Telegraful Român, 1984 (Anul 132, nr. 1-48)
1984-01-01 / nr. 1-2
Pag. 2 TELEGRAFUL ROMÂN TREPTE ÎN VIAŢA CREŞTINĂ (Continuare din pag. 1) care te-ai născut, sînt ale lui şi ale Creatorului universului, care işi rezervă stăpînirea asupra a ceea ce a creat şi vrea, prin taine, să ne înveţe că este. In etapa aceasta mintea omenească se zbuciumă, dar se şi limpezeşte. A treia etapă e a împlinirilor. După ce ţi s-au limpezit multe din cele ce te înconjoară, doreşti să te realizezi, să-ţi realizezi viaţa, potrivit cuvîntului Mîntuitorului Iisus Hristos care a zis: „Eu de aceea am venit, ca lumea viaţă să aibă." De unde pînă acum ai primit, acum începi să şi dai. Intemeiezi o familie, ai copii, îi educi, scrii cărţi, iei parte la viaţa socială, creezi, construieşti, te asociezi la muncă şi la efortul colectiv încerci să fii un ins pozitiv în viaţă, să te realizezi în armonie cu tine însuţi, în armonie cu credinţa ta, în armonie cu filozofia ta, cu sistemul tău de gîndire şi cu sistemul tău de relaţii cu lumea şi cu Dumnezeu, în armonie cu toţi oamenii, şi în armonie cu societatea vremii tale. Te realizezi, împlineşti viaţa, onorezi acel dar al lui Dumnezeu care a zis: „Eu sunt viaţa". — „Eu sint cel ce sînt“. Dînd sens vieţii, intrăm într-o existenţă cu sens, în sistemul Celui ce este, şi care este veşnic. Aşa ne deschidem spre veşnicie noi înşine. Devenirea noastră e acum pe o treaptă superioară, credinţa noastră şi-a precizat întinderea. Pentru că, să ştiţi, suntem veşnici în măsura în care vrem să fim veşnici, suntem veşnici în măsura în care ştim că suntem veşnici. Dacă nu vrem şi dacă nu ştim, suntem pe dinafară, vom avea o veşnicie lipsită de sensul creştin, aşa cum spune Sfînta Scriptură. Despre aceasta am vorbit în Pastorala mea de Crăciun din anul acesta. Nu ne pedepseşte Dumnezeu cine ştie cum, dacă nu intrăm în sistemul lui de gîndire, ci ne lasă în afara sistemi.d^.. pa aceasta a devenirii întru fiinţă creştină, teologia spune că e cea a poruncilor. Se află în această etapă cel ce împlineşte poruncile, modelîndu-se astfel după chipul lui Dumnezeu. Etapa a patra este etapa desăvîrşirii. După ce şi-a găsit drumul în viaţă, omul vrea ceva mai mult, s-o facă şi mai frumoasă, s-o desăvîrşească, întegrîndu-se în perspectiva Mîntuitorului care a spus: „Eu de aceea am venit, ca lumea viaţă să aibă, şi mai multă să aibă“, s-o aibă din belşug. Tot Mîntuitorul a spus: „Fiţi desăvîrşiţi“, fiţi zei, fiţi extraordinari ,fiţi din neamul lui Dumnezeu! Să nu ne sperie aceste cuvinte, căci în Scriptură scris este: „Eu am zis: Dumnezei sinteţi.“ Fiţi fiii lui Dumnezeu, Îndrăzniţi să vă ridicaţi mai sus cu gîndul, cu sufletul, în aşa fel incit să vă plasaţi în chip desăvârşit în sistemul de gîndire al lui Dumnezeu. Nu este imposibil. Mulţi reuşesc s-o facă. Nu este foarte greu. Trebuie doar un eroism al gîndului, un eroism al faptei, un eroism al îndrăznelii, uneori de-o clipă, cum a fost eroismul tîlharului de pe cruce care şi-a cerut iertare pentru păcatele lui, în ultima clipă, şi a primit răspunsul: „Astăzi vei fi cu mine un rai!“ în Pateric, o apoftegmă spune: „De ar voi omul, de dimineaţă până seara poate ajunge la măsura dumnezeiască.“ Trebuie doar să dorim să fim buni, să facem în aşa fel, incit în toate ale noastre să predomine: bunătatea, mila, răbdarea, dragostea. „Din aceasta vor cunoaşte oamenii că sinteţi ucenicii mei — deci că sinteţi desăvîrşiţi — de veţi avea dragoste între voi.“ Cineva ar putea spune însă: bine, dar pentru a parcurge aceste etape va fi trebuind o pregătire deosebită. Nu! Oricine se poate înscrie în aceste etape, în măsura în care îşi statorniceşte credinţa în Dumnezeu. In măsura în care şi-a statornicit credinţa în Dumnezeu, se duce duminica la biserică şi-şi face toate rînduielile tradiţionale, se înscrie cu linişte sufletească în toate aceste etape, pînă la etapa desăvîrşirii creştine. Nici o profesiune nu împiedică viaţa spirituală, tot aşa cum viaţa spirituală este la îndemîna oricui. Sfinţii Părinţi cei mai înaintaţi în viaţă duhovnicească ne spun: se poate trăi viaţa spirituală avînd pe Iisus Hristos în minte, şi zicînd doar atît: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul“, în orice împrejurare a vieţii. Poţi ajunge la desăvîrşire numai cu aceasta, încolo să-ţi faci datoria în munca ta şi in toate răspunderile pe care le ai în viaţa de familie, şi în viaţa de toate zilele. Nu e nevoie deci neapărat de condiţii speciale pentru ca să parcurgi etapele vieţii creştine. Am citat la început dintr-o poezie a lui Eminescu. Aş fi tentat să reiau ultimele două versuri din cele patru. Ea începe: Cu mîine zilele-ţi adaogi Cu azi viaţa ta o scazi, subînţelegînd desigur tristeţea implacabilei treceri. Căci, în fapt, cu cit adaogi, cu atita scazi din viaţă. Din oricare unghi ai privi-o, tot trecere este. Dar ultimele două versuri introduc un sentiment de echilibru: Şi ai cu toate astea-n faţă De-apururi ziua cea de azi. „De-apururi" în prezent. Realitatea noastră imediată e prezentul. Ajungînd pe treptele cele de sus ale desăvîrşirii creştine, realizăm un „azi" armonic, senin, liniştit. Cu acest azi trecem şi dincolo, cînd ajungem să trecem. Fiinţa noastră s-a rotunjit pînă la asemănarea cu Dumnezeu: ea şi-a asumat eternitatea, viaţa în Dumnezeu. Devine fiinţă în Fiinţă. Şi nu se mai teme de moarte, fiindcă moartea a fost — cum zice Sfîntul Pavel — desfiinţată. Trecerea biologică e o întoarcere întru cele din care s-a alcătuit existenţa biologică. Din ce a venit, întru aceea se întoarce, şi fiinţa spirituală se în- Fiinţa care i-a dat naştere, viaţa la Viaţă, unde se va aşeza să fie intr-un veşnic prezent, netulburat mai mult de vreo devenire, de vreun ieri izvorît din taine fără ferestre, de vreun mine ascuns în alte taine. „Atunci vom cunoaşte“ (I Cor. XIII, 12). Aşa, etapele vieţii spirituale, luminează etapele biologice şi le dezbracă de tragicul în care sunt îmbrăcate, cînd sunt lăsate numai la realitatea şi dimensiunile lor. Din această perspectivă a devenirii ar trebui ca, la acest moment de bilanţ, de sfîrşit de an vechi şi de început de an nou, să ne facem noi înşine o verificare a sufletelor noastre. Sîntem noi pe vreuna din treptele acestei deveniri? Facem noi efortul unui progres spiritual de la o zi la alta, de la un moment la altul, aşa încît să ne ştim pe una din aceste etape, în perspectiva celorlalte? Această întrebare trebuie să ne-o punem cu prilejul unei zile ca aceasta. E zi de bilanţ pentru întreprinderi, pentru instituţii; de ce n-ar fi şi zi de bilanţ pentru sufletele noastre? Dacă ar fi să-mi pun eu însumi cîteva întrebări de bilanţ, m-aşi întreba, în primul rînd, cîte oare din cuvintele mele, semănate aici în catedrală au căzut pe pămînt bun? Cîte au rodit? Cîte oare au schimbat măcar cîteva inimi? Cîte au întors măcar pe cîţiva de la păcat la virtute, de la o cale întunecoasă, la o cale luminoasă? Am convingerea că multe au căzut pe pămînt bun şi mă rog lui Dumnezeu să fie aşa. Dacă ar fi să-mi pun întrebarea în legătură cu bilanţul Eparhiei, ar trebui să vă spun că am încheiat anul acesta cu realizări frumoase, atît în domeniul gospodăresc, cît şi în cel duhovnicesc. Am dat o atenţie deosebită tipografiei ctitorită, după cum se ştie de Şaguna, utilînd-o cu maşini noi, am acordat ajutoare bisericilor care nu au suficiente mijloace materiale ca să poată fi restaurate, să-şi poată reînnoi pictura, sau să-şi poată face pictură din nou, am sfinţit marea catedrală de la Sf. Gheorghe care de 40 de ani aştepta să fie terminată şi am sfinţit-o împreună cu P. F. Părinte Patriarh, în vara anului care a trecut. Am reuşit, cred, să revitalizăm conştiinţa preoţească a preoţilor noştri, aşa încît nu avem deci prea puţine cazuri de indisciplină. Preoţii noştri îşi intră din ce în ce mai mult în misiunea şi în vocaţia lor preoţească, şi aceasta este una din marile bucurii cu care încheiem anul acesta care trece. Cu aceasta aş vrea să închei, dar nu înainte de a spune măcar două cuvinte şi despre cel pe care îl aminteşte Biserica noastră astăzi, şi anume Sfîntul Vasile cel Mare. De ce îl aminteşte Biserica astăzi? Pentru că a murit la 1 ianuarie, în anul 379, în Cezareea Capadochiei, unde era episcop. S-a numit Vasile cel Mare, apelativ care s-a dat la foarte puţini Sfinţi în Ortodoxie, iar dacă ne întoarcem spre istorie, în istoria poporului nostru, numai Ştefan cel Mare s-a bucurat de acest apelativ: „cel Mare". Ce va fi făcut Sfîntul Vasile pentru ca tradiţia creştină să-l boteze „cel Mare"? Trei lucruri putem reţine din viaţa şi activitatea lui: Intîi, a avut o atitudine fermă în ceea ce priveşte relaţiile dintre săraci şi bogaţi, în ceea ce priveşte proprietatea, în ceea ce priveşte impozitele, în ceea ce priveşte apărarea oamenilor săraci de abuzurile celor bogaţi. A scris despre acestea pagini extraordinare. Critica lui socială nu e cu nimic mai prejos de a modernilor. Pacea socială, în gîndirea sa, nu putea fi realizată deci pe dreptatea socială. Nimeni ca el n-a condamnat proprietatea privată, discriminările, inegalitatea, abuzurile. Numindu-l „cel Mare" Biserica şi-a afirmat şi ea opţiunile sociale, în faţa puternicilor vremurilor trecute. In al doilea rînd, a întemeiat o seamă de instituţii de caritate, case pentru bătrîni, case pentru întreţinerea copiilor orfani, pentru văduve, pentru călătorii fără domiciliu. Transformase oraşul Cezareea Capadochiei într-un fel de orfelinat, de sanatoriu extraordinar, în care toţi nefericiţii lumii, toţi oropsiţii soartei găseau adăpost gratuit. Sf. Vasile cel Mare nu făcea altceva, zilnic, deci să ţină cuvîntări în biserici, să se deplaseze pe teren, la marii bogaţi, ca să ceară bani pentru întreţinerea acestor nenorociţi. Ii întreţinea pe toţi cu banii lui, cu bani din colecte, şi cu ajutorul călugărilor şi călugăriţelor care făceau serviciile interioare. A fost o instituţie extraordinară, şi gîndiţi-vă că ne aflăm în secolul al IV-lea. Instituţia s-a numit, după numele său, Vasiliadă. Biserica s-a afirmat prin el şi prin urmarea exemplului său — căci a fost urmat în toată lumea — ca fiind de partea săracilor, a celor umili, a celor în nevoie, urmînd pilda lui Hristos care a venit să slujească şi nu să I se slujească. Al treilea lucru extraordinar care ne-a rămas de la el, a fost o nouă organizare a monahismului. El ne-a dat Regulele mari şi Regulele mici pentru organizarea monahismului care, de la el pînă azi, rămîne organizat după regulile lui. Toate regulile ulterioare, din Răsărit şi din Apus, s-au orientat după el şi i-au păstrat principiile generale. In fond, tot monahismul creştin este bazilian. Aceste trei lucruri, bineînţeles în afară de opera lui teologică , a scris un extraordinar tratat Despre Sf. Duh, fiind şi mare teolog, prieten de altfel cu alţi doi mari teologi, Ioan Gură de Aur şi Grigorie de Nazianz — i-au binemeritat supranumele de „cel Mare" şi pomenirea lui la 1 ianuarie, în calendarul creştin ortodox. Este cunoscut răspunsul pe care l-a dat prefectului Modest care îi reproşa că îi vorbeşte cum nu i-a mai vorbit nici un episcop: — „Se vede că n-ai mai întrunit nici un episcop!" Adică un episcop adevărat. El a fost adevărat episcop, creştin adevărat şi om adevărat, puritatea pe care le ai în tine însuţi. La Botez, Iisus Hristos se arată drept puritatea absolută, care din iubire îmbracă, din nou, haina smereniei. „Lasă acum, că aşa se cuvine să împlinim toată dreptatea" (Matei 3, 15), îi spune lui loan care ezită să-l boteze. Astfel, se arată solidar cu toţi oamenii căzuţi în păcat, pentru a comunica cu ei ca un frate. Dacă Dumnezeu s-ar izola în măreţia lui divină, cine dintre oameni ar îndrăzni să se apropie de El sau cine ar avea cutezanţa să se asemene cu El?! Chipul Mîntuitorului de la Botez fiind pentru noi un model sublim, ne oferă posibilitatea dobîndirii unei vieţi creştine îndumnezeite. După o tradiţie de veacuri, păstrată cu multă grijă în Ortodoxie, icoana Botezului ne înfăţişează pe Mîntuitorul călcînd şi distrugînd în apă zapisul lui Adam. înşelat de diavol, cel dinţii om îşi semnează pe acest înscris sentinţa morţii. Căderea lui în păcat a adus cu sine o catastrofă în existenţă, cunoscută cu numele de moarte sau nimicire. Moartea înseamnă biruinţa răului asupra binelui, a haosului asupra cosmosului, a nonsensului asupra sensului. Deşi este numai un accident în creaţie, moartea poate fi privită drept o surpare a existenţei. In mod sigur, omul prin el însuşi nu are cum să-şi recapete nemurirea, fără de care viaţa lui nu are o orientare spre divin. Dumnezeu, însă, nu lasă ultimul cuvînt nonsensului, alienării, suferinţei şi morţii. Venind în lume, El redă acestei lumi lumina, îndrumînd-o în direcţia frumuseţii dintîi. „In El era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor" (Ioan 1, 4), ne spune sfîntul Evanghelist loan. „Lumina alungă întunericul, iar viaţa nimiceşte moartea", va zice şi Sfîntul Grigore de Nyssa, comentînd cele dinainte. Sălăşluirea pruncului Iisus în peştera din Vifleem, în miez de noapte, la întrupare, are semnificaţia pogorîrii lui Dumnezeu în inima creaţiei. In această peşteră are loc, mai întîi, prefacerea întunericului în lumină. O semnificaţie de acelaşi fel are şi ruperea zapisului lui Adam în Iordan. In Sîmbăta Mare, într-o stihiră se cîntă: „Tu ai coborî pe pămînt pentru a-1 mîntui pe Adam, dar negăsindu-1, o Stăpînire, Te-ai dus să-l cauţi în iad". Icoana învierii în Ortodoxie, precum se ştie, este intrarea triumfătoare a Mîntuitorului în iad. Ruperea zapisului anticipează această biruinţă şi nu este altceva deci eliberarea lui Adam din întuneric, deodată cu distrugerea puterilor demonice. Pîndită de moarte, viaţa nu poate să aibă un sens adevărat. Eliberarea deplină din cătuşele morţii va fi conferită de către Mîntuitorul oamenilor doar cu prilejul morţii şi al învierii Sale. Botezul, însă, prin cufundarea şi ieşirea din apă, prefigurează această moarte-înviere. Cînd Dumnezeu se jertfeşte pe lemnul Crucii, El face acest lucru pentru ca omul să poată trăi etern în El. Dar acest sens aparţine, deopotrivă, jertfei de pe Golgota şi Botezului în Iordan. Viaţa omului însăşi devine, astfel, o valoare supremă. E viaţa pe care creştinii trebuie s-o apere, ca pe cel mai de preţ bun, în lucrarea de rezidire a omului, Mîntuitorul nu are în vedere numai descătuşarea în el a unor puteri spirituale, ci o restaurare integrală, care se referă, în acelaşi timp, la suflet şi la trup. Fiind o unitate organică de spirit şi fizic, omul se cuvine în întregime să fie iarăşi curat. Acest lucru ni l-a arătat tot Mîntuitorul intrînd cu trupul în apele Iordanului. Păstrînd distincţia cuvenită dintre suflet şi trup, dintre spirit şi fizic, viaţa se descoperă ca o comuniune reală cu Dumnezeu. Legătura ei este tot atît de firească cu cerul ca şi cu pămîntul. Ea se sprijină puternic de Dumnezeu, dar este deplin ancorată în realităţile lumii. De aceea şi sensul vieţii priveşte atît zborul spre înălţimi, cît şi bucuria curată de a petrece pe pămînt. Astfel, a trăi cu sens înseamnă a avea fericirea de a crede, a nădăjdui în Dumnezeu şi a-L adora, dar şi fericirea de a trudi cu trupul, a munci cu mintea, a iubi şi a fi iubit, a înţelege şi a merita viaţa şi pîinea şi numele de Om. A spori în sensul divin al vieţii înseamnă, de asemenea, de a te afla în comuniune cu îngerii şi cu sfinţii, împăcat cu conştiinţa, cu misiunea şi cu îndatoririle tale de fiu al lui Dumnezeu şi frate a lui Hristos, dar totodată de a te afla faţă în faţă cu semenii tăi, drept, îndatoritor şi folositor, dorind să fii bun şi curat sufleteşte, capabil de devotament, de răbdare, de iertare, de sacrificiu şi de eroism. Am afirmat, mai înainte, că apele creaţiei, întunecate şi pîngărite de cădere, sînt un simbol al morţii şi al asupririi demonice. Firea zidită, însă, aşteaptă în suspinuri izbăvirea, pe care i-o aduce Mesia, dar i-o aduce şi Sfîntul Duh, arătîndu-se „în chip trupesc ca un porumbel" (Luca 3, 22). Coborînd din nou peste ape, Duhul face ca apele să-şi recapete sfinţenia, iar prin ele viaţa să se dezvăluie aşa cum Dumnezeu a voit ca ea să fie dintru început. Datorită operei divine restauratoare, viaţa în întregime ajunge un răspuns către Hristos. In acest răspuns, toată creaţia devine, încă odată, mărirea lui Dumnezeu, mijlocul arătării Sale, epifania Sa. Viaţa şi creaţia sunt încununate împreună cu una şi aceeaşi aureolă a numelui Fiului lui Dumnezeu. Cuvintele pe care le rosteşte Tatăl: „Tu eşti Fiul Meu cel iubit!" alcătuiesc descoperirea supremă din ceasul Botezului. Graţie acestora recunoaştem în chipul Celui ce intră în rîul Iordanului pe însuşi Fiul lui Dumnezeu. In Om vedem pe Dumnezeu. Dumnezeu a venit în lume, luînd înfăţişare omenească, pentru a ne împărtăşi ceva care nu aparţine deci lui Dumnezeu: viaţă veşnică. E vorba despre viaţa care poate fi numită şi sfinţenie. In Apocalips se spune că unul singur este sfînt: Iisus Hristos-Domnul (Apoc. 15, 4). Numai El are în sine viaţă veşnică. Puterea, înţelepciunea sau bunătatea lui Dumnezeu pot afla analogii în viaţa omenească, dar sfinţenia nu-şi găseşte nici o analogie. Ea este „cu totul altceva", ea este din altă lume. Cu toate acestea, Dumnezeu ne porunceşte: „Fiţi sfinţi!" Nu într-o lume viitoare, ci în lumea aceasta. Posibilitatea de a fi sfinţi şi de a primi viaţa veşnică, încă de pe pămînt, există aşadar. Ea ne este dată în Fiul Omului, în care noi vedem pe Fiul lui Dumnezeu. A ne împărtăşi de sfinţenia lui Hristos (Evrei 12, 10), aici pe pămînt, este tot una cu a dobîndi o viaţă dumnezeiască, viaţa veşnică. Din cuvintele Tatălui recunoaştem în Om pe Dumnezeu, dar din cuvintele Fiului, rostite în alte împrejurări, recunoaştem în Dumnezeu valoarea omului. Astfel, Mîntuitorul ne spune: „Eu am venit ca lumea viaţă să aibă şi încă din belşug" (Ioan 10, 10). „Mai mare dragoste decit aceasta, ca cineva să-şi pună sufletul pentru prietenii săi, nimeni nu are" (Ioan 15, 13). Iată cum viaţa omului apare drept o valoare absolută pentru Dumnezeu însuşi. Omul nu este un mijloc pentru Dumnezeu, ci un „alter-ego" al Său, este prietenul Său. Din Evanghelie aflăm că, la întrupare, Fiul lui Dumnezeu vine la „ai Săi" (loan 1, 11). Tot la „ai Săi" vine şi la Iordan. Dorinţa Lui este să-i trezească la o viaţă nouă, dumnezeiască, făcînd din păcătoşi sfinţi şi din vameşi apostoli. De la persoanele umane Dumnezeu aşteaptă un răspuns liber, un răspuns plin de iubire, aşteaptă un consimţămînt la o lucrare teandrică. Nu ne putem închipui o apreciere mai mare acordată vieţii omeneşti. Ne iubim viaţa în sensul în care Dumnezeu însuşi ne-o iubeşte şi ne-o apărăm în sensul în care Dumnezeu însuşi ţine să se descopere prin ea. Viaţa noastră este o epifanie a lui Dumnezeu. In acest fel înţelegem adevărul că apărarea vieţii este un principiu absolut în creştinism. Botezul Domnului... (Continuare din pag. 1) Nr. 1—2/1984