România, septembrie 1938 (Anul 1, nr. 107-121)
1938-09-16 / nr. 107
INVENTATORUL SCORMONY prezintă zece inventiuni brevetate (10) I. Son MODEL Гс PREZENTAM: „BUCALAPLIC11, constă dintr’o serie de aplicuri la gură prezentate în cutii capitonate, câte trei feluri în fiecare cutie. Model I este un cioc de pasere care se aplică la primadone pentru ca să facă uşor triluri. Se numeşte: „TRILIURTRILITIR11 Model II, este un rât de porc care se aplică pe gura dactilografelor pentru ca directorii respectivi să nu mai fie tentaţi să le sărute şi astfel să întârzie lucrările. Se numeşte: „CICCEABEBEU". Model III, este un aparat cu colţi pentru mâncat fripturile din restaurante. Se numeşte: „CANIN*1. Ţinem la dispoziţia amatorilor catalogul cu toate aplicurile pentru orice împrejurare: de afaceri, de reuşită în viaţă, de dragoste şi de răsbunare. Modul de întrebuinţare: Simplu. Se ţine cine cu dinţii până ce aceştia se prind în pasta cleioasă a extremităţii aplicului şi se obţine astfel o masă comună cu falca. Apoi se eliberează intenția. |n * • I scriitorului Aceasta ar trebui să fie rugăciunea scritorului: Fereștemă Doamne de clipa în care m’ar goni destinul dincolo de hotarele tării mele !. ,Th 'Clîpa acela, s'a uipt legătura cu pământul, precum în simbolicul basm cu voinicul Grej/fceanu. . .,/Frunteuii din basme, în această împrejurare, duhul potrivnic al străinătăţii, te-a ridicat în braţe vrăşmaşe, ferindu-ţi picioarele de atingerea cu ţărâna intimă, care ţi i-a primit pe spinare în umblet de prunc, te lasă sterp şi neapărat de nimic familiar, de nimic din ceia ce alcătuia decorul sufletesc prielnic, precum pământul ce-i este sortit fiecărei buruieni. Cei can au trăit dramatica rupere de solul natal, în vremea noastră au fost scriitorii ruşi. A fost în exodul acesta a unei frăniri de naţiune şi exodul în massă al majorităţii intelectualilor şi scriitorilor ruşi. Scrisul lor înfăţişează cel mai strălucit exemplu al unei literaturi în care se restrânge viaţa poporului. Fiecare creaţie, este încărcată de spiritul autentic al vieţii ruseşti, în toate manifestările şi trecând prin, toate nuanţele şi gamele. Viaţa, socială a Rusiei cu trecutul şi prezentul (prezentul care a rămas şi el un trecut, timpul în care s-au creeat operele de rezistenţă) atât de colorat, viaţa spirituală atât de densă cu cărări atât de întortochiate,, cu probleme atât de grave, de mistică, de psihoză socială, de veşnice conflicte morale, a dăruit acea paletă bogătă, şi rar întâlnită, literaturii ruse. * Kuprin, cel care nu a putut să îndure exilul, şi s’a reîntors în ţara sa, pe care a aflat-o cu obrazul schimbat, spunea : „Un romancier nu poate trăi departe de poporul său. N’aşi putea scrie din memorie; şi nu am imaginaţie". Kuprin a pus condeiul la căpătâiul mormântului, pentru că n’a mai aflat climatul sufletesc care să-i convină. Bunin şi alţii trăiesc. Dar trăiesc cu condeiul spălat de apele dramaticei înstrăinări. In anii din urmă Bunin a făcut să apară un nou roman „Elle". Este o carte frumoasă plină de trista exegeză a unei tinereţi şi a unei iubiri sugrumate. Rar încearcă să mai exalte un crâmpei de ţară rusească,dar nu trai este Bunin dinprumui din San Francisco", „Satul", din toate cărţile рЩе de Rusia. De aceia rugăciunea scriitorului trebuie să fie : _ floreste-mă Doamne, de clipa în carem’ar isgoni destinul, departe de hotarele ţării mele. Radu Boureatu Rugaciunea trWWWWWVUVWVWWlAftAAA/Vb « 16 IX 1938 ROMANIA No. 107 I мявши ntr’o editură bucureşteanăt va apare, aÿa ni se anunţă, un „Nietzsche” de Heinrich Mann. După cum se vede, soarta celui care a scris „Vesela Ştiinţă”, este foarte ingrată. Disputat de toţi, insultat pe cât este de lăudat, neînţeles de unii şi prefăcut în unealtă de alţii, Nietzsche e chemat azi să slujească drept pretext împotriva germanilor. Este adevărat că Nietzsche nu i-a iubit pe teutoni şi, asemenea lui Schopenhauer, a mârâit şiel oridecâte ori auzea vorbindu-se de... prusaci. Polon prin nume, german prin cetăţenie şi slav prin suflet şi geniu, Nietzsche este un rus care pierzând obiceiul de a se mai duce în Crimeia, a ajunsîn Italia. Profesorul acesta miop şi bolnăvicios, care a plâns în parcul de la Tautenburg fiindcă La Salomé i-a refuzat cererea în căsătorie, a iubit două lucruri în lumea aceasta: omul şi soarele. Pe om l-a iubit până la a-l vedea supra-ощ, iar soarele i-a fost drag întrucât reprezintă principiul vieţii, al biruinţii , al creaţiei. Şi iPentru a se vedea cine a fost Nietzsche, cu toate filipicele sale, să ne amintim că, interpretul său cel mai autorizat, Gh. Andler, îl socote drept un autentic creştin. Nietsche n’a făcut politică. Ură politica, deoarece o considera drept o meserie a vulgului. Aşadar, Nietsche nu poate fi socotit partizanul nici unuia din cel care azi se luptă pentru „cel cu paie” sau „cel cu fân”. Din pricina aceasta, nu înţelegem sensul acestui „Nietzsche” al lui Heinrich Mann, aşa după cum n’am înţeles nici rostul acelui falsificat basm al lui Ştefani Zweig... Paul Zarifopol spunea: „Gândirii practice i se iartă a distinge ideile fără multă delicateţe; şi gândirea, comună e practică şi sentimentală. Insă gândirea propriu zisă distinge neîncetat; ea este, în esenţă, distrugere oricare i-ar fi obiectul, postulatul acesta ea пц, poate să-l schimbe. Se înţelege că, despre sine însuşi, omul gândeşte mai ales practic; atitudinea pur teoretică apare aici puţin naturală, este puţin obişnuită, şi mulţi-i mii îi e antipatică. Aceea ce s’ar putea numi gândire literară — adică ideile periodic consemnate şi răspândite despre artă, morală, religie, ipolitică, aparţin gândirii practice, Si mai mult ori mai puţin confuze prin formare.” Şi dacă observaţi bine, aceia ce ne ’lipseşte azi mai mult este distinge’rea gândirii propriu zisă. unt oameni egri vor să fie Îăijjdfţiţ«edlj$§&,şi atunci, e,âiţi,'. 1 îi ignorezi. Singuru! lor vis e să fie pe toate buzele ca afişele pe idnte gardurile. Pe ei nu-i intprese$ fză cine îi laudă ; lor le este sete şi foame numai de laudă. Vor să se sculce şi să se scoale cu laudă, să fie asurziţi de laudă. Şi fiindcă vor săfie veşnic lăudaţi se cred perfecţi în toate neghiobiile cari le fac.” In unul din studiile sale atât de subtile, G. Ibrăileanu observa: „Un poet nou vine cu un fond nou şi cu un stil nou. Dar fondul şi ■forma sunt numai două feţe ale aceluiaşi lucru, văzut din două puncte de vedere deosebite. Ceea ce este obscur în formă (vorbim de poeţii adevăraţi) este obscur pentru că nu-i străin fondul, pentru că ceea ce spune poetul viu poate găsi ecou în sufletul nostru, pentru că — cu un termen pedant, dar just — nu avem cu ce a percepe ceea ce spune el”. Un singur lucru mai trebuia să spună criticul pentru ca observaţia sa să fie fără replică. Trebuia să introducă şi... a patra dimensiune în judecata sa. Adicăsă atragă atenţia că obscurul de azi e mâine clar. De pildă, Mallarmé era obscur la 1880, azi e clar. Valéry era obscur la 1920, azi e clar. Dăm numai exemple străine pentru a nu trezi susceptibilități... Și pentru a închide nota, vom spune: un poet nu e obscur sub specie eternă, ci numai... contemporană. Aubecedarul este prima carte a I A oricărei culturi. Iată de ce ostenirea abecedarului este o operă menită să ajute cultura românească. Ai auzit, desigur de faimosul dicţionar de rime, al lui Eminescu. Ar trebui poate publicat, pentru a se vedea cum lucra marele nostru poet. Plecând de la acest dicţionar de rime, poeţii moderni ar constata şi învăţa că, poezia este inspiraţie numai la început, dar că organizarea ei sau transformarea inspiraţiei în durată şi obiect (poezia propriu zisă) are nevoie de un material technic prodigios. Din această pricină, el, Eminescu, geniu, învaţă „limba veche şi’nţeleaptă“. Şi tot din aceasta pricină el cumpără manuscrise vechi, rare, scumpe. Plăteşte, de pildă, 50 lei (preţ fabulos pe acea vreme) pentru un manuscris. Din lectura acestor manuscrise, din culegerea de poezii populare, din dragostea lui pentru istorie şi folclor, Eminescu adună în şase caiete „dicţionarul de rime”. Iată un exemplu: ,înturna-va „Sava Aşa lucra Eminescu. Geniul e muncă... Şi „cădi-s’or „profésor „marl-s „Amaris „lubi-vei v : „guralivei „vesel lese-l „Amirilis „copile-s ,înturnia-vei ,bolnavei „subţiri’s „Tomiris /ădi*sei „ţevei „plevei „stevii „opri-l’o ? „copilo „Venus de Millo ’sibilo „iubt-veţt „Crtveţ „opri’l-va? ..Silva REVISTELE ROMÂNE In şedinţa festivă a Academiei Române, din iu Iunie 1938, domnul prof. I. Petrovici a vorbit despre Arthur Schopenhauer de la a cărui naştere s’a împlinit în Februarie a. c. 150 ani. Cuvântarea va apare şi n „Analele AcademieiIată an fragment din portretul pe care d. prof. I. Petrovici îl face filosofului german: „Rămas din propria sa mânie orgolioasă pe din afară din cadrele nvăţămăntului, Schopenhauer n'a avut nici măcar satisfacţia să fie discutat ca autor. Ani întregi, printr’un fel de conspiraţie, a fost ignomt cu desăvârşire, deşi opera lui poseda calităţi de primul ordin, fând de altfel menită să aibă atâta răsunet mai târziu. Abia în ultima recadă a vieţii, cam pe la 60 de ani, după ce făcuse să apară şi unele scrieri cu caracter mai popular, Schopenhauer a reuşit in fine să atragă atenţia asupra operei lui, să dezlănţue talazuri de admiraţie, planându-şi numele pe buzele tuturora şi rodind cu ideile sale atâtea capete de elită, atât în domeniul artistic cât şi in cel speculativ. In ultima perioadă a existentei sale, filosoful a asistat la propria sa apoteoză, despăgubindu-se de nesocotirea anilor anteriori şi având satisfacţia să vadă că ajunsese loc de adevărat pelerinagiu, locuinţa sa din Frankfurt a. Mein. Fireşte această îmbulzeală de admiratori şi năvală de scrisori omagiale, nu l-au clintit din poziţiile sale pesimiste şi din preţuirea nefiinţei, ca bun suprem şi ţel al omului înţelept; tot aşe după cum, deşi personal devenise mai socip.1, ba căpătase la urmă şi manierele perfectului gentilom, continua să păstreze în înfăţişarea la ceva satanic — un călător francez declară că vizităndu-l s’a aflat la fata lui însuşi Belzebut — ba chiar să sperie copiii, după cum ne mărturisește fostul Cancelar imperial Principele de Bullow în memoriile sale recente, povestind o încrucișare pe stradă, în anii copilăriei, cu un bătrân hirsut, cu privirea răutăcioasă, de care i-a fost teamă și cam nu era altul decât Schopenhauer". Studiul acesta al domnului Prof. I. Petrovici are accente antologice. Domnia-Sa știe să logodească stilul cel mai făurit cu cea de desăvârșită libertate de analiză. De aici, eleganta și adâncimea studiilor domniei-sale. O nouă ediţie din Iliada Avem uneori neplăcuta convingere că scriitorii clasici cerşesc o reabilitare prin slova noastră. De fapt, este eroare de interpretare. Scriitorii clasici, fără a pierde nimic din valoarea lor, nu sunt la mare cinste, pentru că nu se citesc. In pagubă se află însăşi pasiunea cetitului şi tehnica înţelegerii. A-i ceti pe clasici, înseamnă a avea o cultură adecvată pentru a-i pătrunde. Nimeni nu s’ar învrednici bunăoară să citească „Divina Comediei" a lui Dante, — fără a se gândi că trebue să se familiarizeze cu o samă de cunoştinţe istorice, filologice sau filozofice, de care se simte absolută nevoie. Dacă însă o operă clasică întruchipează năzuinţa către perfecţiune, — dacă nu chiar însăşi perfecţiunea, o traducere este susceptibilă de modificări. Ne încredinţează de acest fapt d. George Murnu, inspiratul traducător al Iliadei lui Homer în româneşte. O ediţie şcolară, apărută de curând în Ed. „Cartea Românească", aduce mărturisirea unui gând cinstit pe care-l reproducem în întregime : „Crezusem că ultimul cuvânt mi l-am spus după o radicală revizuire şi stăruitoare cizelare şi punere la punct a versului (care este exametrul, aşa de greu adaptabil limbei româneşti) în fastuoasa ediţie monumentală, care, graţie iniţiativei ilustrului şi mult de plânsului meu coleg şi prieten Vasile Pârvan, s’a făcut de „Cultura Naţională" din Bucureşti în condiţiunile materiale şi estetice care constitue un titlu de mândrie a editurii româneşti". „Dar nici ediţia aceasta până la urmă nu mi s’a părut definitiv încheiată; am revizuit-o mai mulţi ani dearăndul, până ce i-am dat formă actuală". Asemenea rostiri cinstite se întâlnesc foarte rar în lumea noastră literară. O operă terminată in grabă este socotită bună de tipar, şi autorul nu se mai gândeşte la soarta ei, de îndată ce a apărut în librărie. Avem o traducere a „Odiseei”, datorită d-lui E. Lovinescu, dar contrafăcută după un text franţuzesc. Criticul, pasionat de revizuiri, de data aceasta nu a găsit utilă nici o revizuire. Avem câteva traduceri din Aristofan, dar atât de încâlcite şi de neroade, încât izbutesc să întunece renumele împeliţatului umorist. D. George Murnu este unul dintre inspiraţii cunoscători şi şlefuitori ai limbei româneşti. Cele două traduceri, ale Iliadei şi Odiseei, pe bună dreptate numite ediţii „monumentale", — sunt o capodoperă de limbă literară. Traducătorul însă, cu un pronunţat spirit auto-critic, publicând o nouă ediţie, a văzut necesitatea unei revizuiri. O muncă în plus, care denotă o lăudabilă conştiinciozitate. Noua ediţie pusă în mâna şcolarilor, umple un gol simţit de multă vreme. Versurile lui Homer, publicate disparat în cărţile didactice, sunt insuficiente pentru a contura o imagine completă despre întinderea şi genialitatea acestei opere. Autorii clasici, ori se citesc în întregime, ori nu se citesc deloc. Această afirmaţie noi o luăm drept axiomă, şi perseverăm în credinţa că publicarea extraselor, sau a aşa ziselor pagini de antologie, fac mai mult rău decât bine.Nicolae Crucianu KOT - KODAK TEATRAL de NEAGU RADULESCU MIŞU FOTINO A SEMNAT PENTRU ACTUALUL SEZON CONTRACTE ŞI CU SICA ALEXANDRESCU ŞI CU IONEL TARANU... Mişu Fotino — Da ce, la Naţional n'ar fi fost Bine? D-NA BULANDRA, N. SOREANU ŞI LIVESCU AU FOST SCOŞI LA PENSIE DELA ACADEMIA DE ARTA DRAMATICA. — De acum încolo, ne vom petrece dimineţile in Cişmigiu... ROMEO LAZARESCU, DIRECTORUL TEATRULUI „MARCOVICI”, A FOST ANGAJAT LA „MODERN*1 Romeo Lăzărescu: Ce ţi-e şi cu gloria asta! O vară întreagă am fost „Clapon11 ” în coteţul meu, şi acum devin din nou o găină intr'un coteţ comun. Щ Aveam numai patru ani când pro-” blema lui „dincolo" a mi-o put sa imii frământe. vIfl 'friârgin'ea 0grăziî;'îin gard înalt, cu scânduri cenușii mi se ridica înaintea ochilor de câte orî ieșeam din cetatea casei. — Ce-o fi fiind după el? — spunea nedeslușit firul plăpând de gândire din căpuşorul meu cât un măr domnesc. Vagi întinderi de nelinişte şi frică păreau a fi zăgăzuite de zăplazul’ misterios şi prin crăpăturile înguste ale scândurilor se vedea doar o apă tulbure. — Uite ici!... spusese într’o zi fratele mai mare, mândrindu-se că pușca lui desfundase un dop din gard. .■ Pusesem sprânceana la gaura care deschisese o uşă spre taina nemărginirii, dar mă privise o pată verde,] astupându-mi înţelegerea. I Multă vreme, — în tot timpul copilăriei dintâiu, — infinitul mi-a apărut în minte subt forma unor ] ţepuşe cenuşii de zăplaz înalt, după] care nu se ştie ce putea fi. Iar vi] şurile de mai târziu se amestecau I cu garduri întunecate pe orizonturi gălbui, pe ceruri tainice de înserare,’ I pe apusuri melancolice, pe zbateri de vânt. ] Misterul necunoscutului se naşte i odată cu noi, ca o boală fără leac. ] Copil, te caţeri pe un dâmb prăpăstios să atingi cu mâna o floare rară ] ce ţi se pare de-o frumuseţe negrăită şi când acul unei albine ] ascunse ce păzeşte minunea aceia I te înţeapă cu răutate —i tot nu te înveţi minte să fii cuminte. Un povârniş al unui deluţ te chiamă din toate puterile, ademenindu-te cu catifeaua lui verde de muşchi, ce pare de puf. Te duci la el, alergând şi când te arunci pe] spinarea lui, observi că ceiace ţi] s’a părut blând e plin de ţepi rari] şi aspri de iarbă printre care câte un spin răutăcios nu se dă în lături să te împungă dureros — măcar că nu i-ai făcut nimic. — Ce bine trebuie să fi petrecut la munte! — îţi spune cu invidie un prietin. Adevărat că n’ai avut a te plânge de vreme frumoasă, vila în care stai era minunată, banii nu ţi-au lipsit, eşti tânăr, sănătos... dar ce folos că zile după zile ţi-au fost otrăvite de gândul că departe, în oraşul rămas în urmă, cineva scump ţi-e greu bolnav — poate pe moarte. Tot aşa femeia care doreşte să aibă o talie fără cusur, închipuindu-şi că subt noua formă va putea în sfârşit să se bucure de viaţă, să fie admirată, să petreacă. Ce folos că dacă şi-a ajuns ţinta, şi pare cu zece ani mai tânără, moralul i-a suferit o schimbare gravă de deprimată şi nu mai are chef de nimic. Zorim din toate puterile cu gândul spre ţărmuri nelămurite ce se ascund privirilor noastre., Incorigibili, visăm spre alte orizonturi, curioşi să aflăm ce-i „dincolo”. Zăplazul însă pe care credem că l-am doborît subt piciorul nostru, se ridică din nou în faţă, mai înalt, mai tainic. Şi cu sufletul înţepat de aşchia ce ne-a intrat adânc, îndurerându-ne, ne aşezăm pe dâmbul verde, privind întinderile се-şi iau zborul fără noi. V ' • 1 ‘ . : Floare de crâng, Astfel vieţile Şi tinereţile Trec şi se stâng Orice noroc Şi ’ntinde aripele Gonit de clipele Stării pe toc Un mare dramaturg al timpurilor noastre, Eugene O’Neil, a suflat asupra tuturor pieselor lui acest sentiment nedesluşit: dorinţa de a-ţi lua zborul spre zări tainice се-ţi apar într’o lumină de vis. Fie că’n Ana Cristie -- piesă care a fost înscenată reuşit în cinematograf — acest sentiment apare ca un înger căzut de pe piedestalui — apoi tămăduit la umere în locul în care altădată fuseseră aripile —, fie în „Wildernes” unde elanul tinereţii sălbatice se izbeşte» de zidul prozaic al vieţii, fie în „Primul om” care pune problema libertăţii de a putea oricând porţi în aventură şi necunoscut, — oriunde acelaşi dor de a cuceri tărâmuri necunoscute, tainice. .. Dar unde acest sentiment se răfâieşte în voie, atacat în plin, e în „Dincolo de orizont” piesă de o gingaşă psihologie şi de un puternic dramatism de cea mai bună calitate. După cum arată titlul, Eugene O’Neil a vrut să zugrăvească în lucrarea lui, chinul unui suflet ce vra să afle ce se ascunde „dincolo” de zările unde i se scurge viaţa prozaică. Elanul lui tineresc se izbeşte însă de dragostea pământească pentru o fată plină de viaţă şi porţile necunoscutului se închid pentru el, ţinându-l pe loc. Şi ironia soartei— ce totdeauna stă la pândă Şi râde în pumni — trimite spre orizonturi pe altul care пц avea nevoie de taine şi care coboară raiul nemărginirii folisindu-se de el pentru a se îmbogăţi. Iar Robert visătorul moare cu ochii in zări, fericit că poate măcar acuma, prin dematerializare, să poată păşi pragul dorit şi să cunoască misterul nemărginirii. — In urmă, viața cade în juru-i, grea, apăsătoare. El cel puţin, a scăpat de jugul ei tiranic. „Dincolo de orizont” rămâne acesa. ciaşi problemă chinuitoare spre care zorim întreaga viaţa. Cum n’oiu mai fi pribeag De-atunci înainte, Spune Eminescu. — Dar îndată adaogă: M’or trocni cu drag Aduceri aminte. Cu alte cuvinte peste noi vor curge amintirile vieţii, ca nişte vânturi lungi neadormite. Atât. Dar unde sunt zorii noi ai celeilalte lumi, ce trebuie să-şi deschidă porţile odată сi-am sburat din viaţa pământească? Murim cu ochii în zări, fără să ştim ce ne aşteaptă dincolo. Profira Sadioveama Paradisul furat (Cinema Scala) Este un vechiu obiceiu în ţara noastră ca titlurile originale ale filmelor să fie traduse cât mai sforăitor, pentru a se atrage un anumit public care — cred unii -!- este singurul iubitor de cinematograf. Fireşte,, unele titluri nu mai au nici o legătură cu acţiunea, dar subtilii psihologi care le concep nu se încurcă în asemenea fleacuri. Dacă un film se cheamă „Amor criminal” sau „Misterul amoros” (sunt câteva cuvinte care au mare trecere), lumea va năvăli să-l vadă... Paradisul furat are o mare originalitate — probabil singura. Nicăeri nu e vorba de vreun hoţ de paradisuri (de perle însă da), şi e ciudat că titlul autentic sună exact la fel. A fost tradus corect pentru că „paradis” e unul din acele cuvinte de predilecţie ale tălmăcitorilor noştri de ocazie. Prima jumătate a filmului este poliţistă (împănată cu ceva muzică) şi e destul de izbutită, cu toate că lovitura dată de banda hoţilor Internaţionali nu avea sorţi de izbândă decât în faţa unei organizaţii poliţieneşti excesiv de nătânge, aşa cum nu ne-a fost dat să vedem nici chiar în cinematograf. Cealaltă jumătate este ocupată cu un foarte grav conflict pe care-l trăieşte tânăra „Viespe” (numele... de guerre — recte de cazier — al eroinei), culminând cu un mare ghiveci muzical în timpul desfăşurării căruia banda e prinsă pentru că juna hoaţă cu conştiinţă activă nu vrea să desamgească pe un bătrân pianist care le oferise adăpost în casa lui. Şi aşa, vor merge toţi la puşcărei pentru că o femeie a avut cuget... Morala este foarte interesantă dar realizatorul n’a urmărit asta, intenţiile lui fiind probabil altele, de care spectatorul nu ia cunoştinţă. Olympe Bradna e destul de puţin expresivă şi joacă prea conştiincios ca să se mai poată vedea dacă e înzestrată într’adevăr. Credem că nu, pentru că nici tinereţea nu ştie să şi-o exploateze. Tovarăşul de bandă a fost Gene Raymond, bun şi agreabil ca de obiceiu, iar pe virtuozul la pensie l-a jucat eu demult t