Telegraful Român, 1979 (Anul 127, nr. 1-48)
1979-01-01 / nr. 1-2
Pag. 2 TELEGRAFUL ROMÂN 379 • Sfîntul Vasile cel Mare • 1979 Sfîntul Vasile cel Mare Se împlinesc la 1 ianuarie anul acesta, 1600 de ani de la trecerea din viaţa aceasta a unuia din cei mai mari sfinţi ai Bisericii, a Sfîntului Vasile, arhiepiscopul Cezareii Capadochiei. Rar s-au cunoscut în viaţa creştinătăţii oameni cu atît de multe daruri şi cu atîta rîvnă pentru bine ca acest om, care încă în viaţă fiind a fost numit de însuşi fratele său Grigorie cu atributul de „cel Mare". Cu toate că petrecerea lui pe pămînt n-a încheiat nici 50 de ani, chipul lui de vieţuire şi de lucrare rămîne pilduitor pentru toate veacurile. Se născuse în Cezareea Capadochiei în jurul anului 330 dintr-o familie înstărită și foarte credincioasă. Tatăl său, Vasile, avocat vestit din Neocezareea Pontului, era fiul unei sfinte femei, cu numele de Macrina cea Bătrînă, care avusese fericirea să asculte predicile marelui Grigorie Făcătorul de minuni, cel care creştinase ţinutul Pontului. Mama Sf. Vasile, Emilia, fusese şi ea fiica unuia dintre mucenicii căzuţi în apărarea credinţei. Din astfel de părinţi, într-o familie cu încă 9 fraţi, dintre care 3 au urcat scaunul episcopal, Sf. Vasile s-a bucurat de o foarte aleasă creştere şi pregătire şcolară. Terminînd şcoala din Cezareea şi apoi pe cea din capitala imperiului (Constantinopol), Sfîntul Vasile a plecat la Atena, unde se afla pe atunci cea mai înaltă universitate. Aici a întîlnit din nou pe cel mai bun prieten al său, cunoscut încă din Cezareea şi cu care va rămîne legat pe toată viaţa, Sfîntul Grigorie de Nazianz supranumit „Cuvîntătorul de Dumnezeu" pentru darul deosebit de a tălmăci în cuvinte măiestrite tainele învăţăturii creştine primejduită pe atunci de rătăcirile lumeşti ale lui Arie. Tot la Atena a mai cunoscut şi pe Iulian Apostatul nepotul împăratului Constantin cel Mare, care va ajunge mai tîrziu împărat şi care va căuta să reînvie păgînismul. Prin purtarea lor creştinească, Sf. Vasile şi Sf. Grigorie s-au făcut atît de vestiţi, încît, după cinci ani de şcoală, cel puţin Sfîntului Grigorie i s-a cerut să rămînă profesor la universitate. Dar pe ei îi aşteptau alte chemări. întors în ţară, tînărul Vasile era lăudat de toţi şi se întreceau toţi, din toate părţile să-l atragă la ei. O bucată de vreme a rămas şi a lucrat şi Vasile ca avocat în locul tatălui său, care murise între timp. Dar atunci a intervenit curajoasă sora sa Macrina cea Tînără, care ajunsese „ca un al doilea părinte“. Datorită în bună parte el a ajuns Sf. Vasile să primească taina Sfîntului Botez şi s-a hotărît apoi să-şi închine toată viaţa celei mai înalte slujiri creştine. A călătorit prin Egipt, prin Ţara Sfîntă, prin Siria şi prin Mesopotamia să vadă cum vieţuiesc călugării şi în ce chip să îndrume apoi pe cei din jurul său. Nu i-a plăcut nici viaţa de schimnicie singuratică, aşa trăise Sf. Antonie cel Mare, dar nici mulţimile nenumărate, care trăiau ca o armată sub îndrumarea Sf. Pahomie cel Mare. Sfîntul Vasile a ales calea de mijloc: „Eu sunt convins, zice el în „Regulele sale" că e mai folositor oamenilor să trăiască în acelaşi loc pentru că avem nevoie unii de alţii. Se poate fi mai deplin şi mai plăcut decît să vezi oamenii. . . uniţi într-un singur suflet ca într-o familie sub îndrumarea unui părinte, ajutorîndu-se şi întărindu-se unii pe alţii?" Zidăria, teslăria, prelucrarea metalelor, copierea cărţilor şi mai ales agricultura şi grădinăritul erau principalele îndeletniciri care însoţeau rugăciunea şi slujbele monahilor. Aşa a ajuns Sf. Vasile să întreacă pe toţi cei ce s-au silit să organizeze viaţa călugărească încît în toată creştinătatea numele lui a rămas în această privinţă pe primul loc. Dar Sf. Vasile s-a ştiut face de folos şi credincioşilor din afara zidurilor mănăstirei. In timp ce era numai preot (364—370) el a organizat un rînd întreg de aşezăminte de binefacere în folosul celor loviţi de boli, de neputinţele bătrîneţelor ori de năpăstuirile ciumei şi altor molimi, în anul 368, cînd bîntuise o secetă urmată de o foamete cumplită, a ajuns să orînduiască o mare lucrare de adăpostire şi de hrănire a celor nevoiaşi. „Cînd nu va mai fi grîu în magazie, cînd nu va mai fi nimic de vîndut, spuneţi-mi bogaţilor şi zarafilor, zice într-o minunată predică Sf. Vasile, la ce vă va ajuta să aveţi lăzile pline? Au nu veţi fi îngropaţi cu acel aur ce nu e decît pămînt? Au nu va repausa şi el ca un noroi nefolositor lingă corpul vostru, ce nu e decît (Continuare în pag. a 3-a) Pr. prof. T. Bodogae Din învăţătura Sf. Vasile cel Mare despre folosul citirii Psalmilor De la Sf. Vasile ne-au rămas multe lucrări cu caracter teologic. De o importanţă deosebită sunt comentariile lui asupra Psalmilor. De fapt, pe timpul Sf. Vasile, ca şi înainte şi după el, cartea Psalmilor era cartea de rugăciuni a creştinilor şi a Bisericii. Cei 150 de Psalmi cuprind pe lingă acte de adorare, de laudă şi de mulţumită lui Dumnezeu, de proslăvire a puterii lui creatoare şi momente din viaţa lui Mesia. în Psalmi aflăm preziceri cu privire la patimile, la suferinţele şi la moartea Mîntuitorului ca şi prevestirea unor fapte din viaţa Bisericii, a cultului celui nou. Vorbind despre necesitatea şi importanţa citirii Psalmilor, Sf. Vasile zice că Psalmii sînt „o adevărată comoară de învăţături, punînd fiecăruia la îndemînă ceea ce este de folos". Sf. Vasile ne învaţă că prin citirea Psalmilor ne aflăm liniştea sufletului, Psalmii alungă puterile întunericului, sînt aducători ai ajutorului îngeresc, sînt armă pentru temerea de noapte, linişte pentru oboseala zilei, pavăză a pruncilor, podoabă a tinerilor, mîngîierea bătrînilor, sprijin pentru cei care merg pe calea virtuţii şi a desăvîrşirii. în Psalmi găsim vocea Bisericii, citirea lor face să se nască în inima omului dorul după Dumnezeu. Citirea Psalmilor scoate lacrimi şi din inimile cele mai împietrite. Voind să arate importanţa Psalmilor, Sf. Vasile cel Mare, zice: „Ce nu poate învăţa cineva din Psalmi? Măreţia bărbăţiei, exactitatea dreptăţii, însemnătatea înfrîngerii, desăvîrşirea judecăţii, chipul în care să se pocăiască, măsura în care trebuie să rabde şi tot ceea ce se poate spune despre lucrurile cele bune. Cartea Psalmilor profetizează cele viitoare, însemnează faptele istorice, dă legi pentru viaţă, arată ce trebuie să facem, este o adevărată comoară de învăţături bune. Ea vindecă rănile cele vechi ale sufletului şi aduce cît se poate de grabnic însănătoşirea celui de curînd rănit, îngrijeşte de bolnav şi păstrează întreg pe cel sănătos. în genere, ea face ca patimile, care de-a lungul vieţii omeneşti caută să se cuibărească în suflete, să fie îndepărtate. Citirea Psalmilor face ca să slăbească mînia sufletului şi înfrînează pornirea către patimi. Psalmii sînt tovarăşii prieteniei, apropierea celor care stau departe şi împacă pe cei ce-şi poartă duşmănie. Toate învăţăturile înalte ale teologiei şi ale credinţei se găsesc adunate, întocmai ca într-o comoară bogată, care este pusă la îndemînă tuturor (Cit. după Pr. Dr. Dl. N. Căciulă, Comentar la Psalmi, Bucureşti, 1959, p. 23—26; Vezi şi Psaltirea, ed. a patra, Buc., 1975, p. 9—10). Nu putem cuprinde în cuvinte toate sentimentele şi toate doririle inimii omeneşti care se găsesc în Cartea Psalmilor. Unde se găseşte într-o formă mai desăvîrşită puterea creatoare şi proniatoare a lui Dumnezeu ca în Cartea Psalmilor? Unde ar putea citi mai lămurit menirea omului pe pămînt, idealul desăvîrşirii lui, actele lui de adorare, de laudă şi de mulţumită aduse lui Dumnezeu, ca şi revărsarea cu îmbelşugare a milei lui Dumnezeu asupra omului? Psaltirea e o carte liturgică. Din ea se citesc Psalmi la mai toate slujbele noastre bisericeşti: la Vecernie, la Utrenie, la Sf. Taine şi Ierurgii, la Ceasuri, precum şi la Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite. Credincioşii celor dintîi veacuri creştine cunoşteau Psalmii pe de rost şi îi cîntau sau îi citeau la biserică sau acasă, spre a-şi exprima credinţa, nădejdea şi dragostea lor faţă de Domnul. Sf. Apostol Pavel îi îndemna pe credincioşii din Corint (I Cor. 14, 26) să citească şi să cînte Psalmi, cînd le zice: „Ce este deci, fraţilor? Cînd vă adunaţi împreună, fiecare din voi are psalm, are învăţătură ...“. La fel îi îndeamnă Sf. Pavel pe Efeseni, cînd le zice: „Vorbiţi între voi în psalmi şi în laude şi în citiri duhovniceşti, lăudînd şi cîntînd Domnului în inimile voastre" (Efes. 5, 19). Tot aşa îi îndeamnă pe Coloseni, cînd le zice şi lor: „Cîntaţi în inimile voastre lui Dumnezeu, mulţumindu-I, în psalmi, în laude şi în cîntări duhovniceşti" (Colos. 3, 16). Citirea şi cîntarea Psalmilor are o importanţă deosebit de mare atît pentru viaţa Bisericii cît şi pentru viaţa fiecărui credincios. Ei formează cea mai frumoasă şi cea mai înălţătoare rugăciune, în Biserica veche — aşa cum ne mărturiseşte Fer. Ieronim — şi copiii ştiau Psalmii pe dinafară şi cînta plugarul Psalmii la plug, secerătorul se mîngîia cu cîntarea Psalmilor şi vierul, dimpreună cu David, înălţa glasul său de mulţumită. Despre împăratul Teodosie II cel tînăr (408—450), ne spune istoricul Socrate, că cînta Psalmi împreună cu surorile sale în toată dimineaţa. Psalmii sînt monumente ale credinţei şi pietăţii din cea mai adîncă vechime, sfinţite prin întrebuinţarea miilor de ani, asupra cărora este spiritul milioanelor de rugători pioşi, care prin Psalmi şi-au exprimat simţămintele religiozităţii lor (Mitofanoviei, op. cit., p. 337). La 1 ianuarie 1979 se împlinesc o mie şase sute de ani de la moartea Sf. Vasile cel Mare. Creştinătatea întreagă va comemora acest eveniment cu deosebită credincioşie şi dragoste. Chipul luninos de păstor sufletesc al Sf. Vasile — care s-a răspîndit în întreaga lume — să fie şi pentru noi un prilej de a intensifica lucrarea noastră pastorală în mijlocul credincioşilor. Al. Moisiu Costache Itegri în exil la paris (Continuare din pag. 1) fiii unei singure şi puternice moşii". Şi iată-l cetind în zodii viitoare ca printr-o fereastră fermecată, străpungînd pîcla prezentului spre o zi fericită. Şi liniştit se bucură, şi cu grai profetic povesteşte ca şi cînd ar vedea aevea: „în visurile mele înflorite se arată viitorul României. Sîntem milioane de români răzleţi! ... Ce ne lipseşte ca să ajungem un neam tare? Unirea, numai unirea!“ Şi apoi izbucneşte, ca şi cum visul s-ar fi realizat pe loc: „Să ne trăiască Unirea Românilor!“ Dar mai era încă de aşteptat şi aceşti tribuni ai idealului de unitate românească erau ei vizionari, dar erau şi realişti, conştienţi de starea prezentă şi nu se îmbătau cu visurile. Ele aveau doar menirea şi forţa de a-i mobiliza spre realizarea gîndului, a dreptăţii şi a stării fireşti. De aceea întors pe pămîntul tare al realităţii, Negri trece la concert, la îndemnul esenţial: „Această zi să fie şi pornirea unei strîns încleştate legări între noi de a lucra cu toţii, la rădicarea din ţărînă a României, şi de a ne trezi în sfîrşit la glasul eroicului său trecut, strigînd cu toţii: „Trăiască Unita Românie!“ Sîntem, în vremea cînd se rostea la Paris acest discurs, cu mai mult de zece ani înainte de unirea din 1859! Costache Negri va fi în aceşti zece ani care au urmat, alături de Mihail Kogălniceanu, şi de celilalţi unionişti din ambele Principate, continuînd lupta, şi nu o vor înceta nici o clipă pînă cînd ea nu se va încununa prin evenimentele din 5 şi 24 ianuarie 1859. Acest ianuarie în care inimile au bătut în acelaşi ritm la Iaşi şi la Bucureşti, n-a apărut din senin şi nici n-a fost darul cuiva. A fost rodul credinţei românilor în unitate, al inteligenţei lor creatoare, al gândirii lor politice luminoase, al luptei lor bine organizate, atît în Moldova, cît şi în Ţara Românească. Vasile Boerescu va spune, pe bună dreptate, în Adunarea electivă a Ţării Româneşti, răspunzînd cuvîntării lui Mihail Kogălniceanu, sosit la Bucureşti la 14 februarie 1859: „Glorie vouă! ne zic fraţii de peste Milcov; glorie vouă, le zicem noi, dar atît noi cît şi voi, ce-am făcut mai mult decît a realiza un act care era pregătit de atîtea secoli? Cine nu ştie că Românii în toţi timpii s-au considerat ca o singură naţiune, şi că niciodată simţul naţionalităţii lor comune nu a pierit din spiritul şi acţia lor?" Cînd în 1856 s-a alcătuit la Iaşi Comitetul unionist, al doilea de pe lista celor 11, era Costache Negri. Al doilea, imediat după Mihail Kogălniceanu, era un om al Bisericii Ortodoxe, Arhimandritul Neofit Scriban, în 1859, Adunarea electivă de la Iaşi va fi prezidată cu elan patriotic unionist, de Mitropolitul Sofronie Miclescu. în Ţara Românească preşedintele Adunării va fi Mitropolitul Nifon Rusescu. File de calendar 140 de ani de la apariţia prime gazete bisericeşti din ţară . La 7 ianuarie 1839 ieşea de sub teascurile tipografiei episcopale din Buzău o gazetă bisericească, cu apariţie săptămînală, intitulată „Vestitorul besericesc, gazetă religioasă şi morală“. Redactorii şi editorii acestui prim periodic bisericesc erau doi transilvăneni: ierodiaconul Dionisie Romano, „profesor naţional", originar din Săliştea Sibiului şi Gavriil Munteanu, „inspectorul seminarului", de fel din Vingardul Alba Iuliei. Apariţia, pentru prima oară a unei asemenea gazete, a constituit un eveniment de seamă şi puţina presă românească de atunci l-a înregistrat cum se cuvine. „Gazeta Transilvaniei“ sublinia că „nu puţin folos se va pricinui din această foaie în mijlocul clerului cum şi fiecărui român", iar „Albina românească“ informa cititorii de apariţia acestei foi la Buzău, „a căreia scopus este a hrăni duhul religios şi moral, avînd şi un adaos cu meditaţii religioase". Respectind programul şi scopul propus „Vestitorul besericesc" care a apărut doi ani de zile, 1839—1840, găsim sentenţii din Epictet, Platon şi alţi autori, traduceri din marii autori francezi: Fénelon, Masillon, Bourdallle, Chateaubriand, ştiri şi interesante cuvîntări ocazionale de diferite evenimente bisericeşti rostite de nume cu rezonanţă în epocă, din care menţionăm pe arhimandritul Eufrosin Poteca şi episcopul Ilarion al Argeşului. Pr. Gabriel Cocora Nr. 1—2 Dorind a veni în întîmpinarea aşteptărilor legate de Telegraful Român, vom fi bucuroşi să primim la redacţie impresiile şi sugestiile cititorilor noştri din ţară şi străinătate.