Gazeta literară, ianuarie-iunie 1965 (Anul 12, nr. 1-26)

1965-06-10 / nr. 24

DINAMICA FRUMUSEŢII Scăpaţi de negurile supramontane, zburăm la mică înălţime spre Arad. Vegetaţia abundentă de jos dă văzduhului o cu­loare de pastel violent. In amurg, pe fondul acesta de verde intens, oraşul se iveşte strălucitor, cu cupolele lui patinate, cu noile construcţii, cu Mureşul lăbărţat şi leneş în această primăvară pluvioasă. Pe aeroport s-au aprins luminile şi avionul atinge uşor fîşia de beton. Funcţionari de o politeţe sobră ne întîmpină şi un microbuz nervos ne poartă spre oraş. E în aer o frăgezime care estompează durităţile unei aşe­zări industriale, dar animaţia arterei principale îţi transmite îndată senzaţia de puternică pulsaţie socială. Nimic prea încet, nimic bătrînesc, nimic încremenit, nimic din atmosfera cîndva proverbială, a somnoroaselor noastre oraşe de pro­vincie. E ora promenadei pe „Corzo“, a cinematografelor şi teatrelor, a cofetăriilor şi cafenelelor, ora tânără a oraşu­lui. Prin valul de oameni, maşini circulă greu, cu răbdare şi fără claxon. Eşti prins de la început, ca în mai toate oraşele ţării, de un tumult tineresc, de o neistovită sete de a trăi, care este a epocii. Nu numai chipul oamenilor, ci toată ţinuta şi mişcarea lor, hainele, magazinele, iluminaţia, ele­mentele de decor, publicitatea şi reclamele, totul sugerează o modernitate lipsită de ostentaţie. Doar clopotele de seară, cu sunetul lor gol, aproape mecanic, mai amin­tesc vechea şi cucernica amorţire a burgului. Seara tîrziu, cînd sirenele anunţă intrarea în schimbul de noapte, strada se linişteşte, cad obloanele, se încuie porţile mari şi grele. In piaţa din centrul oraşului, sub lumina fluorescentă care acum pare mai curată, stăruie ca un sim­bol de veghe necontenită, monumen­tul ostaşilor români căzuţi pentru eli­berarea patriei de cotropitorii fascişti. Dar există în acest oraş nenumă­rate locuri unde viaţa şi activitatea oamenilor urmează un ciclu deter­minat de legi matematice. Aradul are o industrie cu o mare pondere în economia natioicală. De la uzinele metalurgice, cu tradiţii vechi, iar azi la un înalt nivel tehnologic, pînă la industria alimentară de o mare diversitate, oraşul de pe Mureş pre­zintă o economie echilibrată, în con­tinuă ascendenţă, în vremea aceasta care premerge celui de al patrulea Congres al partidului, în uzinele şi fabricile arădene, ca pretutindeni în ţară, domneşte o mare efervescenţă. Ştiam de mult că uzina de strunguri constituie mîndria oraşului şi a re­directive, la capitolul Producţia Industriei Constructoare de Maşini, prevede o creştere „cu circa 75% pînă în 1970, cu un ritm mediu anual de peste 12%. Aproximativ două treimi din cantitatea de maşini, instalaţii şi utilaje necesare înzes­trării ramurilor economiei naţionale se vor obţine din pro­ducţia internă". Mă uit la muncitorii tineri care stau de veghe în faţa ma­şinilor automate, privesc şi piesele prelucrate, pînă la o precizie de ordinul micronilor, şi cred că nu greşesc gîndin­­du-mă la dibăcia şi fineţea bijutierilor. De altfel, strungurile care stau înşirate în hala de montaj par adevărate opere de artă. Maşinile au un freamăt ascuns, chiar în stare de repaus, pulsaţia lor interioară se face simţită. Am văzut strungul S.R.-25, cu cuplaje electromagnetice, pentru prima oară fabricat în ţara noastră şi a cărei realizare este strîns legată de întîmpinarea Congresului partidului. L-am văzut şi pe S.R.­400, care lucrează cu bandă magnetică şi pe bază de­ program. Uitam în acea clipă că estetica lor ascunde o muncă îndîrjită, un noian de formule matematice şi tehno­logice care nu au nimic de a face cu arta, şi vedeam în ele doar întruchiparea setei de frumuseţe a oamenilor tineri care lucrează în uzină, de la constructorul şef, inginerul Ioan Demian, pînă la mentorul Dumitru Ardeleanu. Am ales aceste două nume la întîmplare. Dacă ar fi vorba să eviden­ţiez pe cineva, ar trebui să înşir foarte multe nume, poate pe ale tuturor. Nicolae JIANU CARNET SCRIITOR giunii, că ea este într-adevăr una din fortăreţele industriei noastre socia­liste. Ştiam că maşinile fabricate aici lucrează în multe ţări străine, ceea ce înseamnă că ele au putut intra in competiţie cu alte industrii, mari şi vechi, producătoare de unelte per­fecţionate. Păstram şi unele date în legătură cu evoluţia rapidă a acestei întreprinderi care în 1949 avea doar o singură hală şi nici pe departe nu putea acoperi nevoile industriei noastre metalurgice. Uzina de strunguri e aşezată lîngă o alta, foarte prestigioasă, cea de vagoane, într-un cartier cu o mare concentraţie industrială. Linia de o simplitate avîntată a clădirilor, pe­luzele verzi care îmbracă curtea, li­niştea deplină care domneşte în jur, ar vesti mai degrabă un mare labo­rator, un aşezămînt de cercetări. Abia pătruns în corpul principal, o uşoară trepidaţie se simte şi, de pe culoarele administraţiei, vezi, prin geamurile mari, linia suplă a maşinilor, culo­rile lor odihnitoare, strălucirea de aur a şpanului, siluetele oamenilor în salopete albastre. Surprinde ab­senţa totală a culorii care definea altădată peisajul industrial : negrul. Verdele, albul, albastrul, domină. Ma­şinile sunt vopsite în griuri stinse care primesc lumina şi o difuzează blind. Mi se spune că acest echili­bru cromatic este rezultatul unor în­delungi experienţe şi căutări, în scopul de a menaja ochii muncitori­lor. Lumina zilei, pătrunsă prin pe­reţii de sticlă, învăluie totul, dar sensibilizează amănuntele şi poţi urmări uşor coordonarea desăvîrşită a agregatelor. Mari plante exotice îşi leagănă frunzele ceruite peste maşinile fierbinţi, acvarii cu peşti multicolori, aşezate în locuri mai pro­tejate, dau halei un pitoresc uşor straniu. Nu văzusem încă aşa ceva, sunt mirat, şi ghidul meu zîmbeşte : „Nu precupeţim nimic din ceea ce poate înfrumuseţa locul de muncă al oamenilor. Această preocupare este valabilă pentru orice fabrică, dar aici, unde se fac maşini frumoase, spiritul trebuie educat din punct de vedere estetic. Veţi observa uşor, continuă călăuza mea, străduinţa noastră de a realiza o arhitectură modernă, ca­racterizată prin forme prismatice pro­porţionate, armonios conturate, pen­tru a obţine maşini deosebit de estetice. In genere, lupta pentru ca­litate este permanentă şi angajează întreg personalul. Pornind de la con­cepţia, respectiv de la realizarea pro­iectului şi ajungînd la producţia în serie, suntem­ conduşi de ideea obţi­nerii unui produs care să se impună în construcţia actuală de maşini unelte pe plan mondial". Aceste stră­duinţe au fost încununate de suc­ces, pentru că iată ce declară dl. Alessandro Pinto, director general al firmei „Silve" din Milano: „în calitatea mea de specialist de maşini, am constatat că la strungul S.R.-400, din care am şi făcut o comandă, acum cîteva­ luni, aţi adus îmbunătăţiri deosebite, ceea ce dovedeşte că la dv. progresul nu se înregistrează de la an la an, ci de la lună la lună“. Sau iată ce spunea dl. L. Beck, in­­giner-şef de producţie la compania „Peter Brotherhood — L.T.D." — An­glia : „Am fost impresionat de con­cepţia şi de stilul de execuţie al ma­şinilor dvs. Am observat la ele o serie de elemente moderne care le ridică la nivelul tehnicii mondiale. Pe deasupra aţi realizat strunguri la un preţ de cost redus faţă de cele similare de pe piaţa mondială". La acestea se adaugă opinii ale unor oameni de afaceri şi specialişti din Austria, Franţa, Uniunea Sovietică, Japonia etc. Faima de care se bucură producţia noastră de maşini-unelte ne umple de o mîndrie patriotică. Şi aceasta cu atît mai mult cu cit Proiectul de GAZETA LITERARA • mm mm­m­mm^^mmmmmmma^UÊÊÊ^KIKÂnM (u î) Noi ştiam o lecţie bună, clară, frumoasă : în atom există protoni, neutroni, electroni şi dormeam foarte liniştiţi. — Există şi ei mai departe. — Dar într-o bună zi nu aduceţi neutrino, pozitronul, mezonul, antihiperonul sigma minus, ...şi, dacă nu mă înşel, numărul particulelor a ajuns aproape la o sută. — Numărul lor este mare. Aceste particule elementare care au o viaţă scurtă, în general cu mult sub milionimea de secundă, se nasc în urma interacţiunilor nucleare de foarte mare energie. Particule de mare energie se găsesc în razele cosmice şi se produc şi în acceleratoare. Aici sunt de ordinul a treizeci de miliarde de electroni-volţi şi vor fi mai mari într-un viitor apropiat. In Uniunea Sovietică se construieşte acuma un accelerator de 70 de miliarde de electroni-volţi şi este plănuit unul de 300 de miliarde. Adică începem să ne apropiem de instalaţii care produc energii comparabile cu cele care vin din razele cosmice. Pornind de la forţele din interiorul nucleului s-a descoperit existenţa mezonilor şi din aproape în aproape s-a ajuns la toate particulele elementare cunoscute. Aceste par­ticule elementare apar, dispar, ca un efect al interacţiunilor câmpurilor acestor forţe puternice. — S-a încercat să se pună la punct o teorie unitară a particulelor ? — în acest domeniu, lumea ştiinţifică întreagă este acum în plină creaţie. Trebuie să facem un pas încă mai în adînc în ceea ce priveşte structura intimă a materiei. Faimoasa particulă „spionul“ de care aţi auzit vorbindu-se este o particulă încă discutată. — În ce sens ? — Trebuie ca ea să fie confirmată sub toate formele. Mezonul „pi“ era con­siderat o particulă care nu are „spin“. •— Adică moment de rotaţie. — întocmai. Unele experienţe făcute de un grup de oameni de ştiinţă de la noi au arătat că ar exista o proprietate geometrică. Problema a fost preluată de lumea întreagă şi din punct de vedere teoretic şi din punct de vedere experimental. Există unele confirmări experimentale şi există şi cîteva schiţe teoretice care tind să ne explice existenţa „spinului“ într-un mezon „pi‘‘.S-ar putea şi ca mezonul „pi“ să n-aibă „spin“ ; în acest caz înseamnă că s-a descoperit o particulă nouă. Cît este de nouă, vom vedea după aceea. — Prima semnalare cui aparţine ? — Cred că în bună parte nouă, grupului nostru de aci, de la Bucureşti. — Adică dumneavoastră. — Mie, profesorului Ţiţeica, lui Ausländer şi lui Friedländer şi... sunt mai mulţi. Ne aşteaptă un volum de muncă imens. Noi am avut şi discuţii multă vreme, am dat şi fapte de experienţă şi acum aşteptăm confirmări şi de la alţii. Confirmări experimentale sunt. Sunt şi încercări teoretice destul de serioase, care tind să justifice descoperirea. —■Tot în ţara noastră ? — Nu. Acum lucrurile au fost preluate de restul lumii ştiinţifice. — Din cite ştiu eu, în laboratoarele din ţările socialiste a fost descoperită pînă acum o singură particulă elementară. — A fost descoperită de un grup de la Dubna în care era şi un român. — Hiperonul anti sigma minus. Restul particulelor elementare au fost desco­perite în laboratoarele din lume. Nu greşim deci dacă spunem că ar fi o contribuţie excepţională a ştiinţei româneşti. — Cînd se va confirma. — Intr-o altă ordine de idei, credeţi că se poate vorbi la ora aceasta despre o criză în fizică ? — Nu, categoric nu ! — Cu toate că nu există o explicaţie unitară sistematică a tabelului particulelor elementare . — Rezolvarea acestei probleme e un lucru de lungă durată. Aceasta cere şi mijloace materiale colosale, cere instalaţii care costă cam cît bugetul unui stat în curs de dezvoltare. La o singură instalaţie lucrează sute de oameni. Dar, va trebui să se întîmple pînă în cele din urmă, pentru că se lucrează peste tot, în toate locurile din lume unde sunt posibilităţi de felul acesta. Se ţin zeci de conferinţe sistematice numai pentru discutarea acestei probleme. Ea prezintă o importanţă foarte mare pentru lămurirea fundamentală a constituţiei materiei, a lumii din jurul nostru. — Încercările teoretice de pînă acum nu satisfac ? — Ar fi şi greu ; şi pînă cînd nu avem suficient material experimental cu aju­torul căruia să putem verifica teoriile, încă nu ne putem aştepta să ajungem la un ansamblu foarte coherent de cunoştinţe. Problema este atît de importantă încît în U.R.S.S. s-a trasat fizicienilor ca sarcină să studieze particulele elementare din punct de vedere fundamental. — Academicianul Blohinţev spunea, tot la o conferinţă a fizicienilor, în con­cluziile conferinţei, că la ora actuală fizica are nevoie de o „idee nebunească“. Adică este vorba de un unghi cu totul nou, de o ţîşnire, aşa cum a fost „nebunească" la vremea ei ideea lui Einstein. — în teoriile cuantice ale cîmpurilor se caută să se găsească soluţiuni. Dar sînt dificultăţi foarte mari pentru rezolvarea ideilor acestora. Sunt şi greutăţi fundamentale. Eu cred că aceasta vine în mare parte şi din lipsa unei informări experimentale suficiente. Un lucru care, între altele, trebuie să se cerceteze sunt razele cosmice primare, foarte utile pentru înţelegerea unor fenomene de pe pămînt. Există staţiuni de înălţime mare a căror întreţinere costă foarte mult. După aceea, există accelera­toarele, cum am spus. Sunt în funcţiune aparate de înregistrare a fenomenelor la energiile acestea foarte mari, aparate care merg zi şi noapte şi fac zeci de milioane de fotografii. Ele înregistrează fenomenele la camerele cu bule, de exemplu, sau la camerele cu scânteie. După aceea, rezultatele sunt analizate automat cu tot felul de dispozitive, pentru ca din ele să se poată trage informaţiile care se cer. Şi aceste camere de hidrogen cu bule necesită sume de ordinul milioanelor de dolari pe an numai pentru întreţinere. Spun aceste lucruri pentru ca să evidenţiez eforturile care se fac. De ce ? Pentru că atunci cînd cunoşti mai de aproape esenţa fenomenelor din jurul tău, stăpîneşti mai bine natura... Şi nu ştii de unde îţi vine la un moment dat posibilitatea de a o stăpîni. Simpla descoperire a electronului, de exemplu, a schimbat faţa civilizaţiei de acum. Nu numai că a precizat noţiunea de atom — compus şi el, electronul făcând parte din constituţia lumilor acestora — dar după aceea, prin cunoaşterea electronului s-a ajuns la toate aspectele actuale ale civilizaţiei : telecomunicaţiile, televiziunea... — Cibernetica... — Toată electronica şi toate aspectele ei moderne vin din descoperirea şi cunoaşterea electronilor — a electronului negativ ca primă particulă elementară. Cunoaşterea electronului negativ i-a dus pe oamenii de ştiinţă la rezultate care au schimbat faţa lumii. Nu am fi putut conduce sateliţi artificiali dacă nu am fi cunoscut electronul. De altfel, problema este simplă : experienţa milenară ne arată că niciodată cercetările nu sunt făcute degeaba. O cercetare ştiinţifică este totdeauna de folos, chiar dacă nu ştim în momentul de faţă unde va fi de folos. Deci nu trebuie să ezităm să facem cercetare experimentală, care nu este diferită de cea aplicată decît prin aspectele de moment. — Mai devreme sau mai tîrziu ea îşi va găsi aplicaţia practică. — Experienţa de pînă acum aşa arată. La întîlnirea conducătorilor de partid şi de stat cu oamenii de ştiinţă, tovarăşul Nicolae Ceauşescu a subliniat că „este necesar să se îmbine în mod armonios cercetarea fundamentală, care-şi are rolul şi importanţa sa în munca ştiinţifică generală, cu cercetarea legată de nevoile practice, concrete, ale construcţiei socialiste. Aceste două domenii de cercetare nu pot fi separate.“ Vedeţi deci că toate tipurile de cercetări sunt utile, toate îşi au importanţa lor. — Aş dori, tovarăşe profesor, să fac aici legătura între prima şi a doua parte a convorbirii noastre, aşa cum am proiectat-o „de acasă“. Discutăm despre utilitate. Socotiţi că dincolo de calitatea ei de divertisment şi de funcţia ei educativă, arta poate fi utilă în acest sens, adică în ceea ce priveşte încercarea omului de a pătrunde tainele naturii, de a cunoaşte lumea, de a crea un tablou unitar al ei ? — întrebarea este foarte grea. Care este utilitatea artei ? Utilitatea artei constă în formarea omului, în formarea unei sinteze a gîndirii şi a sensibilităţii omeneşti. In legătură cu aceasta, mai degrabă aş spune că dacă există vreun pericol la ora actuală, date fiind implicaţiile mari pe care Ie au ştiinţa şi tehnica asupra omului modem, există pericolul ca omul să se îndepărteze de modul lui de a se forma. — Adică de la condiţia umană. — Da, de la condiţia umană. Este atît de mare influenţa tehnicii şi evoluţia ei este atît de rapidă, îneît oamenii sînt uluiţi. Ori, ei trebuie să iasă din uluirea aceasta, trebuie să gîndească, să se orienteze ceva mai sintetic în viaţă. ■— Să se acorde o mai mare importanţă zonelor afective. — Desigur. — Schimbînd unghiul, credeţi că este util pentru creatorul de artă să încerce să se apropie de cunoaşterea ştiinţifică, de datele pe care le oferă ştiinţa . — Fără nici o îndoială că, în momentul în care şi-a făcut o viziune mai com­pletă în ceea ce priveşte înfăţişarea lumii exterioare, omul trebuie să cunoască totul într-un fel sau altul. Nu mai poţi să gîndeşti astăzi cu gîndirea lui Ptolemeu. Cu alte cuvinte trebuie să cauţi, cel puţin la nivelul filozofic, sintetic, să cunoşti lucru­rile acestea. — Poeţii, plasticienii, oamenii care se informează cred că arta poate să aducă o contribuţie substanţială la cunoaşterea realităţii. Mă voi servi de două exemple. Am văzut de curînd, pentru prima dată, nişte fotografii color, in lumină polarizată, ale unor cristale. Am încercat sentimentul că mai văzusem lucrurile acelea undeva. Mi-am dat seama imediat despre ce ce era vorba : erau nişte tablouri abstracţioniste, îmi aminteau de Kandinski, de Marwitch. Şi atunci m-am întrebat : să cred oare că artistul ab­­stracţionist a intuit acum 4—5 decenii o altă organizare, un alt fel de a vedea materia, aşa cum este ea în realitate ? — Aci este cam greu de spus dacă aşa stau lucrurile pentru că poţi să creezi o pictură abstractă care din întîmplare să cadă peste o imagine apropiată cît de cît de ceea ce vezi cu un microscop electronic, însă ea nu poate să aibă decît caracter fortuit. Este foarte pretenţioasă cunoaşterea ştiinţifică. — Şi nu pot exista străfulgerări de intuiţie din partea artiştilor?... Al doilea exemplu : un tînăr poet, Cezar Baltag, a publicat o poezie în Gazeta literară în care există două versuri : „Aşa cum ziua e trup din trupul zilei şi lumina este fecioară de nucleu“. E frumoasă ca imagine poetică, mi-a plăcut, dar i-am, spus autorului : „nu este exact, lumina nu este fecioară de nucleu. Nu în nucleu se naşte lumina ci se naşte în interacţiunea electronilor“. — Lumina pe care o vezi ; dar pe de altă parte, dacă mergi mai departe, lumina pe care o trimite soarele vine din reacţii nucleare. — Aşadar, i-am spus lui Baltag : „e frumoasă ca imagine poetică dar nu este exact din punct de vedere ştiinţific şi se vor supăra fizicienii“. El a răspuns rîzînd : „Poate că le dau o sugestie“. A fost o glumă, însă această glumă avansează ideea că artistul poate furniza cîteodată un unghi inedit omului de ştiinţă. Vreau să spun că omul de ştiinţă poate cădea peste o asemenea alăturare forţată a artistului şi din aceasta poate ţîşni o idee. — Gîndirea omului trece prin foarte multe faze, mergînd din aproape în aproape, pentru a ajunge să cunoască lumea. De pildă, noi am putea să spunem că noţiunea de atom a fost creată de Democrit. Toţi filozofii antici materialişti au vorbit şi ei despre necesitatea acestor particule elementare pentru a explica fenomenele naturii, dar au trebuit să treacă secole multe pînă cînd atomul a fost descoperit ştiinţific. Am putea să spunem că este o legătură şi între gîndirea artistică şi gîndirea ştiinţifică şi cu siguranţă că este una, în sensul acesta este, dacă vreţi, anticipaţie. O oarecare formă de gîndire, care are o logică a ei intrinsecă poate cîteodată să găsească o înjghebare de idei utile, idei care reprezintă un ansamblu de eforturi spre a se ajunge la cunoaşterea lumii. — Socotiţi că în ultimele decenii dezvoltarea uluitoare a ştiinţei a influenţat arta şi literatura . — Trebuie să le influenţeze, prin faptul că artistul nu este un om izolat, el trăieşte într-o societate şi reflexele unei societăţi se găsesc şi în expresiile de artă. Frămîntarea aceasta care exista altădată în mai puţine capete din lume, acum este mai difuzată şi ca atare poate să aibă reflexe. Starea aceasta de ezitare pe care o are omul de la un moment la altul în procesul lui de înţelegere se poate reflecta în forme poetice. Noul se naşte greu în ştiinţă. •— Ţineţi la valorile tradiţionale şi în literatură şi artă? — Noi, fizicienii, sintem­ foarte revoluţionari în gîndire. Noi căutăm tocmai lucrurile necunoscute şi sintem­ sensibili la găsirea lucrurilor necunoscute. — Cum priviţi experienţele mai noi din domeniul poeziei ? — încerc să le înţeleg. Omul este foarte dornic să înţeleagă. Nu le aruncă de plano de-o parte. Că îi place sau nu-i place, este o altă chestiune. — Dar se străduieşte să înţeleagă... — Da, şi să vadă care este partea de adevăr, de frumos, de nou, de sinteză. Aş spune următorul lucru : se desemnează acum din ce în ce mai mult ideea formării omului complet, cu un termen la care ţin. Aceştia sunt oamenii care finalmente aduc adevăratul progres, care aduc valori noi. Societatea are nevoie de toţi, dacă vreţi, însă pînă la urmă, cu cît va avea mai mulţi dintre aceştia, cu atît va progresa mai repede. De aceea cred că şi în educaţia tineretului ar trebui să avem grija ca prin învăţămîntul de cultură generală şi după aceea în cel de specializare să tindem să facem oameni cît mai complex formaţi. — Intr-un fel, este o întoarcere la Renaştere, la omul complet. — Da, dar un om care are un bagaj de cunoştinţe mult mai mare. — Indiscutabil ! Dar ca direcţionare un om cît mai deschis. — Cit mai deschis, plecând de la elemente de gîndire foarte bine stabilite care nu trebuie să lipsească în cunoaşterea lui de bază. — Ce sugeraţi, pe această linie, oamenilor de litere ? — Să încerce să înţeleagă aportul ştiinţei în concepţia omului despre viaţă şi despre lume, să nu fie străini de ea. Să încerce să nu rupă legătura aceasta şi să facă ceea ce spuneam mai înainte : să evite de a fi lipsiţi de anumite manifestări care au ajutat la formarea civilizaţiei. — Cineva care se opune acestei concepţii ar putea să răspundă : aceasta în­seamnă să mă apuc să scriu despre electroni . — Nu ; este vorba de concepţia generală, de felul cum este făcut universul. Cu totul altă poziţie ai faţă de lume cînd ştii că pămîntul se învîrte în jurul soarelui şi nu viceversa. Altă atitudine avea faţă de viaţă un poet din timpul lui Ptolemeu şi alta este atitudinea faţă de viaţă a unui poet din timpul de faţă. Noţiunea aceasta de univers infinit în care se petrece tot ceea ce ştim creează cu totul alte elemente decit acelea de pe vremea cînd se credea că Apolo porneşte în fiecare dimineaţă cu căruţa lui de foc pe cer. • — Eu aş numi aceasta „sentimentul ştiinţei“. — Al adevărului. — Adică nu te poţi desprinde de... — ...de rezultatele la care a ajuns gîndirea în cunoaşterea lumii din afară... — ...decît schilodindu-te, aşa cum schilod este cercetătorul care nu are alte preocupări în afară de ştiinţă. — Omul din insulele pierdute în Pacific poate să facă o poezie foarte frumoasă, frumoasă pentru nivelul şi nevoile lui, dar poezia aceasta are o rezonanţă limitată, sau o are pentru un sentiment omenesc fundamental pe care poate că-l găseşti şi în alte părţi, dar este limitat... — Pe cînd un poet al vremurilor noastre trebuie să vorbească tuturor oamenilor, chiar şi acelora care lucrează la ciclotroni... — ...sau care lucrează cu celula vie sau telescopul sau fac cercetări cu privire la originea vieţii. — Or, aceasta o face mai uşor un om care cunoaşte aceste lucruri, fie şi în mare, sub aspectul lor filozofic. — Desigur, pentru că atunci cînd adevărul este bine stabilit, bine pătruns, el poate fi îmbrăcat într-o formă care să fie înţeleasă de toată lumea. Bineînţeles, rămâne ca acela care primeşte să admită ca atare, dacă are elemente. Dar dacă s-a ajuns oricum la un ansamblu de rezultate care au o bază ştiinţifică şi recunocută de un foarte mare număr de gînditori şi dacă acest ansamblu dă rezultate, este bine ca el să fie cunoscut şi de artist. Cu alte cuvinte, trebuie să trăieşti cu timpul tău. Marii scriitori au. .fost totdeauna oameni de mare întindere. NOI, A­TOMII ŞI NECUNOSCUTUL «■SSJPREGĂTITORUL ZBORURILOR Patul noului bolnav era mai mare decît cele obişnuitei de spital. De fapt era un pat­uzină, cu tot felul de rotiţe, manivele, scripete, oglindă, bară transversală. Acest me­canism complicat îi impresionă foarte mult pe ceilalţi bolnavi din cameră. Mecanismul avea un rost precis. Cu ajutorul lui bolnavul putea să-şi mişte pe rînd cite un picior, să se culce pe ce parte dorea, să-şi înalţe perina de la căpătîi, să-şi aşeze trunchiul într-o poziţie mai comodă, ca să poată dormi noaptea pe spate. Bolnavul, un om foarte tînăr, avea şira spinării ruptă, şi din această pricină îi erau paralizate ambele picioare. Uneori, cînd zăcea imobil, celor trei bolnavi li se părea că tînărul murise. Nici măcar bolnavul din patul alăturat nu reuşea să-i desluşească trăsăturile feţei îngropate în perină. De alt­minteri, tînărul era atît de slab şi de palid, îneît trupul lui se pierdea în aşternut. Dar cînd punea în mişcare scripetele, legănîndu-şi pe rînd cîte un picior, se deş­teptau toţi şi-l urmăreau cu mare atenţie, ca şi cum de aceste mişcări depindea liniştea şi destinderea lor. Numai în asemenea clipe obrazul tînărului se împurpura uşor din pricina durerii, dar cei trei bolnavi din cameră n-aveau de unde să ştie, căci tînărul nu le vorbea nici-­­odată de boala lui. Dar ei îşi dădeau seama că faţă de acest băiat care zăcea între perini multe, la fel de alb ca şi aşternutul, alb de parcă i s-ar fi scurs tot sîngele, ei se puteau socoti nişte oameni sănătoşi sau cel mult su­ferind de o neînsemnată infirmitate. Şi din satisfacţia egoistă că ei nu sînt atît de grav bolnavi, deveniră chiar generoşi. Se interesau de nevoile tînărului, îi făceau numeroase mici servicii, deşi el nu cerea nimic de la nimeni. Nu se văita, nu se plingea de nimic, nici de ca­litatea mîncării, nici de neglijenţa unei surori, sau de cu­rent, cînd se lăsa uşa deschisă. Mai toată vremea se uita îngândurat în grădină sau citea o carte fără să bage de seamă cînd ceilalţi lipseau din salon. Cei trei bolnavi, intri­gați că tînărul nu-i ia în seamă, puneau asta pe seama bolii. Intr-o dimineață, băiatul stătea lungit in patul lui. Deodată se auzi zbîmîitul unui motor de avion, și el tresări. Avionul se rotea deasupra grădinei, se lăsase atît de jos încit atingea vîrfurile copacilor. Frunzele în­cepuseră să freamăte. Se vedea elicea învîrtindu-se ame­ţitor şi pilotul care vîntura o eşarfă roşie. Tînărul se mişcă greu spre fereastră şi în­cepu să fluture şi el un prosop dungat. Ceilalţi bolnavi se îm­bulziră şi ei la ferestre. Pilotul recunoscu semnalul tînărului și-i răspunse. Se mai roti de cîteva ori pe deasupra grădinei, apoi dispăru peste acoperişuri. — S-a ţinut de cuvînt, nebu­­nu’ ! exclamă tînărul cu emoţie şi admiraţie. Mi-a făgăduit că o să-mi facă o vizită la spital cu avionul și uite că s-a ţinut de cuvînt. Eram sigur c-o să vie... — Ești și dumneata pilot ? Ai avut vreun accident ? se intere­să vecinul de pat al tînărului. — Nu sînt pilot. Am căzut de pe-o macara. S-a desprins lanţul lateral care nu era bine legat şi m-am prăbuşit în gol. Am avut prezenţă de spirit şi-am sărit în lături, altfel cădea braţul de fier peste mine şi mă strivea. — Şi ce-i cu pilotul care te-a vizitat ? Sîunteţi prieteni ? Lucraţi cumva împreună ? Unde ? — Da, la aeroport. — Va să zică tot ai legătură cu aviaţia ? — Fireşte. — E pilot civil ? Pe ce linie SCHIŢA IERONIM ŞERBII zboară acest prieten al dumitale ? mai vru să știe vecinul de pat. — Acuma a fost cu un avion mic, de turism, dar de obicei lu­crează pe linia București-Arad. Am zburat și eu cu el, e un pi­lot iscusit. — Atunci ești ajutor de pilot, telegrafist, steward ? ! _ — Nu. — Spui că ai zburat ! — Da. Eu pregătesc zborurile. — N-am auzit niciodată de-o astfel de meserie. — Da’ de mecanic de avion ai auzit ? — Păi așa spune, frate, asta mai e de înțeles. — O fi, dar nu chiar așa. Eu verific motoarele, dar și pregătesc avioanele să poată înfrunta vije­liile, căderile în goluri de aer sau alte calamităţi. — De obicei te afli și dumneata la bordul avionului ? — Natural, sînt totdeauna ală­turi de pilot. Simt și eu în piept căderile în gol, simt rafalele vîn­­tului care izbesc avionul cu pute­re, zgîlţîindu-1 din toate încheietu­rile. Și acum îmi mai vîjîie ure­chile. Mă bucuram cu ei cînd scăpau teferi din vijelie şi eram fericit cînd auzeam . ....Am ieşit din zona furtunii... Zburăm liniş­tit... Acum trecem Carpaţii... Iţi mulţumim, Gheorghieş!” Nu, dum­neata nu poţi să-ţi imaginezi ce însemna această mulţumire pentru mine. Era în joc viaţa lor şi eu le dădusem un aparat cu care pu­teau să înfrunte vijeliile, viteza nebună a vîntului, sus, la 3000 de metri“. Sau : „Gheorghieş, se zăresc crestele înzăpezite ale Carpaţilor. Luăm înălţime ?“ Sau : „Bărăga­nul, Gheorghieş ! ..." *.Văd, stri­gam, văd totul !“ — Pari apăsat de niște gînduri* spuse într-un tîrziu vecinul de pat. Un huruit de avion făcu din nou să răsune grădina spitalului. Pregătitorul zborului flutură din nou prosopul dungat. — S-a ţinut de cuvînt, repetă el. Și-o fi adus aminte de ceva* adăugă întoreîndu-se spre ceilalţi trei. Apoi se lungi încet, cu grijă în patul lui încărcat de mecanis­me, par­uzină cum îi spusesem noi. 9 PAGINA 3

Next