Steaua, 1982 (Anul 33, nr. 1-12)
1982-03-01 / nr. 3
O restituire Ion Creangă Am citit totul despre Ion Creangă — pare a spune Petru Rezuş, autorul unei ambiţioase cărţi* de restituire a marelui nostru clasic intr-o ipostază parţial inedită, în orice caz degajată de anecdotic şi pitoresc. Elaborată îndelung, 1932—1979, cartea vrea să fie o replică fermă dată atît „diletantismului veleitar şi neinformat“ cît şi fetişizării şi „mitizării“ proliferante încă din timpul vieţii lui Ion Creangă. Dorinţa şi ambiţia demitizării sunt semnul maturităţii şi forţei unei literaturi; demersul lui Petru Rezuş este profitabil şi salutar în aplecarea sa cu acribie asupra documentului de arhivă. A spune adevărul despre un scriitor ca Ion Creangă, iată însă o „povară măgulitoare“, nu mai puţin anevoioasă, căci humuleşteanul, fire contradictorie, a contribuit însuşi la legenda sa, forţînd documentul oficial, sfidînd norma socială, dar mai ales risipindu-se atît de mult în operă îneît, alături de oameni şi locuri, figura sa a cunoscut o „fixare în chilimbar“ cu reverberaţii derutante. Misiunea lui George Călinescu, principala ţintă de „atac“ a lui Petru Rezuş, nu era mai uşoară. El face prima cernere de izvoare, primul gest obiectiv , noianul de documente, cu convingerea că realizează „o lucrare de curată ştiinţă“. De altfel, Petru Rezuş îi reproşează „divinului critic“ nu atît o abatere de la document cît viziunea deformată, crearea unui Creangă inautentic, îmbrăcat în „fabulos şi în mit“. Atitudinea polemică stîrnită în marginea viziunii şi metodei călinesciene, apropo de biografism, este uşor exagerată; aproape fiecare capitol din monografia lui Călinescu este „demolat“, fără a se prevedea însă riscul ivirii unor „relicve“ susceptibile de a fi interpretate ca o reproiectare a lui Ion Creangă în mit. Fatalmente, contribuţia lui Petru Rezuş, incontestabil valoroasă, consolidează soclul statuii existente. (Nici n-ar fi fost bine să se întîmple altfel!). Profund afectat de destinul eroului său, Petru Rezuş îi descoperă drumurile şi popasurile, îl apără în postumitate de „cabala“ furioasă a „duşmanilor“, întocmai ca pe un veritabil erou de roman. Dacă ne-am opri numai la capitolele Apărarea lui Ion Creangă şi Omul aşa cum a fost, nu se poate să nu fim frapaţi de reprezentarea autorului, trezind rîvna-i superbă de a-şi răzbuna eroul. Calvarul vieţii sale, reconstituit cu migală, pe baza documentului indubitabil, este cutremurător. Privaţiunea şi boala, răutatea semenilor, izolarea şi eşecurile inlănţuite par a înlocui imaginea acelui Creangă jovial cu care ne-am obişnuit încă din copilărie. Se conturează, în revers, icoana unui alt Creangă aureolat puternic, un pătimitor din galeria marilor nefericiţi, cum numai prietenul său, M. Eminescu a mai putut fi. Amănuntele biografice sunt selectate întotdeauna în perspectiva luminării acelor faţete ale personalităţii clasicului nostru care dau fie un sens nou operei, fie o justificare a ceea ce cunoaştem despre ea. Creangă este reînfăşurat în căldura omenească, readus la normalitate, dar nu la una banalizatoare, ci reverenţioasă cu măsură. Cunoaştem mai bine mediul familial şi natural, refuzul scriitorului de a accepta o lume neconformă cu idealul său şi, în acest context, tribulaţiile mariajului, eşecurile şi slăbiciunile omeneşti, boala, mediul cultural şi instrucţia solidă a lui Creangă, se aleg şi se precizează „duşmanii“ marelui clasic. Fără a-i reproşa neapărat lui Petru Rezuş lipsa de detaşare faţă de obiectul studiului său, trebuie să remarcăm un oarecare complex de persecuţie care-l încearcă uneori, simţindu-se dator să-l pună la adăpost pe Creangă de „invidia“ lui Caragiale, de „ura“ lui Slavici, de indiferenţa lui Maiorescu. Judecăţile de ansamblu sînt însă profunde şi îndrăzneţe; teroul său străbate timpul şi rămîne în timp impunîndu-se prin tensiunea unui destin de excepţie „Adevărata faţă a lui Ion Creangă —■ spune Petru Rezuş — după atîtea tragedii familiale şi suferinţe personale, era — să nu uităm asta niciodată! — tragică, deşi el a înveselit lumea şi ne-a lăsat opera sa, profund optimistă şi stenică“ (din Prefaţa, p. XV). Meritul excepţional al lui Petru Rezuş nueste acela de-a fi încercat să dizolve „mitul“ Ion Creangă, ci acela de-a fi atras atenţia asupra acestui din urmă aspect al vieţii sale. Ion Creangă ni se înfăţişează, dincolo de rafalele rîsului său „homeric“, un frămîntat, avînd conştiinţa predestinării, o fiinţă adînc problematică, un personaj de factură dostoievskiană prin predispoziţia şi trauma epileptică, natură autonoamească prin arlechinadă, existenţă tragică prin destin. Insistenţa asupra bolii lui Creangă, în capitolul Pedepsia, dar şi într-un articol corespondent din Crengeene atrage atenţia asupra repercusiunilor acesteia în planul creaţiei. Moştenită de la masa sa, boala lui Creangă este, cu siguranţă, generatoarea unor complexe psihice de profunzime. Gîndul ne duce iarăşi la crucificaţii lui Dostoievski, dar şi la bolnavii geniali ai lui Thomas Mann. Credem că în acest context sintagma călinesciană „bivol de greniu“ atribuită lui Creangă trebuie luată în serios. Că Ion Creangă este recunoscut ca „geniu verbal“, nu mai trebuie demonstrat; întrebarea imediată care se impune este dacă el a dat sau (ar) fi putut da măsura întreagă a unui geniu în literatura română, ciindu-i numele şi opera unor Boccaccio, Chaucer, Rabelais, Cervantes, Mark Twain. Ioan Matei Mureşanu „Conflictul“ cu „criticul autoritar şi exclusivist“ s-ar putea încheia aici. Există suficiente argumente prin care Petru Rezuş înclină a-i acorda scriitorului atributul genialităţii. El acreditează ideea că Ion Creangă a reuşit în toate cu strălucire, dar că receptarea sa a fost „elementară*. Titu Maiorescu, cel care i-a înălţat pe Eminescu şi Caragiale, n-a manifestat o înţelegere adecvată faţă de omul Creangă şi faţă de opera sa, intervenind şi aici măruntele patimi etern omeneşti. De la prima carte consacrată lui Creangă de Jean Boutierre şi pînă la contribuţiile cele mai recente, Creangă rămîne esenţialmente „o vastă sinteză etnică a poporului român“. Disputele cîte se cunosc pînă la Călinescu sînt lipsite de importanţă, pedalîndu-se cînd pe „ţărănismul“ lui Ion Creangă, cînd pe caracterul „poporal“ şi „folcloric“, cînd pe aspectele pitoreşti, toate acestea înţelese la modul pejorativ, nu de puţine ori. Trebuie, de aceea, să apreciem cum se cuvine momentul Călinescu chiar dacă exaltările sale, aşa cum le surprinde Petru Rezuş nu au nimic comun cu spiritul ştiinţific. Nu-i putem contesta lui George Călinescu meritul de-a fi intuit geniul artistic al clasicului nostru, de-a fi realizat primul său portret spiritual într-o viziune solid argumentată: „Orice propoziţie din momentul formulării fei devine discutabilă, discutabilitatea şi obiectivitatea fiind două noţiuni corelative. Nici poate fi îndoială că Creangă de aici este reprezentarea noastră, fiindcă el nu poate trăi decit pe rînd prin opera de interpretare a fiecăruia. Dar interpretarea aceasta este obiectivă pentru că se bizuie pe documente. Oricît ar incerca altcineva să dea o altă imagine „mai obiectivă" el nu va putea decît să ajungă cam la aceeaşi viziune, cîtă vreme izvoarele sînt aceleaşi...“ (din Postfaţă la ediţia din 1964). Cele două cărţi impun, cum e şi firesc, două unghiuri de vedere, dar se întîlnesc în recunoaşterea universalităţii scriitorului român, aşaDesigur, portretul spiritual al lui Ion Creangă se conturează deplin prin umbre şi lumini ca emanaţii ale operei. Echilibrul între cercetarea vieţii şi operei asigură cărţii lui Petru Rezuş substanţă şi un anumit farmec. Ea pune sub lupă izvoarele depăşite, interpretările „elementare“. Aproape fiecare operă este luată în discuţie în paralel cu documentul biografic şi rreluată special într-o viziune unitară în capitolul Lumea lui. Este evidenţiată măiestria artistică tot într-o viziune unitară. Creangă întruchipează o anume performanţă folclorică, el fiind şi informatorul şi autorul, riscînd şi strălucind deopotrivă. Cultura sa folclorică şi seminarială fuzionează în discursul armonios, într-o alcătuire sonoră ritmică, într-o „cadenţă liturgică a cuvîntului“. Opera lui Creangă este „o nesfîrşită psalmodiere, un nesfîrşit cîntec, putînd fi pusă pe note" (p. 173). „Tensiunea maximă în care creează Ion Creangă este tensiunea pasională a ţăranului acceptînd «sclavia» muncii sale şi care, «dacă ară, apoi ară, nu se uită înapoi»*. într-o asemenea tensiune termină Ion Creangă (în 1877) capodopera sa Povestea lui Harap-Alb prăbuşindu-se sub prima criză de epilepsie convulsivă generalizată. Voluntarismul s-ar asocia unei sănătăţi înfloritoare, la Ion Creangă el este semnul precarităţii fizice, al sensibilităţii şi inteligenţei febrile. Retras, cu presimţirea morţii apropiate („E, de-acu nu-i mult pînă departe...“), Creangă îşi scrie Amintirile la maturitate, dar „cu imensa sinceritate a geniului, netemător că se va discredita, sau că va aluneca în păcatul laudei de sine“ (p. 97). Copilăria este abordată în ceea ce are ea etern, cum de altfel procedează Creangă cu toate temele sale, unele desăvîrşit banale, convertite însă absolut toate în capodopere. Astfel, Harap-Alb devine o „odisee, o simfonie a fantasticului“. Moş Nichifor Coţcariul este „o nouă interpretare a existenţei în lume (...) Din sine omul se revarsă în afara sa şi intră în comunitate cu drumul, cu florile, cu privighetorile, cu stelele .. .*, Ivan Turbincă este viziunea thanatică a poporului român, o reminiscenţă arhaici (a rîsului său de moarte). Petru Rezuş face şi el remarca, deja validată, că lumea lui Creangă este o lume de ţărani, oricare ar fi mediul (de la palate la bordeie şi de la iad la grădinile paradisului, cu tot cortegiul său de împăraţi şi „prostime“). Observaţiile fine şi pertinente cu privire la ipostazele ţăranului român, ca erou al „primei nuvele moderne“ din proza noastră rurală (Moş Nichifor Coţcariul), cu privire la „primul roman realist autobiografic“ (Amintirile), trebuie întărite printr-un argument oferit indirect de viziunea lui Petru Rezuş asupra personalităţii lui Ion Creangă. Este vorba de intuiţia genială a clasicului nostru că nici un personaj nu va rezista vremii dacă nu va fi implantat în singura lume reală, constituită istoric şi conştientă de sine, aceea a ţăranului român. Acelaşi lucru l-a înţeles şi Mihail Sadoveanu peste timp, recunoscînd în Ion Creangă un precursor. Remarcînd, dincolo de probitate, de stăpînirea perfectă a documentului, vocaţia de constructor de univers a lui Petru Rezuş, nu trebuie să, omitem a-i recunoaşte acestuia competenţa în materie, răbdarea de cărturar împătimit. Restituirea acestui Creangă era necesară mai ales pentru „depăşirea statismului“ în cunoaşterea vieţii şi oprerei clasicului român.