Gazeta Transilvaniei, iulie 1912 (Anul 75, nr. 144-168)
1912-07-22 / nr. 161
Nr. 161. Brasov, Sâmbăta-Duminecă in 22 Iulie (4 August) 1912. Anul LXXV. Apare în fiecare zi de lucru. Abonamentul: pentru Austro-Ungaria pe an 24 cor., pe i/s an 12 cor., pe V4 an 6 cor. Pentru România şi streinătate pe an 40 franci, pe i/, an 20 franci, pe i/4 an 10 franci. REDACŢIA, TIPOGRAFIA ŞI ADMINISTRAŢIA: BRAŞOV, PIAŢA MARE Nr. 30. * Telefon: Nr. 226. Pentru Braşov cu dusul acasă pe an 24 coroane. Fără dus acasă pe an 20 coroane, pe */, an 10 coroane, pe 1/ an 5 coroane. Un număr 10 bani. Inserate: un şir petit 20 bani pentru o publicare. Publicări mai dese după tarif şi învoială. — Reclame pe pagina a 5-a un şir 20 bani. Cum ne cunosc cei din Ţară. In zilele trecute vorbeam cu un tînăr din România, care pe lângă profesor mai era şi advocat şi ziarist Şi fiindcă pe lângă aceste titulaturi mai era şi de origine din Transilvania era natural, ca vorba noastră să se extindă şi asupra situaţiei politice a Românilor din Transilvania şi Ungaria. In cursul discuţiei pomenii şi cuvintele biserică „greco-catolică“. Doream tocmai să-mi esprim indignarea împotriva acestui atentat şi să-i arăt domnului din Ţară, cât de mult suntem loviţi în esistenţa noastră prin acest atentat. Nu pronunţai însă bine aceste cuvinte şi domnul din Ţară se grăbi să mă întrerupă: „Apropos, domnul meu, nu-i aşa, că v’aţi bucurat mult, că în urma intervenţiei monarhului Francisc Iosif Iiul şi prin stăruinţa Metropolitului catolic Netzhamer, Papa a renunţat de a mai înfiinţa episcopia greco-catolică maghiară... Acest succes e un triumf pentru d-voastră, e o glorie, pe care aveţi să i-o mulţămiţi în primul rând monarhului“... Aici domnul din Ţară se opri aşteptând parcă cuvântul meu de laudă şi de apreciare pentru frumoasele informaţii, ce le are despre politica mare ce se face după culise. Eu însă eram uluit. Nu mă aşteptam la atâta ignoranţă, la o biciuire atât de brutală a orgoliului meu de rassă. Eram revoltat de naivitatea asta, care mi se prezintă ca un păcat adânc şi greu, care nu se mai poate era, ca o rană grozavă, care nu se poate vindeca. Cum adecă un profesor, un advocat, un ziarist poate vorbi astfel? Şi încă tocmai atunci, când ziarele noastre, aceşti soli ai Dumnezeirii trimişi să păzească de primejdii acest neam nenorocit, vestiau pretutindenea atacul brutal, ce se îndrepta împotriva neamului nostru prin înfiinţarea bisericii greco-catolice maghiare? Era cu putinţă oare ca un ziarist român să fie atât de ignorant, când flacăra durerii încinsese neamul nostru întreg şi când strigătul nostru de desnădejde străbătea întreg întinsul pământului românesc producând un sinistru echou pe tărâmul Europii întregi? Parcă simt și acum pasiunea adâncă, care-mi fulgera în condei, când scriam împotriva brutalului atentat. Ziarele noastre toate se ocupau numai de acest atentat. Scrisul lor era glasul profund al desnădejdii, al încurajerii, glasul chemării, care se părea, că va pătrunde deopotrivă în palate ca şi în colibe, era sabia înmuiată în sânge, care vestea pretutindenea apropierea grozaveipieiri. Și tocmai când credeam, că acest strigăt, această chemare în ajutor va găsi răsunet mai întâi în Ţară, iată, că înaintea mea aveam un om, un frate, un ziarist român, care nici că se sinchisia de urgia focului, care mistuia sufletul nostru. Gânduri ciudate alergau în creerul meu. In faţa acestui om îmi păream — orribile dictu — ridicul, însufleţirea mea, revolta mea măsurată cu ignoranţa, cu nepăsarea, cu dispreţul chiar al acestui domn din Ţară — îmi păreau tot atâtea atentate la seriozitatea mea, la sentimentele mele curate româneşti. O isbucnire era în stare să mă decapiteze, o lămurire nu se putea face decât pe un ton rupt, trăgănat, care nu putea atinge înălţimea situaţiei. Mi-am înăbuşit durerea şi în două cuvinte i-am spus domnului din Ţară, că biserica gre cat maghiară e deja fapt împlinit şi apoi pretextând o afacere mi-am luat rămas bun. Voiam s-ajung în liber şi să-mi descătuşez sufletul de atmosfera apăsătoare, în care mă aflam. Niciodată n-am fost mai crud atins în sentimentele mele româneşti şi niciodată n-am văzut mai întunecat viitorul neamului meu ca atunci. Şi nici când nu mi s-a părut acest neam atât de mic şi atât de neînsemnat, ca în clipa aceea. II vedeam parcă îngrămădit într-un muşinoi de pământ, înmormântat pe veci, căci fusese prea laş ca să dea piept cu viaţa şi prea nevoiaş ca s’o învingă. Ş-acum la ce-aş mai povesti şi despre acel ofiţer, care venise dimpreună cu alţi ofiţeri ai României la Braşov pentru a întoarce vizita ofiţerilor de-aici, care se mira, că aude aici în Braşov, vorbindu-se româneşte şi că apare şi un ziar românesc!? „Uite d-le, spunea acest oştean al armatei române, D-voastră aveţi permisiunea să vorbiţi în româneşte şi să scrieţi şi jurnale româneşti? Ştii d-le, că e minunat !...“ îmi părea într-adevăr straniu de minunat acest flăcău din armata română. El, care în viaţa lui n-a cetit o istorie românească şi care poate n-a luat nici-când ziar transilvănean în mână nu putea vorbi altcum. Căci dacă ar fi ştiut, că noi sălăşluim pe aceste plaiuri de 2000 de ani, că nu avem drepturile noastre istorice, că am cucerit şi răscucerit cu sângele şi avutul nostru întinderea aceasta de pământ, că suntem trei milioane şi jumătate de suflete, cari formăm parte întregitoare de ţară, că suntem mărgăritarul armatei austro-ungare, că plătim tribut greu de sânge şi bani ţării şi Cezarului — atunci n-ar fi putut vorbi aşa şi nu mi-ar fi produs impresia, că armata română, repetez armata română, cunoaşte aşa de puţin plaiurile noastre şi oamenii lor. La ce-aş mai pomeni şi de supărarea, ce ni-o fac cei din Ţară, când ei nu numesc în limba noastră sălaşurile noastre dragi. Ne doare când îi auzim vorbind de Zajzon, de Hosszufalu, de Élőpatak etc. când noi le zicem accentuând cu o supremă îndurerare: Zizin, Satulung, Vâlcele etc. Nu mai continuu, căci spaţiul unui articol nu-mi îngădue. Sunt însă aproape de ajuns aceste trei pilde ca să se vadă cam cum ne cunosc cei din Ţară. De escepţii nu vorbesc. E dureros, că sentimentul de unitate sufletească se înstăpâneşte aşa de greu peste noi. Şi când mă gândesc, că risipim atâta energie şi atâta luptă purtăm pentru cimentarea acestei unităţi — fără însă de a atinge vrun rezultat mai pronunţat, parcă o adâncă îngrijorare mă cuprinde de viitorul neamului meu. Contele Berchtold la regele Carol din Viena se anunţă, că ministrul nostru de externe, contele Berchtold va merge, probabil pe la finea acestei luni în România, spre a face o vizită regelui Carol. Contele Berchtold prin aceasta vizită va satisface dorinţei regelui Carol, exprimată prin d-nul Maiorescu, când a fost ultima oară în Viena. Congresul euharistie. Ni se scrie: Episcopia română gr. cat. de Lugoş, prin circularul său XXXVIII, nr. 2228 a. c. încunoştiinţează clerul său, cum că obicinuitul congres euharistic internaţional in anul acesta se va ţinea în Wien, (şi de ce nu în Viena ca şi până acuma?), cerând de la cler ca acesta să încunoştiinţeze şi pe credincioşi, îndemnându-i cu tot sufletul, să lucreze, »pentru o participare cât mai numeroasă la acest triumf al credinţii catolice.« Se zice mai departe in acel circular că pentru procurarea biletelor cu preţul redus cei ce doresc a participa vor avea de a se îndrepta la »Országos Katholikus Szövetség« în Bpesta. Şi apoi de ce tocmai acolo, dacă congresul e internaţional, după naţiuni ? Cum se vor prezenta românii gr. cat. acolo şi sub a cui conducere, ca naţiune ori ca coadă la topor ca şi cu alte ocaziuni ademenitoare ? Rezultatul acestora se vede unde ne-au dus şi au să ne ducă încă ! Credulitatea şi capul plecat, aceste două calităţi, nu sunt pentru cei ce conduc popoarele. Şi dacă s-a intenţionat o dare de circulare în aceasta privinţă, pentru ce nu s-a urmat aşa după cum se proiectase ca şi noi românii să ne prezentăm în sensul genuinului cuvânt »internaţional« ca şi naţiune? Să mai ieşim odată de sub tutela celor ce cu »credinţa lor catolică vor să ne sugrume«! Pentru ce s-a revocat apelul lansat în cauză, ori s-a avut doară în vedere îmblânzirea celor cu credinţa v aggi?§ dis pim — Conferenţa d-lui Ioan Livescu, artist la Teatrul Naţional — Vălenii de Munte, Iulie 1912. Noi artiştii suntem obicinuiţi să redăm cugetările altora neciuntite — începe d-l Livescu confesa instructivă —chiar pentru acest motiv ne place să auzim vorbind şi pe semenii noştri tot aşa româneşte nu numai în vorbe ci şi în dicţiune. Ce e dicţiunea? Dicţiunea e arta de a exprima vorbele corect, limpede fără micşorarea începutului sau sfârşitului ori în orice alt chip a cuvintelor. Profesori de dicţiune întâlnim mai întâi la greci. Ştim cum Demonstene lua lecţii de dicţiune de la Asocrat, dar fiindcă acesta cerea prea mare remunerare în bani pentru ştiinţa ce o împărtăşea — iar el ca om sărac de mijloace nu-i putuse da plata cerută, a trecut in şcoala lui Isias. Mai în urmă întâlneşte pe un actor dispreţuit, ca toţi actorii, pe Satirus şi numai în urma lui ajunse la desăvârşire. La Romani erau 3 clase de prof. ai dicţiunei: Vociferării, acefonaseii şi vocales. Dascălul dicţiunii româneşti era cu mult mai modest în ştiinţă şi’n cultură, peste tot, n’avea diplome de retorică şi oratorie, dar din mintea necunoscutului, poporul românesc, ştia da lecţii mai aspre, ştia ustura mai cumplit pe cei ce schimonoseau dulcea limbă românească. Cine nu cunoaşte atâtea exemple din lumea necunoscută a anonimatului, cari caută a pretinde corecta esprimare a cuvintelor. Poftim iubiţi cetitori — de vedeţi — cum o veţi duce la capăt, cum se cade, în cele ce urmează cu o dicţiune repede: „hârb frânt* »eu crep capul caprei, capra creapă piatra 'n patru*. Merge? Cine vrea o îndreptare în dicţiune peste tot — văzând totodată cât e de respingător a rosti o românească pocită din cale afară — dacă nu o ştie dela sine, cetească »Vodevilurile« bardului Alexandri 1 Dicţiunea e de 2 feluri: corectă şi espresivă. Dicţiunea corectă se basează pe pronunţare şi articulare. Să ne transpunem într’un salon de mahala, unde un băieţaş bâlbăit recitează la dorinţa taicăi ceva din sfera dramaturgiei, gesticulând, ţipând de stoarce lacrimi cu hazul său caraghios. In ăst fel de a schimonosi, mai bine de a stropsi versuri, Însamnă a pune căruţa înaintea boilor. Pentru a nu fi ajunşi la exemplul băieţaşului cu tupeu, să se înveţe înnainte de toate a vorbi o românească cum se cade.• Dintre multele cusururi în vorbirea comună vom da unele mai încornurate: Bâlbâială, care e de 2 feluri: 1) organică, a cărei lecuire e de sfera doctorilor şi 2) incidentală, cea mai frecventă când se cască gura înainte de a şti ce să rostim. Aşa se întâmplă că promitem câteva ornamente de stil de felul următoarelor: ă ă-ă.. hâmmm, iar unii îşi aleg anume câteva litere din alfabet înaintea cărora îşi ţin de datorinţă a bâlbăi, căreia aparţine apoi şi săsăiala »che mai faşi?«, dacă limba trece bariera dinţilor. Iată şi câteva cusururi născocite de d-l Livescu: 1) tonul vulgar. 2) tonul pedant. 1. Se întâlnesc des indivizi ce trec radios pe străzile oraşelor fără nici un rost, care notă caracteristică vreau să o introducă şi în dicţiunea lor. Dacâ’l întrebi ceva — răspunde bădărănos, cu jumătate gura sau chiar închisă cu’n accent bolovănos par’că, protestează de-a nu’l deranja în contemplarea-i fericită: «date dracului mă... mă.. » E asta o apariţie bolnavă şi’n vieaţa socială, care stăpâneşte aproape întreaga societate. 2. Prin contrast e tonul pedant, care pretinde a nu pronunţa precum se scrie: „măi, am să’i spun ceva extraordinarrrr...» Cocoanele cu guriţa mititică în Ioc de a răspunde cu’un afirmativ da, da, emit ceva mai zaharizit, care trece în ceva caraghios de tot, care nu e nici da, da, nici el e, vrea să fie poate un semn de gingăşie, ca guriţa catifelată nu cumva să-şi estindă prea mult conturul. Ce să fie dicţiunea espresivă ? O pronunţare cu accent la locul său ne dă idea de-a putea deosebi unele cuvinte de altele, întrebuinţate în convorbirea de toată ziua sau ori la ce ocazie se vorbeşte, prin ce se evită şi o eventuală întrebare bisată — ori complecta neînţelegere a oratorului. Se bazează pe descernământ şi analiza textelor, vrea să zică uzul perfect gramatical. Sunt şi subdiviziuni. . La noi atâtea dicţiuni sunt câte genuri literare, altfel e în proză, altfel în vers, şi de tot altcum într’un discurs oratoric. Cetim nu arareori un discurs plin de elocinţă, farmecul lui Insă nu’l înţelege fiecare — ba vor fi chiar unii să-i detragă orice notă de frumseţă oratorică. Discursul lui Kogălniceanu rostit la alegerea lui Cuza Vodă, dacă nu era Împreunat cu puterea sugestivă a convingerii, măreţia faptului ce se săvârşia şi oratoria per escelentiam impresionantă a marelui bărbat de stat al României unite, nu ştim dacă azi are recunoscut ca un giuvaer scump al oratoriei româneşti, in oratorie sunt a se observa 3 cadenţe cu notele de sus, mijlocii şi de jos. Spre a arăta cum ar fi să fie ţinut un discurs solemn, predă dl Livescu monumentalul discurs a lui Kogălniceanu şi-i termină între aplauzele, ce rar se întâmplă, ale publicului, începe cu un ton potolit, cadenţat până se ridică sus şi apoi iarăşi la vac după rostul şi valoarea textului. *Măria Ta 1 După 150 de ani de umilire şi degradare naţională.... la legi nouă — om nou ... fă ca legea să fie tare... fii bun ... nu uita că ai să domneşti peste 2 milioane de oameni.... reîntrodu in mijlocul nostru frăţia . ... să trăieşti Măria Ta» 11! în băţ, îndemându-ne a face cauză comună cu noi în autonomia catolică? Cu ce suflet, cu ce inimă vom sta noi la acel măreţ congres împreună şi sub egida celor mai neîmpăcaţi duşmani ai neamului nostru ! Deci mai bine vom rămânea acasă. — U.Contra prssol. In Dunaszeecsa (lângă JPécs) gendarmii au cercetat traficele, căutând după „Szabad Szó11, redactată de Mezöfy Vilmos. Ei au ameninţat, că dacă vor vinde foaia aceasta, li se va detrage concesia de trafic. Foaia, cum se ştie, a atacat in termini aspri politica lui Bukucs-Tisza. Budgetul 1 pe 1913. Proiectele de budget pe 1918 sunt terminate în cele mai multe ministerii şi au fost acceptate şi de ministerul de finanţe. Budgetul ministerului de culte şi instrucţie este încă în pertractare. Partidul Slovac- Din Budapesta se anunţă, că în partidul naţionalist slovac se pregăteşte o sciziune, fiindcă moderaţii află prea radical proiectul de reformă al radicalilor. Apoi se zice, că curentul radical nutreşte tendenţe confesionale. Nu se ştie sursa, din care e luată aceasta informaţie. Biserica sârbească. Un ziar sârb anunţă, că va fi suspendată şi autonomia bisericei sârbe din Bosnia şi Herţegovina, apoi sediul sinodului va fi designat Viena, pe când sinodul bisericei sârbe din Ungaria va fi permutat la Budapesta. Nu ne pare verosimilă aceasta informaţie. Situaţia în Turcia. Noul guvern al Turciei a repurtat un mare succes în şedinţa de joi a camerei, care a votat cu mare majoritate de voturi proiectul de lege, prin care se extind drepturile suverane ale Sultanului. Până acuma Sultanul putea disolva camera numai cu concursul senatului. Noul proiect, al cărui urgență a fost primită cu mare majoritate de voturi, dă Sultanului dreptul