Opinia, iulie 1908 (Anul 5, nr. 472-498)

1908-07-22 / nr. 490

B kai Exemplarei ABOR A­M­ENTE Ui ban .... 20 lei 6 luni .... 10 * Redacția şi Administrația: Str. Ştefan ca­ Mara, 38. «1 bani Exemplarul ANUNȚURI Un rína în pag. 50 Bani »» » i. IV, 40 * ZIAR CONSERVATOR DEMOCRAT-««fc KHA 5 -g- »OM Oi»» finul V.—No. 490—IAȘI, Marți 22 Iulie 1908 Liberalizmul Român Ceea ce se întîmplă în mic cu omul, se întîmplă în mare cu societatea. Fenomenele sociale sunt cîrmuite de aceleaşi legi ca şi acţiunile particu­lare ale oamenilor. Adevărul acesta este general şi îşi găseşte aplicaţiunea pretutindeni şi în toate manifestările sociale, indi­ferent de natura, intensitatea sau extenziunea lor. Curentele politice, ideologiile sociale nu fac excepţii. Şi fiindcă în viaţa şi în ideologia noas­tră politică se petrece o mare pre­facere, trebue să insistăm asupra ei. E vorba de liberalizmul român, care începe să se dezmintă. In istoria partidului liberal-naţio­­nal, de cînd Ion Brătianu i-a luat efectiv conducerea, nota caracteris­tică a activităţii sale politice a fost negreşit tendinţa de industrializare şi comercializare a ţării după ţările din Apus şi în spiritul evoluţiunei sociale. O ţară însă nu se industrializează cît ai clipi din ochi, şi un partid po­litic nu poate trăi fără un puternic suport social—o clasă pe care să se sprijine. In lipsa unei puternice bur­ghezii comerciale şi industriale, care constitue idealul partidului liberal, Ion Brătianu a priceput necesitatea dezvoltării şi întărirei bi­rocraţiei romîneşti, clasă nouă şi cu viitor în începuturile de modernizare ale sta­tului romîn. Şi de aceea putem spune, că întreaga activitate politică de guvern a lui Ion Brătianu se im­primă de această marcă, evident li­­beralistă, tendinţa de înălţare, de ex­tensiune şi de întărire a bi­rocraţiei, pentru a forma suportul social al partidului său. Că a trebuit, ca o necesitate impe­rioasă, să facă unele concesiuni con­­servatismului de pe vremea lui, îngă­duind libera dezvoltare a agricultu­­rei şi a clasei marilor proprietari funaciari, este indiscutabil. La aceasta a contribuit fără încloiată felul de a fi al ţării noastre — „eminamente“ agricolă,—pe lîngâ puterea de con­trabalansare, pe care o avea în stat partidul conservator. Dar ceea ce trădează substratul po­litic şi social al liberalizmului român, ceea ce constitue nota sa caracteris­tică este— după cum am spus —a­­ceastă tendinţă de a întări biuro­­c­raţia înlesnind o cît mai plină şi mai repede dezvoltare. Şi cea ce a început Ion Brătianu, au continuat urmaşii lui în politica romînească. Opera de reforme a ac­tualului guvern este martora sinceră ,­ acestui adevăr, şi este cu atît mai importantă această mărturie, cu cît reformele guvernului nu întră în ca­drul acţiunii sale­­pozitive, adecă nu face parte din domeniul specific al acţiunii de politică economică îndrep­tată asupra clasei biurocrate- supor­tul liberalismului. Ele se referă la industria agricolă şi prin urmare la raporturile dintre clasele ţărăneşti şi a proprietarilor funciari. Cu toate aceste, clasa care culege în adevăr roadele acestei legi­ferări este tot şi numai biurocraţia, prin faptul unei exagerate extensiuni ce s’a dat domeniului ei de activi­­tate.Aşa se explică numeroasele insti­­tuţiuni ce s’au creat prin realizarea acestor reforme, instituţiuni ce nece­sită un întins şi bogat aparat func­ţionăresc ; aşa se explică pentru ce partidul liberal caută să acapareze aceste instituţiuni cu toată funcţio­nărimea lor; aşa se explică pentru ce partidul liberal a creat şi acapa­rat în trecut toate instituţiunile de credit şi de bancă, menite a ajuta sau a da o puternică impulziune co­merţului şi industriei, clasei burghe­­zeşti. In realizarea scopului său în­­depârtat, liberalizmul român îşi cre­­ază suportul existenţei sale în pre­zent şi arme de luptă pentru viitor. Examinaţi—pentru a nu da de­cît o pildă—cunoscuta lege a meseriilor ale cărei roade le cunoaştem acum cu prisosinţă. Partidul liberal a le­giferat asupra intereselor clasei pro­ducătoare orăşăneşti — clasă străină de rostul și de scopurile liberalismu­lui. Cine a folosit de pe urma acestei legi ? In nici un caz meseriașii, cari mereu se plîng în contra ei. O altă clasă—sau mai exact—o altă cate­gorie de oameni, cari pînă atunci n’a existat, cari da atunci a luat fi­inţă, tinzînd către o dezvoltare a­meninţătoare pentru însăşi interesele meseriaşilor, este biurocraţia meseri­­aşă de pe lîngă instituţiunile create prin legea meseriilor. Şi desigur, că proporţiile colosale ce lua această parte a marii familii bi­rocrate ro­mîneşti, ar fi putut constitui o se­rioasă piedică pentru dezvoltarea me­seriilor, dacă nu intervenea spiritul contrar liberalizmului să pue oarecari stavile. In modul acesta liberalizmul ro­mân caută să-şi întindă mereu sfera activităţei şi influenţei sale sociale, spre a putea mai cu succes şi mai curînd ajunge la scopul îndepărtat pentru care luptă­­ o mare şi puter­nică burghezie industrială şi comer­cială. Dar, după cît se pare, liberalizmul român a alunecat pe o pantă greşită , şi după cum se întîmplă adesea, ab­sorbit cu totul în realizarea mijloa­celor, uită de ideal. Epigonii lui Ion Brătianu sunt mult mai modeşti ; ei nu-şi pot arunca ochii atît de departe. Elemente noi, mentali­tăţi străine liberalizmului român îi dau o cu totul altă îndrumare, care nu numai că nu înseamnă o ten­dinţă de progres social, dar mar­chează o dureroasă caracteristică de reacţionarism, care dacă se va men­ţine, partidul liberal va suferi adinei prefaceri şi va înceta de a purta stin­dardul liberalizmului. Cum s’a efectuat această schim­bare, şi căror cauze se datoreşte ea ? Iată două întrebări la cari vom răspunde într’un articol viitor. Manoliu. „SITUAŢIUNEA“ Părăsind discuţiunea—foarte displăcută pentru, ea—a dec­oraţiunilor d-lui Carp în chestia... Hecubei, Epoca, cu tonul ei grav, discută situaţiunea Ceea ce jnst este ri­dicol din cale afară, e faptul că Epoca— potrivit unui vechiu proverb românesc—nu cercu­tată situaţiunea din partidul conser­vator care s'a dovedit în ultimul timp a nu fi tocmai raşă, ci situaţiunea partidului conservator-democrat în „situaţiunea“ ge­nerală a ţării. Şi desigur,conform unei sfinte tradiţii la statul d-lui Nicu Filipescu, „Situaţia“ Epocei conţine o sumă de mur­dării la adresa partidului nostru şi a d-lui Teke Ione­scu. Evitînd toate acesti perle ale limbajului filipescian,cari constitue pe o coloană şi jumătate din pagina intă la „situaţia“ d-lui Filipescu în partidul conservator ce am pu­tea cures din tot fondul Epocei de eri ? Cu multă bunăvoinţă, nemeritată de Epoca de altfel, două lucruri : a) că ori­ce conlu­crare cu tachizmul este exclusă pentru d. Filipescu, şi b) că’viitorul guvern va fi, va trebui să fie al­­d-lui Carp. Este curioasă m­ut­ditatea „Epocei“. Sînt nouă ani de cînd d. Tach­e Ionescu s’a despărţit definitiv de d. Filipescu evi­tînd ori­ce contact cu d-sa. Sunt nouă ani, de cînd d. Filipescu lucreasă făţiş împotriva şefului nostru, fără însă a reuşi să-l micşurese cit de puţin în viaţa noastră politică, şi tot atîta timp, de cînd d. Take Ionescu manifesteasă silnic cel mai profund dispreţ pentru personalitatea politiă a pa­tronului Epocei. Şi totuşi, d. Filipescu are tupeul să spună în plin public, că d-sa nu vede posibilitatea unei conlucrări cu Takis­mul. Dar mai era oare nevoe de această de­nunţare, cînd ea nu poate apărea de­cît aşa cum e, ridicolă? Cred, şi tu că ori­ce conlucrare cu Takismul este txtusă, dacă d. Take Ionescu respinge de atîta timp şi cu atîta energie aşa ceva. Strigătul acesta disperat al d-lui Fdipe­­scu îmi face impresiunea hoţului, care, ca să inducă lumea în eroare, ţipă mereu a­­lergînd: puneţi mina pe hoţ. D-lui Fdi­­pescu nu-i convine să creadă lumea că d-sa este cel respins şi dispreţuit de partidul conservator-democrat şi ţipă mereu, la in­tervale regulate, prin statul său: nu vrem conlucrare cu Tachismul. Din nenorocire insă pentru d. Filipescu lumea nu poate fi indusă în eroare, graţie faptelor generalmente cunoscute cari scot la iveală adevărul. In ce priveşte cea de a doua afirmaţiune a Epocei, că guvernul de mine va fi un guvern Carp, fie-nie permis a fi mai puţin optimişti. Şi aceasta nu din caută că am rîvni noi puterea,­nu. Din potrivă am dori chiar, ca d. Carp să fie însărcinat cu for­marea guvernului viitor, pentru ca fie­ce om din această ţară să se convingă, că parti­dul conservator—cu cîteva excepţiuni—este un grup neputincios de admiratori per­sonali ai d-lui Carp şi nu un partid poli­tic de guvernămînt; că d. Carp cu ideile sale nu poate să dea de cît un faliment ruşinos, cînd ar vrea să le aplice şi nici de cum un guvern tare, cu răspunderea tuturor situaţiilor. Cu toate acestea, noi nu avem speranţa, că dorinţa aceasta se va reedita, pentru că nici Regele nici ţara—şi aceasta s’a pro­nunţat categorie—nu pot avea încredere nici în partidul d-lui Carp, nici în d. Carp însuşi. Şi ni se pare o adevărată copilărie, ceea ce spune d.Hlipescu, că guvernului Sturza îi va succede un guvern Carp, mai ales acum, după gafa monstruoasă şi irepara­bilă—cu toate scrisorile inventate—ce a co­mis-o şeful partidului conservator. Viitorul ne va arata dacă avem dreptate. Bun. CÂTE­VA NOTE „Neamul Romînesc“ ocupîndu-se de „cursurile de vară“ pe care d. Bogrea—cunoscut laşului—le ţine la Văleni, în tovărăşia d-lui lorga asupra istoriei literaturii, zice: „a face istoria literaturii este o sarcină colosală“. De­sigur. Şi mai ales pentru talia d-lui Bogrea d. lorga ar fi fost ni se pare mai indicat pentru „o sarcină colosală“, talia femenină a d-lui Bo­grea, fiind proprie pentru alte sarcini. * La Şumla a avut loc congresul Esperantiştilor bulgari. Care e cauza ţinerii acestui con­gres ? Evident constituţia turcească care a produs Bulgarilor oare-cari speranţe în Macedonia, mai ales de cînd d. Carp i-a asigurat, că pentru noi Ma­cedonia este o chestie a... Hecubei. Ne mirăm însă de nerecunoştinţa Bulgarilor, cari n’au comunicat d-lui Carp speranţele lor într’o telegramă esperanto.* D. B. Delavrancea iscălind prefaţa celor „cinci discursuri“ ale Nababu­lui s’a calificat: al dv. servitor. Noi ştim,­­că în dinastia Cantacu­­zinistă este respectatul obicei de a se lua dobîndă mare de la servitori. Tare am fi curioşi să ştim, dacă Tru­badurul mai dă şi ceva metal pe lîngă prea sunătoarea prefaţă. CASA RURALA Eri a avut loc adunarea generală a Casei Rurale şi alegerea consiliului de Administraţie. Rezultatul—favorabil gu­vernului se înţelege—nu ne importă, dat fiind mai ales, că el nici nu putea fi alt­fel, faţă de stăruinţele neobosite ce a pus guvernul pentru un asemenea re­zultat. Iată dar, încă una din reformele gu­vernului înfăptuită, aşa cum a dorit, aşa cum a înţeles. Acum nu ne mai rămîne de­cît să aşteptăm pentru a vedea ce rezultate va aduce casa Rurală. Se ştie că această instituţie, care a format obiectul unei aprinse discuţiuni mai înnainte vreme, tocmai în partidul şi guvernele liberale găsea un protivnic hotărît şi energic. Iar partidul socialist de pe vremuri, care susţinea această re­formă, atacă cu hotărîre liberalizmul d-lui Sturdza, mai ales pe tema institu­ţiei casei Rurale, care după logica socia­listă de atunci precum astăzi după lo­gica liberală—avea menirea de a aduce o mare îmbunătăţire în starea deplorabilă a ţărănimei noastre. Să nu se fi înşelat oare şi socialiştii de la 95 şi liberalii de la 908. Noi credem că da. Căci casa Rurală, cu îndatorirea de a procura sătenilor pămîntul necesar culture!, nu poate fi o soluţiune serioasă şi definitivă chestiunii agrare, întrucît ea nu înseamnă altceva, decît continuarea sub o altă formă a sistemului împropri­etăririlor, care după o aplicare de mai bine de 40 de ani a dat un faliment ru­şinos şi a produs o catastrofă socială, ale cărei consecinţe le mai simţim şi a­­cum. Dar, să nu anticipăm prea mult, pen­tru a nu da cuvînt liberalilor de a zice, că duşmănim opera lor reformatorie. Să lăsăm ca viitorul prin desfăşurarea evenimentelor să confirme modul nostru de a vedea. Atunci se va convinge şi partidul liberal, că nu patima ne-a con­dus la­ aceste aprecieri, ci convingerile noastre căpătate din observaţiunea adîncă a lucrurilor. Din parte-ne, am dori chiar să ne înşelăm, căci liniştea ţărănimei noastre, liniştea­­ţării are tot interesul, ca reforma Casei Rurale să producă cele mai bune rezultate , după cum tot pentru liniştea ţării, guvernul are datoria de a chibzui cu maturitate la legile şi reformele ce introduce. Să aşteptăm deci răspunsul ce ni-l va da desfăşurarea evenimentelor. .. OAMENI ŞI LUCRURI Trezirea din vis Ziarele europene sun pline zilnic de noutăţi interesante din imperiul turcesc Constantinopole, oraşul prin excelenţă li­niştit şi lipsit de orice agitaţie, pare transformat: el a devenit teatrul unor necontenite manifestaţii şi mereu au loc grandioase mişcări populare zgomotoase expansiuni de bucurie pentru marele act social săvîrşit de „mărinimosul“ Padi­şah, stăpînul pe viaţă şi pe moarte al tuturor musulmanilor,—acordarea Cons­tituţiei pe care el însuşi o confiscase a­­cum 30 de ani. Viaţa socială în Turcia era în adevăr cu totul anihilată. Judecată prin crite­riul europenesc ea apărea fără seamăn se ciudată, de mică şi de ridicată, de­oarece supuşii Sultanului atotputernic erau reduşi la o adevărată sclavie mo­rală şi materială iar intelectualmente nu avea fiinţă de loc. Din binefacerile progresului, din lumi­nile civilizaţiei Turcia nu primia nimic ; acolo razele culturii nu erau îngăduite să străbată, iar cuvîntul nu trebuia să ascundă gîndirea, căci însăşi gîndirea nu exista. » In ziare, şi publicaţiuni cuvinte pri­mejdioase, ca „libertate“ bunăoară, nu erau îngăduite, publicitatea, presa erau reduse la nişte ficţiuni, controlate şi cen­zurate la exces. Cine nu ştie, de exemplu, că asasina­tul unui Suveran ori al unui om da stat în Europa se anunţă în­­ziarele“ tur­ceşti ca accidente de trăsură, ori ca.... boli da stomac? Electricitatea, marea bine­fâcătoare a timpurilor noastre, nu se cunoaşte în Turcia ; telefonul n’are Voie s& funcţio­neze, iar la serbările Selamlîcului am văzut agenţi de poliţie oprind pe euro­peni de a privi prin binoclu, acesta pu­ţind fi bănuit că ascunde—probabil— vr’un revolver... Şi iată că astăzi Turcia se dezmorţeşte. Ca şi restul lumei ea trece la rîndul ei de la inconştienţă la deplina conştienţă a vieţei şi a stării sale. „Divinul Incon­ştient e mort!“ poate striga la rîndul ei, Turcia salvată, aşa cum se auzia la fi­nele Imperiului roman anunţîndu-se pe ţărmul mării moartea zeului Pan, adecă a păgînismului antic. O gindire nouă, o inimă nouă, o sim­ţire nouă se vor introna pe malurile Bosforului . Turcii vor deveni „cetăţeni“, vor vota, vor citi ziare, vor face politică, vor vorbi prin telefon... Şi pe urmă ? Vor avea şcoli, universităţi, le va per­mite—ce nu se permitea pănă acum— disecţia cadavrelor, ţinerea meetingurilor, iar Turcii vor fi în curent cu toate asa­sinările anarhiste, nu ca pănă acum. Şi pe urmă ? Pe urmă fericirea va veni de la sine. Fetele musulmane vor învăţă în şcoli şi pensionate, vor urma poate şi la facultăţi, femeile vor fi cres­cute „à l’Europennee“, vor lepăda vălul, vor pierde din resemnare şi sfială, vor avea poate şi amanţi, iar timidele eroine pe care odinioară Pierre Loti le zugră­vea în Fantome d’Orient devenite „Les Desenchantées“ în romanul cel mai nou al aceluiaşi Loti, vor gusta din toate fructele oprite ale civilizaţiunii... Va fi aceasta scăparea, mulţumirea, mai presus de fericirea ca izvora din viaţa patriarhală şi mărginită a credin­ţei în Coran şi în Padişah ? Nu vor re­greta oare entuziaştii de astăzi—visul de haşiş al vremei de eri ? Aceasta ne-o va spune literatura de mîne a Turciei libere. Rodion IN PREJMA TURCIEI PE CHEIU Jocul variat şi plin de farmec al va­lurilor cît şi plecarea şi sosirea celor cîteva caice şi corăbii ne făceau să pe­trecem ceasuri întregi pe cheiu, Intr’o zi căpitanul unei corăbii—un turc în vîrstă şi foarte simpatic, voia să aşeze o seîndură pentru a stabili comu­nicaţia între cheiu şi corabie. Unul din copiii noştri îi dădu ajutor. Căpitanul fu atît de mulţumit îneît după un salut foarte cordial—ducînd mîna nu numai la frunte ci şi la barbă—deschise braţele şi arăta cu un gest spre corabie. Ii Inţeleserăm dorinţa de a-i vizita co­rabia şi ne înșirarăm pentru a trece puntea îngustă. El ne conduse pe fiecare cu multă bunăvoinţă nepermiţînd nimărui să se grăbească, de teama vre­unui accident. Corabia nu prezintă prin sine nimic deosebit în afară de încăperea enormă pentru transportul cerealelor. Căpitanul, după ce ne arăta cabina lui, unde se afla şi busola, ne arăta o bancă pe care era aşternută o pătură de lînă şi ne zise foarte bine­voitor: otur otur. (Şezi, şezi.) Un matroz ne şi servi cafele. In surprinderea noastră nu puturăm zice de cît evala pe diferite tonuri pen­tru a-i arăta mai bine mulţumirea cu care primirăm trataţia lui. De aici înainte se stabili o strînsă le­gătură de simpatie între noi şi căpitan. Ne întîlneam zilnic. Ce mulţumire se ci­tea pe faţa acestui om şi ce părere de rău in gestul şi privirea lui că nu ne putem înţelege prin vorbă. Aşa că fu­răm nevoiţi a lua cu noi totdeauna şi un interpret.­­ Iubia copiii mult şi stătea uimit as­­cultîndu-i cum vorbesc romîneşte. Ne exprima—prin interpret—nedumerirea lui în faptul că un copil poate vorbi romî­neşte aşa de bine şi el nu e în stare s’o facă. Noi ii opuneam putinţa copiilor turci de a vorbi turceşte şi neputinţa noastră, dar acest argument nu-l satisfăcea pe el. Interesîndu-ne de viaţa lui prin alţii aflarăm că avusese corabia lui, dar un naufragiu, îl lăsase numai cu viaţa. A­­tunci se angajă căpitan cu plată pe o corabie a unui frate a lui. Era originar din Trebiajunda, unde îşi lăsase nevasta şi copiii. Intr’o zi ne propuse o primblare cu barca. Era vînt şi noi tăiam valurile de-a latul aşa că nefiind pericol de răstur­nare, căpitanul stătea liniştit şi fuma— barca fiind cu pînză in loc de lopeţi. Senzaţia produsă de suirea şi coborî­­rea bărcii după valurile apei, deşi plă­cută, dar îndestul de puternică ne făcea să scoatem cîte un strigăt. „Corema! Co­­rema !“ ne zicea liniştit şi vesel căpita­nul—nu vă speriaţi, nu vă speriaţi ! Şi fericit spunea interpretului că ar merge aşa cu noi pănă la Constantinopol... Eşind din barcă, unul din bărbaţi voi să-i plătească, după cum se obicinuia şi cu alţi barcagii. La vederea banilor, figura căpitanului se întunecă şi expresia cea mai puter­nică de indignare se zugrăvi pe faţa lui. Desigur că numai arta dramatică n-o în­văţase el pe Mare, dar sentimentul ce­rc­­etmţiee fusese aşa de adînc încît spontan se traduce pe faţă. Atunci adresîndu-se direct nouă ne zise cu gest hotărît: „Jak para, adam, adam“, apăsîndu-şi cu o mînă inima. Apoi explică interpretului că ne sim­patizează de la prima vedere şi că numai mulţumirea lui sufletească l-a făcut să ne primble cu barca şi nici de cum vre­un interes. E sărac, dar banul ia el puţin preţueşte. „Nu banul, ci omul, omul !“ fură vorbele lui. Se înţelege că situaţia cea grea era a noastră, care nu aveam

Next