Familia, 1901 (Anul 37, nr. 1-52)

1901-11-25 / nr. 47

Numărul 47. Oradea-unape 25 rod. (8 dec) 190L Anul XXXVII Apare dumineca. Abonamentul pe an 16 cor., pe 7i de an­i, pe 3 luni 4. Pentru România pe an 20 lei. — Reporterul Deleanu. .(Fine.) e zici coconaşule, îi cunosci ? întreba birjarul. — A, nu! Ziceam că am auijlit şi azi dimineaţă despre astea, dar nu tocmai aşă. Spune mai departe ! — Ei, şi cum spuse ea, incepu femeia din tră­sură să ţipe. Atunci domnu coborî repede din tră­sură şi voi să fugă, dar ofiţiru striga soldatului: — Nu-l lăsă Nicolae, pune mâna pe el ! „Atunci îl apuca soldatul şi-l ţinu aşă de bine, că nici să se mişce nu mai putea. îndată eşi şi co­­coniţa din trăsură, nu scu­t ce spusese repede ofiţi­­rului în franţuzeşce ş-apoî începu să plângă tare. Atunci ofiţiru se duse la domnu, spuse soldatului să-l ţină bine şi-apoi începu să-l arilă. Da-i da, co­conaşule, cu cravaşa, de gândiam că o sâ-l facă praf. Domnu tăcea, ca un peşce. Şi după ce-1 bătuse, de-mi eră mai mare mila de el, îl trânti în trăsură şi dându-mi cinci franci, ca să nu mai spun la ni­menea cele veglute, îmi spuse să plec. Eu,plecaia; domnu se văetă în trăsură şi plângea tare, îl duseia până acasă, în strada Lipscani şi-mi spuse şi el cu vocea slăbită să nu mai fac vorbă la nimenea, des­pre ce s’a întâmplat. Pe urmă nu mai stiîi ce s’o fi întâmplat cu coconiţa şi cu ofițiru. „Iată coconaşu de toată întâmplarea“. Deleanu remase înmărmurit de povestirea bir­jarului. Eră ceva admirabil pentru el din doue puncte de vedere. Mai intâi, cașul petrecut eră foarte inte­resant și avea să iasă un articol admirabil despre el, care să facă laudă ziarului „Gloria“, să-l facă pe el, reporterul ziarului, să avanseze. Al doilea a­­flase aproape tot; nu mai avea decât să se asigure, dacă „domnu“, cum îl numiă birjarul, fusese într’a­­devâr Nicu Georgescu. Şi Deleanu deveni vesel, fe­ricit, încântat. Tocmai sunaţi trei ore la orologiul unei biserici pe lângă care trecea şi el făcea planuri, că până la patru să stea la prietinul la care se ducea, iar de-a­­colo să meargă la o cafenea unde să stea până la şase ş-apoi — la redacţie ! Şi-şi frecă mânile zîm­­bind, cum făcea el totdauna, când eră tare satis­făcut. Pe lângă acestea mai avea şi un inel cu dia­mante şi el gândi, cum se va duce într’o zi la dom­­nişoara Elisa, cum i se va recomandă: Me presant Petre Deleanu, redactor la „Gloria“ şi gândiă, cum se ve bucură ea, când îşi va aduce aminte de el, cu care eră aşă prietină bună, când se află cu întreaga familie la Ploeşcu. Şi-i veni în minte atunci, ce bine petrecu el la sărbătorile Paşcilor, când se găsiă acolo. Eră elev la liceu, în clasa VII, venise şi Georgică de la Bucureşci cu care eră bun prieten şi vacanţa întreagă petrecu în mijlocul familiei Roşeanu. Apoi îşi reaminti o seară frumoasă, când se preumblă cu Elisa în grădină printre cele doue şiruri lungi de castani înfloriţi, cari îşi întindeau ramurile lor mari şi grele, încărcate cu flori albe, aşă de frumoase şi parfumate. Ce glume, ce haz făceaCei atunci de cel mai neînsemnat lucru! 47 Trece viaţa . . .­­ Trece viaţa — treacă ’n pace, JSu gândesc cum trece ’n sbor, Eu o lume am in viaţă Şi in viaţă am un dor. Dorul meu­ e — că pe lume Cât mi-a mai fi dat de viaţă, Să trăesc fiind iubită Şi să mor la tine ’n braţe, Marta Cioban.

Next