Tribuna, iulie 1908 (Anul 12, nr. 144-170)

1908-07-22 / nr. 162

Anul XII Arad, Marţi, 22 Iulie (4 August) 1908 Nr. 162. ABONAMENTUL Pe un an . 24 Cor. Pe jum. an . 12 . Pe o lună . 2 * Nrul de Duminecă Pe un an . 4 Cor. Pentru România şi America . . 10 Cor. Nrul de zi pentru România şi străinătate pe an 40 franci. REDACŢIA şi ADMINISTRAŢIA: Deák Ferenc-uteza 20. INSERŢIUNILE se primesc la administraţie. Manuscripte nu se înapoiază. Telefon pentru oraş şi comitat 502. Patriarchul Zmeianovici. Fi-va întărit episcopul Zmeianovici în noua sa demnitate bisericească sau nu ? Iată întrebarea ce se pune a fi tuturora. Căci e dureros, dar e aşa: după constituţia bisericii ortodoxe, atât a celei româneşti cât şi a celei sârbeşti, alegerea validă a capilor bisericeşti e atârnatoare de voinţa nu atât a M. Sale, cât a guvernului unguresc. Cu o stăruinţă îndărătnică şi necontenit înoită guvernul unguresc încearcă să sfredelească şi să lărgească această mică spărtură în meterezele constituţiei bsericilor ortodoxe. Şi mai mult decât asupra bisericii noastre, se pare că iei şi-a pus ochii pe biserica sârbească din Ungaria, Croaţia şi Slavonia. Se pare că guvernul îşi dă seamă că ar fi greu a-şi îndrepta atacul asupra potrivnicului mai puternic şi mai solidar, asupra noastră. El încearcă întâiu să răpuie constituţia naţională a bisericii sârbeşti, mai slabă prin numărul credincioşilor cât şi prin multele lupte interne caracteristice poporului sârbesc mai mult decât oricărui alt popor. In istoria bisericii sârbeşti găsim un primejdios caz de precedenţă, cazul Anghelici, când guvernul a numit pe noul patriarh desconsiderând votul congresului. De atunci deasupra constituţiei sârbeşti atârnă vecinie sabia lui Damocle a acestui caz de precedenţă. In chipul acesta guvernul îşi poate vârî oricând un om agreat în biserica sârbească, cocoţînd în vârful măreţei clădiri a bisericii pe un lefegiu vândut lui şi plecat tuturor dorinţelor sale. Scopurile guvernului sunt lămurite, Gelos de autonomia bisericilor ortodoxe, de cetatea puternică de refugiu şi de apărare pe care şi-au creiat-o două culturi nemaghiare în ţară, el vrea să introducă omul său în sînul bisericilor pentru a le cuceri astfel mai uşor. Pentru aceea ne bucurăm din inimă şi felicităm călduros poporul sârbesc pentru înţelepciunea şi energia ce a avut de a respinge atentatul ce guvernul încercase, prin a face să se aleagă episcopul Bogdanovici. Intre cele două partide sârbeşti ale congresului, între sârbii radicali şi între cei neatârnători am văzut cu prilejul acestei alegeri o adevărată rivalitate în a-şi arătă duşmănia faţă cu guvernul unguresc. Şi dacă nu s’a reuşit să se realizeze o armonie in sens pozitiv între partide asupra persoanei care s’a ales, totuş cu toată înverşunarea care există, între cele două partide, s’a ajuns la o frumoasă solidaritate in sens negativ, nimeni nu a dat măcar un singur vot candidatului guvernamental, trădătorului Bogdanovici şi se pare că, lucrul acesta s’a făcut chiar în baza unei înţelegeri prealabile. Solidaritatea asta trebuie să impuie tuturor respect şi trebuie să ne slujească drept o pilda, căci nu ştim dacă într’un caz asemănător la noi s’ar fi putut stabili măcar o solidaritate în sens negativ. Care-i cauza că sârbii resping pe Bogdanovici ? Noi am arătat intenţiile mîrşave şi Mulţumirea se arătă în colţurile gurei obosite prin două încreţituri ce din când în când se adânceau şi iar se ştegeau. După ce se plimbă îndelung şi liniştit prin odaia lungă unde găzduia, acolo sus, la hanul muscălesc din Galata, se opri la fereastra deschisă în laturi şi privi departe, peste coperişuri. Dincolo de apele Cornului de Aur, Stambulul oraşul păgânesc, se ridică măreţ ispititor, cu moscheiele mari şi repezindu-şi către ceri minaretele albe şi drepte. Negustorul se întrebă singur, dacă n’ar fi prilej fără pricnă să dea şi el un ocol prin Stambul, măcar la întâmplare, unde-o nimerî. Mai ales că până a doua zi, tot nu se porneşte vapor cu anume cale și soroc la gura Dunărei. Atunci întoarse capul și privi lung la ghiozdanul mare de marochin roșu, rezemat lângă perete. — Trebue să fie! Nu cred săi fi pitit în altă parte. Merse la ghiozdan, îi desfăcu, scotoci printre lucruli în sfârșit găsi tocmai ce căutase: un fes turcesc prea frumos, cumpărat de curând. După ce netezi ușurel cu palma și I potrivi pe cap, alergă la oglindă și izbucni gălăgios: — Bree ce mai turc! Aproape să nu se mai cunoască. Ii părea bine de această schimbare. Fără fes, n’ar fi avut cutezanța să facă pasul acesta. Și cum nu s’a gândit mai din vreme ! Totuşi un fior, ca o aţă de vânt rece, îl cercă între umeri. De ce să-şi plece capul teafăr sub evanghelie? trădătoare ale lui Bogdanovici, am arătat că el în trecut totdeuna a stat în slujba intereselor ungureşti şi acuma s’a angajat către guvern de-a introduce limba ungurească în bisericile ortodoxe din unele parochii din Alföld, ştirbind caracterul naţional al bisericii sârbeşti. Dar chiar în lipsa acestui motiv pozitiv, e sigur că sârbii ar fi votat împotriva lui, căci este o convingere unitară între nemaghiari, că nu există pentru un candidat un fapt mai compromiţător decât sprijinul guvernului şi în faţa unui astfel de om orice naţionalist este instinctiv în contra lui. Dar alegerea de la Carlovăţ înseamnă pentru guvern un dezastru îndoit. Ea nu înseamnă numai că sârbii resping cu toată hotârîrea atacul guvernului care prin Bogdanovici voia să-şi realizeze planurile sale destructive, ci ea este un nou dezastru al politicei generale a guvernului. Multă vreme guvernul încercase să aducă desbinare în sinul partidului naţionalităţilor voind să ademenească pe sârbi de partea sa. Profitând de faptul că poporaţia sârbească locuieşte pe teritorul Ungariei şi al Croaţiei în acelaş timp, guvernul a voit să slăbească prin alianţa cu ei pe doi potrivnici în acelaş timp, partidul unit al nemaghiarilor precum şi coaliţia sârbo-croată din Croaţia. De altă parte se pare că o parte dintre sârbi a dat crezare făgăduinţelor şi ademenirilor mincinoase ale guvernului unguresc şi acum vre-o 2—3 ani s’a pornit între ei Scoborî scările, şi-i venia par’că să le urce îndărăt. Dar, după ce se văzu în uliţă, şi se pomeni ca nealtă-dată, că a trecut nesupărat printre călăuzele obraznice care se aţin la răspântii în calea străinilor, întinzându-i ca pe dânşii, unul de la altul, simţi că-i vine inima la loc. Trecu agale pe puntea Galatei, pe sub care lunecă vasele ce străbat Cornul-de-Aur, tremurând pe ape; lăsă la stânga Bazarul cel mare, unde găseşti toate bunurile dar şi toate nimicurile Răsăritului, şi unde nu avea ce cumpără, şi coti la dreapta. Pe aci nu mai umblase niciodată. Ajunse la Apeductul străvechi, grozav de lung, ridicat ca un zid năpraznic, scobit de bolţi surpate, mâncat de ploi, încununat de burueni, şi pe alocuri năpădit de viţă sălbatică. Aci uliţa se îngustă şi se furişă pe sub bolta zidăriei. Almăgeanu se hotărî să meargă înainte şi se văzu rătăcind prin mahalalele strâmte şi întortochiate, unde nu se auzia nici măcar un câne lătrând. Casele turceşti, mute, somnoroase, unele se ridicau înalte spânzurând în aer cerdacuri zăbrelite până la streaşină, altele se pitulau între pomi, şi de-abia se iveau. O lumină trandafirie, călduţă ca o baie, infiora parcă aerul, împrejurimile, pomii, cu tremurări de iubire, cu molatice visuri de harem. Câte un smochin îşi mişcă lenes frunza lată, par’că într’adins ca să-şi răcoriascâ fructele-i parfumate, ce atârnau umflate, aurii. Şi de-odată negustorul se înfioră. De la unul şi dela altul, de multe ori auzise de unele iubiri pătimaşe, răpuind străini ca el prin aceste locuri. Cugetă deci fără voie la frumoasele hanume închise cu pază; ştia că femeile FOIŢA TRIBUNEI. Frumoasa Hanum. De Ion Bârseanul.*) Iulian Almăgeanu, boltaş în devălmăşie la vestita bina Podboldur şi Almăgeanu din Galaţi, se află de câteva zile, după ale negoţului, la Constantinopol. Cu drumurile acestea îşi stârnise faima de om umblat, volnic la orice treburi şi tocmeli, când e, de multe nu era bucuros şi atârnă greu până să se clatine. Nu-şi mai simţia toată sumeţia de altădată. La patruzeci de ani, cu fire de argint pe la tâmple, cu mersul greoi, cu umerii aduşi ca un salahor! Muncise mult, încredinţat că tihna e pagubă, şi de pagubă se îngrozia mai mult ca de orice. In toată Dumineca ducea singur o lumânare mare la biserică, şi se rugă Maicei Preacurate să-l apere de pagubă, de năpaste şi de fermece. De pagubă, căci avea şi muşterii pe veresie; de năpaste, căci nu prea căută cu drag la cinstitele feţe ale stăpânirei; de farmece, căci avea o ghiaţă pe inimă, încă de acum zece ani, de când Aglaia, soră sa, fată de măritat, perise fără a i se mai şti de urmă. Deci, aci, că nealtădată, iată că le izbândise toate cu bine, şi după cum le gândise, şi încă mai de timp ca de obiceiu. De abia acum, parcă, i se limpeziau vederile asupra minunatei priveişti a oraşului străin şi se simţia foarte mulţumit. • Din volumul „Dor pustiu“ de Ioan Bârseanul, apărut în editura „Minerva“ Bucureşti.