Evenimentul, iulie-septembrie 1911 (Anul 19, nr. 112-183)

1911-07-22 / nr. 129

r ■ANUL XIX No. 129 VINERI 22 IULIE 1911 5 33 stan.! 5 Bani AB089KflßEKT£ Pe un an . . . Lei 20 Pe jumătate an . 10 Pe trei luni ... 5 In străinătate un an 30 Un număr vechi 30 bani m­umium XILS&rțlsși raclam» In pag. a 2-a rândul 1 leu In pag. a 3-a rândul 1 50 b. In pag. a 4-a rândul^O b. Tiex-Er­oast no­ se ORGAN AL PARTIDULUI CONSERVATOR Redacția și Administrația Iași Strada Lăpușneanu 44 Cam­­pan­ii de toamnă Ziarele opoziției, în special cele liberale, când se obosesc prea tare debitând insulte la adresa bărbaților politici din partidul nostru, apoi ca să mai fie puțin repaos, ne a­­menință cu o campanie de toamna. La toamnă, zic ele, are să ^i­ fie mare vâlvă; partidul li­beral va începe o campanie de răsturnare foarte violentă, pe teme ce încă nu se știu, ce-i dreptul și nici se pot fixa aproximativ macar, dar o campanie, cu ori­ce preț o campanie năstrușnică. O campanie shalandala, a­­dăugim noi, dacă o campanie ar putea avea loc. Căci cine poate să întreprindă fie, nu la toamnă, dar macar la primăvară, o campanie de răsturnare a guvernului con­servator, pe motive plauzibi­le și pe teme discutabile ce­­ lipsesc cu desăvârșire ambe­­­­lor grupări opoziționiste ? Partidul liberal ? Dar acest partid de considerat de corpul electoral, fără credit în opi­nia publică a țarei, și cu de­săvârșire terfelii din cauza gheșefturilor nerușinate la care s’au dedat firma Brâtieni, conducătorii partidului, mai poate oare împinge îndrăz­neala să scoată obrazul în lume’și să aducă învinuiri altora ? Ce prestigiu mai pot avea niște oameni cari au fost prinși cu mâța’n sac și arun­cați criticei publice ca ne­­­­cinstiți, gheșeftari de rând și speculanți ai averei comunei București ?... Nu mai vorbim de tachiști cari s’au încurcat rău în ches­tia fostului Episcop de Ro­man, și cari de pe foc nu se pot solidariza cu afacerea tramvaelor, după cum o do­vedește aceasta, tonul ziare­lor democrate. Atunci, ce fel de răsturna­re o să fie "la toamnă, înce­pută de niște oameni compro­miși și discreditați în opinia publică ? Nu e nevoie să facem lues de argumente pentru ca să dovedim că toate laudele o­­­­poziției colectiviste, cum că la ■ot toamnă o să înceapă o cam­panie de răsturnare, sunt niște simple rățueli, sunt, mai bine, niște scârboase amenințări idioate care nu pot avea alt rost de­cât acela de a căuta să sperie pe guvern și să o facă dacă se va putea să o lase mai moale cu gheșeftul tramvaielor. Decât luciul e cusut nu cu ață albă, ci cu frânghie groa­să, cu odgon chiar de se ve­de de­ un ehilometru. Partidul liberal s’a schim­bat într’o societate de gheșef­­turi, care, de la venirea d-lui Ionel Brătianu la șefia parti­dului nu a dat îndărăpt de la cele mai nerușinate potlogă­rii. Și când te gândești că a­­cești oameni, prin presa lor, aruncă zilnic cu noroi asupra tuturor membrilor celor mai marcanți ai partidului nostru, îți trece oare­cum necazul ce poate inspira niște detractori serioși, și-i consideri ca niște simpli escroci demenți. „1X0“ Jistia N­emascalä Politica ipocrită pe care a dus-o anii de zile frații Jirătianu, a fost denunțată țârei întregi. Interpretau bine rolul de „ipo­­crit* vărsând lacrimi și suferind pentru nevoile așa de mari ale țarei. Dar pentru „dinastie" nu e­­xistă distincție între nevoile „fa­miliei" și ale țarei. Desfășura multă activitate: muncea pentru ridicarea „econo­miei naționale“, pentru lumina­rea poporului ce murea de igno­ranță, lărgea căile de comunica­ție și câte lucruri n’a mai făcut „dinastia". Și într’o du­ă zi „dușmanii“ di­o­nastiei, ca din senin, fără nici cruțare au aruncat asupra „luptătorilor de sinteze sau­­ cele mai josnice calomnii. Dinastia a vărsat iar lacrimi, dar o mână îndrăzneață i-a smuls masca și rămânând cu fața des­coperită, s'a văzut că din ochiul hrăpăr­i nu curgeau lacrimi. Afacerile necurate rând pe rând au fost scoase la lumină și atunci simțindu-se că ’s perdu­ți, cu o ultimă­­ for­țare s’au arun­cat asupra dușmanilor ca să-i desființeze. Erau prea slăbiți ca să mai du­că această luptă. Înfierați de opinia publică, hăituiți de adversari, s’au retras în culcușul lor. Și când credeau că sunt mai la adăpost și că a afacerile­ s’au uitat, o nouă pacoste a căzut a­­supra lor. Afacerile tramvaelor au deraiat și sub ele a căzut „dinastia“ ne mai putând ase scula. Comuna a fost frustată și ba­nii contribuabililor au fost între­buințați pentru af­aceri particu­lare, urmând ca să mărească fondurile celor la trei frați. Presa liberală trebuia să le vie în ajutor, strigând la toate colțu­rile că „reacționarii“ amenință economia națională a țării. Câtă stupiditate și ce îndrăz­neală la oamenii aceștia. După ce au jăfuit averea pub­lică, expropiindu-și mai multe terenuri, vânzând vinuri fără a achita taxa cuvenită, arendând moșii de ale statului pe un preț derizoriu, construind șosele inu­tile și deschizând bulevarde pen­tru a mări valoarea imobilelor familiei, astăzi când o nouă afa­cere patriotică a fost descoperită, strigătele str­idente ale dinastiei unite cu ale întreg ei prese libe­rale, nu poate avea nici un ră­sunet. 8'au pătruns toți de patriotismul și gelul ce-l pune „dinastia“ în conducerea afacerilor publice și sa stigmatizat cu pecetea „infa­miei" . Dinastia a fost demascată și se svârcole­ște în brațele despe­­răref. ­f*» Huțămirea D-lui C. Stere D. C. Stere, acelaș domn C. Stere, pare cu lacrimile în ochi, tremurând de durere, și bâlbâind de indignare anunță studenților universității că In cutare comună, mâna criminală a „reacțiunei“ a ucis un țaran azi prin revista fondurilor misterioase, își a­­rată deplina mulțăm­ire da cum a știut să reprime răscoalele partidul „nați­onal-liberal“. Se înțelege, răscoalele țărănești au luat naștere în timpul unei guver­nări conservatoare și în urma însti­lațiilor scăpătaților avizi de putere și buget, și deci măsurile de reprimare luate de guvernul conservator de al tunel, erau acte criminale; dacă in ciocnirile ce au avut loc s'a întâm­­plat să cadă un țăran, aceasta era o odioasă o criminală operă a reacti­­unei. Dar guvernul conservator s’a re­tras, și un nou guvern liberal i-a luat locul.­ Atunci țara întrea­gă a răsu­flat : aceștia nu vor mai reprima răs­coalele cu baionetele ci cu țigle în cari vor sta înfipți miei fripți, și nu cu gloanțe ci cu bombăne vor căuta să îndulcească spiritele revoltate. Așa se credea atunci, dată fiind larma ce o făcuseră ei in jurul a unuia sau două cazuri în cari murise vre­un țe­­ran în ciocnirile armatei cu revol­tații. Dar din ziua luătei banelor guver­nului în mâni, se schimbară lucruri­le : nu numai că noul guvern între­buința aceleași m­jloace clasate de barbare și criminale, dar comise a­­devarate strășnicii, scoțând tunurile, și omorând mii și mii de oamenii.— Și acestea nu numai că nu fără acte criminale, dar azi produc o deose­bită mulțămire o nespusă satisfacție monstrului bărbos, care odinioară pentru a întărâta spiritele mai rău iși sbârlea și-și smulgea barba pe care azi și-a ras-o, in lamentări zgudui­toare. Da, d. C. Stere azi e foarte mul­­țămit de modul cum partidul liberal a știut să reprime răscoalele. -00000-—­ Sfidare „Epoca” fusese informată d­n că partidul liberal s’ar fi hottărât a în­ceta lupta pentru apararea principiu­lui ..tremuaelor comunale. Cum oricine ar fi făcut o. .Epoca" anunța cu bucurie lucrul acesta, bu­curie resimțită nu pentru că sr scoa­te guvernul din vre-o încurcătură, noua hotărâre a liberalilor, dar pen­tru că aces­sta ar fi încheiat o pole­mică degustătoare, și fiindcă s’ar fi pus capăt, trecându-se peste un act menit alt­fd a plana ca o pată ru­șinoasă, mult timp și nu numai a­­supra partidului liberal, dar asupra noastră a tituror contimporanilor. Dar partidul liberal-național, sau național-liberal, cum vreai să"i spui, e atât de național, încât mișelia pe care a comis-o el­ vrea să rămâe un fapt istoric, caia să învălue In vălul rușinei pe toți cei ce trăesc în tim­pul de față. Cei ce vor uram, vor întoarce cu desgust fața la timpurile în care oa­­menii însărcinați cu conducerea sta­tului, au lăsat în părăsire interesele statului, indeletnicindu-se cu între­prinderi rușinoase de exploatare to­cmai a statului. Cei ce vor urma nouă, nu se vor uita că cei ce și-au făcut o meserii din jefuirea comunelor și a statului, încredințate lor spre o bună condu­cere, nu s9 vor uita că au făcut parte din partidul liberal și ia­răși nu se vor uita că s’au găsit oameni corecți și conștienți de dato­ria lor mare, cari s’au pus de-a cur­mezișul și cari au strobit capul a­­cestor su­male rapide. Ei atât vor ști, că secolul XX Iea a fost secolul gheșeftarilor, pentru România, a fost secolul afacerilor mârșave, că In acel secol țara a fost pradată de cei mai josnici politici­ani și samsari, și cu desgust își vor întoarce fața de la timpurile acestea, fără a mai cerceta cât de numeroa­să și puternică a fost armata celor ce s’au împotrivit. Dar naționaliberalii vor să mai creeze un secol de rușine națională, afară de cel al Fanarioților. Ei azi sfidează o lume Întreagă, și amenință : Noi nu vom ierta că am fost împiedecați de la un jaf, și nu vom înceta lupta, aducând-o din pre­să în parlament, pentru a constitui un fapt istoric în viața noastră poli­tică, care să asvârle rușinea și să provoace desguetul pentru secolul în care pe lângă acești politiciani ve­cinie nesătui, au existat și oameni mari, a căror aureolă va fi în­tunecată de mașevenia faptelor noastre ! JULES CLARETIE E bine și frumos pentru o națiune, să-și amintească de oamenii săi b­uni. In toți anii, locuitorii Parisului, sub cerul plumburiu de Ianuarie,­­dintre cari mulți, sunt bătrâni luptători din anul sângerea 1870, fac acel impo­sant pelerinaj la locul acel memo­rabil, unde sunt atâția ani pe o ceață groasă și un noroiu pănă la glezne, gărzile naționale se luptase vitejește cu armatele prusace sub zidurile din Buzeuval. O amintire sfîșiitoare, ne rămâne din această zi de dureroasă gloria: masca de ipsos turnată pe fața ne­mișcata a lui H­ari Regneult, care rămâne cu­menește comedianul, cu bdravul Coriolis, și cu Gustave Lam­bert, exploratorul, care visa cucerirea polului unul din eroii acestei zile. Ce natură vibrătoare, generoasă, și dornică de viață. Trebuia ca să trăești orele de asediu, pentru ca să putem cunoaște acea moarte, care fu un dezastru In alt desastru o infrân­­gere nouă intr’un doliu pub­ic. Prea puțin timp am avut pentru ca să fi putut admira pe Salomea, tânărului pictor. Acest numa a lui R­enault, devenise popular, fiindu-ne o mare speranță națională. Și cum z’a sfâr­șit, giootdle unui oare­care soldat prusac. Înăbușise în el, ori­ce sfân­­tec de viață, fulgerase acest g­eniu al națiunei franceze. Regnsult, își pe­trecuse cea din urmă noapte pe mar­ginea apei, aproape de podul Cour­­bioi. In tovărășia­­ despărț­iului său prieten Georges Clairiu acolo pre­gătise, cel mai med și ospăț posibil care se compunea din : o bucată de pane, și puțin rai d’u Apoi în aceasta cameră a cărei sch’ță Glai­in a dat’o lui Georges Cain, pentru museul orașului Paris— dormise Régmult. Aici ambii prieteni Își amintiseră de noaptea celui din urmă Crăciun, pe care-l petrecuse pe marginea Senei, aproape de podul de lângă calea ferată de Nanterra. Se dădu ordin armatei să pășea­scă fluviul,­ căci se temeau de o tre­cere ne­așteptată din partea dușma­nului. Trebuia să stea soldații, pe o noapte întunecoasă, cu ochii în toate pările să observe ce se petrecea pe Sena.­­ Dar iată cu incetul cu încetul, se afdrcau înnecind pe apă, aproape de picioarele podului, umbre negre- cări sa agittau, în acel moment se trasa o salvă de puști, la care armata pru­sacă răspundea la fe). Da odată focul încetă, pentru cât­­va timp. Clopotul b­sericei din Nan­­terre, sună încet miezul nopței. Unu, doi, trei, patru, cinci șase..... La a douăsprezecea lovitură unul spuse : — Ascultați, azi e noaptea de Cră­ciun ! — Crăciunul, să mergem.. — Da, Crăciunul. Și fără vește începu să vorbească, apropiindu-se unul de altul, își a­­mintesc, că acum un an, la aceași oră, glumino, cântau, petreceau in sânul fa­miliei ! Ah ! revelionul din 1869 ! Opera, opereta 1 Ce mai dansuri și cântece ! Iar acum stăm cu picioarele Înghe­țate în acest noroiu, ce sinistru re­velion­­i ce desilusii !,. Dar iată că un tânăr, de­odată, începu să cânte in această noapte lun­gră de Decembrie, aria din imnul de Crăciun a lui Adam . Creștini, e miezul nopței, astăzi a ora sfântă. In care Mântuitorul »’a coborât în In mijlocul nostru. Ah ! Crăciunul, de atâtea ori cân­tați prin biserici, prin case, pretutin­deni ! Henri Regnault, cu blânda sa voce, tatonează și el imnul sfânt, acompaniid pe cântăreț. Popoare, sculați-vă, căci iată naș­terea Domnului. Crăciunul, Crăciunul, iată Mântui­torul. . Focurile au încetat. Tovarășii lui Regnault repetau in cor, cuvintele, apoi o tăcere adâncă invălue țărmul fluviului, când iată că de pe cea­laltă parte a Senei, o musică fru­moasă și Înălțătoare se aude, voci omenești străbat aerul înghețat. Pru­sacii au ascultat și la imnul de Cră­ciun a Li Adolf Adam, răspund printr-un imn luteran. Și după cum ei au ascultat cu evlavie, cântecul Franței francezii noștri de asemeni, au ascultat in tăcere corul german. Fuse câte­va momente, in care pen­tru o clipa, acești oameni, care se luptau, uitase ura. In ziua de 19 Ianuarie, Regnault era furios, enervat și disperat la culme, se luptă cu o înverșunare de nedescris de dimineață până seara. Colonelul, crezu, ca e de datoria sa, să țină soldaților, mai înainte de a se’ncepe atacul castelului din Bu­­zeuval, o mică cuvântare cam alt­fel : — Dragii mei, luați-vâ rămas bun, de la mamele voastre, de la surori, soții și familiile voastre. Veți înscrie cu sângele nostru, o frumoasă pagină din istoria Franței. Inconjurară zidul castelului Buzeu­val, făcându-i sparturi, pe unde se trăgeau focuri. Era imposib­i să vezi dușmanul. Pe de­r­supra căpițelor și printre soldați, obusurile făceau ex­­plozie. In spre seară se dădu ordin de adunare. Noaptea căzuse, această noapte de ne­uitat, plină de umbre rătăcitoare, in care soldații păreau niște fantome. — Mai am câte­va cartușe. In tolbă, zise Regnault, către Clairiu, vreau să le trag El era ferm hotă­­rât să-și golească tolbr, să tragă, să rnsiste, și să se lupte pănă la sfârșit, apoi diapăru. Era cu neputință să-l fi urmărit in acea mare mulțime care mișuna ca furnicile. Vălul nopței, stâr­n­­ea, totul la urmă se făcu a­­pelul. Câte nume, rămân fără răs­punsuri ! — Henri Regnault... — Se va întoarce, gândi Clairin. Să moară el, R­gnault, să nu se mai întoarcă ? Ar fi cu putință ? Totuși nu s’a mai întors, acel om care și-a înecat viața de atâtea ori. Timpul trece iute. Clairiu, cuprins de o neliniște se^atecă, părăsește pe camarazii săi, trece printre rândurile de oameni,străbătu prin acel torent omenesc, intră apoi în pădure și în­cepu să strige : — Regnault, Regnault. Nimeni nu răspunse, doar numai jocurile sentinelelor prusace. Despre această scenă dureroasă din viața sa Georges Clairin, nu vorbește de­cât foarte rar, și nu-și amintește faptul

Next