Telegraful Român, 1971 (Anul 119, nr. 1-48)
1971-01-01 / nr. 1-2
Pag. 2 Sfînta Cuminecătură (Urmare din pag. 1) Această lecţie ne-o face cunoscută în toate amănuntele Sfîntul Evanghelist loan, în cap. 6 al Evangheliei Sale. Să zăbovim puţin asupra ei. A doua zi, după ce Iisus a saturat mulţimile în pustie, acestea, aducîndu-şi aminte de mana pe care Moise a dat-o strămoşilor lor în pustie, au căutat pe lisus cu gîndul de a cere şi ele această mană, adică să le vină această pîine de-a gata din cer. lisus, cunoscîndu-le gîndul şi văzîndu-i cum aleargă toţi numai după cîştiguri pămîniteşti, le-a zis: „Părinţii voştri au mîncat mană în pustie, dar au murit. Eu însă vă dau o altă pîine pe care dacă o mîncaţi în veci nu mai muriţi, această pîine este însuşi trupul meu. La aceste vorbe toţi s-au întrebat miraţi, cum ne poate da acesta trupul lui să-l mîncăm?“ Iisus nu înlătură această nedumerire, ci repetă: „De nu veţi mînca trupul Fiului Omului şi de nu veţi bea sîngele lui, nu veţi avea viaţă în veci“. Ucenicii auzind cum stăruie asupra acestui lucru, au zis: „Grea este această vorbă, cine poate s-o asculte?“ Iisus nici de data aceasta nu înlătură piedicile ce se pun în calea credinţei lor în legătură cu Cuminecătura, ci le zice: Aceasta vă sminteşte pe voi? Dar de veţi vedea pe Fiul Omului suindu-se unde era mai înainte? Cu alte cuvinte, înălţarea la cer este o minune? Ei bine, tot prin minune vă voi da spre mîncare trupul şi sîngele meu ! La aceste vorbe, mulţi dintre cei şaptezeci de ucenici l-au părăsit. Mîntuitorul nici atunci nu dă altă explicaţie cuvintelor Sale, ci întreabă pe cei 12 Apostoli, dacă şi ei vor să se ducă de la El (Ioan 6, 25—66). Dacă pîinea şi vinul de la Cuminecătură n-ar fi însuşi trupul şi însuşi sîngele Domnului, ci ar fi numai un „simbol“, o închipuire, cum spun unii, Mîntuitorul n-ar fi lăsat să se depărteze de lîngă El pînă şi învăţăceii Săi, pentru că nu puteau înţelege cu mintea cum se poate da Hristos spre mîncare. Le-ar fi spus limpede şi explicit: „Nu vă depărtaţi de lîngă mine, căci pîinea şi vinul despre care vă vorbesc numai închipuie trupul şi sîngele meu. Ştim apoi că la Cina cea de Taină, cînd a instituit Sf. Cuminecătură, Mîntuitorul Iisus Hristos, binecuvîntînd pîinea, n-a zis către ucenici: „Luaţi mîncaţi, căci odată cu pîinea aceasta voi mîncaţi şi trupul meu, nici pîinea aceasta înseamnă trupul meu, nici pîinea aceasta revarsă în sufletul celui ce o mănîncă puterea sufletului meu şi nici pîinea aceasta este un simbol, sau vă va aduce aminte de trupul meu, cum mai auzim spunîndu-se, ci Domnul a vorbit limpede: „Acesta este trupul meu“ şi „acesta este sîngele meu. A învăţa deci că Sf. Cuminecătură este un „simbol“, „o aducere aminte“ despre Cina Domnului, că Mîntuitorul numai a zis despre pîine şi vin că sînt trupul şi sîngele Său, fără să le prefacă, înseamnă a răstălmăci înţelesul adevărat al Sf. Scripturi. Cuvintele Mîntuitorului sînt duh şi viaţă, El nu ne-a dat numai învăţături şi legi morale cum ne-au dat proorocii sau înţelepţii, ci ne-a dat sub forma pîinii şi a vinului însuşi trupul şi sîngele Său, formînd astfel o zală de legătură între El şi credincioşii de totdeauna. Dacă eu nu mă unesc cu Hristos prin Sfînta Cuminecătură, atunci pentru ce s-a mai jertfit pe Golgota? Dacă noi ne putem mîntui citind Scriptura, fără a avea nevoie de Sf. Taine şi în special de Sf. Cuminecătură, atunci pentru ce nu s-au putut mîntui cei vechi păzind legea şi proorocii? Aşadar, după învăţătura Bisericii Ortodoxe Sf. Cuminecătură nu este „simbol“, sau o „aducere aminte“ despre cina Domnului, ci prin Sf împărtăşanie dată de episcop sau preot, sub forma pîinii şi a vinului, se dă credinciosului însuşi trupul şi sîngele Mîntuitorului, care s-a adus pe Sine jertfă pentru viaţa lumii (Ioan 6, 48, 51). Aşa învaţă Sfintele Evanghelii (Matei 26, 26...; Marcu 14; Luca 22), Apostolii Domnului şi Sfinţii Părinţi, aşa a propovăduit Biserica noastră de la întemeierea ei. Sf. Apostol Pavel scrie Corintenilor: „Oricine cu nevrednicie va mînca pîinea aceasta, sau va bea paharul Domnului vinovat va fi de trupul şi singele Domnului“ (I Cor. 11, 27), sau ... „paharul binecuvîntării pe care-1 binecuvîntăm nu este oare împărtăşire cu sîngele lui Hristos?“ (I Cor. 10, 16), iar altă dată mustră pe Corinteni, care au socotit că orice pîine poate fi cuminecătură şi că în orice casă se poate da şi le scrie ... : „Dacă vă adunaţi laolaltă nu se cheamă că mîncaţi cina Domnului... n-aveţi casă să mîncaţi şi să beţi sau vreţi să batjocoriţi biserica lui Dumnezeu“ (I Cor. 11, 20—27). Putea oare Apostolul neamurilor să scrie cele de mai sus dacă n-ar fi fost convins că în Sfînta Cuminecătură este însuşi trupul şi sîngele Domnului? Epoca fanarioţilor, epocă de decădere în multe laturi ale vieţii de stat, a însemnat şi un regres în viaţa mănăstirească. Am văzut că în veacurile trecute mănăstirile noastre erau adevărate focare de cultură şi artă; aici se scriau cronici, se caligrafiau manuscrise, se lucrau veşminte şi vase liturgice, se pregăteau tineri pentru slujba de dieci la curtea domnească, de copişti sau de preoţi. Această viaţă culturală-artistică înfloritoare a început cu timpul să decadă, mai ales în mănăstirile pe care domnii români le închinaseră Locurilor Sfinte din Răsărit (Muntele Aithos, Constantinopol, Alexandria, Ierusalim, Muntele Sinai etc.). La aceste mănăstiri au început să vină egumeni şi călugări greci, care nu aveau nici o dragoste faţă de pămîntul românesc care-i adăpostea şi-i hrănea, nu aveau nici un interes să continue vechile tradiţii culturale ale mănăstirilor noastre. Dorinţa egumenilor, ca şi a vlădicilor greci de altfel, era numai aceea de a trimite cît mai mult din roadele moşiilor acestor mănăstiri la Locurile cărora le erau închinate şi mai ales aceea de a se îmbogăţi ei înşişi, prin munca robilor ţigani şi a ţăranilor români care osteneau pe moşiile mănăstireşti. Dar nici în mînăstirile neînchinate situaţia nu era mai bună. De cele mai multe ori, domnii fanarioţi pretindeau sume mari de bani la numirea de noi egumeni. Se înţelege că în astfel de împrejurări, egumenii nu puteau să fie la înălţimea chemării lor, ci dimpotrivă, erau o piedică pentru propăşirea duhovnicească şi culturală a vieţii călugăreşti. Au fost totuşi mulţi vieţuitori în mănăstirile muntene şi moldovene, rămaşi necunoscuţi, care au dus o viaţă superioară, potrivit rînduielilor călugăreşti date de Sfinţii Părinţi şi marii asceţi. Aşa a fost ieromonahul Pahomie de la Neamţ, ucenic al Simţului Dimitrie episcopul Rostovului. El s-a retras din egumenia mănăstirii Neamţ, întemeind schitul Pocrov lîngă Neamţ, unde a trăit potrivit învăţăturii ascetice a lui Dimitrie al Rostovului. în 1707 a ajuns episcop de Roman, pentru ca în 1714 să depună cîrja şi să se retragă la sihăstria sa. S-a retras apoi la Kiev, unde a murit în 1724, fiind îngropat în Lavra Pecerska, în timpul mitropolitului Iacob Putneanul, a izbutit să redea mănăstirii Putna strălucirea din timpul marelui ei ctitor. Aici a întemeiat el o şcoală superioară, pusă sub conducerea învăţatului arhimandrit Vartolomeu Măzăreanul, membru de onoare al acelei Academii. Bun cunoscător al limbilor rusă şi greacă, Vartolomeu ne-a lăsat un şir de traduceri şi de lucrări originale, cu care a îmbogăţit literatura noastră bisericeasca şi istorică (Leaslviţa Sf. loan Scă-Desigur, pentru mintea omenească acest dar ceresc pare ciudat ... să te hrăneşti cu Mîntuitorul, să mănînci din Părintele tău ceresc ..., este ceva de neînţeles, cu toate acestea Mîntuitorul prin acest dar nu face decir ceea ce face omul: omul nutreşte pe om, — mama nutreşte copilul din corpul şi sîngele ei, sub forma laptelui. Pentru ce Dumnezeu n-ar putea face, ceea ce face mama cu copilul? Să ne dea prin Sf. Cuminecătură fiinţa Lui, ca să fie hrană sufletului. Dacă trupul trebuie hrănit ca să trăiască, oare sufletul nu trebuie hrănit ca să străbată moartea şi să trăiască în veci cu Dumnezeu? Prin Sf. Cuminecătură în chip special Dumnezeu coboară pînă la om, se uneşte cu el şi-l înalţă şi pe el la Dumnezeu, ca şi el în veci să trăiască cu Dumnezeu. Mintea neluminată de credinţă se întreabă totuşi nedumerită: cum se poate înţelege aceasta? în această privinţă citim într-o carte tipărită la noi unele asemănări cît se poate de grăitoare. Unii se miră cum se împarte Hristos credincioşilor în mici părticele de pîine sfinţită şi în fiecare bucăţică se dă întreg, nici mai mic într-una, nici mai mare într-alta? Dar cum se face că glasul meu unul singur în gura mea, poate fi auzit de mii de oameni — şi fiecare îl aude întreg şi neîmpărţit? Unii se întreabă: Cum poate Hristos să fie gustat de nenumăraţi credincioşi şi să nu se micşoreze. Dar cum se poate ca de la o singură luminare să aprinzi sute de luminări, fără ca lumina ei să se micşoreze? Minunea prefacerii Sfintelor Daruri este minunea puterii atotputerniciei lui Dumnezeu, pentru care la Dumnezeu nu este hotar (N. Krutiţki, Cuvîntări bisericeşti, voi. I, pag. 57—58). Vom reme deci că nin Sf. Cuminecătură înpărtăşită de Biserică, sub forma pîinii şi a vinului, ni se dă însuşi trupul şi sîngeU Itu Hristos, ca astfel să devenim mai una ci El să ne înnoim mai mult făptura noastră lăuntrică, să devenim mai tari în a ne apăra împotriva raulii şi în a face numai ceea ce este bine şi plăcut T ui jT mai ales, aşa cum spune o rugăciune, să ne înnatăşim cu El mai adevărat, în ziua cea neînserată a împărăţiei Sale. T. Reda rarul, Învăţăturile stareţului Doroftei, Orînduiala chipului celui mare îngeresc, Învăţătura dulce sau Livada înflorită, la care se adaugă şi unele cărţi de slujbă traduse din ruseşte. Din greceşte a tradus unele cărţi de literatură profană (Fabulele lui Esop, Calendarul mare pe 12 luni, Lecpiseţu de la zidirea lumii). La acestea se mai adaugă şi cîteva lucrări originale de istorie: Condica tuturor documentelor şi odăjdiilor mănăstirii Solea, cu interesante notiţe istorice, Tablou despre Mitropoliile şi Episcopiile Moldovei, Tablou despre domnii Moldovei, Tablou despre moarea domnilor Moldovei şi altele. Dar arhimandritul Vartolomeu, ca şi mitropolitul Iacob, a determinat un adevărat curent cultural în mănăstirea Putna, vădit prin mulţimea traducerilor făcute în acest timp. Printre traducători şi copişti se numără: Evloghie monahul, „dascălul slavonesc“, care a tradus Vieţile Sfinţilor, ieoschimonahul Natan, diacul Constantin dascălul Gheorghe, dascălul Iordache şi alţii. în curînd însă s-a ivit un alt reformator al vieţii mănăstireşti, de data aceasta pe plan mult mai mare, nu numai intr-o singură mănăstire, cum făcuse Vartolomeu Măzăreanu. Acesta a fost stareţul Paisie Velicicovschi. S-a născut la 21 decembrie 1722, într-o veche familie preoţească, de neam ucrainean, în oraşul Poltava, primind din botez numele Petru. Rămas orfan de tată la vîrsta de patru ani, a fost crescut de mama sa, care la 13 ani l-a dat spre învăţătură în Academia duhovnicească din Kiev. A rămas în vestita şcoală a lui Petru Movilă numai patru ani, căci pe el îl stăpînea încă de pe atunci gîndul de a părăsi lumea şi a-şi închina viaţa trăirii duhovniceşti. La vîrsta de 17 ani a intrat în mănăstirea Liubeţchi de pe malul Niprului, de unde s-a mutat în curînd la mănăstirea Medvedovschi. Aici a fost tuns ca rasofor, în ziua Schimbării la Faţă din anul 1741, primind numele de Platon. Din pricina uniaţiei a fost silit să părăsească mănăstirea, îndreptîndu-se spre Lavra Peşterilor din Kiev, unde a fost rînduit să înveţe meşteşugul de a săpa icoane în aramă. Dar dorul său nestins de a trăi o viaţă pustnicească l-a făcut să părăsească în curînd Kievul, îndreptîndu-se spre ţările noastre. Timp de aproape patru ani a vieţuit în schiturile Dălhăuţi, Trăisteni, Gîrna , în părţile Buzăului, pe lîngă pustnicii şi nevoitorii de aici, de la care a putut să înveţe care este adevărata viaţă duhovnicească. O mare influenţă a avut asupra lui schimonahu Vasile, stareţul de la Poiana Mărului. în 1746, a plecat spre Muntele Athos, nădăjduind să-şi găsească un povăţuitor, care să-l îndrume pe căile unei vieţi duhovniceşti mai alese. S-a aşezat într-o chilie în jurul mănăstirii Pantocrator, unde, pe la începutul anului 1750, a venit şi stareţul Vasile de la Poiana Mărului, care l-a îmbrăcat în mantie sub numele de Paisie. Aşa a ajuns ucenic al stareţului Vasile, negăsind el între călugării atoniţi nici un povăţuitor sufletesc care să-l mulţumească pe deplin încetul cu încetul au început să se strîngă ucenici în jurul lui Paisie, primul din ei fiind un moldovean, cu numele Visarion. La stăruinţele ucenicilor, dar şi ale altor călugări de la Athos, care cunoşteau aleasa sa vieţuire, Paisie a primit să fie hirotonit preot-duhovnic. Aceasta s-a petrecut în anul 1758. Cu ajutorul ucenicilor a rid cat schitul Sf. Ilie, înmulţindu-se numărul fraţilor care doreau să ducă viaţă de obşte sub îndrumarea sa, din pricina lipsei unei mănăstiri mai mari la Athos, Paisie s-a văzut nevoit să vină undeva în ţările româneşti, pline de mănăstiri mari, vechi ctitorii ale evlavioşilor noştri domni. Cu binecuvîntarea mitropolitului Gavriil Calimachi şi a domnitorului Grigorie Calimachi, i s-a dat lui Paisie şi celor 64 de ucenici ai săi mănăstirea Dragomirna, de lîngă Suceava, ctitoria mitropolitului Anastasie Crimca. Acestea s-au perecut în 1763. La Dragomirna, care pînă atunci era aproape pustie, a început de îndată o viaţă nouă, venind numeroşi monahi, români, ruşi şi ucraineni. Stareţul Paisie a introdus viaţa de obşte, cerînd respectarea cu sfinţenie a pravilei călugăreşti. S-au început apoi a se face traduceri ale scrierilor Sfinţilor Părinţi în limbile slavă şi română, corectînd în acelaşi timp şi unele din vechile traduceri. Stareţul ţinea zilnic cuvîntări fraţilor, o zi în româneşte, una în slavoneşte, tîlcuind scrierile Sfinţilor Părinţi. în 1775 Paisie şi toată obştea sa au fost siliţi să părăsească Dragomirna, în urma ocupării Bucovinei de austrieci. Cu aprobarea mitropolitului Gavriil, stareţul cu cei 350 de fraţi s-au aşezat la mănăstirea Secu. S-a continuat şi aici pravila de la Dragomirna timp de patru ani. în 1779 a fost îndrumat să primească şi stireţia mănăstirii Neamţ, însemnat centru de cultură şi viaţă duhovnicească. A continuat şi aci traducerile din scrierile Sfinţilor Părinţi in limbile română şi slavă. Numărul manuscriselor păstrate din timpul lui Paisie este de aproape 300, dintre care vreo 40 scrise de el însuşi. în 1793 s-a tipărit Filocalia, una din cele mai însemnate traduceri ale sale în ruseşte. A introdus viaţa de obşte, cu slujbe zilnice şi predici, cu muncă, cu grijă pentru bolnavi, pentru bătrîni şi călători. S-au ridicat noi chilii, o casă de oaspeţi şi un spital. Vieţuitorii nemţeni erau moldoveni, transilvăneni, munteni, ruşi, ucraineni, greci, bulgari şi chiar foşti necreştini trecuţi la Ortodoxie. Cei mai de seamă ucenici paisieni de la Neamţ au fost călugării Gherontie şi Grigorie, cunoscuţi traducători de cărţi teologice din greceşte în româneşte. Grigorie a ajuns mai tirziu mitropolit al Moldovei, Veniamin Costachi, despre care vom vorbi cu alt prilej. _ A Astfel, prin strădaniile stareţului Paisie (căruia in 1795 un arhiepiscop rus î-a acordat rangul de arhimandriţi, mănăstirea Neamţ a ajuns un însemnat centru de cultură teologică-ascetică. . Presimţindu-şi sfîrşitul, stareţul Paisie a început să-şi scrie autobiografia. Ea a ramas insa neterminata, cacît Dumnezeu la chemat la Sine, în ziua de 15 noiembrie 1792, in al 72-lea an al vieţii sale. A fost îngropat în bserica mare a mănăstirii Neamţ, unde i se vede şi azi mormintul. Dintre ucenicii săi din Ţara Românească cel mai de seamă a fost stareţul Gheorghe de la mănăstirile Cernica şi Căldăruşani. Acesta era originar din Transilvania, ucenic al lui Paisie încă din timpul şederii sale la Athos apoi in mănăstirile moldovene amintite. în 1781 mitropolitul Grigorie al Ungovlahiei i-a încredinţat refacerea vieţii monahale din mănăstirea Cernica (părăsită de 30 de ani), după rânduielile paisiene. în 1792 i s-a încredinţat şi stăreţia mănăstirii Căldăruşani, unde a dus o parte dintre călugării de la Cenica. Stareţul Gheorghe a izbutit să introducă m (Continuare în pag. 4) Viata mănăstirească In Moldova şi Tara Românească in a doua jumătate a secolului XVIII. Paisie Velicicovschi TELEGRAFUL ROMAN Nr. 1—2