Opinia, iulie 1911 (Anul 8, nr. 1339-1364)

1911-07-22 / nr. 1356

PENTRU ARMATA Ne-am deprins d© cîtăva vreme să auzim, în toate ocaziile mari, recunoscîndu-se că sacrificiile ce ţara a făcut pentru armată, au fost răsplătite, prin faptul că avem o armată, care ca instrucţie şi comandă superioară, poate sta între armatele cele mai bine reputate. Neapărat, acei cari au cunoscut armata noastră înainte de reorganizarea ei şi cari o revăd astăzi, vor recunoaşte că am luat cu amîndouă mîinile progresul de pe unde l-am găsit şi ne-am creat o armată care în orientul Europei este chemată să joace un rol hotărîtor. Am urmat progresele din Occident şi ne-am format un corp ofiţeresc, fine-ori produs al şcoalelor noastre, alte-ori instruit şi la şcolile mari ale apusului, oricum, însă, la înălţimea rolului ce va fi chemat să joace. Progresul occidentului, însă, ne-a adus şi nouă oare-care plăgi, care în occident au început deja să-şi arăte făţiş rolul lor pernicios şi care sunt de natură a distruge tocmai în armată, credinţa că numai meritul şi valoarea trebue să fie chemate în această instituţie să ridice pe cei destoinici. In o instituţie, unde se pare, că organizaţia ei a impus o ierarhie tocmai pentru a stimula la muncă pe cei pe care-i indică meritele, călcarea acestor merite este de natură a sdruncina atît credinţa fundamentală, care însufleţeşte pe orice soldat, acea de a şti, că fiecare poartă în giberna lui bastonul de mareşal, cit mai ales sdruncină credinţa în valoarea unor şefi ridicaţi pe alte căi decît a meritelor. Nu mai vorbim de relele ce a adus deja în occident sistemul înaintărilor prin favoare; nu mai vorbim de nemulţumirea surdă ce clocoteşte chiar în armata democraticei Franţe, din pricina înaintărilor la comandamentele superioare a conţilor şi marchizilor. Nu mai cercetăm, dacă în Germania, ridicarea la marile comandamente a vonilor de toate soiurile, nu va ajunge să ştirbească blocul, care dă astăzi valoarea oştirei germane, în ziua cînd va înceta tensiunea care îi ţine astăzi solidari şi care este teama revanşei învinsei de la 1870. Să ne uităm, însă, în ţară la noi, unde nici marchizii, nici vonii nu pot să aibă trecere la Înaintări. Dacă ne-a ferit Dumnezeu de aceste calamităţi, ne-a dăruit, însă, cu una care ne este specifică şi care se pare că înfloreşte în toată voia, anume stăruinţa politică. Neapărat că într’o ţară în care în toate ramurile de activitate se resimte covîrşitoarea preponderenţă a politicei, nu se putea ca armata să nu fie molipsită şi ea de această boală. Nu este o noutate că în armată la fie-carti nouă epocă de înaintări, ies pe faţă toate nemulţumirile provocate de înaintarea celor nechemaţi şi nu este, iarăşi, de mirare că fie-care glas care se ridică în potriva nedreptăţilor ce se fac la înaintări, sdruncină din temelie credinţa celor mici în nobleţă misiunii unei instituţii unde se ridică atîţia pe căi lipsi4© de orice nobleţe. Pînă astăzi glasurile acestea puteau fi luate drept ecouri interesate a gazetelor, care caută să speculeze în scopuri gazetăreşti, nemulţumirile unei categorii sociale; astăzi, insă, ministrul de război, publică prin ziarul său, monitorul oficial, un comunicat care este de natură a arunca o foarte tristă lumină asupra obiceiurilor ce înfloresc în armata noastră. Iată ce zice acel comunicat: „In ajunul începerei examenelor, „preşedintele şi membrii comisiunei "se vor prezenta ministrului pentru l„ primi ordine şi vor declara, că se vor conforma amatoarelor obligaţiuni: „a) Ori-ce scrisoare da recomandaţi© privitoare la candidaţi, va fi „înaintată imediat cabinetului ministrului. „b) Se va face imediat raport asupra ori-cărei stăruinţi verbale. „c) Candidaţii ^recomandaţi vor fi „imediat excluşi“. Acest comunicat nu se poate să nu zgudue în oricine, credinţa în organizarea armatei noastre. Dacă ministrul de război găseşte cu cale să se plîngă în mod public în contra stăruinţilor şi dacă se crede dator să cheme la el pe membrii comisiunilor, spre a le da ordine, trebue să domnească în ministerul de rezboi o credinţă adîncă în calamitatea ce aceste stăruinţi o constitue pentru armată. Dacă acest comunicat, sub aparenţa echităţei ce pretinde e întrona, n’ar fi în contradicţie cu alte acte mai puţin publice a ministrului, în care tot stăruinţile politice au biruit şi care se pare că în curînd vor da şi Iaşului un comandament superior, am fi foarte mulţumiţi. De atîtea ori, însă, plîngeri la fel s’au ridicat chiar în potriva actualului ministru de rezboi, încît avem dreptul să ne temem, că ordinile la care cheamă pe membrii comisiei în ajunul examenului, să nu fie inspirate tot de intransigenţă, pentru cei cu stăruinţe slabe şi de toleranţă pentru stăruinţele serioase. In tot cazul, pentru acei ce au privit armata ca singura instituţie în care numai meritul formează blazonul, comunicatul ministrului de rezboi este o teribilă distrugere a acestei credinţe. Dacă corpul nostru ofiţeresc se foloseşte de mijloacele ce înterzice acum ministrul de rezboi, este pentru noi o dovadă că nu ne putem aştepta ca la nevoe să învingă într’o luptă făţişă, acei cari s’au deprins să lupte cu armele altora. Dacă acest sistem este așa de generalizat, pe cît arată comunicatul ministrului, suntem datori să nu cîntăm laude fără rezervă unei armate, care adăpostește astfel de luptători, ci să căutăm cu orice chip să reformăm spiritul primejdios ce se întronează în corpul nostru ofiţeresc. Altfel vom ajunge să îngrămădim numai trese şi galoane, pe nişte capete ce vor pierde obiceiul de a sta drept şi pe nişte suflete, care vor fi perdut credinţa în valoarea muncei şi a meritului. S. 8. Pe timpul fanarioţilor Un fapt care agită astăzi nalt pe meseriaşii din capitală, şi care pune pe gînduri toată lumea meseriaşă din ţară, este vinzarea drepturilor de percepţie ale Camerii de meserii din Bucureşti către un anume Matsche—se zice—avocat. (Nu ştim ce fel de avocat o fi acest domn, ştim Insă că operaţiunea aceasta este Incompatibilă cu calitatea de avocat—dacă o va fi avînd). Iată-i dar pe meseriaşii capitalii daţi pe mina unulora, care nu cunoaşte alte drepturi, decit pe acelea ce le are prin această cinapărătură, de a şl incasa sumele ce meseriaşii le datoresc sub denumirea şi forma de cotizaţii corporaţiilor. El nu va cunoaşte şi nu e obligat să cunoască de cît interesele fiscului, cari sint ale sale, şi —Independent de orice împrejurări defavorabile, de orice conjecturi rele, de orice nevoi ale debitorilor săi, el îi va Împlini, la nevoe îl va vinde cu toba, numai şi numai spre a şi realiza sumele ce are de Încasat. Situaţia era alta când percepţia Camerei de meserii era, cum spune şi legea, a Camerei însăşi. Meseriaşii din Cameră nu puteau proceda cu prea multă severitate şi restanţele nu erau împlinite „iată oarecari menajări ale meseriaşului nevoiaş. De-acum încolo orice consideraţiuni dispar, căci cesionarul trebue să încaseze cu preţul chiar al ultimei perne vindute la licitaţie publică. In tocmai ca pe vremea de tristă memorie a domnilor fanarioţi, care aduceau cu el prieteni sau oameni de Încredere, tot din fanar, cedîndu-le, in schimbul unei sume fixe, dreptul de a Incase birnite de la populaţie Cite nelegiuiri se intimplau, din cauza asprimei acestor „perceptori “ lacomi, ştim din Istorie. Se pare că sub guvernul actual Istoria începe a se repeta cu domniile fanarioţilor. Socotim, că meseriaşii capitalei nu se vor lăsa şi nu vor accepta această situaţie nenorocită. Clubul meseriaşilor din Capitală a şi Început de altfel o acţiune energică în scopul de a desfiinţa această vînzare anticipată a nevoilor clasei meseriașe. II dorim tot succesul. Iar în ce privește pe Matache, avocatul care nu s’a sfiit să facă o afacere atît de murdară, baroul capitalei va trebui să-l repudieze, ca pe cel din urmă exploatator al nevoilor omenești. In partidul conservator este cea maiprimejdioasă debandadă. Primejdioasă natural pentru partidul de la putere şi pentru guvernul ce Va produs el. Cît pentru ţară, debandada aceasta nu poate fi decît plăcută, bine venită. Ea dovedeşte mai întăi, că un guvern nu poate conduce ţara dacă nu se bizue pe un partid puternic, care să-i creese în opinia publică curentul necesar. Apoi debandada aceasta, care va duce la dezagregarea sigură a partidului conservator, îl va face poate și pe d. Carp să înțeleagă că nu guvernele creiază partidele, ci dimpotrivă, guvernele sunt creaţiunile partidelor. Priviţi ce se întîmplă în partidul conservator din întreaga ţară, La Galaţi multe şi adinei nemulţumiri cari ameninţă partidul cu prăbuşirea. Aceste nemulţumiri se sintetizează şi culminează în demisiunea avocatului Constantinescu, care nu se sfieştea spune şefului conservatorilor de acolo între altele : „mai ales, că partidele istorice nupot compta pe transfugi, cari în majoritatea cazurilor sunt intriganţi, poltroni, linguşitori, venali, vindecativi „şi fără nici un frîu moral (And e „vorba de a parveni“. lată din cine se compune partidul conservator din Galaţi, după chiar constatările unui membru al său. Cum s’ar putea, ca un asemene partid să nu se prăbuşească de la o vreme ? La Romanaţi acelaşi lucru. Preşedintele clubului conservator şi preşedintele comitetului executiv demisionează, ministrul de Interne se căsneşte zadarnic să găsească între partizanii de acolo unul demn pentru prefectură, fruntaşii politici sînt toţi nemulţumiţi, iar partidul lîncezeşte, se asfixiază. O situaţie periculoasă are partidul de la putere la Roman, unde prefectul Arion tratează pe fruntaşii conservatori ca pe nişte ipistaţi. Demisiile curg cu nemiluita şi spărtura din club se tot măreşte, ameninţînd să ia proporţii din ce în ce mai mari. Şi aşa pretutindeni. Altfel nici n’ar putea fi situaţiunea unui partid, care dintr’o strînsură de cîţiva oameni se improvizează într’o noapte partid de guvernămînt bătînd toba şi cumpărînd la licitaţie publică toate conştiinţile ce erau de vînzare. "Nu va trece mult şi vom avea prilejul să asistăm la prăbuşirea totală şi definitivă a partidului conservator, prăbuşire, care va avea de urmare fatală căderea guvernului şi va convinge pînă şi pe feodalul Petre Carp, că astăzi sînt alte vremuri şi alte obiceiuri decît acelea de la 70 cînd a intrat în viaţapolitică şi cam după concepţiunile şefului guvernului se pare că ne stăpînesc şi astăzi. O pensie arbitrară In Monitorul Oficial de alaltăeri a apărut decretul regal, prin care se acordă fostului Mitropolit Athanasie Mironescu o pensie lunară de 1600 lei. Faptul constituie o flagrantă călcare atît a legei sinodale, cit și acea a pensiunei. In adevăr, legea sinodală zice că Mitropolitul care se retrage de bună voie, după cinci ani va avea o pensie de 1.600 lei lunar iar episcopul 1000 lei. Atanasie Mironescu a fost Mitropolit Athanasie Mironescu s’a retras de bună voie, de bună voie cel puțin din punct de vedere al legei. Dar funcţionat-a Athanasie Mironescu ca Mitropolit timp de cinci ani, cum o cere ritos legea ? Evident că nu. Cum dar a putut guvernul să-i acorde o pensie de 1.600 lei lunar ? In cazul cel mai bun, fostul Primat putea fi considerat ca un episcop retras de bună voie şi în cazul acesta i se cuveneau 1000 lei pe lună. Că guvernul și-a luat angajamentul să-i servească 1.600 lei pe lună, ca preț al demisiei, aceasta e evident. Ne mirăm însă cum de s’a putut preta comisiunea pensiilor la o asemenea călcare flagrantă a unor texte de lege. Pensia pe care o încasează azi Athanasie Mironescu de la Stat, trebuie dar imediat redusă la 1000 lei lunar. Oricare ar fi fost combinaţiile guvernului, Statul nu trebue să păgubească şi fostul Primar nu se poate folosi de nişte bani care nu i se cuvin după lege. Guvernul are imperioasa datorie să reintre în legalitate. ---—...um iiiwjill.umBil'Mliiiillum»«”1” CÎTE-VA NOTE Ne civilizăm....— Avem şi noi apaşii noştri!... Nu degeaba Bucureştiului i se zice Parisul orientului. Ca şi în Paris, în care instituţia apaşilor este veche, îşi are tradiţia şi istoricul ei, a apărut şi la Bucureşti această categorie socială, care maschează o anumită treaptă de dezvoltare a populaţiei, a moravurilor şi a instituţiilor. Vom avea deci şi noi de înregistrat luptele interminabile ale acestor noi factori ai.... ordinei publice cu agenţii poliţiei, şi ca şi în Franţa , literatura noastră se va îmbogăţi cu lucrări beletristice din viaţa şi activitatea apaşilor. Aşa e, ne.... civilizăm. Contravaloare....—Societatea tramvaielor comunei Bucureşti a acţionat în judecată şi pe Primăria capitalei şi pe ministrul de Interne pentru daunele ce cauzează şi cea dintăi şi cel de-al doilea împiedicînd-o de a continua lucrările de instalare a tramvaiului. Aceste daune sunt valoarea pagubelor ce i le cauzează pîrîţii Societăţii, sau cum s’ar zice, contravaloarea neplăcerilor sentimentale, ce le au cei din fruntea S. T. B. Nici că se putea să nu fie vorba de contravaloare sentimentală, acolo unde își vîră coada d. Al Marghiloman. OAMENI ŞI LUCRURI Cînd mor legendele. Am înregistrat dăunăzi, sub forma unei notiţe literare, curiozitatea ce prezintă o expoziţie pusă la cale în Capitala Angliei şi anume, —o expoziţie în care figurează, într’o reconstituire cît mai fidelă, fauna şi flora de care vorbesc miturile Scripturii. Bunăoară, lintea— în schimbul căreia naivul Esau şi-a vîndut dreptul său de întăiu născut; strugurii cu care, în Cîntarea cîntărilor— atribuită Regelui Solomon—se aseamănă sînii Sulamithei; Chitul care a înghiţit pe lonas ; mama —care a hrănit, timp de patruzeci de ani, pe rătăcitori în pustietăţile Africei şi celelalte multe cite se cunosc din copilăroasele povestiri obligatorii în şcolile elementare ale tuturor naţiunilor. Lipseşte însă un singur fruct şi tocmai acela despre care se vorbeşte mai mult, de care se leagă mai grele urmări pentru soarta omenirii.—Mărul. Povestea duioasă a paradisului, în care prima pereche de muritori ducea viaţa idilică şi fericită, e cunoscută. Cercetătorii pedanţi n’au putut stabili cu siguranţă numai acest mic detaliu : în ce colţ anume de pe suprafaţa pămîntului—căci pe pămînt a fost—s’a desfășurat acel traiu de raiu de care a fost lipsită norocoasa pereche omenească, în urma greului păcat simbolizat de gustarea fructului oprit. Adam, dînd ascultare cuvintelor Evei — creată din coasta lui—a gustat, spune legenda, din mărul oprit. De aci începutul... sfîrşitului; de aci pedeapsa de-a pururi grozavă, ca el să-şi cîştige pînea în sudoarea frunţei, iar ea să nască în dureri. Povestea însăşi interesează doară pe acei ce sunt încă în stare să creadă în poveşti... obligatorii. Dar acei cari au născocit-o, pentru a se folosi de morala fabulei—se pare că au săvîrşit un anachronism ştiinţific, necunoscînd oarecari date pozitive din domeniul botanicei. Un erudit în această ramura a ştiinţei dovedeşte că pe vremea cînd biblia fixează crearea lumei n’au existat, în Syria şi Mesopotamia, emerii, iar fructul acestora e un produs mult mai nou, obţinut prin combinaţiuni şi operaţiuni de grădinărie. E probabil că aceasta e cauza pentru care în bogata floră a zisei Expoziţii londoneze nu figurează mărul, ca o aluziune şi o reconstituire a uneia din cele mai interesante legende,— legenda păcatului dintăiu, legenda ispitei femeeşti,—legendă care a inspirat atit de mult şi de fecund imaginaţia artiştilor din toate timpurile. 5 bani Exemplarul ANUNŢURI 5 bani Exemplarul ABONAMENTE Un rând în pag. II, 50 Bani » »t» si XV, 40 n Un an . . . . . 20 lei 6 Iuni.......................10 „ ZIAR CONSERVATOR-DEMOCRAT Redacţia şi Administraţia: MSÎ, Eli. III. Iîhm 1? Sub direcţiunea unui Comitet Anul Vili—Kn. 1356 Vineri 22 Iulie 1911 Au existat, ce-i drept, cu 5—6 mii de ani în urmă alte fructe, cari ar putea înlocui mărul,—dar ce folos ! Fără fructul acesta legenda pierde din farmecul său. Poate că lovitura ce-i dă ştiinţa va Insamna chiar peirea ei şi astfel omenirea va fi sărăcită de una din cele mai îneîntătoare minciuni, cari au făcut, în decursul veacurilor, deliciul fantaziilor omenești... Rodion e ... Spre „OMUL“ Cu mare plăcere se desparte fiecare de viaţa monotonă a oraşului, atunci cînd avînd un moment de libertate, de uitare a muncei încordate, pe care au dus-o un an întreg, se hotăreşte să se refugieze într’un colţişor singuratic al ţării sale, şi acolo, înconjurat de farmecele dătătoare de viaţă ale naturei, să nu trăiască decît partea cea bună a vieţei! In fiecare an munţii ţărei noastre sunt cutreeraţi de mulţime de escursionişti, fie băştinaşi, fie străini. O frumoasă excursie a fost făcută de studenţii şi studentele facultăţii de ştiinţi din Iaşi, împreună cu profesorii lor, în partea cea mai splendidă poate a munţilor noştri, în Bucegi. Ajunşi în Sinaia cu trenul de dimineaţă, după o mică pregătire de drum pe jos, întreaga echipă se porni înviorată, la drum. Toţi uitarăm oboseala unei nopţi nedormite şi cu rîvnă ne rotiam ochii în jur privind cu nesaţiu locaşul de vară al Suveranilor noştri. Fiecăruia din noi îi răsărea în minte cîte un vers frumos şoptit de freamătul brazilor şi tradus nouă prin pana măiastră a scumpei noastre Suverane. Intrarăm în pădure ; ea ne primi cu susurul de bună-venire şi ne alintă feţele cu răcoarea ei binefăcătoare. Ne urară şi privighitorile un „drum bun“ dîndu-ne parcă curaj de a merge înainte şi asigurîndu-ne că acolo unde va lipsi dulcele lor cîntec, vor fi alte melodii ce pentru acele locuri vor fi cu mult mai plăcute. Urcăm mereu, urmînd cărăruşa atît de mult umblată. In fundul unei prăpăstii, sgomotul asurzitor şi priveliştea unei căderi de apă ne atrage privirile. Venită din cine ştie ce depărtări, se opreşte par’că un moment în dreptul peretelui vertical, şi aci, cu desnădejdea unui dor neîmplinit se repede în abis. Liniştită, îşi urmează apoi obosită drumul, regretlnd poate că a fost atît de furioasă, cătînd uitarea. Cu toată greutatea drumului, oboseala nu se citeşte în ochii nimănui, mergem mereu fără popas. In fiecare clipă aveam altă privelişte înaintea ochilor; aci nu vedeam înaintea şi în jurul nostru decit brazii cu freamătul lor ce-ţi mîngîie urechia mai mult decît cea mai frumoasă musică, cu parfumul şi verdeaţă lor, ce-ţi îmbată sufletul şi ochii; aci priveliştea se lărgeşte, o poiană liniştită alăturea de o prăpastie fără fund, la orizont se desemnează crestele munţilor, ce ne chiamă, ne îndeamnă să le urcăm mai curînd. începuse a înopta , ne apropiam de schitul Ialomicioarei, unde trebuia să poposim pînă a 2-a zi. Un călugăr ne eşi înainte, îl rugarăm să ne găzduiască ; văzîndu ne aşa de mulţi, se înspăimîntă; credea bietul om că va trebui să ne şi hrănească, lucru ce nu-i prea venea la îndămină; cercă să scape de noi prin o stratagemă, răspunzîndu-ne că nu ne poate primi de oarece aşteaptă pe... era să spue că pe Vodă, dar s’a mulţumit cu un ministru. La un semn, un zingănit de bani se auzi; ca prin farmec ministrul îşi amină vizita şi călugărul deveni gazda noastră. * Apa clocotea în ceaun, cu toţii în jurul focului aşteptam mămăliga; o şi mincasem par’că, de cîteva ori cu gun-' dul. Cu toate că era cogemite ciaun, în foamea noastră ni se părea că tot ce e în el nu ne va ajunge nici pe o măsea... Doamne ! şi ce mămăligă bună ! Odată cu răsăritul soarelui, fiecare cu cîte o lumînărică în mînă, o pornirăm spre peştera Ialomicioarei. După un drum de un sfert de oră printre stînci, conduşi de călugărul ministrului, ajunserăm la peşteră. Cu luminările aprinse, ca la înviere, cu oare şicare emoţie în suflet, făcurăm primul pas în grotă. Glasul ne pieri tuturora; ceea ce era în sufletele noastre e greu de descris. Fiecare eram cu atenţie la pa-