Gazeta Transilvaniei, iulie 1919 (Anul 82, nr. 131-155)

1919-07-22 / nr. 147

Redacţia şi Rdministraţia Braşov, Str. Prundului Nr. 15. Telefon 226. ORGAN POLITIC NAŢIONA Apare seara în fiecare zi dia Braşov, Marţi, 22 Iulie 1919 Alocmamentul: Pentru streinătate îndoit Basarabia In faţa conferinţei de pace s’a pus din nou problema Basarabiei. Pentru noi este de neînţeles că se mai discută cui să aparţină această provincie, odată ce este românească. Tot atât ca şi Ardealul, Basarabia este pământ românesc — ba mai mult, ea a făcut parte din corpul Moldovei brăzdată de sudorile ţăranilor şi udată de sângele oştenilor români. Nu credem că va mai fi nevoie s-o documentăm şi în faţa conferinţei. Curioasă şi nejustificată este clar intervenţia lui Maklacof la Paris, cercând să-şi impună cuvântul şi în chestiunea Basarabiei. Basarabia este şi rămâne a noastră. Cu 80% din populaţie, români, provincia basarabeană nu mai poate fi deslipită de România. De altfel alegerile pentru Constituantă, la un termen apropiat, vor dovedi că dorinţa basarabenilor este să rămână alipiţi de trupul ţărei mume. Nu vrem să pledăm dreptul nostru asupra Basarabiei Nu putem face acest lucru, fiindcâ s’ar naşte îndoiala că el este încă nedovedit, ori tocmai contrariu , despre ceea ce şti că-ţi aparţine, că-i al tău, cum mai poate fi discuţie? Vom releva însă cât de greu este să-ţi câştigi un drept consfinţit, atunci când streinii se amestecă în judecată. După sforţări de sute de ani către libertatea neamului, prin sacrificii mari de sânge, — iatâ-ne uniţi într’un trup şi un suflet. Şi totuşi ni se contestă, ni se târgueşte acest drept la viaţă unitară. Ceea ce ne indică faptul că principiile nobile stabilite în superioara înţelegere de la Paris sânt şi azi numai principii pe hârtie câtă vreme nu eşti în stare să impui respectarea lor. In Basarabia ca şi în Ardeal — având populaţie streină — se urzesc iţele unei lucrări care să ajutoreze intervenţia streină din afară. Cei cari au stăpânit până ori şi azi se văd fără beneficiile cârmuirei medievale — cu nobili şi robi, conţi, baroni, ,duci, şi tot cortegiul lor de funcţionari şi mujici — nu pot renunţa atât de uşor şi caută să compromită instituirea pincipiului democratic şi al naţionalităţilor, folosindu-l pe acesta din urmă ca o armă tocmai pentru a-l înlătura. Ei cer conferinţei respectarea principiului naţonalităţilor cu gând că vor reuşi să obţină control strein — amestecul primejdios al streinului în ţara noastră. Ştiu bine că odată puşi noi sub control şi judecata streinilor uşor pot provoca intervenţii din afară şi tulburări în interior—fiindcă totdeauna se vor găsi interese de câştigat într-o ţară rămasă în urmă, de pe urma multiplelor sale nevoi şi mari încercări istorice. Ruşii şi rusificaţii din Basarabia au dus o propagandă intensă în interior şi în afară. Ajutând chiar propaganda bolşevică de la noi, în derâderea principiilor lor medievale, ei ştiau că provocând intervenţia streinului vor câştiga. Socoteala însă de acasă nu se potriveşte cu cea din târg. Neamul românesc, ameninţat în existenţa lui unitară reacţionează. Uneltirilor oculte le-am răspuns cu hotărâre, reprimându-le în interior şi respingându-le cu energie în afară de ţara noastră. La Paris, Londra, Roma şi Washington se ştie azi cari pot fi concesiunile pe cari Românii le mai pot face. Se ştie că neamul românesc are dreptul lui sub soare, îngrădit de graniţe naturale, la care nu poate renunţa. Deci niciodată, Basarabia nu ne va putea fi luată fără să cădem mai întâi sub lovitura forţei. Iar inconştienţii, ce-şi închipuiau că Dunărea se va vărsa în Baltică şi că Basarabia va reveni Rusiei — cum zice „Sfatul Ţărei" în derâdere — cu toate afirmaţiile lor la Paris, Moscova sau oriunde, se vor convinge curând că în zadar încearcă să schimbe cursul râurilor şi destinele neamului românesc. Basarabia, Crişana, Banatul şi tot Ardealul sunt româneşti şi vor rămâne pe veci alipite Statului nostru mare, atâta vreme cât oştirea ţărei va fi vrednică de gloria ce şi-a câştigat în cursul secolilor şi în vremea de grea cumpănă a anilor 1916-1919. Şi ea cu adevărat va fi vrednică totdeauna de această glorie. arumltafi ii ii ii Crucile Eram în poiană, şi eram trei. Pornisem de cu dimineaţă cu gândul să folosim cât mai bine ziua aceia de primăvară. Cu cât urcam, cu atât munţii care-şi îmbrăcaseră pădurile în straie de sărbătoare ne atrăgeau tot mai sus şi cu cât suiam, şişurile ce se întindeau în depărtare aşternute cu covor verde de iarbă, brodat cu mirii de fiori, ne fermeca. Tăcuţi păşeam unul lângă altul, când unul din tovarăşii de drum propune : — Hai să ne oprim o clipă mersul lângă această cruce. Citind însă inscripţia vă rog să nu zâmbiţi. Este o cruce moartă ridicată unui viu. Pe când atâţia eroi zac fără cruce prin toate răspântiile, prea veneraţii noştri, de dragul unui chef de inaugurare, au ridicat această cruce unuia care nu vrea să moară. — Anomalia aceasta nu trebue să te surprindă, dragul mieu. E produsul anormalului. In aceşti ani din urmă am văzut atâtea şi atâtea enormităţi ! Şi pe când amicul nota inscripţia, ridicând din umeri, al treilea dintre noi, care tăcuse până atunci, mi-a luat braţul şi am pornit. Şi nu ştiu de ce în ziua aceea, acest incident’ mi-a dat atâta de gândit ! Pe om şi unde îmi întorceau, privirile vedeam numai cruci. Vedeam în dealul Spirii crucile celea cu inscripţii nemţeşti, ridicate de nemţi, cruci modeste de lemn de pe mormintele a peste 40 de eroi; vedeam crucile în două beţe legate, de pe atâtea şi atâtea morminte de pe şesul Bârsei şi poenele din jurul Braşovului, unde nimeni nu s’a învrednicit să le înlocuiască şi vedeam şi moşoroaele din valea Timişului, unde crucile lipsesc cu desăvârşire. Ce tristă a fost ziua aceea de primăvară văzută prin sita acestor gânduri ! misa. Comisiunea pentru organizarea Universităţei din Cluj — Joi, la 17 Iulie, la orele 5 d. a. s’a întrunit, sub preşidenţia d-lui Sextil Puşcariu, profesor la univesitatea din Cernăuţi şi membru al Academiei Române, la Casa şcoalelor, cea dintâi şedinţă a Comisiunei universitare, numită de ’ Consiliul dirigent din Sibiu, pentru a cerceta lucrările candidaţilor la catedrele vacante de la universitatea din Cluj. Membri aiacestei comisiuni sunt d-nii profesori universitari : N Iorga, V. Pârvan (Bucureşti) şi D- Gusti (Iaşi), membri ai Academiei române pentru facultatea de litere; L. Mraze (Bucureşti) P. Poni (Iaşi), Gh. Ţiţeica (Bucureşti) membri ai academiei române pentru facultatea de ştiinţe; St. Longinescu (Bucureşti) membru corespondent al Academiei; Toma Stelian (Bucureşti), P. Teodorescu (Iaşi) pentru facultatea de drept, E. Juvara (Bucureşti), M. Manicatide (Iaşi) şi Gh Marinescu (Bucureşti) membru al Academiei române pentru facultatea de medicină. Comisiunea şi-a stabilit programul lucrărilor, s-a împărţit în secţii şi a fixat pe azi data şedinţei următoare. Se duc fărzânii. In lung convoi purced din sat bătrânii, Cu ochii trişti, cu frunţile plecate, Se duc sub alte steaguri... urlă cânii, Şi porţile se’nchid, şi vântul bate. In zări se’nvolbur ţipete-ascuţite De corbi flămânzi, şi noaptea cu pustiu îşi zăvoreşte uşile-i cernite, Bătrânii, corbii, drumul lor nu-și știu. 1 August 1916. Const. Asiminii. In mâinile bolşevicilor In drum spre Bucureşti am întâlnit pe elev-plot. Matache Alexandru, pilot aviator în grupul 5 aviaţie, Sibiu, care evadase din neagra captivitate a bolşevicilor lui Béla Kun. Rugându-l să-mi povestească de felul cum a fost tratat, mi-a spus: Am căzut prizonier în ziua de 15 Mai 1919 în Ungaria bolşevistă, împreună cu aeroplanul găurit de gloanţe, am putut vedea regimul bolşevist şi modul de tratament al prizonierilor români. In momentele ce am fost prins, după ce am fost jefuit complect, luându mi totul ce posedam asupra mea, dimpreună cu toţi banii ce i-am avut asupra mea, am fost bătut şi lovit cu patul armei în spate şi pronunţându-mi cu desgustare numele de Român, spunându-mi că Românii la prizonierii lor le spintecă pulpele şi le pune sare. Am fost adus la Budapesta între 6 santinele ce purtau arme cu baionete şi fiecare câte 6 granade, unde am fost supus la interogare de jidanii şi criminalii care astăzi posedă guvernul unguresc. După 8 zile de cercetare am fost aruncat în închisoare la Rákospalota, o cameră unde se găseau bolşevişti români din armata roşie. Intre aceştia erau Kagan Heineric, preşedintele comitetului comunist român la Budapesta, Loc. Aurel I. Butză, dezertor din armata română şi comandant în regimentul internaţional şi Laurian Mihail, ziarist la Oradia Mare, ce scotea „Foaia Ţăranului", în care a făcut tot timpul bolşevism. Stând 4 zile în această închisoare, unde am avut multe certuri cu aceștia, am fost internat în altă închisoare la Gyurtofoghâz, o închisoare de criminali, iar nu un lagăr de prizonieri. Am fost băgat în celulă și încuiat, având numai o oră după masă de plimbare în curtea închisoarei. Nu primeam de hrană decât apă caldă fără nici un fel de grăsime, ba chiar de multe ori mirosea greu, iar pâinea care era numai pământ şi mai puţin de 100 grame, era imposibil de mâncat. In aşa tratament am fost ţinut până în momentul când revoluţia din 23 iunie a izbucnit în Budapesta. Am fost ameninţat cu spânzurarea, dar am avut şanse şi am scăpat. In ziua de 7 Iulie, după atâta suferinţă, am fost decis să pui capăt acestor suferinţe şi ra’am decis să evadez. Zis şi făcut, ’şi în ziua de 8 am evadat şi m’a’m dus la’ misiunea Italiană, care mi-a pus un automobil la dispoziţie până la Viena în ziua de 9 iulie, unde am ajuns în bune condiţiuni până la frontieră. A doua zi după evadare a fost afişat în Budapesta, că acela care m’ar prinde, viu sau mort, va avea 30.090 mii de coroane. Rep. Faza nehotărârilor După lungile discuţii din consiliile de la Versailles, în care se căuta înjghebarea noilor state şi noilor forme sociale, pentru ca întreagalume obosită să poată păşi sigur pe drumul pe care înţelegem cu toţii să i-l dăm, după lungile discuţii în care se găsise soluţii definitive, asupra cărora se spunea că nu se mai poate reveni, am intrat în faza nehotărârilor care nu pot da o soluţie practică. Conferinţa şi-a început lucrările de mai bine de opt luni de zile, fară ca totuşi în domeniul practic, real, să fi pututface ceva. Fiecare popor trece cu revendicările drepturilor lui dela o comisie la alta, pentru a se întoarce de unde a plecat, fără ca să iasă mai clarificat şi mai edificat, asupra hotărârilor care se iau şi care privesc viaţa şi viitorul lui însuşi. S’a pornit dela început cu tărăgăneli, s’au accelerat mai apoi lucrările, s-au domolit iarăşi, au trecut prin faze mai acute până când am ajuns în faţa aceleia, a nehotărârilor, care ţin pe loc toate lucrările şi înăbuşă respiraţia popoarelor îngrijorate de soluţiile ce se vor lua. Se hotărâse graniţele noastre spre vest şi ni se spunea că, în mod definitiv, se hotărâse aproape chestiunea oraşului Fiume; se hotărâse o seamă de alte soluţii pentru care a trebuit luni de zile conferinţei, ca să ni se spună astăzi că nimic nu e definitiv şi că totul este în suspensie. Recunoaştem că e greu ca din vechile nedreptăţi medievale, din tradiţionalele orânduiri incompatibile cu duhul cel nou al vremii, să se poată pune grabnic în câteva zile sau săptămâni, cimentul viitorului organism social şi internaţional pe care toate popoarele îl râvnesc. începem să trăim o epocă de libertate, de libertate nu numai a individului pe careo avem înscrisă în constituţii şi codurile de tot soiul, şi pe care totuşi n’am respectat-o, — dar vrem să trăim, începem să trăim o epocă de libertate a popoarelor. Această, epocă de libertate a popoarelor nu-şi are obârşia în rapoartele comisiilor şi paracomisiilor de la Versailles, sau în tratatele parafate pe care popoarele să le primească ca o fatalitate istorică de neînlăturat, cum se obişnuia acum câteva sute de ani. Această epocă şi-a luat viaţa din înfrăţirea sufletelor noastre cu moartea, în clipele când în noroiul tranşeelor, în gerurile iernii, în vânzolirea pământului de obuze cu trupuri omeneşti sfârtecate, am preţuit viaţa în larga libertate a suferinţei şi a durerilor. Şi deprinşi cu nemărgenitele suferinţe şi dureri, am păşit,după biruinţă, în câmpul larg al vieţii libere. Dacă trupurile noastre obosite şi slăbite au putut suferi necontenitele neajunsuri pe care le aduceau inevitabil greutăţile momentelor, suntem astăzi împinşi în extrema cealaltă în care viaţa vrea să-şi găsească traiul unei nestânjenite libertăţi. Acesta esteun adevăr pe care nimeni nu-l poate tăgădui, şi revoluţia rusească l-a scos, prin spontanele manifestări dela început, cum ţâşneşte lava din măruntaele pământului în care clocoteşte de mii de ani. Şi viaţa omenirei a fost încătuşată. Mii de ani’ de robie au ţinut ferecate sufletele omenirei. Şi dintr’o dată, ca o viziune am văzut în calea noastră care părea zăgăzuită, strălucitoare raze de lumină. Era voinţa unanimă a popoarelor care înţeleg să păşească pe calea libertăţii, asupra căreia nu vor să facă tranzacţie. De aceia nouă ni se pare că lucrările conferinţei sunt în parte uşurate. Tratatele cari se încheie astăzi nu pot decât să recunoască anumite realităţi pe care nu le pot înlătura. Nu numai că nu le pot înlătura, dar aceste realităţi se impun cu o voinţă implacabilă. Şi cei cari la conferinţa păcii hotărăsc noua organizare a lumii, nu trebue să uite un lucru: că dacă tranzacţiile între indivizi sunt posibile, nu se pot face sub nici un motiv tranzacţii între popoare. Căci aici n’avem a face cu simple averi materiale pe care omul le poate uita sau repara, ci avem a face cu suflete pe cari nici o putere din lume nu le poate înăbuşi. Şi dacă asemenea tranzacţii se fac, ele se fac pe spinarea bietei omeniri care vede astfel viitorul pe care-l zăria în toiul morţei în aureola unei înfrăţiri universale a popoarelor, înfăşurat astăzi în grozava nebuloasă care nu prezintă garanţiile unei linişti durabile. De aceea astăzi când conferinţa a intrat în faţa nehotărârilor ne întrebăm nelămuriţi, să fie oare nehotărârile aducătoare de tranzacţii, sau nehotărârile cari cântăresc şi judeca pentru a înfige hotarele naţiunilor pe acolo până unde se întinde sufletul lor. N. B . Ororuis turcilor Atena. — Agenţia telegrafică din Atena anunţă din Smirna că bandele turceşti continuă să comită orori împotriva locuitorilor greci din regiunile Pergamo, Magnesia, şi Meneman. Un detaşament grecesc puternic cu artilerie a plecat spre Dekhle pentru a tăia drumul bandelor. — Ştiri noui sosite din Smirna anunţă că în apropiere de localitatea Meneman s’a încins o luptă violentă între armata regulată grecească şi bandele turceşti comandate de generalul turc Karaosman care ar fi căzut în această luptă. lin mare pianist Profesorul Sibianu Cum era şi firesc, din vechiul regat au pornit de la desrobirea neamului fruntaşi ai artei româneşti să aducă raza luminei curate în sufletele noastre atât de doritoare. Considerând turneul în Ardeal ca un apostolat au venit artiştii Teatrului naţional din Bucureşti şi Craiova şi marele şi neîntrecutul Ion Manolescu. După ei, profesorul Ilie Sibianu, virtuosul pianist al României ne-a înălţat sufletele la acordurile pianului, fermecat parcă sub degetele-i maestre, sub impulsiunea sufletului său mare. E locul să constatăm că atât Manolescu cât şi Sibianu fac adevărat apostolat în Ardeal, venind cu cheltuiala lor proprie neaşteptându-se la altă răsplată decât mulţumirea sufletească de a fi fost înţeleşi şi de a fi ridicat spiritele noastre ca şi mândria naţională, acolo unde nu poate orice neam să ajungă. Intr’adevăr ce mândrie mai justificată poate avea în artă neamul nostru de cât de a vedea că fii din sânul lui întrec pe streini, uimindu-i, prin bogăţia talentului şi a sufletului mare, dovedind că şi Românii au o cultură artistică şi pionieri ai artei cari se pot ori când compara cu protagoniştii lumei. Trei titani ai artei româneşti: celebrul violonist, Enescu, marele artist dramatic Manolescu şi Ilie Sibianu pianist virtuos şi compozitorul însufleţit care ne-a dat Sâmbătă seara aceiaşi fiori de artă superioară ca Ion Manolescu pe scena teatrului de la Redoute. Dintre aceşti trei artişti străluciţi, doi sunt de origină ardeleană: Ion Manolescu şi Ilie Sibianu. Ce mândrie pentru neamul, o mie de ani robit, că a putut făuri suflete atât de superioare, artişti atât de străluciţi! Este neînchipuită încrederea pe care ei ni-o dă în superioritatea poporului nostru. Şi sântem abia la început. Se va evidenţia că în toate ramurile activităţii omeneşti putem să fim mândrii că avem reprezentanţi demni de uizuinţa spre progres a omului civilizat Ilie Sibianu, directorul Conservatorului din Iaşi, profesor de pian, a fost pentru Braşov o revelaţie. Cu toate acestea la noi trebui să fie mult mai îmbrăţişat, fiindcă numele lui a apărut cu elogii extraordinare până şi în ziarele vieneze — citite mult şi în Braşov pe vremuri. Vienezii l-au sărbătorit ’ca pe unul din rarii virtuoşi şi compozitori ai lumei şi după ce l-au silit să repete de trei ori neîntrecuta „Rapsodie românească" compoziţie proprie, nu mai voiau să părăsească sala. Cereau într una pe artistul român! Să ţinem seamă că Viena este centrul cunoscător al pianului, cu tradiţii şi scrupulozitate care nu cunoaşte margini. Beethoven trăi la Viena şi toţi marii pianişti au luat certificatele lor din acest oraş al muzicei şi criticei necruţătoare ! Profesorul Ilie Sibianu ni-a dat, Sâmbătă seara, compoziţia sa proprie „Rapsodia românească." Nu cred să fi prins cineva mai minunat, în forma muzicală pentru pian, farmecul ţărei şi dorurile noastre, florile Câmpiei, pădurile cu păsărelele, codrul cu izvoarele, oile cu ciobănaşul, tablourile pajiştelor noastre neîntrecute’ şi zbuciumul naţiei robite care când jeleşte’, când zburdă şi râde; apoi se tulbură,’ ca o furtună de neînvins, sub suferinţele anilor grei ! Este o lucrare mare muzicală care evidenţiază teme naţionale ce pot fi întrebuinţate în forma artei desăvârşite. Muzica naţională română are un ’sprijin puternic în profesorul Ilie Sibianu. Am vorbit mai întâi de „Rapsodia românească" fiindcă trebuie să punem înainte valoarea artistică a neamului. De aceea şi concertistul ne-a dat, ca supliment, două hore una de Dima şi alta de Brediceanu. Dar profesorul Ilie Sibianu e tot atât de mare ca interpret al celebrului Chopin, polonez genial care a lăsat o urmă adâncă în arta universala, compozitor atât de variat ca suflet şi tehnică încât lucrările lui aproape nu pot fi executate, — după părerea unui critic vienez — cu adevărata lor înţelegere, decât tot de un polonez. Profesorul Ilie Sibianu a rupt ghiaţa acestei îngrădiri, cufundându-se cu nervii săi încordaţi în adâncurile lucrărilor sublime ale acestui mare compozitor universal. Şi după evaporarea eului său, Ilie Sibianu pentru noi nu mai trăeşte în clipele acelea, ci acordurile vin când lin, când începute dintr’o cerească cântare, uitând că avem în faţă-ne un om. E divi-