Opinia, iulie 1908 (Anul 5, nr. 472-498)
1908-07-22 / nr. 490
B kai Exemplarei ABOR AMENTE Ui ban .... 20 lei 6 luni .... 10 * Redacția şi Administrația: Str. Ştefan ca Mara, 38. «1 bani Exemplarul ANUNȚURI Un rína în pag. 50 Bani »» » i. IV, 40 * ZIAR CONSERVATOR DEMOCRAT-««fc KHA 5 -g- »OM Oi»» finul V.—No. 490—IAȘI, Marți 22 Iulie 1908 Liberalizmul Român Ceea ce se întîmplă în mic cu omul, se întîmplă în mare cu societatea. Fenomenele sociale sunt cîrmuite de aceleaşi legi ca şi acţiunile particulare ale oamenilor. Adevărul acesta este general şi îşi găseşte aplicaţiunea pretutindeni şi în toate manifestările sociale, indiferent de natura, intensitatea sau extenziunea lor. Curentele politice, ideologiile sociale nu fac excepţii. Şi fiindcă în viaţa şi în ideologia noastră politică se petrece o mare prefacere, trebue să insistăm asupra ei. E vorba de liberalizmul român, care începe să se dezmintă. In istoria partidului liberal-naţional, de cînd Ion Brătianu i-a luat efectiv conducerea, nota caracteristică a activităţii sale politice a fost negreşit tendinţa de industrializare şi comercializare a ţării după ţările din Apus şi în spiritul evoluţiunei sociale. O ţară însă nu se industrializează cît ai clipi din ochi, şi un partid politic nu poate trăi fără un puternic suport social—o clasă pe care să se sprijine. In lipsa unei puternice burghezii comerciale şi industriale, care constitue idealul partidului liberal, Ion Brătianu a priceput necesitatea dezvoltării şi întărirei birocraţiei romîneşti, clasă nouă şi cu viitor în începuturile de modernizare ale statului romîn. Şi de aceea putem spune, că întreaga activitate politică de guvern a lui Ion Brătianu se imprimă de această marcă, evident liberalistă, tendinţa de înălţare, de extensiune şi de întărire a birocraţiei, pentru a forma suportul social al partidului său. Că a trebuit, ca o necesitate imperioasă, să facă unele concesiuni conservatismului de pe vremea lui, îngăduind libera dezvoltare a agriculturei şi a clasei marilor proprietari funaciari, este indiscutabil. La aceasta a contribuit fără încloiată felul de a fi al ţării noastre — „eminamente“ agricolă,—pe lîngâ puterea de contrabalansare, pe care o avea în stat partidul conservator. Dar ceea ce trădează substratul politic şi social al liberalizmului român, ceea ce constitue nota sa caracteristică este— după cum am spus —această tendinţă de a întări biurocraţia înlesnind o cît mai plină şi mai repede dezvoltare. Şi cea ce a început Ion Brătianu, au continuat urmaşii lui în politica romînească. Opera de reforme a actualului guvern este martora sinceră , acestui adevăr, şi este cu atît mai importantă această mărturie, cu cît reformele guvernului nu întră în cadrul acţiunii salepozitive, adecă nu face parte din domeniul specific al acţiunii de politică economică îndreptată asupra clasei biurocrate- suportul liberalismului. Ele se referă la industria agricolă şi prin urmare la raporturile dintre clasele ţărăneşti şi a proprietarilor funciari. Cu toate aceste, clasa care culege în adevăr roadele acestei legiferări este tot şi numai biurocraţia, prin faptul unei exagerate extensiuni ce s’a dat domeniului ei de activitate.Aşa se explică numeroasele instituţiuni ce s’au creat prin realizarea acestor reforme, instituţiuni ce necesită un întins şi bogat aparat funcţionăresc ; aşa se explică pentru ce partidul liberal caută să acapareze aceste instituţiuni cu toată funcţionărimea lor; aşa se explică pentru ce partidul liberal a creat şi acaparat în trecut toate instituţiunile de credit şi de bancă, menite a ajuta sau a da o puternică impulziune comerţului şi industriei, clasei burghezeşti. In realizarea scopului său îndepârtat, liberalizmul român îşi crează suportul existenţei sale în prezent şi arme de luptă pentru viitor. Examinaţi—pentru a nu da decît o pildă—cunoscuta lege a meseriilor ale cărei roade le cunoaştem acum cu prisosinţă. Partidul liberal a legiferat asupra intereselor clasei producătoare orăşăneşti — clasă străină de rostul și de scopurile liberalismului. Cine a folosit de pe urma acestei legi ? In nici un caz meseriașii, cari mereu se plîng în contra ei. O altă clasă—sau mai exact—o altă categorie de oameni, cari pînă atunci n’a existat, cari da atunci a luat fiinţă, tinzînd către o dezvoltare ameninţătoare pentru însăşi interesele meseriaşilor, este biurocraţia meseriaşă de pe lîngă instituţiunile create prin legea meseriilor. Şi desigur, că proporţiile colosale ce lua această parte a marii familii birocrate romîneşti, ar fi putut constitui o serioasă piedică pentru dezvoltarea meseriilor, dacă nu intervenea spiritul contrar liberalizmului să pue oarecari stavile. In modul acesta liberalizmul român caută să-şi întindă mereu sfera activităţei şi influenţei sale sociale, spre a putea mai cu succes şi mai curînd ajunge la scopul îndepărtat pentru care luptă o mare şi puternică burghezie industrială şi comercială. Dar, după cît se pare, liberalizmul român a alunecat pe o pantă greşită , şi după cum se întîmplă adesea, absorbit cu totul în realizarea mijloacelor, uită de ideal. Epigonii lui Ion Brătianu sunt mult mai modeşti ; ei nu-şi pot arunca ochii atît de departe. Elemente noi, mentalităţi străine liberalizmului român îi dau o cu totul altă îndrumare, care nu numai că nu înseamnă o tendinţă de progres social, dar marchează o dureroasă caracteristică de reacţionarism, care dacă se va menţine, partidul liberal va suferi adinei prefaceri şi va înceta de a purta stindardul liberalizmului. Cum s’a efectuat această schimbare, şi căror cauze se datoreşte ea ? Iată două întrebări la cari vom răspunde într’un articol viitor. Manoliu. „SITUAŢIUNEA“ Părăsind discuţiunea—foarte displăcută pentru, ea—a decoraţiunilor d-lui Carp în chestia... Hecubei, Epoca, cu tonul ei grav, discută situaţiunea Ceea ce jnst este ridicol din cale afară, e faptul că Epoca— potrivit unui vechiu proverb românesc—nu cercutată situaţiunea din partidul conservator care s'a dovedit în ultimul timp a nu fi tocmai raşă, ci situaţiunea partidului conservator-democrat în „situaţiunea“ generală a ţării. Şi desigur,conform unei sfinte tradiţii la statul d-lui Nicu Filipescu, „Situaţia“ Epocei conţine o sumă de murdării la adresa partidului nostru şi a d-lui Teke Ionescu. Evitînd toate acesti perle ale limbajului filipescian,cari constitue pe o coloană şi jumătate din pagina intă la „situaţia“ d-lui Filipescu în partidul conservator ce am putea cures din tot fondul Epocei de eri ? Cu multă bunăvoinţă, nemeritată de Epoca de altfel, două lucruri : a) că orice conlucrare cu tachizmul este exclusă pentru d. Filipescu, şi b) că’viitorul guvern va fi, va trebui să fie ald-lui Carp. Este curioasă mutditatea „Epocei“. Sînt nouă ani de cînd d. Tache Ionescu s’a despărţit definitiv de d. Filipescu evitînd orice contact cu d-sa. Sunt nouă ani, de cînd d. Filipescu lucreasă făţiş împotriva şefului nostru, fără însă a reuşi să-l micşurese cit de puţin în viaţa noastră politică, şi tot atîta timp, de cînd d. Take Ionescu manifesteasă silnic cel mai profund dispreţ pentru personalitatea politiă a patronului Epocei. Şi totuşi, d. Filipescu are tupeul să spună în plin public, că d-sa nu vede posibilitatea unei conlucrări cu Takismul. Dar mai era oare nevoe de această denunţare, cînd ea nu poate apărea decît aşa cum e, ridicolă? Cred, şi tu că orice conlucrare cu Takismul este txtusă, dacă d. Take Ionescu respinge de atîta timp şi cu atîta energie aşa ceva. Strigătul acesta disperat al d-lui Fdipescu îmi face impresiunea hoţului, care, ca să inducă lumea în eroare, ţipă mereu alergînd: puneţi mina pe hoţ. D-lui Fdipescu nu-i convine să creadă lumea că d-sa este cel respins şi dispreţuit de partidul conservator-democrat şi ţipă mereu, la intervale regulate, prin statul său: nu vrem conlucrare cu Tachismul. Din nenorocire insă pentru d. Filipescu lumea nu poate fi indusă în eroare, graţie faptelor generalmente cunoscute cari scot la iveală adevărul. In ce priveşte cea de a doua afirmaţiune a Epocei, că guvernul de mine va fi un guvern Carp, fie-nie permis a fi mai puţin optimişti. Şi aceasta nu din caută că am rîvni noi puterea,nu. Din potrivă am dori chiar, ca d. Carp să fie însărcinat cu formarea guvernului viitor, pentru ca fiece om din această ţară să se convingă, că partidul conservator—cu cîteva excepţiuni—este un grup neputincios de admiratori personali ai d-lui Carp şi nu un partid politic de guvernămînt; că d. Carp cu ideile sale nu poate să dea de cît un faliment ruşinos, cînd ar vrea să le aplice şi nici de cum un guvern tare, cu răspunderea tuturor situaţiilor. Cu toate acestea, noi nu avem speranţa, că dorinţa aceasta se va reedita, pentru că nici Regele nici ţara—şi aceasta s’a pronunţat categorie—nu pot avea încredere nici în partidul d-lui Carp, nici în d. Carp însuşi. Şi ni se pare o adevărată copilărie, ceea ce spune d.Hlipescu, că guvernului Sturza îi va succede un guvern Carp, mai ales acum, după gafa monstruoasă şi ireparabilă—cu toate scrisorile inventate—ce a comis-o şeful partidului conservator. Viitorul ne va arata dacă avem dreptate. Bun. CÂTEVA NOTE „Neamul Romînesc“ ocupîndu-se de „cursurile de vară“ pe care d. Bogrea—cunoscut laşului—le ţine la Văleni, în tovărăşia d-lui lorga asupra istoriei literaturii, zice: „a face istoria literaturii este o sarcină colosală“. Desigur. Şi mai ales pentru talia d-lui Bogrea d. lorga ar fi fost ni se pare mai indicat pentru „o sarcină colosală“, talia femenină a d-lui Bogrea, fiind proprie pentru alte sarcini. * La Şumla a avut loc congresul Esperantiştilor bulgari. Care e cauza ţinerii acestui congres ? Evident constituţia turcească care a produs Bulgarilor oare-cari speranţe în Macedonia, mai ales de cînd d. Carp i-a asigurat, că pentru noi Macedonia este o chestie a... Hecubei. Ne mirăm însă de nerecunoştinţa Bulgarilor, cari n’au comunicat d-lui Carp speranţele lor într’o telegramă esperanto.* D. B. Delavrancea iscălind prefaţa celor „cinci discursuri“ ale Nababului s’a calificat: al dv. servitor. Noi ştim,că în dinastia Cantacuzinistă este respectatul obicei de a se lua dobîndă mare de la servitori. Tare am fi curioşi să ştim, dacă Trubadurul mai dă şi ceva metal pe lîngă prea sunătoarea prefaţă. CASA RURALA Eri a avut loc adunarea generală a Casei Rurale şi alegerea consiliului de Administraţie. Rezultatul—favorabil guvernului se înţelege—nu ne importă, dat fiind mai ales, că el nici nu putea fi altfel, faţă de stăruinţele neobosite ce a pus guvernul pentru un asemenea rezultat. Iată dar, încă una din reformele guvernului înfăptuită, aşa cum a dorit, aşa cum a înţeles. Acum nu ne mai rămîne decît să aşteptăm pentru a vedea ce rezultate va aduce casa Rurală. Se ştie că această instituţie, care a format obiectul unei aprinse discuţiuni mai înnainte vreme, tocmai în partidul şi guvernele liberale găsea un protivnic hotărît şi energic. Iar partidul socialist de pe vremuri, care susţinea această reformă, atacă cu hotărîre liberalizmul d-lui Sturdza, mai ales pe tema instituţiei casei Rurale, care după logica socialistă de atunci precum astăzi după logica liberală—avea menirea de a aduce o mare îmbunătăţire în starea deplorabilă a ţărănimei noastre. Să nu se fi înşelat oare şi socialiştii de la 95 şi liberalii de la 908. Noi credem că da. Căci casa Rurală, cu îndatorirea de a procura sătenilor pămîntul necesar culture!, nu poate fi o soluţiune serioasă şi definitivă chestiunii agrare, întrucît ea nu înseamnă altceva, decît continuarea sub o altă formă a sistemului împroprietăririlor, care după o aplicare de mai bine de 40 de ani a dat un faliment ruşinos şi a produs o catastrofă socială, ale cărei consecinţe le mai simţim şi acum. Dar, să nu anticipăm prea mult, pentru a nu da cuvînt liberalilor de a zice, că duşmănim opera lor reformatorie. Să lăsăm ca viitorul prin desfăşurarea evenimentelor să confirme modul nostru de a vedea. Atunci se va convinge şi partidul liberal, că nu patima ne-a condus la aceste aprecieri, ci convingerile noastre căpătate din observaţiunea adîncă a lucrurilor. Din parte-ne, am dori chiar să ne înşelăm, căci liniştea ţărănimei noastre, linişteaţării are tot interesul, ca reforma Casei Rurale să producă cele mai bune rezultate , după cum tot pentru liniştea ţării, guvernul are datoria de a chibzui cu maturitate la legile şi reformele ce introduce. Să aşteptăm deci răspunsul ce ni-l va da desfăşurarea evenimentelor. .. OAMENI ŞI LUCRURI Trezirea din vis Ziarele europene sun pline zilnic de noutăţi interesante din imperiul turcesc Constantinopole, oraşul prin excelenţă liniştit şi lipsit de orice agitaţie, pare transformat: el a devenit teatrul unor necontenite manifestaţii şi mereu au loc grandioase mişcări populare zgomotoase expansiuni de bucurie pentru marele act social săvîrşit de „mărinimosul“ Padişah, stăpînul pe viaţă şi pe moarte al tuturor musulmanilor,—acordarea Constituţiei pe care el însuşi o confiscase acum 30 de ani. Viaţa socială în Turcia era în adevăr cu totul anihilată. Judecată prin criteriul europenesc ea apărea fără seamăn se ciudată, de mică şi de ridicată, deoarece supuşii Sultanului atotputernic erau reduşi la o adevărată sclavie morală şi materială iar intelectualmente nu avea fiinţă de loc. Din binefacerile progresului, din luminile civilizaţiei Turcia nu primia nimic ; acolo razele culturii nu erau îngăduite să străbată, iar cuvîntul nu trebuia să ascundă gîndirea, căci însăşi gîndirea nu exista. » In ziare, şi publicaţiuni cuvinte primejdioase, ca „libertate“ bunăoară, nu erau îngăduite, publicitatea, presa erau reduse la nişte ficţiuni, controlate şi cenzurate la exces. Cine nu ştie, de exemplu, că asasinatul unui Suveran ori al unui om da stat în Europa se anunţă înziarele“ turceşti ca accidente de trăsură, ori ca.... boli da stomac? Electricitatea, marea binefâcătoare a timpurilor noastre, nu se cunoaşte în Turcia ; telefonul n’are Voie s& funcţioneze, iar la serbările Selamlîcului am văzut agenţi de poliţie oprind pe europeni de a privi prin binoclu, acesta puţind fi bănuit că ascunde—probabil— vr’un revolver... Şi iată că astăzi Turcia se dezmorţeşte. Ca şi restul lumei ea trece la rîndul ei de la inconştienţă la deplina conştienţă a vieţei şi a stării sale. „Divinul Inconştient e mort!“ poate striga la rîndul ei, Turcia salvată, aşa cum se auzia la finele Imperiului roman anunţîndu-se pe ţărmul mării moartea zeului Pan, adecă a păgînismului antic. O gindire nouă, o inimă nouă, o simţire nouă se vor introna pe malurile Bosforului . Turcii vor deveni „cetăţeni“, vor vota, vor citi ziare, vor face politică, vor vorbi prin telefon... Şi pe urmă ? Vor avea şcoli, universităţi, le va permite—ce nu se permitea pănă acum— disecţia cadavrelor, ţinerea meetingurilor, iar Turcii vor fi în curent cu toate asasinările anarhiste, nu ca pănă acum. Şi pe urmă ? Pe urmă fericirea va veni de la sine. Fetele musulmane vor învăţă în şcoli şi pensionate, vor urma poate şi la facultăţi, femeile vor fi crescute „à l’Europennee“, vor lepăda vălul, vor pierde din resemnare şi sfială, vor avea poate şi amanţi, iar timidele eroine pe care odinioară Pierre Loti le zugrăvea în Fantome d’Orient devenite „Les Desenchantées“ în romanul cel mai nou al aceluiaşi Loti, vor gusta din toate fructele oprite ale civilizaţiunii... Va fi aceasta scăparea, mulţumirea, mai presus de fericirea ca izvora din viaţa patriarhală şi mărginită a credinţei în Coran şi în Padişah ? Nu vor regreta oare entuziaştii de astăzi—visul de haşiş al vremei de eri ? Aceasta ne-o va spune literatura de mîne a Turciei libere. Rodion IN PREJMA TURCIEI PE CHEIU Jocul variat şi plin de farmec al valurilor cît şi plecarea şi sosirea celor cîteva caice şi corăbii ne făceau să petrecem ceasuri întregi pe cheiu, Intr’o zi căpitanul unei corăbii—un turc în vîrstă şi foarte simpatic, voia să aşeze o seîndură pentru a stabili comunicaţia între cheiu şi corabie. Unul din copiii noştri îi dădu ajutor. Căpitanul fu atît de mulţumit îneît după un salut foarte cordial—ducînd mîna nu numai la frunte ci şi la barbă—deschise braţele şi arăta cu un gest spre corabie. Ii Inţeleserăm dorinţa de a-i vizita corabia şi ne înșirarăm pentru a trece puntea îngustă. El ne conduse pe fiecare cu multă bunăvoinţă nepermiţînd nimărui să se grăbească, de teama vreunui accident. Corabia nu prezintă prin sine nimic deosebit în afară de încăperea enormă pentru transportul cerealelor. Căpitanul, după ce ne arăta cabina lui, unde se afla şi busola, ne arăta o bancă pe care era aşternută o pătură de lînă şi ne zise foarte binevoitor: otur otur. (Şezi, şezi.) Un matroz ne şi servi cafele. In surprinderea noastră nu puturăm zice de cît evala pe diferite tonuri pentru a-i arăta mai bine mulţumirea cu care primirăm trataţia lui. De aici înainte se stabili o strînsă legătură de simpatie între noi şi căpitan. Ne întîlneam zilnic. Ce mulţumire se citea pe faţa acestui om şi ce părere de rău in gestul şi privirea lui că nu ne putem înţelege prin vorbă. Aşa că furăm nevoiţi a lua cu noi totdeauna şi un interpret. Iubia copiii mult şi stătea uimit ascultîndu-i cum vorbesc romîneşte. Ne exprima—prin interpret—nedumerirea lui în faptul că un copil poate vorbi romîneşte aşa de bine şi el nu e în stare s’o facă. Noi ii opuneam putinţa copiilor turci de a vorbi turceşte şi neputinţa noastră, dar acest argument nu-l satisfăcea pe el. Interesîndu-ne de viaţa lui prin alţii aflarăm că avusese corabia lui, dar un naufragiu, îl lăsase numai cu viaţa. Atunci se angajă căpitan cu plată pe o corabie a unui frate a lui. Era originar din Trebiajunda, unde îşi lăsase nevasta şi copiii. Intr’o zi ne propuse o primblare cu barca. Era vînt şi noi tăiam valurile de-a latul aşa că nefiind pericol de răsturnare, căpitanul stătea liniştit şi fuma— barca fiind cu pînză in loc de lopeţi. Senzaţia produsă de suirea şi coborîrea bărcii după valurile apei, deşi plăcută, dar îndestul de puternică ne făcea să scoatem cîte un strigăt. „Corema! Corema !“ ne zicea liniştit şi vesel căpitanul—nu vă speriaţi, nu vă speriaţi ! Şi fericit spunea interpretului că ar merge aşa cu noi pănă la Constantinopol... Eşind din barcă, unul din bărbaţi voi să-i plătească, după cum se obicinuia şi cu alţi barcagii. La vederea banilor, figura căpitanului se întunecă şi expresia cea mai puternică de indignare se zugrăvi pe faţa lui. Desigur că numai arta dramatică n-o învăţase el pe Mare, dar sentimentul cercetmţiee fusese aşa de adînc încît spontan se traduce pe faţă. Atunci adresîndu-se direct nouă ne zise cu gest hotărît: „Jak para, adam, adam“, apăsîndu-şi cu o mînă inima. Apoi explică interpretului că ne simpatizează de la prima vedere şi că numai mulţumirea lui sufletească l-a făcut să ne primble cu barca şi nici de cum vreun interes. E sărac, dar banul ia el puţin preţueşte. „Nu banul, ci omul, omul !“ fură vorbele lui. Se înţelege că situaţia cea grea era a noastră, care nu aveam