: din câte rele ne bântite — vor­bim de cele adevărate şi cumplit de dureroase — care anume va fi înlăturat prin faptul că pro­iectul de azi nu va mai fi proiect, ci lege definitivă ? ‘ * Nu noi vom tăgădui nevoia un­nei consituţii. S suntem, astăzi, o ţară nouă, în timpuri noui, şi deci ne trebuie legi noui, cari să manifeste concepţii noui şi să fie metode noui. Dacă par­tidul liberal ar pricepe acest lu­cru, dorinţa lui de­ a realiza o no­uă constituţie ar fi justificată. Dar partidul liberal nu vede ast­fel. Proiectul lui nu aduce nimic nou ; în loc să constitue un pro­gres, el vrea să puie în vigoare, astăzi, principii cari, cu PATRU ZECI DE ANI IN URMA, AU FOST RESPINSE CA REACŢI­ONARE. • Nu există ţară în lume în care să se înţeleagă astfel constitu­ţionalismul. Dacă ar fi ca legile unei ţări să se poată aplica... în trecut, poate că noua constituţie libera­lă ar fi bună pentru începutul se­colului XVII. Pentru secolul XX e imposibilă. Şi când aceasta e geniala ope­ră de care vor să-şi lege numele, graba liberalilor e In adevăr fe­nomenală ! Gr. Damian Polemici deprsrâ a valnts­­!or la Londra' Le­field. 30. — O puternică depre- ' ciare predomină pe piața schimbu­lui străin de azi. Marca germană ■ acuzat o nouă scădere fiind cotată la 154080, fran­cul francez fiind asemenea depreciat la 75, francul botnian și Ura italiană au scăzut de asemenea. Ocupaţia franceză era Ruhr Ud­NIRALUL CAROty, comandantul trupelor franceze din Nordul basmului Ruhr Beaueem $ 81ViCtor militar Proectul pentru modificarea le­gii de recrutare prevede reduce­rea“ serviciului militar la doi ani. O primă lămurire e necesară. O a­­semenea reducere nu s’ar aplica de cât artileriei și cavaleriei în care serviciul era până acum de trei ani dar nu și grosului armatei, adică trupelor pedestre la care serviciul e de multă vreme de două ani. Din această constatare decurg o serie de obiecţiuni : Dacă autorii proeetntul militar au găsit că pentru complectarea unei instrucţiuni atât de grele un servi­ciu de doi ani este de ajuns, soco­tim că menţinerea serviciului de doi ani nu mai poate avea nici o justificare. Am avut în Ampul răz­­boidui contingente care au fost in­struite form­al câteva săptămâni ca arme şi metode de luptă noul, şi care totuşi au luptat ca cel mai mare succes la Mărăşti sau Mără­­şeşti nu contra celei mai încercate armate. Experienţe identice şi tot aşa de mulţumitoare nu au făcut in alte tări beligerante. S’a dovedit astfel că servichii de doi anii nu este o necesitate impusă de interesui u­­nei bune pregătiri militare-Dar nu numeri că nu este necesar. El este şi păgubitor. In primul rând pentru­că sustragerea forţelor tine­re de la munca economică slăbeşte randamentul producţiei. Iar apoi pentrucă menţinerea unor efective prea ridicate impune statului sor­­dini prea grele Intri un moment de mare lipsă. Am dovedit odată ca aceasta utilitatea reducerii serviciului mili­tar la 18 luni. Considerăm această reformă , care a fost Introdusă şi aiurea, ca un pas înţelept către în­făptuirea .jrafim­ei înarmate". Şi mai considerăm, că departe de a slăbi puterea de apărare şi departe de a însemna o dezarmare pe care unii sau alţii o consideră acum im­posibilă, ea ar permite o mai gra­bnică pregătire a efectivelor de răz­boi și o sporire însemnată a cadre­lor de rezervă, care constitue ade­văratul suport al apărării naționale-PI. NAZBATII IMu vrea ! Sim­ţin­d, cum se zice, poporul Ca­pitalei tn spatele său, d. Corbescu nu vrea să părăsească primăria de la car© totuş, a demisionat,­­fiindcă — în definitiv — părintele Bucu­reştilor ţine să plece dar n­u înţelege să părăsească un post la care nu mai ar® nicio pretenţie, dar pe care nu-l poate abandona, fiindcă «na este — vorba d-lui — a vrea să pleci şi a­lta a nu ţie să rămâi.. Nu înţelegeţi nimic, — aşteptaţi pentru lămuriri scrisoarea d-lui Corbescu. Deocamdată, atât se poate prinde din eroica sa atitudine: pleacă, dar nu vrea să plece fiindcă nu vrea să nu lase pe drumuri și să poarte partosul unui părinte de­naturat­. Kix._ Carnetul nostru Scriitorii cei mai frumoşi... O in­formaţie trimisă ziarelor ţine să anunţe că „un grup din cel mai de seamă scriitori” a fost autorizat de ministerul artelor să facă „un turneu de propagandă” în mai multe oraşe ale Ardealului. Uimiţi de această ciudată înştiin­ţară am vrut să luăm noi înşi­ne preciziuni de­ a cei autorizaţi şi am aflat că nu ministerul artelor a ales „grupul” ci că „grupul” s’a adresat ministerului artelor cerşindu-i suma de 500.000 lei pentru a se plimba, un vagon special, de-a lungul şi de-a la­­tul Ardealului. In ce ne priveşte, credem că, un scriitor nu poate face propagandă eficace decât prin scrisul lui. Dacă s’a găsit, totuşi, necesar ca scriitorii înşişi să se prezinte cu per­cen® lor trupească înaintea poporu­lui pentru a-l converti la cultul ar­tei române, avem convingerea că s’au ales cei mai frumoşi dintre cei reputaţi.. Numai aşa, nevoia de a trimite, cu sacrificii, pe scriitori în Ardeal, ar avea un sens. Se cade să fie toţi chipeşi, fudul şi Întregi fizi­ceşte, pentru a nu ştirbi demnitatea literaturii româneşti, servită până acum — după străvechile obiceiuri — numai cu tiparul... Sfârşind, întrebăm numai un­are­­­cât dacă la alcătuirea grupului „ce­lor mai de seamă" au fost consul­taţi şi următorii domni, cari se ocu­pă, ei înşişi, oarecum cu literatura: N. Iorga, M. Sadoveanu, I. Slavici, Brătesau-Voineşti, Radu D. Rosetti, Galaction, Condanţa Clodoş, Isabela Sadoveanu, Claudia M­i­lan, I. Ar­­ghezi, Jean Bart,, Victor Eftimiu, D. Nanu, N­. Sandelevici, G. Ibrăileanu, E. Lovinescu, I. Agârbiceanu, De­­meitrius, M. Codreanu, Caton Teodo­­rian, A. de Herz, Emil Isac, N. Da­­vid­escu, Adrian Mantu­, Nichifor Crainic, I. Pilat-G. Topârceanu, Phil­­lipide, Cezar Petrescu, Camil Petre­­scu, Lucian Bl­aga, Demoet­ene Bo­tez, B Lăzăreanu, A. Branişte, etc., etc. Oricât de valoroşi sunt membrii grupului, ministerul artelor nu poate nesocoti pe ce î­­nşirati aci.. D. T. întreruperea comunicaţiei cd Leafild, 80. — Compania căilor ferate Londra-Nord-Est face cunos­cut că din cauza situaţiunei din Germania, legătura via Holanda- Belgia cu germania sudică nu poa­te fi asigurată. Trenul de lux care circulă de trei ori pe săptămână între Hook din Olanda şi Berlin, este suspendat temporal. Trenul or­dinar via Hook din Olanda cu Ber­linul și Germania nordică, circulă ca de obicei. 1 Ungaria si chsstinnea minorităţilor In Camera unnară contele Beth­len a rostit o cuvântare asupra po­liticei guvernului pe care-1 prezi­dează Declaraţiunile ce a făcut asu­pra politicei externe un­ita­re se rezumă In fraza simplă că cestiunea mino­rităţilor este miezul ei. Această ce­­stiune» este după dânsul totodată o chestiune europeană, perttrn că ea formează una din bazele princi­pale ale tuturor tratatelor cari au terminat războiul cel mare, și in special a tratatului dela Trianon. Necontestat că in aceste declara­­țiuni ale contelui Bethlen este un Sâmbure de adevăr, dar nimeni nu s’a gândit, când a prevăzut prote­c­­fiunea minorităţilor, la dreptul per­manent’ de amestec in afacerile in­terne ale altor ţări. In asemenea condiţiuni protecţiunea minorităţi­lor ar degenera intrio terorizare a majorităţilor şi nici un stat care, din imprejurări geografice, istorice sau economice, are in sânul său mi­norităţi de altă origine etnică decât este majoritatea sa, nu ar mai pu­tea intra intr'o fază de liniştită dez­voltare. O spunem aceasta noi, cam­ am cerut si vom cere in­totdeauna ca drepturile minorităţilor, de a sa dezvolta in limba si tradiţia lor culturală, să le respectate. O spu­nem ececsta noi, cari nu ne-am sfiit şi nu ne vom sfii nici odată să cri­ticăm in mod.nl cel mai aspru gre­şelile şi încălcările pe cari, dintr’o greşită concepţie, sau dintr’o teamă prost inspirată sau din cine ştie ea alte motive, le-au comis sau le-ar put­ea comite guvernanţii noştri. Dar agitaţiunile de dincolo de frontieră, fie ele calificate ori cum vrea contele Bethlen, departe de a aduce un serviciu minorităţilor, la fac numai rău. Aceste agitaţiuni a­­runcă bănuială asupra lor, trezesc temeri la cei răspunzători de con­ducerea statului şi sunt puterlea argumente pentru şoviniştii cari nu ne lipsesc nici nouă, deşi suntem departe de e ne putea măsura in a­­ceastă privinţă cu Ungaria de a­­cum şi dinainte de rfizbo. Când un prim ministru ungar cere respectarea dreptului minorită­ţilor maghiare din statele vecine, să nu uite care e in această pri­vinţă situaţia morală a Ungariei, care a terorizat majorităţi naţio­nale, creând precendetele de la care se inspiră toţi şoviniştii din toata părţile Europei. Şi singurul mo­ment in care ii putem aproba, este, când face apel la compatrioţii săi ca să se astâmpere cu agitaţiile, căci prin aceasta se faca nu numai un bine Ungariei, dar şi minorităţi­lor maghiare de pretutindeni, cari, numai arătânduse cetăţeni reali al statelor In cari trăiesc, pot găsi tăria de a reclama, fără teamă de a provoca bănuieli, ceia ce cred că este dreptul lor de­ cetăţeni şi oa­meni. .. Arestarea d-lui I. n­alach­e de LASCAR ANTONIU ’ Rezistenta in contra abuzurilor de autoritate D, deputat Ioan Mihalache a avut prilejul să cunoască plăcerile ares­­tului, pentru că, într’o întrunire pu­blică, a voit să facă alegătorilor săi o expunere a activităţii desfăşu­rate. La Priboenîî din Muscel, subal­ternii zeloşi ai guvernului au dove­dit, încă odată, că în ţara aceasta abuzul este o dogmă de guvernă­mânt, şi că, în epoca în care se pregăteşte o nouă Constituţie, a­­restarea fără mandat în regulă şi deţinerea unui deputat, fără a i se fi ridicat imunitatea parlamentară, se poate opera, fără nici un scrupul de conştiinţă şi fără­ nici o sanc­ţiune legală. Ca urmare a acestor fapte, d. I. Mihalache, adresează partizanilor săi o scrisoare, care se sfârşeşte cu îndemnul, la abuzul de autoritate, să se răspundă cu abuz, îndemnul la rezistenţă în contra abuzurilor autorităţii, a fost socotit revoluţio­nar, de către oficiosul liberal. Acea­sta nu împedică, însă, ca scrisoa­rea d-lui Mihalache să rămână un act politic menit a caracteriza vre­murile în care trăim, şi cu toate protestările în numele ordinei pu­blice ultragiate să se discute ma­rea problemă de drept, ce o pune: aceia de a se şti dacă rezistenţa în contra abuzului autorităţi poate fi legitimă şi în afară de orice răs­pundere penală. Când te opii cu forţa unui func-­ tionar public, învestit cu misiunea de a îndeplini un anume act, te faci vinovat de rebeliune. Ceea ce se cere în primul loc, pentru ca acest delict să ia naştere, este ca funcţionarul public să lu­creze în limitele competinţei sale şi după normele, pe cari legelte preseie. Din momentul în care funcţiona­rul face un act care iese din com­­­petinţa sa, sau îndeplineşte un act oarecare călcând In chip flagrant legea, el nu se mai poate prevala de prerogativa, pe care i-o acordă calitatea de funcţionar public. El a I depăşit mandatul său. Şi, tot ce fa.« I ce, în afară de acest mandat, îl an­­­­gajează pe dânsul în calitate de simplu particular, iar cel lezat are tot dreptul să ia­ latitudinea, pe ca­re orice particular o poate lua față de cel­l­alt particular care îl atacă, a răspunde cu violență la violență. Dacă administratorul de plasă de la Priboeni era în posesiunea unui mandat de arestare, emis în urma ridicărei imunităței parlamentare, de sigur că arestarea d-lui I. Miha­­lache era un act legal. Cîtă vreme însă, lucrurile n’au stat astfel, ad­ministratorul de plasă nu putea in­strumenta, iar arestarea pe care a ordonat’o, a fost un atac material, actual și injust—pentru a întrebu­ința termenii art. 58 C. P.,—exer­citat asupra d-lui Mihalache. La actul personal de violenţă al administratorului, I. Mihalache pu­tea răspunde prin violenţă. Era în legitimă apărare şi legea nu distin­ge de la cine provine atacul injust. Art 58 C. P., nu se interesează de calitatea autorului, ci priveşte nu­mai faptul, aceasta tocmai, pentru a confirma că din moment ce auto­ritatea nu făcea un act just—deci legal — autoritatea lucra ca simplu particular.______ Citiţi continuarea în pagina IT-a~" Statuie pretenţioasă! C. A. ROSETTI (gata să sară de pe soclu) : im! iau lumea’n cap Nu pot să mă uit impasibil cum gâtuitî presa ! IONEL BRATIANU : Nu face nimic! Locul o să rămâie pentr mine : o să fiu pereche cu tata !

Next