Opinia, iulie 1912 (Anul 9, nr. 1629-1653)

1912-07-22 / nr. 1646

5 baniExemplarul /.ABONAMENTE . i.cu f 4.--—' ■ Un an . . » . • 20 lei\ / .... 6 luni . . . . V 10 „ v­­ • - —~ -***• **6**r.nPTNT A % B mm Jăm JL l£jn ZIAR CONSERVATOR-DEMOCRAT Redacţia şi administraţia: Iaşi, Str. Gh. Mîrzescu 25 5 bani Exemplarul ANUNȚURI Un rând în pag. II, 60 Bani ii o o ii IV, ^ -**'W5S ** Iaşul şi strategia militară Pentru cîţi­va din lumea militară su­perioară, pentru cei ce fac parte din deo­sebite consilii de rezboiu,,se pare că par­tea de dincoace, sau, cum vrea s’o iea cineva, de dincolo de fortificaţii, nu există. In adevăr, ori de cîte­ ori este vorba a se lua vre-o măsură prin care această parte a ţării ar putea să vie mai uşor în contact cu restul ei, ori cînd e vorba de vre-o creaţiune, care ar mai dezmorţi pu­ţin şi pe cei de prin aceste părţi, inter­vine îndată şi strategia militară. Astfel, dacă e vorba a se face o nouă cale ferată, care ar lega fo­sta Capitală a Moldovei, cu alte oraşe din această parte. Şi mai ales cu de acele ce cau pe lingă Prut, se strigă: »dar nu se poate aceasta, interesul nostru strategic ne dic­tează a nu face aşa ceva". Zilele acestea s’a decis a se face un fir telefonic special, care să lege direct Bucureştii cu Berlinul. Piaţa ieşanâ, cunoscătoare de marele rol, ce astfel de mod de a corespunde aduce pentru înlesnirea tranzacţiunilor, a cerut prin reprezentantul legal al său, Camera de Comerţ, ca acel fir să treacă şi prin Iaşi. Nu numai atît, dar oamenii politici din cei de frunte ai partidului acum la pu­tere, cum e d. D. Grecianu, au intervenit în acest sens. Răspunsul a fost, că aceasta nu se poate, pentru că strategia militară nu se învoeşte. Cîte­odată pare că-ţi vine să crezi că e o glumă, dar cînd vezi organe serioase de publicitate,­afirmînd acest lucru, te con­vingi că se vorbeşte cu tot dinadinsul aşa. Eu, şi poate mai mulţi ca mine, necu­noscători de marele mistere ale acestei strategii, rămînem nedumeriţi, şi de­si­gur, rău impresionaţi. Căci dacă nu pot face o şosea, ori cale ferată, nu te poţi gîndi macar să îndreptezi un rău, să-l canalizezi, şi ceea ce e mai mult să-ţi faci o reţea telegra­fică, ori telefonică, atunci la ce mai sun­tem noi buni­? Ba nu zău, să ne întrebăm cu toţii cei cari trăim prin aceste meleaguri, ce mai însemnăm noi pentru acea lume militară, care se opune la ori­ce îmbunăţire, care ne-ar privi şi pe noi. Poate că nu sun­tem buni, de­cît să plătim contribuţii, cu cari să ajutăm la ridicarea economică şi chiar strategică a celorlalte părţi din ţară, şi să fim bucuroşi că ni se face cinstea ele a ni se lua ? ’ Poate că sun­tem fiinţe cu mentalitate, care nu cadrează cu ceea a celor din restul ţării şi deci nu merităm nici un ajutor ? Atunci negreşit ar fi bine să ni se spună categoric, ca să ştim la ce ne putem aştepta. Dar aşa, să ştii că faci parte dintr’o ţară, cari prin bravura fiilor ei—şi între aceştia cei mai de frunte au fost la vreme de ’nevoe, chiar fiii aces­tor regiuni,—a ştiut să se facă respectată, şi cu toate acestea să ai o aşa de mică parte la această bucurie, aceasta nu te încurajază de fel. Şi eu cred că acest mod de a vedea lucrurile, a contribuit a face din aceiaşi naţiune, din oameni de acelaş neam, doi fraţi oare­cum neegali. Pe cî­nd unul se bucură de multe, are de partea sa cele mai însemnate avantaje, pentru că e şi puţin mai mare, pe atunci celalalt are drept numai la­ ce rămîne de la cel întăi, trebue de multe ori să se uite numai şi să rînduiască, pentru că nu se află şi dînsul în aceiaşi categorie ca fratele seu. Așa acum, pe cînd fratele mai mare va avea firul seu telefonic special, care să-l lege cu străinătatea, fratele mai mic, e rînduit să stea numai deoparte, să se uite cum rîde și se bucură cel întăi. De acea, cum am zis-o mai de multe ori, trebue să luptăm, trebue să ne organi­zăm în vederea unei lupte, al cărei scop să fie schimbarea mentalităţii unei în­semnate părţi din ţară şi mai ales a a­­celei părţi, care tinde şi va avea chema­rea să cîrmuiască destinele acestei ţări, din ori­ce partid politic ar face ea parte. Eu cred că a venit timpul, ca să se în­ceteze cu legenda aceasta, că ori de cîte ori este a se lua vre-o măsură, care ar mai pune în mişcare şi această parte de ţară, aceasta nu se poate face, pentru că se opune strategia militară. Prea am auzit de multe ori pănă a­­cum, întrebuinţîndu-se această fine de neprimire, cum s’ar zice In termeni de drept, prea deseori şi pentru prea mă­runte lucruri s’a uzat de opunerea ce ar face-o corpul de militari superiori, cărora le e încredinţată apărarea patriei, pentru ca să nu vedem, că adeseori aceasta nu e decit un pretext, sub care se ascunde alt ceva! Observam cu alte ocaziuni, cum pentru restul ţerii, noi parcă am fi înstrăinaţi, cum în loc ca cei din alte părţi să fie atraşi cătră regiunile noastre şi în spe­cial cătră Iaşi, din contra, ei fug, cineva îmi atrage atenţiunea asupra faptului, că mulţi din cei ce au însărcinări publice, dau fuga pe la Iaşi şi cu cea dintăiu o­­caziune, cu cel­ dintăiu tren fug de aici. Astfel spunea interlocutorul meu, cei ce au de făcut vre-o inspecţie—şi doamne, mulţi inspectori mai sunt­ pentru diferite materii, ca finanţe, poliţie, armată, şcoală etc..—iau trenul de seară din Bucureşti, fac inspecţie în oarele de dimineaţă aici, apoi cu trenul de trei oare se reîntorc înapoi. Mulţi n’au stat nici o noapte măcar în Iaşi. Şi de aceia, repetăm noi mereu, trebue să luptăm pentru ca aceste vederi cu privire la oraşul nostru să se schimbe. Zilele acestea am citit un interview pe care corespondentul »Adevărului“ l’a luat d-lui Gristofor, epitrop al Spiridoniei. D-sa încă e convins de nedreptatea ce s’a fă­cut şi se face laşului şi deci e dispus a merge alături cu acei’, cari în afară de partidele politice, ar revendica un fel de restitutio in integrum, bine­înţeles întru cît aceasta e compatibilă cu situaţiunea actuală a ţerii, pentru oraşul nostru. Un director al unei şcoale secundare, şcoală care se află într un local vechiu de tot, se plîngea că anul acesta nu i se dă absolut nimic pentru reparaţii. Şi cu toate acestea pe sus plouă, iar duşame­­lele din unele clase au gropi, aşa că e imposibil să stai în acele camere de clase. Dar apoi, adaugă el, cînd aş cere să se facă un local nou, după toate cerinţele actuale, de­sigur m’ar lua la goană?! Iar cînd te gîndeşti că astfel de lu­cruri se întîmplă în anul cînd avem cel mai mare excedent budgetar, excedent, care se spunea că va fi de cel puţin 110 milioane, nu-ţi vine parcă să crezi. De cîte ori a fost vorba a se repartiza unele excedente totdeauna Iaşului i-a revenit o parte din cele mai modeste. îmi amintesc că acum un an sau un an şi jumătate, iarăşi fusese vorba a se repartiza oare-care excedente, provenite de la fondul comunal. Şi atunci s’a dă­ruit oraşului nostru, tot atît cît s’a dat Tîrgu-Jiului ori Severinului!? E bine dar, ca un număr de cetăţeni ai acestui oraş, fără absolut nici un in­teres personal, să se ocupe în special de revendicăr­ile lui, să le formuleze ca un fel de program, şi în numele acestora să lupte. Se zice »cere şi ţi se va da“. Şi eu cred în adevărul acesta, dar cu o condi­­ţiune, şi anume să ştii cum să ceri. E adevarat că prin partidele politice se pot aduce la îndeplinire toate cerinţele, pe care societatea le formulează ca fiind legitimate de timp şi împrejurări. Dar iară­şi nu se poate pretinde unui partid politic să se ocupe în special de o lo­calitate sau o regiune. Partidul este al ţării, şi deci el nu poate avea preferinţe pentru anumite părţi din ea. El trebue să vadă numai ce este general şi folosi­tor pentru întreaga ţară. Dar ceia ce nu poate face partidul po­litic, o pot face cetăţenii, cari ştiind să ceară numai ceia ce e drept şi legitim, pot atrage atenţiunea partidelor politice. De aceia o întrebare, care să arăte ne­voile oraşului nostru, drepturile lui faţă de ţara întreagă, ni se pare a fi la locul ei, fără ca prin aceasta să se creadă că se calcă în drepturile, cari se cuvin numai partidelor politice organizate. V. I. Radu p. dr. Bărdescu se pregăteşte Am atras imediata luare amin­te a publicului asupra pericolului ce ne ameninţă, faţă de extinde­rea holerei in Ungarialsl in Rusia. Arătam atunci că graţie negiigen­­ţei d-lui dr. Bărdescu, holera a putut străbate anul trecut frunta­riile noastre. D. director general al serviciului sanitar, lucru rar­ e conştient de incapacitatea lui orală şi de aceia ţine să pregătească publicul pen­tru viitoarea nenorocire. D sa a­­cordă un Interview Epocei, in care declară fără ruşine d­­e foarte probabil că vom avea şi anul a­­oasta holeră. Insă că d sa e pre­gătit Cit e de pregătit d. dr. Bărdescu s’a putut vedea anul trecut, cind am avut holera — graţie tot pre­gătire! d-saia. Actualul director al serviciului sanitar e o moştenire rămasă de la d. Al. Marghiloman Anul tre­cut am păţit o cu d-sa şi am avut holera, anul acesta d. dr Băr­descu ne pregăteşte din nou pen­tru aceiaşi perspectivă—de cit o­­pinia publică nu se poate pregăti cu vorbe. D. dr. Bărdescu, dacă se ştie incapabil să ne apere de boli, mai bine să plece din frun­tea serviciului sanitar şi să lase locul altora mai vrednici. DESAPROBAREA D-LUI CANCEL Ziarele din capitală, au publicat o scri­soare a vice­preşedintelui „Centrului Stu­denţesc“ din Bucureşti, prin care dsa a­­rată că preşedintele acelui cerc, d. Can­cel n’a fost autorizat de­ nimeni să tri­mită d-lui Bogdan telegrama de mingî­­ere,pe care i-a trimis o­ telegramă in ca­re studentul Cancel batjocoreşte pe cei­lalti profesori Universitari. Studentul Cancel a lucrat, aşa­dar, din proprie iniţiativă şi pe seama personală, întrebuinţind totuşi autoritatea sa de pre­şedinte al unei societăţi studenţeşti. Procedeul e pur naţionalist. Noroc insă, că studenţimea din Capitală nu se găseşte sub influenţa nefastă a d-lui A. C. Cuza şi că asemenea procedeuri nu prind acolo. D. Cancel beneficiază, fără îndoială de. vacanţă, cu începerea anului şcolar, suntem siguri, d sa va fi chemat la răspundere de studenţii în nu­mele cărora a trimis telegrama pentru care n’a fost autorizat, iar pe de­ altă parte autoritatea şcolară va trebui să intervină pentru a cere socoteală năbădăiosului preşedinte de insultele aduse profesorilor săi. Până atunci aşteptăm. Tot încăpăţînaţi Justiţia s’a rostit, dînd cîştig de cauză societăţii comunale de tramvaie şi obligînd ministerul să nu împiedice lucrările pe străzi. S’ar fi părut că în urma unei hotărîri definitive, guvernanţii de azi să recunoa­scă că au greşit, şi pentru a nu împie­dica, pe de o parte funcţionarea unui ser­viciu public cum sunt tramvaiele, şi pe de altă parte pentru a nu mai expune statul la noui daune,­să lese libera cir­culaţie a vagoanelor. Dar, conduşi cum sunt de patimă, stâlpii regimului departe de­ a se uita la interesul public, încearcă să-şi ducă mai departe răzbunarea, şi refuză să dea societăţii curent electric din Uzina comunei. Neaparat, refuzul acesta va da drept societăţii să ceară daunele cominatorii, admise de justiţie, şi de aici va rezulta pentru contribuabili îndoitul rău : de-a nu avea tramvaie şi de-a plăti mii de lei pentru capriciile d-lui Marghiloman. Scandalul a ajuns culmea, şi dacă gu­vernanţii noştri nu vor înţelege că ei nu sunt puşi la cîrmă pentru a-şi satisface şi răzbuna patimile personale, trebue fă­cuţi să înţeleagă că interesul public e a­­cel­a care primează. ------- — Tripitajol d-lül Jipescu Se ştie că în cercurile financiare din Capitală a făcut foarte mult sgomot scă­derea bruscă a acţiunilor Soc. „Sinaia". Hirtiile acestea au perdut într’o singură zi peste o sută de lei din valoarea lor. Azi ele au revenit şi stau la vechiul curs. Toată lumea s’a întrebat, care să fie cauza acestui dezastru, care a pricinuit imense pierderi deţinătorilor de acţiuni ? D. Ion Jipescu sindicul Bursei din Ca­pitală, a speculat asupra acestor acţiuni şi le a scoborît cursul, pentru că aşa i-a convenit. Dar să povestim cum stau lucrurile. Eforia spitalelor civile a trimis, la înce­putul lunei Iulie, o adresă sindicului, prin care­­ cerea să vîndă 2000 din ac­ţiunile ei, ale Soc. „Sinaia.“. D. Jipescu a băgat ordinul Eforiei în Buzunar şi a vindut pe cont propriu, prin interpuşi, la cursuri ridicate, cîteva sute de acţiuni „Sinaia". Operaţiunea aceasta odată efectuată, d. Jipescu a dat drumul cu mult zgomot la marfa Eforiei, ceia ce a avut ca conse­cinţă scăderea colosală a acestor valori. La cursurile astfel scăzute d. Jipescu a cumpărat marfa rinduită de d-sa în prealabil şi a cîştigat diferenţele. Directorul Eforiei d. Rosetti Bălănescu văzînd ţelul dezastruos pentru Eforie, cum înţelege d. Jipescu să execute or­dinul d-sale, s’a prezentat la sindic şi l’a revocat pur şi simplu. Iată cauza adevărată a scăderei acţiu­nelor soc. „Sinaia". Presa guvernamen­tală o aruncă în spinarea liberalilor A­devăratul vinovat e însă d. Jipescu. Nu ne îndoim că o anchetă se va orîndui şi că sinditul bursei, care a tripotat în chip nepermis asupra unor valori ce i s’au în­credinţat, îşi va primi pedeapsa cuvenită. ----­ OAMENI ŞI LUCRURI Glossa diamantelor In una din dimineţile aceste, pe cînd paharele de Racoczy se încălzeau în a­­paratele respective,a prinsei frînturi din­tr’o convorbire politică. Un bătrîn cu glasul slăbit căruia celălalt mai tînăr îi spunea: „Monsieur l’Ambassadeur“ făcu reflecţii asupra evenimentelor din Turcia cel de al doilea, simplu ataşat de am­basadă, comunica ştirile aduse de prima ediţiune a ziarelor şi pe­­ care bătrînul încă nu le cetise. Intervenia din cînd în cînd şi bătrîna,—»Madame l’Abassadrice“ care nu lipsia nici acolo, ca şi in anu­mite vodeviluri de teatru. Bătrînul era pesimist, ori—cine știe— poate­ şi în virtutea vechei deprinderi, partizan al unui regim dispărut. Trans­pira din spusele lui ceva surprinzător, ceva spăimîntător de nou pentru noi, cei crescuţi în alte împrejurări şi alte con­vingeri : transpira ideea, ori posibilitatea reîntoarcerei vechiului regim în Turcia! Intr’adevăr în aceste recente zile de criză şi nelinişte prin care a trecut im­periul otoman, cu schimbarea de guvern, cu conjuraţia militară, cu abaterea la dreapta, cu eventualitatea unor mari a­­legeri, lucrul părea şi pare încă posibil, după cît am putut prinde din acele scur­te şi laconice convorbiri. Şi ştie că lo­calitatea balneară Kissingen—nu e în za­dar vechea staţiune a lui Bismarck, ea este un centru diplomatic de mulţi ani. ...După puţine minute, cu paharul în mînă, sorbind prin tubul de sticlă şi me­­ditind, ne oprirăm în faţa unei mari vi­trine din vastul parc, liniştit şi răcoros. Era vitrina unui mare comerciant de ju­­vaelicale—furnisor al Curţii—şi cîteva obiecte, expuse între multe altele, atră­geau luarea aminte, făcînd o extraordinară senzaţie în public. Erau scule de o deosebită frumuseţe şi strălucire, briliante de o mărime co­losală şi de o scînteiere orbitoare, iar sub ele se cetta inscripţia oficialmente garan­tată: »din colecţiunea fostului Sultan Abdul Hamid...“ Lumea se perinda mereu , privea, ad­mira sculele vrednice de văzut şi de ad­mirat. Dar ce gînduri suggerează vederea preţioaselor obiecte! E par’că în scînte­­iarea lor—valul întreg de lacrimi ce au curs, cîndva, din ochii suferinzilor, e toată durerea pricinuită de roşul despotism înfrînt cu atîtea lupte, e poemul nespus de trist al torturelor sub care a zăcut, timp de decenii, poporul resignat sub a­­pasarea monarhului maniac—adunător de bogăţii imense, strîngător de scule orbi­tor de frumoase, nespus de scumpe. Scule cari aveau să fie vîndute, într’o zi, la mezat, în mijlocul Parisului şi să fie îm­prăştiate în toată lumea, ca­ o supremă ironie în potriva unei domnii risipită pen­tru totdeauna, stinsă pentru totdeauna după grele lupte, după sîngeroase jertfe de vieţi. Această epopee bogată în întîmplări şi în tristeţă, strălucia, întreagă, în lumina sculelor preţioase care stingeau încă odată ultima rază a unui nume şi a unui regim osîndit. Graiul briliantelor era mai clar, mai lă­murit, de­cît înţelegerea şi speranţele u­­nor diplomaţi îmbătrîniţi, şi graiul acela spunea tuturor — că vremea Sultanului rom nu se mai reîntoarce niciodată, pen­tru nefericita împărăţie a Semilunei... Rodion im palii primare SCRISOARE DE ADERARE Prea stimate d-le Badaron, Neputîndu-şi ajunge scopul prin şcoala primară, care, aşa cum el a organi­zat-o, este, precum am avut prilejul s’o arăt altă dată — o minciună , neavînd în a­­celaş timp curajul de a-şi mărturisi e­­roarea şi de a purcede la radicala ei re­formă (de­oarece atunci ar fi trebuit s’o reformeze in sens practic-conservator, — partidul liberal prin acţiunea ca minis­tru a d-lui Spiru C. Ha’ret, şi-a mărturi­sit eroarea numai in petto şi a căutat să-şi ajungă ţinta prin alte mijloace şi a­­nume prin două mijloace, absolut deosebite între ele, dar care puteau duce la ace­­laş rezultat. Unul din mijloace a fost crearea de fel de fel de funcţiuni : sub revizori, revizori cl. II, revizori cl. I, ins­pectori, inspectori generali, care să ţină cît mai strîns pe învăţători ca să aplice programa în toate amănuntele şi cu toa­tă severitatea. Acest mijloc da­t pe faţă credinţa că şcoala primară e bună, dar nu e destul de supraveghiată, iar pe de alta, intenţiunea de a lega de acţiunea partidului cît se poate mai multe indi­vidualităţi din învăţămîntul nostru pri­mar şi normal. Acest mijloc a fost în parte părăsit în guvernarea de la 1907 a partidului liberal , adevărul, că cu şcoala primară astfel organizată şi avînd ori­cîţi revizori în funcţiune, tot la ni­mic nu sejog ajunge,—biruise. Cu atît mai mult a fost de atunci încoace întrebuin­ţat cel de al doilea mijloc, care pe cît e de ciudat, pe atît e şi de ingenios. „Nu pot ridica la ’ viaţa cetăţenească pe săteni prin şcoala primară, pentru că am alcătuit-o rău , dar nu pot nici s’o defiiinţez căci ea mi-a format crezul de căpetenie în materie de reformă şcolară. Dar ceea ce n’am putut face cu­ şcoala, pe care fie ce-o fi, o las aşa cum e, voi face cu învăţătorii, scoţindu i din şcoală şi asvîrlindu-i în viaţa practică! Aceas­ta îmi va prinde cu atît mai bine, cu cît neputind din oare­care pricini (opoziţia unei părţi din partid în cap cu domnul E. Gostinescu) să îmbunătăţesc după cu­viinţă, soarta tuturor învăţătorilor,­­—pot face ca cei mai activi şi mai turbu­lenţi dintre dînşii să dobîndească presti­giu şi oare care cîştig, şi să devină ast­fel — pe lîngă subrevizori, revizori cl. II cl. I, etc. — fără să vrea şi fără să-şi dea seama, — campionii mei la ţară. Astfel s’a pus bazele aşa numitei activi­tăţi extra­şcolară, care a făcut pe foarte mulţi învăţători să lase grija şcoalei pe al doilea plan, şi să se ocupe cu organi­zarea de bănci populare, de cooperative şi obştii săteşti, şi de alte intreprinderi practice — lucruri foarte bune pentru prezent şi pentru stabilirea unei noi at­mosfere în viaţa sătească, dar foarte pri­mejdioase pentru viitor, învăţătorii puşi pe această cale, au fost nevoiţi să intre în fel de fel de conflicte, atît cu autori­tăţile dependinte de celelalte ministere cît şi cu proprietarii, arendaşii, gospoda­rii înstrăinaţi ale căror interese erau a­­meninţate prin acţiunea lor. Mulţi au fost din această pricină aduşi în faţa consili­ului permanent, chiar sub ministeriatul d-lui Haret, şi mulţi au fost osîndinţi pe bună dreptate — şi vor mai fi , — iar în această stare de’ veşnică turburare — ce om mai poate avea răbdarea înge­rească de a mai face lecţiuni cinci cea­suri încheiate pe zi, cu folos pentru elevi cu avînt şi plăcere pentru dinsul ?• Marea greşală a activităţii epetraşcolare este pe de oparte, că a fost pornită unilateral şi anarhic, fiind sprijinită (şi nu tot­dea­­una) numai de un Minister — acela al Cultelor şi Instrucţiunii — şi fiind com­bătută direct sau indirect de aproape toate celelalte organe publice ; pe de altă parte, că în loc să se exerciteze cu pre­gătire, cu temeiu şi în mod treptat şi stăruitor, asupra­ elementelor în directă legătură cu şcoala , asupra tinerilor ce eşiau din şcoală şi vrea să intre în viaţa publică — ea s-a exercitat pripit şi su­perficial numai asupra oamenilor maturi şi în cea mai mare parte analfabeţi. Din această pricină, activitatea extra­şcolară a adus pe deoparte pe cei mai mulţi în­văţători din capul locului în mari încur­cături şi le-au paralizat pentru totdeauna acţiunea în această direcţiune ; iar pe de­ altă, a abătut pe învăţători de la a­­devăratul compliment al misiunii lor,­­ de la cultivarea mai departe a tineretu­lui după ce a părăsit şcoala primară, a­­dică a generaţiunilor care ar fi putut fi ii

Next