Telegraful Roman, 1883 (Anul 31, nr. 1-152)

1883-10-27 / nr. 125

Nr. 125 Sib­­iu, Joi 27 Octomvre (8 Noemvre) 1883. Anul XXXI . ABONAMENTUL Pentru Sibiiu pe an 7 8., 6 Iani 8 fl. 50 er., 8 Iani 1­8. 75 er. Pentru monarhhie pe an 8­8. 6 Iani 4 8., 3 Iani 2­8 Pentru Străinătate pe an 12 8., 6 Iani 6 8., 3 Iani 38. Apare Marița, Joia și Sâmbăta. Pentru abonamente și inserționi a se adresa la Adalnistrațiunea tipografiei arohidie cesane Sibiin, strada Măcelarilor 47 Corespondențele sunt a se adresa la: Redacțiunea „Telegrafului Român“, strada Măcelarilor Nr. 43. Epistole nefrancate se refusă. — Articolii nepublicați nu se înapoiază. INSERȚIUNILE Pentru odată 7 or., — de două ori 12 or., — de trei or 16 ar. rondul on litere garmond — și timbra de 30 or. pentru fie­care publicare. „Arată orbului Brăila.“ nr. Școalele populari, ce le susțin bisericele (con­fesiunile) române din patriă, sunt scoale creștine. In toate afacerile, și în Întregul lor organism pre­­dominează principiile și doctrinele creștinismului, ale evangeliei. Punându-se întrebarea iubirei, noi nici la aceasta nu putem răspunde altfel cu, decât cu suprema lege a iubirei creștineșci, carea însuși Mântuitoriul, a definiat-o astfel cu: „iubesce pe de a­­proapele zeu, ca pre tine însuți.“ Mai multă iubire nu se poate pretinde dela om, și nu pretinde mai mult nici fondatoriul religiunei și a bisericei noastre, în special nu pretinde, se iubim mai mult de­cât pe noi înșine, pe deaproapele nostru, fie acela Samaritan, fie păgân și vameș, fie fariseu sau șovinist. Principiul acesta al iubirei creștinesci și-a aflat espresiune și în legislațiunea erei Deokiane. Pentru ca în comune cu locuitori de diferite con­fesiuni (naționalități) pruncii confesiunei in minori­tate se nu rămână fără de învățământ, legea erei Deoiciane (art. XXXVIII din 1868) prescrie, ca atari prunci, dacă numărul lor nu trece preste 30, să fie primiți și instruiți (afară de doctrina religi­unei) în școala confesională, ce există în comună (p. 45). Intogmire umană și înțeleaptă totdeodată! Esecută însă era nouă acest prescript al legei ? Din cele 3000 de scoale române, cari în sen­sul adevăratei iubiri creștinesci stau totdeauna deschise și pruncilor de rasa maghiară, nu cunoas­­cem o singură școală, în care să frecventeze prelege­rile 3 școlari de rasa maghiară, ci ca să se eludă legea, iată cum purced șoviniștii. Prin o instrucțiune ministerială din era nouă sunt îndrumați inspectorii regelei de școale comi­­tateu și a es opera în comune cu locuitori de diferite confesiuni (naționalități), ca acei aparținători la o confesiune, cari susțin deja școală confesională ne­perfectă („tökéled­en“??) să cedeze aceasta comunei politice, în care cas greutățile școalei vor căde asu­pra comunei politice, ba se va pute cere și ajuto­­riul statului. (Instrucțiunea pentru inspectorii de școale emisă cu ordinațiunea ministerială ddta 2 Septemvre 1876 Nr. 20311, p. 71). „Să le spună in­spectorul regiu oamenilor, că dacă nu se vor învoi, se va admonia școala de trei ori și se va închide ; și să­­ provoace (hm­­a fol), ca să nu aștepte acele admonieri, ci să se dec­lare că sunt învoiți, ca școala confesională să se prefacă în sensul a­nului 26 al legei în școală comunală.“ Cum esploatează această instrucțiune ministe­rială unii fanatici nesocotiți ai șovinismului, ne arată unele cazuri din comitatul Turda Arieș unde au știm, că s’au luat protocoale de dec­larațiune spre prefa­cerea școalei confesionale în școală comunală, la cari au participat câte 2—3 indivizi din comuna bisericească interesată, fără ca comuna însăși se fi scitit ceva despre întreaga manevră. Nu reușesce în modul acesta a cuceri o școală română pentru 10—20 prunci maghiari, se ia re­fugiu la altă manevră. Se fac representațiuni la comitetele administrative comitatense, și de aici la ministru, că în cutare comună împrejurările etnografice recer înființarea unei școale pe spe­sele statului. în modul acesta se esuperează de pentru 8 prunci maghiari se înființează școală de stat cu piese de 800 fl. pe an, deși în aceea co­mună există școală bună română (Valendorf, Șieu, Sântul, Bărsău, Gărbou și foarte multe altele.) Nu noi suntem, cei ce nu iubim — după cum­­ zice evangelia — „pre vrășmașii noștri“ și nu noi sun­tem aceia, cari nu facem bine „celor ce ne asupresc.“ Brațele noastre sunt deschise pentru ei. Pentru ce se feresc de noi? Pe lângă toată sărăcia noastră facem și bine pentru dânșii. Iată cum: Legea pentru învățământul popular prescrie, ca spre scopul înființărei și susținerei școalelor comunale se se ridică dela locuitorii comunei un adaus de dare de 5% (§. 35). Dacă însă în atare comună susține vre-o confesiune școală confesională, aparținătorii acestei confesiuni nu sunt datori a contribui acele 5%; numai la cazul, dacă pentru școala lor proprie spesează mai puțin decât suma, ce ar căde asupra lor din cele 5 °­ C, au de a aju­tora cu plusul școala comunală. (§. 36, 44.) Acest prescris al legei, cum se îndeplinesce în era nouă? Pentru ca copilașii noștri să învețe barem a­ceti in limba lor maternă caută să susținem mode­stele noastre scoluțe și în comunele, unde s’au în­ființat școale pompoase și lucrurioase comunale sau de stat — maghiare, cari necum ^de iubire crești­nească, dar nici de dreptate și de lege nu vreau să scie; și a căror învățători afară de „tâlhar ru­­mân, b­ine Hora“ nu sciu vorbi o boabă cu prun­cii noștri. Stă colibuța lângă palat. Colo 50—80, aici 5—8 școlari. Colo 50— 60 fl. spese, aici 500 — 600. Și totuși în colibață e viață și progres­­ la talentații copii de român. Ce se întâmplă? Cu toate că spesele cu școala noastră sunt înzecit mai mari decât suma celor 5 °/C după darea directă, to­tuși se storc aceste 5 °­ C și de pe noi pe seama școalelor comunale și de stat, pe seama palaturilor. Ca creștini iubitori dăm șumulița aceasta de abia 10—20 fl., pentru că așa ftim din tradițiunile stră­bunilor noștri, că „Bacșișul te scapă și de turc și de tătar“. Le sciu toate aceste și încă multe altele prea bine șoviniștii maghiari, pentru că ei le țes, ei le înscenează, ei le provoacă; și totuși noi suntem aceia, cân le tulburăm apa —! Ne-am plâns destul către frații noștri conlo­cuitori. Ne-am provocat nu numai la iubirea evan­­gelică, ci și la legile aduse de ei — fără de noi. Cu ce ne-au mângâiat? „Bacă nu ve place aici, duceți-ve peste Carpați în România“! Bată dar ce e dorința lor —­ în zadar vom încerca să-i capacităm cu evangelia și cu legea în mână, ei nu văd, nu aud. Una fi­ e dorința lor, ca să facem loc — Ciangăilor. *) Mitru. Revista politică. Sibi­u, în 26 Octomvre. Monitorul oficial din Budapesta publică rescrip­­tele regelei privitoare la guvernorul Fiumei și al litoralului croato-unguresc: „La propunerea ministrului president unguresc al meu ridic din oficiu pe guvernatorul Fiumei și al litoralului unguresc croat, contele Géza Szapáry, la cererea lui proprie pe lângă recunoscința esce­­lentelor servicii prestate în această calitate. Dat în Gödöllő, 1 Noemvre 1883. Frans losef m. p. Coloman Tisza m. p. Totodată publică și decretul de denumire al contelui Augustin Zichy de guvernator în locul lui Szapáry, și decretul, prin care cest din urmă se denumesce de marșal de curte în locul decedatului Georgiu Festetics. Ministrul de externe al României, dl Stourdza, în Zilele aceste a petrecut mai îndelungat în Viena. Acest incident s’a discutat mult de cătră Ziarele ambelor țări, atribuindu-i-se însemnătate politică. Cu privire la acest incident cetim în Ziarul „Pester Lloyd„ dela 6 Noemvre următoarele: *) Morala întregei afaceri e: ca pe Ciangai nici cu plăcinte nu-i pot­­ine aici, pre noi nici cu furca nu ne pot scoate de aici, Re­l FOIȚA, Cristian Waldo sau CAILE NOROCULUI. Roman de George Sand. (Tradus din franțuzesce de E. B.) (Urmare). „— Tot se mai păzesc pe Italianul? Mi s’a urît. „— Ba nu, tu ai să vii cu noi la castelul vechiu. „— A­ ce să facem acolo? „Apoi celălalt răspunse ceva, ce noi n’am înțeles și ce nici nu ți-ași pute spune, de­oare­ce erau vorbe de ale lotrilor, precum mi se părea; însă nu­mele lui Cristian Waldo s’a numit de repetite ori, apoi au vorbit și de advocat picând.­­— „Advocatul nu ne împedecă; un advocat fuge! — Asta o să vedem­ esclama dl Goefle. Și apoi? — „Apoi au vorbit de un măgar, de o cupă de aur, de o gâlceavă, lucrul deveni din ce în ce mai nepriceput. Apoi după ce se explicaseră, ple­cară zicându-și: — Locul de rendez-vous­e la oarele opt pe lac. — „Dar dacă n’a trece ? Țise celălalt. — „Ei apoi mergem la Stollberg, o să primim ordini. „îndată ce plecară acești doi mișei, locotenen­tul ne a făcut să eșim din ascunzișul nostru zicân­­du-ne încet: — „Nici o vorbă aici! — „Și ne conduse cu precauție în galeria cea mare a vânătoarelor și ne­­ Use: — „Permiteți-mi a vă părăsi să caut pe maiorul. Locotenentul înțelese jargonul bandiților: era vorba de a ataca pe Cristian Waldo, acuzându-l a fi furat ceva, a-l duce în turn, a-l ucide chiar, de s’ar apăra, și apoi ei mai diseră: — „Așa, va fi mai bine! „Locotenentul era indignat. El ne­­d80 pără­­sindu-ne. — „Asta are poate o însemnătate mai mare decât credem... Aici este politica in joc. Cristian Waldo trebue să aibă un secret de stat. — A­ îți jur că nu este așa! răspunse Cristian suricând de simplicitatea locotenentului. — Eu nu te întreb, domnule Cristian, respin­­se sincera și buna Martină, destul că locotenentul și maiorul, împreună cu caporalul Duff au jurat să-și facă datorința și să vă ocrotească de i­ar și displă­cea aceasta baronului, dar­ ei au prevăzut că au să lucreze cu multă precauție, și recomandându-ne a păstra secretul cât se poate de bine, ei au plecat, pe jos, bine armați, fără zgomot, și unul după al­tul dându-și rendez-vous aici, ca să se ascundă și să pună mâna pe ucigași și pe secretul lor. — „Continuați jocul — ne ziseră ei, îngrijiți-vă să nu se observe absența noastră. „în adevăr, noi am făcut ca și când i-am căuta, Margareta și eu, pănă la — momentul când ne am despărțit să facem toaleta de sară, dară, in loc să ne facem frumoase noi ne uitam din fereasta odăiei mele și ceream, să vedem prin negură, ce se petrece pe lac. Vai! era imposibil; nu deosebeai nici chiar locul, unde era Stollberg. Apoi ne puserăm să au­­zim ceva: prin negură deasă se aude uneori cel mai mic zgomot; însă, în castel și în împrejurimea sa era un vițel de fanfare și de focuri artificioase, ca și când ar fi voit cineva într’adins se ne împu­­dece a auzi zgomotul unei gâlceve sau unei bătălii. Și vremea trecea... pănă ce deodată fu Margareta cuprinsă de o frică... — Și Dta, dragă Martină, Zisa Margareta con­fusă. — Chiar Dta, scumpă amică, mi-ai împărtășit frica aceea, replica încredințată locotenentului cu sinceritate. în sfârșit noi am plecat cu două nebune la Peterson, convinse că o să găsim pe maiorul și pe amicii săi, cari ne vor linișci, și se i aducem prin

Next