Scînteia, noiembrie 1956 (Anul 25, nr. 3741-3766)

1956-11-01 / nr. 3741

Pag. 2 Metode industriale sau metode... meşteşugăreşti? Este ştiut că în anii din urmă se tinde tot mai mult spre industrializa­rea construcţiilor. Se dezvoltă produc­ţia de prefabricate, se mecanizează lu­crările pe şantier corespunzător fo­losirii prefabricatelor, în proiectare se aplică noi soluţii tehnice. In anii din urmă au fost construite cinci în­treprinderi mari pentru producerea de elemente prefabricate. Una dintre aceste întreprinderi se află în Oraşul Stalin. Ea a luat fiinţă încă din anul 1949. Pe atunci însă semăna mai mult cu un atelier. S-au construit apoi hale mari, au fost aduse utilaje, oamenii au dobîndit experien­ţă întreprinderea şi­ a sporit an de an producţia , la sfîrşitul cincinalului s-au produs aici de 9 ori mai multe prefa­bricate decît în anul 1949 Pentru prima dată în ţară, un colectiv din întreprindere a realizat precomprimate din beton Aceste elemente sunt mai rezistente decît betonul armat, cu toate că pentru producerea lor se foloseşte foarte puţin fier Perspective de dezvoltare? Sunt în curs de construire două noi linii teh­nologice, cu o capacitate de 400 metri cubi beton lunar fiecare, un atelier pentru construcţia armăturii, unde procesul de producţie va fi aproape în întregime mecanizat, un atelier de tîmplărie modern care va fi înzes­trat cu maşini perfecţionate pen­tru a satisface necesităţile producţiei, un depozit de piese finite Noua cen­trală termică, şi ea în curs de cons­truire, va asigura o capacitate mai mare de uscare a prefabricatelor. Folosirea mai bună a capacităţilor de producţie este împiedicată însă de faptul că i se cere întreprinderii să producă un număr exagerat de mare de tipuri de piese prefabricate, unele de serii mici şi chiar piese uni­cate. Astfel, la întreprinderea în cau­ză s-au produs în acest an circa 150 tipuri de piese prefabricate. Au fost cazuri cînd întreprinderile de cons­trucţii, de pildă „Energo-Trustul“ din localitate, au comandat numai 1 sau 2 piese, pentru care nu existau modele. Este limpede că în asemenea cazuri nu se poate organiza o producţie pe bază industrială ci doar ceva în genul producţiei meşteşugăreşti — de la bu­cată la bucată. Nu s-au luat încă măsuri pentru ti­pizarea pieselor, pentru ca întreprin­derile centrale de prefabricate să le producă în serii mari. Ministerul Construcţiilor trebuia să standardizeze elementele prefabricate, să reducă la minimum numărul pieselor pe care le produc întreprinderile centrale. Preţul de cost al prefabricatelor este încă ridicat, deoarece se obţine o produc­tivitate scăzută, nu se foloseşte judi­cios materialul lemnos pentru constru­irea tiparelor. Tipizarea producţiei de elemente pre­fabricate trebuie să fie temeinic stu­diată şi rezolvată, pentru a se asi­gura indici înalţi de productivitate în întreprinderile de prefabricate şi pentru a se uşura totodată munca con­structorilor. Din cauză că nu s-a standardizat producţia de prefabricate, că nu s-au stabilit piesele tip care trebuie fabri­cate, întreprinderile nu pot produce decît atunci cînd primesc comenzi. Astfel se face că în lunile de iarnă, cînd pe şantierele de construcţii se execută mai mult lucrări de finisaj, producţia în aceste întreprinderi nu se menţine la un nivel ridicat; în schimb, în lunile călduroase se primesc co­menzi urgente şi în cantităţi care de­păşesc cu mult capacitatea de pro­ducţie existentă. Pînă la 10 sep­tembrie întreprinderea din Oraşul Stalin a primit pentru ultimele 4 luni ale anului comenzi care acoperă nu­mai 20 la sută din capacitatea de pro­ducţie existentă. Preţul de cost al prefabricatelor este ridicat şi datorită faptului că întreprin­derea nu este dotată cu utilajele ne­cesare, fiind nevoită să le închirieze. Dacă întreprinderea nu era obligată să închirieze utilaje, preţul de cost al elementelor prefabricate putea fi redus în anul 1955 cu 100 lei pe me­tru cub. Unele utilaje nu pot fi folosite ra­ţional din cauză că nu corespund ne­cesităţilor. în prezent, o macara de 7 tone pe şenile este folosită exclusiv pentru încărcarea a 8 chesoane a cîte 2100 kg. fiecare (circa 1 oră). Pentru această macara se plăteşte zilnic o chirie de 750 lei. Dacă întreprinderea ar dispune de o auto-macara de 3 to­ne, aceasta ar putea fi folosită mult mai raţional, iar preţul de cost ar fi considerabil redus. Colectivul întreprinderii de prefa­bricate din Oraşul Stalin depune efor­turi pentru a spori producţia, pentru a satisface cît mai bine necesităţile şan­tierelor. Eforturile lui trebuie însă îm­pletite cu măsuri luate de Ministerul Construcţiilor, care să asigure trece­rea la o producţie modernă, temeinic organizată, pe o bază ştiinţifică — o producţie cu adevărat industrială. GH. RADEL A început învăţă­main­tul de partid la sate CONSTANŢA (coresp. „Scînteii“). Organizaţia de bază a gospodăriei colective din comuna Mircea-Vodă, ra­ionul Medgidia, acordă o atenţie deo­sebită desfăşurării în bune condiţii a invăţămîntului de partid In gospo­dărie funcţionează un curs seral anul I la care s-au înscris 19 tovarăşi şi un cerc de politică curentă frecventat de 9 tovarăşi. Toţi membrii organizaţiei de bază din gospodărie s-au înscris la diferite forme de învă­­ţămînt. La deschiderea învăţămîntului de partid, tov. Negoiţă Gurban, propagandist la cursul seral de partid, a predat lecţia „Cum au trăit şi cum au luptat oamenii muncii din patria noastră în timpurile regimului bur­ghezo-moşieresc“ Şi-a început activitatea şi cercul de politică curentă Tovarăşul Ilie­­ Ion, propagandistul cercului, a predat lec­ţia „înaltul tilu de membru al P.M.R.“. Cursurile de partid s-au deschis în majoritatea organizaţiilor de bază săteşti din raionul Medgidia. In unele organizaţii de bază, de exemplu aceea din satul Saligny, unde funcţionează un curs seral de partid anul I, propa­­gandistul Ilie Mîrşolea a predat prima lecţie, iar după 10 zile a avut loc şi seminarul. Majoritatea cursanţilor au venit la seminar bine pregătiţi. Ansamblul artistic de tineret „Vladimir Maiakovski“ din Sofia în ţara noastră La mijlocul lunii decembrie va sosi în Capitală Ansamblul artistic de ti­neret „Vladimir Maiakovski“ din Sofia Ansamblul artistic „Vladimir Maia­kovski“ este compus dintr-o formaţie corală dirijată de Alipi Naidenov, o echipă de dansuri condusă de Kiril Haralampiev, un colectiv de estradă condus de Sofia Lidji şi un colectiv dramatic. In cei 6 ani de existenţă, ansamblul a prezentat peste 400 de spectacole, la care au participat 380.000 de spec­tatori. Pentru activitatea obştească şi înal­tul nivel al interpretării artistice. An­samblul de tineret „Vladimir Maia­kovski" a fost distins de către Con­siliul Central al Uniunii de prietenie bulgaro-sovietică cu medalia de aur clasa I-a. Colectivul de estradă al an­samblului a cîştigat în 1953 titlul de Laureat al primului concurs pe ţară al maeştrilor artei de estradă. Cu prilejul turneului­ pe care-l în­treprind în ţara noastră cei 50 de membri ai Ansamblului „Vladimir Ma­iakovski“ vor da spectacole în Bucu­reşti şi în alte oraşe din ţară. (Agerpres) Distincţii şi ajutoare mamelor cu mulţi copii De la 1 iulie pînă la 12 octombrie a. c. în regiunea Bucureşti au fost acordate 26 premii unice de stat, în­­sumînd 26.000 lei, mamelor care au născut şi crescut 10 sau mai mulţi copii. Numai în raionul Slobozia s-au acordat în această perioadă 12 premii unice de stat. Numeroase alte mame au primit ajutoare băneşti. In cuprinsul regiunii au fost deco­rate în această perioadă 134 mame cu mai mulţi copii, în mare majoritate ţărănci muncitoare. Noi case memoriale şi colecţii de artă In curînd se vor deschide în Capi­tală noi case memoriale şi colecţii de artă. In b-dul Dacia nr. 51, acolo unde au locuit cunoscutul actor C. I. Not­­tara şi fiul său, muzicologul şi com­pozitorul C. C Nottara, se va des­chide la începutul lunii noiembrie o casă memorială Alături de documente şi obiecte ce ilustrează viaţa şi acti­vitatea celor două figuri proeminente ale artei româneşti, casa memorială va cuprinde şi o valoroasă bibliotecă cu peste 6.000 de volume, care au apar­ţinut lui C. I. Nottara şi C. C. Not­tara. Tot la începutul lunii noiembrie se va inaugura în str. I C Frimu Co­lecţia dr. G. Severeanu Aici vor fi expuse o bogată colecţie numismatică din diferite perioade, vase greceşti şi sticlărie romană, obiecte rare de artă etc. In localul Muzeului ştiinţelor expe­rimentale din b-dul Ana Ipătescu nr 21 se va deschide în cursul lunii decembrie cea de-a IV-a expoziţie de astronomie, unde vor fi expuse foto­grafii, planşe, desene, precum şi di­­ferite instrumente optice astronomice. (Agerpres) S­C­Î­N­T­E­I­A La Muzeul de artă al R. P. R. ^oooooocooooocoooo« oooooOöooooooooooor j l Zilnic, sute de oameni ai muncii din Capitală şi din ţară vizitează l­a Muzeul de Artă al R.P.R. unde sunt expuse comorile tezaurului artistic , reîntors din U.R.S.S. In clişeu: aspect dintr-o sală a muzeului. 1LecaoooocooooooeoocoeoooooeooeoeoooooocooooooöOooocoooooeooooooaceoooocoooooúooooooooooooococo? ★ Veşti despre activitatea lucrătorilor din cîmpurile de gaz metan ORAŞUL STALIN (coresp. „Scîn­teii“).. Gaz metan ! Iată o mare bogăţie naturală a ţării noastre, care găseşte pe zi ce trece o tot mai largă întrebuin­ţare. Directivele Congresului al II-lea al partidului prevăd o creştere a pro­ducţiei de gaz metan în cel de-al doi­lea plan cincinal, astfel ca în 1960 să * INTRODUCEREA FORAJULUI CU APA De curînd, pe două şantiere de ex­ploatare a gazului metan s-a intro­dus forajul cu apă, procedeu larg folo­sit la săparea sondelor petrolifere. Noul procedeu s-a dovedit a fi potrivit sporind simţitor viteza de foraj. La sonda de la Copşa Mică, forată cu apă, viteza mecanică obţinută a fost de 5,65 metri pe oră, în timp ce la altă sondă alăturată, forată după vechiul procedeu, viteza a fost de nu­mai 4,97 metri pe oră. Pe şantierul Vlădeni s-a realizat cu ajutorul foraju­lui cu apă o viteză mecanică de 6 me­tri pe oră, faţă de 4,70 metri pe oră la sondele săpate după vechiul proce­deu. Conducerea trustului a hotărît să extindă şi mai mult noul procedeu de foraj. CEA MAI ADÂNCA SONDA Colectivul trustului „Partizanul Păcii“ acordă o atenţie deosebită forării de sonde la mari adîncimi. In acest scop au fost aduse două instala­ţii termice pentru forarea sondelor pînă la o adîncime de 3100 metri. Recent, se realizeze o producţie anuală de cel puţin 10 miliarde metri cubi. In vederea îndeplinirii acestei sar­cini, muncitorii şi tehnicienii trustului de exploatare a gazului metan desfă­şoară o intensă activitate. In ultimul timp ei au obţinut realizări de seamă în îmbunătăţirea regimului de foraj şi sporirea producţiei de gaz metan, s-a terminat săparea unei sonde care are o adîncime de 2510 metri. Aceasta este cea mai adîncă sondă care s-a fo­rat pînă în prezent în cîmpurile de gaz metan din ţara noastră. Brigăzile maiştrilor sondori Cherza Văleanu, Miron Aurel şi Ţîrlea Ion au trebuit să învingă serioase greutăţi cauzate îndeosebi de rezistenţa roci­lor dure. CEA MAI MARE VITEZA DE FORAJ Brigada de foraj de la Noul Săsesc este denumită pe drept cuvînt brigada vitezelor rapide. Această brigadă a realizat cele mai mari viteze de foraj pe trust. Nu de mult această brigadă a reuşit să realizeze 6000 m granic/ lună, faţă de 848 metri granic/lună planificaţi. La săparea sondei nr. 66, brigada a forat în 3 zile 600 metri. Aceasta este cea mai mare viteză rea­lizată pînă acum în ţara noastră la forarea sondelor de gaz metan. La realizarea acestei viteze au con­tribuit în mare măsură aplicarea fora­jului cu apă, folosirea din plin a tim­pului de lucru și alte măsuri luate. Lucrări de înfrumuseţare a oraşului SIBIU (redacţia ziarului „Flacăra Sibiului“).­­ Comitetul executiv al Sfatului popular al oraşului Sibiu, răs­­punzînd chemării lansate de către Sfatul popular al oraşului Iaşi, a iniţiat o serie de acţiuni pentru buna gospo­dărire şi înfrumuseţare a oraşului. Cu sprijinul comitetelor de străzi şi al de­putaţilor au fost antrenaţi la muncă voluntară un mare număr de cetăţeni romîni, germani, maghiari şi evrei Realizările au început să se vadă la fiecare pas : s-au asfaltat străzi pe o suprafaţă de 29.887 m.p., s-au făcut pavaje de bolovani şi calupuri pe o suprafaţă de 30.648 m.p. Un aspect frumos dă oraşului îm­prejmuirea parcurilor cu garduri din prefabricate. Au fost împrejmuite cu asemenea garduri parcuri pe o lungi­me de 2.283 metri. S-au depăşit anga­jamentele şi în ceea ce priveşte ame­najări şi întreţineri de zone verzi, ca­nalizare, extinderea reţelei de gaz metan, etc. Cronică—I Teatrul Naţional „I. L. — I „Steaua fără nume de Mihail Sebastian Un tîrg obscur, un punct minuscul pe hartă, sub un petec de cer, o gară uitată pe unde automotorul trece fără ca măcar să se oprească, lăsînd în urmă o dîră de parfum şi de regrete. Oameni mărunţi, aplatizaţi de o viaţă banală, oameni care comentează zile întregi faptul că o raţă a fost călcată de accelerat, se adună seara la un „pokeraş", bîrfesc şi se plicti­sesc, îşi fac micile afaceri, cicălesc pe alţii sau suportă cicăleala — iar prin­tre dînşii un umil profesoraş care aş­teaptă ca pe un eveniment o carte de la Bucureşti Nimic deosebit pentru un orăşel burghez de provincie Dar deodată pe scenă se rostesc aceste cuvinte: „Dumneata ai fost vreodată la mare ?“ Marea — cu un accent larg şi avîntat în prima silabă şi o profundă relaxare în cea de-a doua, marea — cu o căl­dură extatică, aşa cum pronunţă Be­­ligan acest cuvînt, de parcă ar spune: viaţa, speranţa, idealul. — Intr-un tîrg de provincie ca al nostru, continuă profesorul Miroiu, gara este marea. Este portul, necunoscutul depărtarea... In acest moment prin scenă începe să treacă un suflu de poezie începe să ni se dezvăluie adevăratul profesor Miroiu, ciudatul şi omenescul, singu­raticul şi atrăgătorul, neînsemnatul şi minunatul profesor Miroiu. El nu e pur şi simplu un pasionat al cărţilor, un şoarece de bibliotecă, un om făcut să stea numai cu nasul între file îngălbenite. Dacă ar fi aşa, l-am considera mai studios, mai cinstit poate decît­­ alţii, mai cult, dar în fond tot un om al acestei lumi mărginite, burgheze, un pion al acestei societăţi nesărate şi spălăcite de pro­vincie. Dar nu ! Cei care îl văd pe Miroiu în această lumină se înşeală amarnic. Aş vrea să le spun „Greşiţi, de o mie de ori greşiţi L-aţi văzut rău pe Mi­roiu. I-aţi observat tremurul mîinilor smulgind lui Pascu mult aşteptatul pachet de la librar, dar gîndurile nu i le-aţi simţit. I-aţi privit ochelarii cu ramă groasă, dar flacăra ochilor nu i-aţi surprins-o. I-aţi văzut ghebul a­­plecat peste vraful de cărţi, dar su­fletul nu i l-aţi cunoscut“. Aş vrea să le spun, ca Mona : „Trebuie văzut cînd se face seara, cînd la fereastra lui se petrec miracole“. Trebuie să în­ţelegeţi că pentru Miroiu cărţile sînt marea. Sînt o gară — sau mai bine spus un aeroport de unde îşi ia zbo­rul într-un univers vrăjit Sunt acel „sesam, deschide-te !“ prin care Miroiu se salvează din lumea meschină care îl înconjoară şi pătrunde într-o lume a lui, încîntătoare. Dar lumea către care tinde el nu e o lume falsă, plăs­muită, nu e o lume de fantasme, Mi­roiu năzuieşte spre o lume absolut reală, o lume în care să se afirme vic­torios capacitatea omenească de a ex­plora cu mintea universul. Şi astfel visul nu se îndreaptă spre un tărîm sterp, ci stimulează cercetarea pasio­nată, îndrăzneaţă. La fiecare pas însă, realitatea bur­gheză îl aruncă îndărăt, îi pune frîne, cătuşe, încearcă să-l arunce în braţele deziluziei şi ratării — şi tocmai în a­­ceasta constă dramatismul profund al personajului; e o imagine a felului cum dorinţa şi forţa de a crea se iz­besc neîncetat de barierele orînduirii burgheze. Miroiu nu este un maniac, ci un en­tuziast El nu se lasă subjugat de un tic, ci vădeşte capacitatea de a se dărui unui ideal. E omul senti­mentelor sincere şi puternice. In­tr-o lume plată, el ştie să preţuiască sublimul. Intr-o societate sterilă — e un creator Intr-un mediu arhi-confor­­mist, el gîndeşte şi are păreri proprii: e într-un anume sens un curajos, gata să înfrunte orice pentru convingerile sale. (Contradicţia personajului e toc­mai aceasta : el nu ezită să combată, în ştiinţă, pe toţi astronomii de şcoală veche, fie ei oricît de consacraţi şi cu faimă mondială, dar se ascunde de după fereastră ca să nu-l vadă madam Chiroiu şi tresare speriat cînd aude vocea domnişoarei Cucu. Nu este vina lui, ci a mediului infinit mic în care este silit să-şi ducă existenţa­. S-a vorbit mult despre slăbiciunea eroilor lui Sebastian, s-a afirmat şi despre Miroiu că e un om slab. Atare apreciere mi se pare superficială. E drept că e timid, stîngaci, nepriceput în a-şi „aranja“ treburile personale, foarte naiv , dar slab ?... Cine v-a spus că visătorii sunt inofensivi ? Că sunt dezarmaţi în faţa vieţii ? Oare cinstea, cultura, nobleţea sufletească, viaţa intelectuală intensă, nu repre­zintă o forţă spirituală, un potenţial bogat care, pus în condiţii favorabile, se dovedeşte deosebit de rodnic? Micul burghez are impresia ridicolă — dar adînc înrădăcinată — că el trăieşte „cu picioarele pe pămînt“, pe cînd alde Miroiu ar fi suspendaţi în­tr-o beţie de iluzii şi ar umbla după himere. Ei, pasă-mi-te, trăiesc viaţa reală, în vreme ce Miroiu, visătorul, nu ştie ce-i viaţa practică şi se hră­neşte cu amăgiri. Din fericire lucrurile stau exact pe dos. Falsă e tocmai a­­ceastă „viaţă practică“ de tip burghez, în care totul e artificial, ipocrit, simu­lat. „Indignarea lor nu e indignare, ad­versitatea lor nu e adversitate, entu­ziasmul lor nu e entuziasm, nimicul lor nu e nimic“, scrie undeva Mihail Sebastian, referindu-se la viaţa publică din perioada antebelică. Totul era im­postură, truc, poziţie de convenienţă, atitudine de circumstanţă. Ideea este reluată, într-un anume fel, în „Steaua fără nume“. Condamnînd de astădată nepăsarea pentru tot ce e frumos şi înalt, complacerea în lîncezeala cotidi­ană, apatia faţă de măreţie şi ideal. — Atîţia oameni trăiesc fără să vadă Ursa Mare, spune Mona. Iar Miroiu răspunde: — Li se pare că trăiesc. Miroiu însă — el trăieşte cu adevă­rat. Adevărul lui este adevăr şi se va bate pentru el chiar dacă-l vor numi astrolog, şarlatan sau nebun. Pasiunea lui e pasiune, deci n-are margini. Dra­gostea lui e dragoste. Tristeţea lui e tristeţe. Munca lui este muncă ade­vărată, căci e creaţie. Prin forţa lui morală, el se află mult mai presus de­cît „puternicii“ capitalului. E drept că elanurile lui Miroiu sînt încătuşate în lanţurile de fier ale so­cietăţii burgheze. Şi e drept că el este prea izolat ca să fi putut găsi drumul către lupta de eliberare socială. E li­mita lui — şi a presei. Dar Miroiu face parte din acei oameni pe care elibera­rea i-a găsit pregătiţi pentru fapte mari. Intelectualii de felul lui Miroiu au găsit abia azi, în anii democraţiei populare, condiţiile dezvoltării lor largi, condiţiile favorabile înfăptuirii aspira­ţiilor lor nobile, şi în aceasta constă marea actualitate a mesajului piesei lui Sebastian. II văd pe Miroiu printre noi, cei de azi, realizîndu-se, desfăşu­­rînd liber ceea ce în trecut era sortit să rămînă simplă năzuinţă, frămîn­­tat de a aduce inteligenţei noi izbînzi, devotat oamenilor, tenace în eforturile sale. II văd înfrîngînd dogmele, ruti­na, nepăsarea, îl văd crescînd alături de sine generaţii de visători, insuflîn­­du-se credinţa nestrămutată într-un ideal înalt. Şi, printre aceştia, mereu alături de noi, văd chipul luminos al lui Mihail Sebastian, pe care un accident absurd ni l-a răpit prea de timpuriu, îl văd pe Sebastian cu mintea plină de pla­nuri, de visuri, cu sufletul plin de co­mori, cu tolba scriitoricească doldora de talent, îl văd dus pe gînduri şi repetînd­, cu regret, ecoul ultimei re­plici din „Steaua fără nume“: — ...Şi n-am avut timp. A fost un inamic înverşunat al ab­surdului, şi pentru grelele lovituri ce i le-a adus, absurdul s-a răzbunat. ★ Calităţile dramatice deosebite ale pieselor lui Sebastian vădesc o perso­nalitate conturată şi puternică. Sebas­tian are zîmbetul său, de cele mai multe ori fluturînd discret, amărui, cu scepticism, dar fără făţărnicie şi de aceea neezitînd să adopte uneori rîsul în hohote, cu gura plină, deschis şi sănătos. Sebastian are tristeţea lui — laconică, nezgomotoasă, o tristeţe în care se aduna tot ce putea să fie şi n-a fost, tot ce-a trecut şi nu, mai poate reveni (amintiţi-vă o singură re­plică : — Era. Ai spus „era“). Sebas­tian ştie să pătrundă în sufletele oa­menilor fără ostentaţie, fără brutalita­te, cu gingăşie şi naturaleţe. Dialogul lui viu, rapid, cu replica venită întot­deauna la timp, impune un anumit ritm. Bogăţia de nuanţe (dar deloc stufoasă) cere maximă simplitate şi sinceritate. Şi de aceea : A fost îneîntător Radu Beligan. A fost îneîntător pentru că îl iubeşte pe Miroiu şi îl înţelege, pentru că emo­ţiile lui îl cutremură şi visurile lui îl farmecă Pentru că nu arată sentimen­tele, ci le trăieşte şi de aceea n-are nevoie de gesturi teatrale, lasă totul să se petreacă „înăuntru“. Pentru că a ştiut să ridice idealurile, lumea lui Miroiu la acel înalt nivel de umanitate care le caracterizează, şi de aceea a creat un personaj nu numai simpatic, ci adorabil, nu doar interesant, ci ins­pirat. Prin jocul său, Beligan a dovedit că Miroiu nu este un maniac ridicol şi anacronic. Căci un personaj ridi­col, cu cît se ia mai în serios, cu atît e mai rizibil, mai caraghios, pe cînd Miroiu, mai ales în interpretarea lui Beligan, cu cît pune mai multă sin­ceritate şi entuziasm în unele dintre actele sale nepotrivite, naive, cu atît inspiră mai multă dragoste, mai mul­tă afecţiune Cînd Grig „rîdea“ de el în scenă, noi lăcrimam în sală In ce priveşte dezvoltarea sa pro­prie ca actor. Radu Beligan a con­firmat că în registrul său variat, ca­pabil de continuă înnoire, se găseşte tot atîta vibraţie cît şi subtilitate, tot atîta poezie cît şi însufleţire. Marietta Deculescu a jucat Inegal. Artista a avut multe momente în care a fost cuceritoare; totuşi nu s-a ridi­cat, mai ales în finalul actului II, la acea tensiune sufletească datorită că­reia să credem, pentru o clipă, într-un cuplu ,perfect Miroiu-Mona Nu ne-a făcut să bănuim acel filon de aspira­ţii pure, păstrat intact sub stratul vie­ţii mondene, şi care trezeşte în Mona subita pasiune pentru Miroiu. La în­ceputul actului 111 a fost plină de prospeţime şi exuberanţă, dar fără tulburarea reîntîlnirii cu Grig şi a ho­­tărîrii de plecare. In rolul d-şoarei Cucu (un rol mare­­) Silvia Dumitrescu Timică a realizat o scenă excelentă, de neui­tat, scena discuţiei cu Mona din ac­tul III, cînd fiecare intonaţie a vo­cii şi fiecare expresie a feţei spunea o mie de lucru­ri. Dar în ansamblu jocul nu ne-a mulţumit. Personajul a fost conceput prea caricatural, mono­cord şi de aceea schematizat. N-am văzut decît rigiditatea şi caracterul cîrcotaş al domnişoarei Cucu, dar ni­mic din drama ei interioară (cu ex­cepţia scenei amintite mai sus) Oare nu credeţi că domnişoara Cucu vine zilnic la gară pentru că automotorul e şi pentru ea însăşi o tentaţie ? Că în invitaţia pe care i-o face lui Mi­roiu să se întoarcă împreună în oraş­e şi o urmă de cochetărie ? Că în as­primea exagerată faţă de eleve este şi mult orgoliu feminin, amestecat cu inconştientă răzbunare ? Că în re­zistenţa relativ slabă faţă de ironiile lui Grig, în actul III, şi în poziţia defensivă pe care o adoptă (şi doar defensiva nu e „genul“ ei) este şi multă stupefacţie, dar şi răscolirea unor răni vechi, ceea ce explică mo­mentul de duioşie faţă de Mona, care urmează ? Aceste multe lucruri am fi dorit să le regăsim în domnişoara Cucu şi nu ne îndoim că stăteau în puterea interpretei, lucruri care — ca să ne exprimăm în stilul lui Sebas­tian — puteau să fie şi n-au fost... C. Antoniu ne-a înfăţişat un Udrea bonom, chiar prea bonom, fără scîn­­teieri, neamintind că în Udrea, ca şi în mai fiecare personaj al lui Sebas­tian, există o energie care s-a pierdut, o potenţialitate care nu s-a realizat. Sincer, spontan, a interpretat Eugenia Popovici (Eleva), cu s­alură dulce de fetiţă speriată. Marcel Anghelescu (şeful gării), ca totdeauna se mişcă pe scenă ca la el acasă, reacţionează viu, cu intuiţia rapidă a situaţiilor şi cu umor de bun gust, dar de astă dată cam prea subtil pentru perso­najul pe care-l interpretează, fără să reliefeze vulgaritatea acestuia. In actul I, Gr. Vasiliu-Birlic a făcut să capete contur, dintr-o trăsătură su­mară dar savuroasă, un l­chim în care am revăzut, cum bine spunea un spectator, un fel de „acar Păun“ atît de obişnuit în acele vremuri. Mersul, privirea, vocea actorului redau cu mijloace de maximă concentrare drama impresionantă a u­­nei existenţe. Faptul că un actor de prima mînă a apărut într-un rol de numai cîteva replici şi a făcut din el o creaţie îi face cinste Şi tocmai pen­tru că tipul este reconstituit cu atîta forţă evocatoare, ne-ar fi plăcut ca ac­torul să nu fie pus să supraliciteze (de pildă cînd Ichim face haz de fişele de Cazino cu care Mona­ voia să plătească biletul, iar şeful gării se uită urît la el), căci insistenţa scade valoarea, cum se spune cîteodată despre o glu­mă bună . — Prima oară am rîs cu poftă. O apariţie comică reuşită: Ghiberlcon (Un ţăran). Deloc n-a intrat în pielea persona­jului C. Bărbulescu (Grig) care a rămas tot timpul exterior rolului. N-a avut nici surpriza intrării într-o casă să­răcăcioasă, unde nu-i vine a crede că se adăposteşte amanta sa, nici cinis­mul „subţire“ al celui care intră „în joc“ pentru a-l ridiculiza pe Miroiu Şi, mai ales n-am simţit în neclintita lui siguranţă de sine decît imperti­nenţă, dar nu şi acea conştiinţă de stăpîn, care ştie că nu lumea lui dic­tează şi are dreptul necontestat de a dicta, pe baza legilor bine stabilite ale acestei lumi Intr-un cuvînt, inter­pretul n-a făcut artă, n-a sugerat. Trebuie spus că spectacolul dispu­ne de o mise en scene excepţională, ceea ce menţine unitatea şi armonia ansamblului, în ciuda unor defecte parţiale Tot ce cuprinde textul a fost transformat în imagine scenică, cu acel simţ teatral ascuţit pe care îl apre­ciem atît de mult în realizările regizo­rale ale lui Sică Alexandrescu. Miş­carea în scenă a fost pusă la punct de Sică Alexandrescu cu o mare minuţiozitate, cu o tehnică sigură şi numai pe alocuri, mai ales în ac­tele I şi III, se produc dezarticu­lări, ruperi ale atmosferei. Mi s-a părut dezavantajoasă montarea fina­lului de act II — poate şi din cauza decorului lui Şt. Norica: De ce să-i obligi pe cei doi eroi să iasă în ve­randă, de ce să-l smulgi pe Miroiu din odăiţa lui, de lîngă fereastra lui unde se petrec minuni ? De ce să nu-i laşi, pe el şi pe Mona, arcuiţi discret în rama unei ferestre, într-un cadru care să ofere spaţiu şi pentru imagi­naţie ? Cu siguranţă că spectacolul va mai prinde cheag prin rularea repre­zentaţiilor. Credem că, pe parcurs, a cazul ca regia să se mai ocupe de şle­fuirea interpretării unor roluri. Căci „Steaua fără nume“ va ră­­mîne cu siguranţă un spectacol cu viaţă lungă, una dintre bijuteriile re­pertoriului permanent al „Naţionalu­lui". ★ S-a întîmplat ca prima cronică apă­rută în presă despre acest spectacol să fie una profund nedreaptă. Mă refer la cronica tov. Radu Popescu, publicată in „Romînia Liberă“. Cronicarul începe prin a nota pe scurt unele calităţi ale piesei, pe care le anulează apoi aproape complect, ca­­racterizîndu-i pe eroii lui Sebastian drept „nişte pure ipoteze“ ale „celui mai falacios romantism de copilărie“, romantism care duce „la osificare, a­­creală şi sterilitate“. Capacitatea su­fletească a lui Miroiu e „foarte redusă“ — după părerea tov. Radu Popescu. In perspectiva timpului, autorul cro­nicii nu vede vreo diferenţă esenţială între Miroiu şi domnişoara Cucu, pe care îi apropie caracterul „maniaca!" al preocupărilor. Miroiu nu e încă, dar va deveni inevitabil unul din oa­menii pe care Anatole France îi nu­meşte : „un prost în 12 volume". De aceea, cronicarul consideră că piesa răspindeşte „un anumit aer desuet“ Am căutat, în prima parte a cronicii de faţă, să demonstrăm exact contrariul. Nu putem fi de acord nici cu apre­cierea negativă dată realizării scenice a spectacolului în bloc (oricît de juste ar fi unele observaţii concrete). E dreptul fiecăruia să exprime păreri critice faţă de un spectacol sau in­terpret (dar evitînd insulta), indiferent de locul pe care îl ocupă persoana criticată în viaţa noastră artistică Ceea ce ne-a mirat însă la un cro­nicar care desfăşoară o activitate se­rioasă în acest domeniu, a fost tonul dispreţuitor la adresa interpreţilor şi a regizorului, mergînd pînă la epite­tul de „bufon" aplicat unuia dintre actorii cei mai preţuiţi ai primei noastre scene. Trebuie să subliniem şi faptul că spectacolul se bucură de un mare succes în rîndurile spectatorilor care, după cum o dovedesc aplauzele neprecupeţite, gustă din plin mesajul fermecător şi adevărat al pieselor lui Mihail Sebastian. andrei baleanu Din carnetul de reporter Gînduri despre ieri şi azi o fată tînărâ, cu ochi vioi, urmă­reşte cu atenţie tighelul drept lăsat de acul maşinii de cusut...­­4 Dar clnd ai avut vreme să în­veţi să lucrezi aşa de bine ? Muncitoarea ridică surprinsă capul şi apoi, dezvelindu-şi dinţii albi, rise prietenos: — Păi de 22 de ani tot asta fac ! ...Aşa am cunoscut-o pe Alexan­drina Bulat, muncitoare la fabrica de confecţii „Ch. Gheorghiu-Dej" din Capitală. Răsfoiesc acum carnetul meu de re­porter. Multe mi-a povestit tovarășa Alexandrina. Abia pridideam să-mi notez telegrafic cite un capăt de frază ca să pot descurca ghemul po­vestirii mai departe pentru mine. Din toate cele spuse m-au impre­sionat mai cu seamă amintirile legate de sărbătorirea celor mai vechi mun­citori din fabrică. — Știi, mi-a spus ea simplu, așa-i la noi obiceiul. Ne sărbătorim „ve­teranii" de care ne leagă o viaţă în­treagă de muncă. Au fost şi tineri mulţi la festivita­tea dată în cinstea lor şi ascultau pe sărbătoriţi vorbind despre vremu­rile de altă dată. Un tovarăş a vorbit despre can­tină : — Mai ţineţi minte ! Mergeam la bucătărie, ne luam castronul cu apă chioară, numită supă, și ne în­torceam să mîncăm în atelier. ...— Acuma, să vezi, — mai auzise­ră tinerii din fabrica noastră de bară­cile infecte ale A.P.A.C.A. — de pe vremuri. Dar restaurantul, cantina, sala de mese, socoteau, se vede, că sînt de cînd lumea. ...— Ii ascultam vorbind pe săr­bătoriţii noştri şi-mi aduceam aminte de toate. Îmi aminteam cum lucram cîte 10—12 ore pe zi şi ajungeam acasă cu picioarele um­flate. Pe atunci maşinile de cusut erau acţionate cu picioarele şi nu cu electricitate. Acum confecţiile se calcă cu fier electric. Pe atunci în timpul lucrului, zilnic erau scoşi din ateliere, aproape leşinaţi, nu­meroşi muncitori ameţiţi de man­galul din fiarele de călcat. In fiecare dimineaţă, la una din barăci, copiii muncitorilor stăteau la rind cu cîte o găleată în mină pen­tru a căra mangalul de care a­­veau nevoie părinţii lor la călcatul confecţiilor. Aşa puteau scoate, pă­­rinţii lor un ban mai mult. — Ai văzut creşa şi căminul fabricii noastre ! Să te duci neapărat să le vezi. Clnd era băiatul meu mic îl lăsam acasă printre vecini. Şi mi se strlngea inima în timpu­l lucrului de ce i s-ar putea întîmpla. Acum mă uit cu bucurie la mamele tinere — şi drept să-ţi spun ce invidiez. Vin di­mineaţa la lucru, lasă copilul la creşă, se duc la orele stabilite, îşi alăptează copilul şi se întorc la ma­şină liniştite. Avem vreo sută de prichindel la creşă şi vreo 200 la că­min. Nu mă înduram s-o întrerup pe po­­vestitoarea mea; dealtfel mi-ar fi fost şi greu. Mereu îşi amintea de cite ceva de care trebuia să-mi spună. Neapărat ! — cum zicea tovarăşa A­­lexandrina. Ba de staţionarul nou cu trei saloane, ba de policlinică, de club, de biblioteca cu 1.500 de citi­tori, de taberele de pionieri şi şco­lari organizate de întreprindere, de gospodăria anexă a fabricii. — Acuma să nu crezi că toate astea au căzut din cer. Am avut greu­tăţi destule. Dar am muncit cum tre­buie, cu inimă, ca pentru noi — ştii că fabrica noastră e pentru a 9-a oară fruntaşă pe ramură ! — şi uită-te acum în jur... Fireşte, greutăţi mai avem — dar o să le trecem cum le-am trecut şi pe cele de pînă acum. Cînd vezi că drumul pe care ai pornit e bun, iei în piept greutăţile cu inima mai u­­şoară. Uite, draga mea... casa mea nu prea e bună, n-are lumină elec­trică, îi mai lipsesc şi altele. împre­ună cu soţul meu, muncitor şi el, ne-am gîndit să facem ceva economii şi să ne construim casa noastră pro­prie. Şi apoi ne-o mai ajuta şi băia­tul nostru, care lucrează ca şef de echipă pe şantierul „Laminorul" din Moldova. ...Timpul trecea pe nesimţite. As­cultam amintirile Alexandrinei Bulat din viaţa grea de odinioară, le con­fruntam cu tot ce vedeam în jurul meu. Hale spaţioase, maşini elec­trice, condiţii de muncă omeneşti. Şi din clnd în cind mai aruncam o pri­vire la mîinile ei care fluturau neostenite şi îndemînatice deasupra tighelului. Şi mă gîndeam : mlini ca acestea transformă viaţa şi înfăţişa­­rea ţării noastre. SONIA MOLDOVANU Deschiderea Expoziţiei agricole a regiunii Constanţa pe anul 1956 CONSTANŢA (coresp. „Scînteii“). La 28 octombrie a.c. a avut loc des­chiderea expoziţiei agricole a regiunii Constanţa pe anul 1956. Această ex­poziţie înfăţişează realizările însem­nate obţinute în transformarea socia­listă a agriculturii, precum şi expe­rienţa unităţilor agricole fruntaşe, care, învingînd greutăţile pricinuite în a­­cest an de secetă, au obţinut recolte bune şi producţii sporite la creşterea animalelor Odată cu deschiderea expoziţiei a avut loc premierea unor unităţi agri­cole fruntaşe, precum şi a unor ingi­neri, tehnicieni, colectivişti şi ţărani muncitori cu gospodării individuale. Gospodăriile agricole colective din Făcăeni, Pecineaga, Ceamurlia de Jos şi altele au fost premiate cu cîte un aparat de radio. Numai în zilele de 28 şi 29 octom­brie, expoziţia agricolă a regiunii Con­­stanța a fost vizitată de peste 15.000 de persoane. Cinematograf sătesc OLTENIŢA (coresp. „Scînteii“). — Ţăranii muncitori din comuna Curcani asistă de două ori pe săptămînă la proiecţiile cinematografice ce au loc cu regularitate în sala căminului cul­tural. Operator este ţăranul mijlocaş Gheorghe Florea iar ajutorul lui tî­­nărul Dumitru Cojocaru. De la înce­putul acestui an ţăranii muncitori din comuna Curcani au vizionat aproape 50 de filme artistice — sovietice, ger­mane, mexicane, romîneşti etc. În ultimele săptămîni pe ecranul cinema­tografului sătesc au fost proiectate filmele : „Maxim Minciună“, „Doi acri de pămînt“, „încercarea fidelităţii“ şi altele, la care au asistat peste 2.000 de ţărani muncitori. Mr. SZ4T I .............. 1 11 ------------1

Next