Tribuna, iulie 1909 (Anul 13, nr. 140-165)

1909-07-22 / nr. 157

Anii! XII!. Arad, Miercuri, 22 Iulie (4 August) 1909. Nr. 157. ABONAMENTUL h 6D Si) . 54 Cor. 3P* sta |sns. , 12 . Pî o Ioni . 2 « Ural ás Dtunineci Ps sa aa . 4 Cor. Pentru România şl x Aasteries. . . 10 Cor. Km! de zi pentru Ro­­aia'i ţl străinătate pe na 40 franci. REDACŢIA şl ADMINISTRAŢIA Miksa utcza 2—3. INSERŢIUNILE se primesc la adminiss­trăţie. Manuscripte nu se ina­­poiază. Telefon pentru oraş şi comitat 502. Guvernul şi Episcopii. Este o pretenţie prea justificată a gu­vernelor, ca episcopii să se reţină de la un amestec în afacerile statului, subt orice fel de titlu şi subt orice fel de formă. In con­cepţia ideală a statului episcopii, capii or­­ganizaţiunii religioase a cetăţenilor, sunt gândiţi ca cei mai puternici sprijinitori ai guvernelor. Biserica, — o instituţiune dum­nezeiască şi nu lumească — creiază, cultivă şi sporeşte virtuţile cetăţeneşti şi dă orga­nismului statului viaţa adevărată, fără care el ar rămânea un mecanism mânat de pu­terea brută şi în orice moment, când isvo­­rul acelei puteri brute ar seca, s’ar opri în funcţionarea lui, şi s’ar risipi în nimic. In realitate raporturile între stat şi bise­rică să îndepărtează foarte mult de concep­ţia lor ideală, spre paguba ambelor in­­stituţiuni. Şi nu biserica este care tinde spre această îndepărtare, din contră ea să apără în contra zilei guvernului, însă ade­seori fără succes. Nu avem aici în vedere numai biserica românească, ci toate bisericile din ţară, când acuzăm guvernul că vrea să modifice sco­pul înalt al organizaţiunii bisericeşti al ce­tăţenilor. In ţara noastră guvernele să ra­­zimă pe putere. Aşa zisul regim »constitu­ţional« este numai o ficţiune, şi o ficţiune conştientă. Atât popoarele, care trăiesc în această ţară cât şi guvernele, care le stă­pânesc ştiu foarte bine că regimul consti­tuţional este numai o haină de paradă, me­nită a ascunde principiul brutal — al puterei — pus în acţiune. In acest stat al puterei fi­reşte biserica şi episcopii, nu au decât un tărâm de activitate foarte strâmtorat. Căci guvernul nu priveşte în aceşti episcopi, pe administratorii şi cultivatorii domeniului su­fletesc al cetăţenilor, nici pe tovarăşii săi cei mai valoroşi în promovarea binelui ob­ştesc, ci îi judecă din puctul de vedere al puterii: cutare sau cutare cleric, destinat de autoritatea superioară bisericească sau de reprezentanţii creştinilor a deveni ocârmuitor al unei eparchii, fi la el un bărbat care întră în toate împrejurările în voile mele, a­le guvernului, sau nu ? Şi fiindcă aceste vreri ale guvernului, care ocârmuieşte cu prin­cipiul puterei, trec adeseori preste legile »constituţionale«, înţelege ori­cine că exa­menul, la care este supus candidatul de epi­scop, prin guvern este — să zicem — foarte delicat. Să fie episcopul servitorul altarului, dar să fie totodată şi servitorul guvernului. Guvernul este deci acel, care când cere ca episcop­i să se reţină de la un amestec în politică calcă el însuşi acest principiu, şi vrea să facă din capii bisericeşti agenţi po­litici ai săi, pe care să-i diriguiască după trebuinţă, dela Budapesta, când şi cum va voi. Acestei tendenţe a politicei de stat bi­serica noastră ortodoxa a adus până acum multe jertfe. Numărul episcopilor noştri »canonici« cari n’au putut să treacă cu succes şi examenul »delicat« al guvernului sporeşte mereu. Dar nu numai confesiunea noastră a suferit prin aceasta condamnabilă politică a guvernului păgân, care se inspiră numai de principii materialiste ale puterei brutale. Episcopia catolică din Ciacova­, sediul energicului episcop croat Stro­ssmayer, este şi astăzi vacantă, deşi s’au împlinit 4 ani de la văduvia ei. Nu se găseşte în nu­­mărosul cler înalt al bisericii catolice un vrednic ocârmuitor al acestei eparchii ? Nu, fiindcă candidaţii prezentaţi de papa, cad la examenul calvinului Kossuth. La Oradea­­mare este vacantă de multă vreme episcopia catolică. Aci să complică chestiunea şi prin o dotaţiune de bani extraordinar de mare a scaunului, şi pentru un guvern păgân banul are un deosebit preţ. Se credea că cele mai multe şanse de a ocupa acest scaun le-ar avea Dr. Lang, care a ocupat un loc distins la Curtea principelui moştenitor Francisc Ferdinand. Partidul poporal, care face parte din gu­vernul coaliţionist, crede că ar fi peste toată măsura nedrept, când oamenii lui politici ar fi trecuţi cu vederea şi a înscris la exa­menul guvernului doi candidaţi pe deputaţii clericali şi şovinişti Alexandru Giesswein şi Ioan Molnár. Nici partidul independist nu vrea însă să rămână mai în urmă, şi face propagandă pentru Lévay, omul său politic. In sfârşit guvernul, pentru a scăpa din toate aceste situaţiuni, care n’au de a face cu misiunea bisericească a episcopului, caută după un candidat »neutral«, pe care l’ar fi găsit în persoana episcopului din Zips, Parvy. Episcopia continuă însă a ră­­m­ânea vacantă. Şi o episcopie sârbească, cea dela Buda, din care ieşise actualul patriarch sârbesc dela Carloveţ, să ţine de guvern îndelungat forţa ziarului »tribuna«. Noaptea, pe Sena... Ce sumbră şi largă tristeţă se ’ntinde Când picură ploaia pe ape ’n surdină, Când picură ploaia pe apele negre, Pătate departe cu stropi de lumină... S'aşterne atuncea imensa tristeţă, Din nopţile toamnei răsfrânte în mare, Tristeţă ce doarme în inimi cernite, In vieţi risipite pe-a crimei cărare... Le­targic adoarme oraşul ploaie Şi turlele 'n noapte răsună sonore: Pierzându-şi ecoul pe ape, departe, Oftează în turnuri târziile ore... S'ascund vagabonzii subt vechile poduri Şi balta se umple de sgomote stranii: Ii mârâie câinii ascunşi în unghere Şi aleargă, speriaţi de lumină, guzganii... Paris, Iulie 1909. Victor Eftimiu, Din literatura italiană. Orazio Grandi. Lola. Când bătrânul Nardo simţi că-şi dă sufletul, chemă pe Lola, care suspina lângă fereastră, cu faţa la zid. Lola ridică capul său oacheş, cu pânze de paiargeni î­n părul încâlcit, cu faţa schim­bată de plâns şi de pulbere şi se apropie de pat. De celaltă parte era Santi, cu părul alb şi cu ochii împâienginiţi. Soarele trimitea o fâşie de raze în odăiţa aceea în neregulă, dar nu ajungea până la pat. — Lola — zise Nardo cu glas ce se sfârşea şi cu capul fetei strâns pe cutia aceea de oase care era pieptul lui istovit — Lola, îmi făgă­duieşte ? Nu zise altceva. Se pricepea că era cea din urmă frază dintr o convorbire ce se făcea în fiecare zi, între pereţii aceia sărăcăcioşi. Nardo simţi între mâinele sale uscate, tremu­rând corpul fetei. Lola ridică capul şi se uită în ochii tatălui său, apoi se uită la Santi, pe a cărui faţă sbârcită se citea nerăbdarea, iar prin ochii înfundaţi în cap trecea o rază mai vie de lumină. Intr’o clipă văzu toată povestea trecutului: mama sa moartă de trudă; lunile de lipsuri, fără o bucată de pâine și pe Santi care îi ajutaseră; apoi văzu perderia casei şi a pama­­tului şi pe Santi care le dăduse un acoperiş; apoi văzu boala tatălui său şi pe Santi care a veghiat nopţi de a rândul, deşi slab şi el, dar numai ca Lola să-şi odih­nească corpul rupt de oboseală. Lola se uită iar la tatăl său, care nu vrea să moară fără să auză un răspuns şi i zise: — Iţi făgăduiesc. Şi se aruncă iar peste corpul lui aproape ţa­­păn, pe când în corpul său, tinereţea i­ se revolta într’o mişcare instinctivă a sângelui, gândindu se la sacrificiul ce­­ făcea. Cine ştie cât timp a stat aşa, biata Lola, fără să ştie de ea, de par­că visa. Pe urmă simți cum cine­va o luă de mână şi tresări şi se sculă în sus. Santi o trăgea la o parte, departe de pat. Tatăl ei îngheţase: suflul acela ce Lola sim­ţise pe obraji, fusese sufletul lui. Lola scoase un strigăt şi căzu jos. Santi se uită lung la ea, la fata aceea fru­moasă de douăzeci de ani, care căzută acum pe scânduri, era scăldată de razele soarelui. Fă­gădui­se că o să fie a lui. Se uita la sânul ei virgin şi plin, făcut ca să fie acoperit de săru­tări nebune de dragoste puternică; se uita la pi­cioarele ei desculţe şi mici să le cuprinzi într’o mâ­n, se uita la mânile ei de copilă, la părul ei ondulat, la pleoapele închise, ce ascundeau doi ochi de foc. Se uită lung, şi se simţi tulburat. Se plecă peste faţa Lolei, ca şi cum ar fi vrut să-i dea o sărutare, şi-i zise la ureche: — Nu, Lola, nu. Eşti liberă... poţi să te măriţi cu cine-ţi place. Lola deschise ochii: în ochii lui Santi erau două lacrime; pe fața lui se citea bunătatea. In pat, corpul lui Nardo par’că îi auzea și par’că se uita la ei.

Next