Biserica şi Şcoala, 1925 (Anul 49, nr. 1-52)

1925-01-04 / nr. 1

Nr. 1 BISERICA ŞI ŞCOALA Pag. 3 face o roată în jurul soarelui. El a socotit că anul are 365 de zile şi 6 ceasuri, câtă vreme s’a dovedit mai târziu că această măsură este prea mare, căci anul cerului are numai 365 de zile, cinci ceasuri, 48 de minute şi 48 de secunde. Atâta timp îi trebueşte pământului până ce se învârteşte odată în jurul soarelui, adecă atâta de lung este un an. Călindarul învăţatului nostru — care se numea Sosighene — a rămas deci cu mai bine de 11 minute în urmă, în fiecare an. Socotiţi acum, iubiţi creştini, cât face această întârziere într’o sută de ani şi Vă veţi încredinţa că ea face 20 de ceasuri, adecă aproape o zi. Cu cât treceau sutele de ani una după alta, cu atâta şi întârzierea călinda­­rului nostru s’a făcut tot mai mare, pentrucă întârz­erea e ca ghemul: cu cât deveni pe el mai mult, cu atâta creşte. Rămânând deci tot la o sută de ani cu 20 de ciasuri în urmă, după trecerea mai multor veacuri lumea s’ar fi pomenit odată cu gerul Bobotezii în luna lui Cuptor şi cu secerişul prin luna lui Faur, sau serbând Crăciunul vara, iar sf. Paşti în dricul iernii. întârzierea aceasta a fost descoperită în veacul al XVI-lea şi tot atunci creştinii cei din Apus au şi îndreptat-o, potrivindu-şi călinda­rul lor cel scris cu călindarul cel adevărat al ceriului. Dar va întrebă cineva: De ce n’am în­dreptat şi noi Românii călindarul tot atunci când l’au îndreptat ceialalţi, adecă în suta a 16-a? De ce am amânat treaba până acum? Pentru aceea, iubiţii mei fii sufleteşti, pentru că neamul nostru românesc de pretu­tindeni a gemut până acum câţiva ani sub jugul stăpânirilor străine: în Ardeal sub jug unguresc, în Bucovina sub jug nemţesc, în Basarabia sub jug muscălesc, iar fraţii noştri cei de peste Carpaţi în veacurile trecute au stat şi ei sub jugurile stăpânirilor străine. Noi ne bucuram să ne putem deosebi cât mai mult de străini, pentru că în felul acesta să ne pu­tem păstra neatins sufletul nostru naţional, cu limba noastră, cu legea noastră, cu obiceiurile noastre, cu cântecele noastre, cu portul nostru. Am vrut să ne păstrăm şi călindarul vechiu, ca şi prin acest lucru să ne deosebim de ei, ca nu cumva deodată cu schimbarea călinda­­rului, să ne silească a le primi şi legea şi limba şi sufletul lor.­­ Astăzi însă nu mai avem de ce să ne temem, pentru că Dumnezeul părinţilor noştri ne-a ajutat să ne unim într-o singură ţară toţi fiii neamului nostru şi sub pavăza unei sin­gure cârmuiri­­ româneşti. Astfel noi căpeteniile bisericeşti dându-ne seamă de acest lucru, am socotit că a venit vremea ca să ne îndreptăm călindarul şi noi. Şi l-am îndreptat. Ce-am făcut noi prin aceasta ? Am făcut, iubiţii mei, ceea ce face ori­care dintre noi când bagă de seamă că-i întârzie ceasul. II potri­veşte după unul care umblă bine. Şi cel mai bun ceas, după care cu toţii trebue să ne potrivim, este ceasul soarelui. Inchipuiţi-vă că unul dintre noi ar pleca la drum în miez de vară şi ar sosi la oraş seara, la apusul soarelui. Vrând să ştie la cât e, îşi scoate ceasul şi vede cu mirare că ară­tătorul acestuia zăboveşte încă tot pe numă­rul 3. Ce va face atunci Românul nostru ? Va cere de la soare ca să-şi întoarcă drumul şi să-şi amâne apusul după ceasul său, ori îşi va potrivi el ceasul după apusul soarelui ? Fără îndoială că va face lucrul din urmă. Alt­fel s’ar face de râs. Mersul soarelui e rânduit de Dumnezeu, iar mersul ceasului e rânduit de mintea neputincioasă a omului. E limpede deci, că nu soarele îşi va potrivi mersul după ceasul nostru, ci noi trebue să ne potrivim ceasul după mersul soarelui. Cu călindarul e acelaş lucru. De aceea a trebuit să- l îndreptăm. Şi l-am îndreptat. Ne-am schimbat noi prin aceasta legea noastră ? O, iubiţii mei fii sufleteşti, dar cine ar îndrăzni să schimbe o iotă sau o cirtă mă­car din legea strămoşilor noştri, din legea sfântă şi mântuitoare de suflet a Domnului nostru Isus Hristos! Ea n’a fost dată doar pentru o zi, nici pentru un an, nici pentru un veac, ci pentru toate vremile, până la sfârşitul veacurilor. „Ceriul şi pământul vor trece, iar cuvintele mele nu vor trece“ (Mat. 24, 35). Doar această lege a fost dealungul vremilor vitrege prin cari am trecut singurul nostru scut, singura noastră pavăză. Ea a zămislit, a pă­strat şi a sporit sufletul neamului nostru. Ea a fost cetatea noastră nebiruită. In ea au trăit şi au murit strămoşii, moşii şi părinţii noştri — în ea trăim şi murim şi noi. Dar cine nu ştie, iubiţii mei, că pe întreg rotogolul pămân­tului nu se găseşte neam, care să-şi iubească legea aşa cum şi-o iubeşte Românul. Pentru ea a suferit hulă şi ocară, prigoane şi bătăi şi lanţuri şi moarte. Nu s’a lepădat de ea în vremi de cumplită f urgie — şi să se lapede de ea tocmai astăzi, când soarele neamului nostru a răsărit în cea mai minunată a lui strălucire ?

Next