Tribuna, iulie 1909 (Anul 13, nr. 140-165)
1909-07-22 / nr. 157
Anii! XII!. Arad, Miercuri, 22 Iulie (4 August) 1909. Nr. 157. ABONAMENTUL h 6D Si) . 54 Cor. 3P* sta |sns. , 12 . Pî o Ioni . 2 « Ural ás Dtunineci Ps sa aa . 4 Cor. Pentru România şl x Aasteries. . . 10 Cor. Km! de zi pentru Roaia'i ţl străinătate pe na 40 franci. REDACŢIA şl ADMINISTRAŢIA Miksa utcza 2—3. INSERŢIUNILE se primesc la adminisstrăţie. Manuscripte nu se inapoiază. Telefon pentru oraş şi comitat 502. Guvernul şi Episcopii. Este o pretenţie prea justificată a guvernelor, ca episcopii să se reţină de la un amestec în afacerile statului, subt orice fel de titlu şi subt orice fel de formă. In concepţia ideală a statului episcopii, capii organizaţiunii religioase a cetăţenilor, sunt gândiţi ca cei mai puternici sprijinitori ai guvernelor. Biserica, — o instituţiune dumnezeiască şi nu lumească — creiază, cultivă şi sporeşte virtuţile cetăţeneşti şi dă organismului statului viaţa adevărată, fără care el ar rămânea un mecanism mânat de puterea brută şi în orice moment, când isvorul acelei puteri brute ar seca, s’ar opri în funcţionarea lui, şi s’ar risipi în nimic. In realitate raporturile între stat şi biserică să îndepărtează foarte mult de concepţia lor ideală, spre paguba ambelor instituţiuni. Şi nu biserica este care tinde spre această îndepărtare, din contră ea să apără în contra zilei guvernului, însă adeseori fără succes. Nu avem aici în vedere numai biserica românească, ci toate bisericile din ţară, când acuzăm guvernul că vrea să modifice scopul înalt al organizaţiunii bisericeşti al cetăţenilor. In ţara noastră guvernele să razimă pe putere. Aşa zisul regim »constituţional« este numai o ficţiune, şi o ficţiune conştientă. Atât popoarele, care trăiesc în această ţară cât şi guvernele, care le stăpânesc ştiu foarte bine că regimul constituţional este numai o haină de paradă, menită a ascunde principiul brutal — al puterei — pus în acţiune. In acest stat al puterei fireşte biserica şi episcopii, nu au decât un tărâm de activitate foarte strâmtorat. Căci guvernul nu priveşte în aceşti episcopi, pe administratorii şi cultivatorii domeniului sufletesc al cetăţenilor, nici pe tovarăşii săi cei mai valoroşi în promovarea binelui obştesc, ci îi judecă din puctul de vedere al puterii: cutare sau cutare cleric, destinat de autoritatea superioară bisericească sau de reprezentanţii creştinilor a deveni ocârmuitor al unei eparchii, fi la el un bărbat care întră în toate împrejurările în voile mele, ale guvernului, sau nu ? Şi fiindcă aceste vreri ale guvernului, care ocârmuieşte cu principiul puterei, trec adeseori preste legile »constituţionale«, înţelege oricine că examenul, la care este supus candidatul de episcop, prin guvern este — să zicem — foarte delicat. Să fie episcopul servitorul altarului, dar să fie totodată şi servitorul guvernului. Guvernul este deci acel, care când cere ca episcopi să se reţină de la un amestec în politică calcă el însuşi acest principiu, şi vrea să facă din capii bisericeşti agenţi politici ai săi, pe care să-i diriguiască după trebuinţă, dela Budapesta, când şi cum va voi. Acestei tendenţe a politicei de stat biserica noastră ortodoxa a adus până acum multe jertfe. Numărul episcopilor noştri »canonici« cari n’au putut să treacă cu succes şi examenul »delicat« al guvernului sporeşte mereu. Dar nu numai confesiunea noastră a suferit prin aceasta condamnabilă politică a guvernului păgân, care se inspiră numai de principii materialiste ale puterei brutale. Episcopia catolică din Ciacova, sediul energicului episcop croat Strossmayer, este şi astăzi vacantă, deşi s’au împlinit 4 ani de la văduvia ei. Nu se găseşte în numărosul cler înalt al bisericii catolice un vrednic ocârmuitor al acestei eparchii ? Nu, fiindcă candidaţii prezentaţi de papa, cad la examenul calvinului Kossuth. La Oradeamare este vacantă de multă vreme episcopia catolică. Aci să complică chestiunea şi prin o dotaţiune de bani extraordinar de mare a scaunului, şi pentru un guvern păgân banul are un deosebit preţ. Se credea că cele mai multe şanse de a ocupa acest scaun le-ar avea Dr. Lang, care a ocupat un loc distins la Curtea principelui moştenitor Francisc Ferdinand. Partidul poporal, care face parte din guvernul coaliţionist, crede că ar fi peste toată măsura nedrept, când oamenii lui politici ar fi trecuţi cu vederea şi a înscris la examenul guvernului doi candidaţi pe deputaţii clericali şi şovinişti Alexandru Giesswein şi Ioan Molnár. Nici partidul independist nu vrea însă să rămână mai în urmă, şi face propagandă pentru Lévay, omul său politic. In sfârşit guvernul, pentru a scăpa din toate aceste situaţiuni, care n’au de a face cu misiunea bisericească a episcopului, caută după un candidat »neutral«, pe care l’ar fi găsit în persoana episcopului din Zips, Parvy. Episcopia continuă însă a rămânea vacantă. Şi o episcopie sârbească, cea dela Buda, din care ieşise actualul patriarch sârbesc dela Carloveţ, să ţine de guvern îndelungat forţa ziarului »tribuna«. Noaptea, pe Sena... Ce sumbră şi largă tristeţă se ’ntinde Când picură ploaia pe ape ’n surdină, Când picură ploaia pe apele negre, Pătate departe cu stropi de lumină... S'aşterne atuncea imensa tristeţă, Din nopţile toamnei răsfrânte în mare, Tristeţă ce doarme în inimi cernite, In vieţi risipite pe-a crimei cărare... Letargic adoarme oraşul ploaie Şi turlele 'n noapte răsună sonore: Pierzându-şi ecoul pe ape, departe, Oftează în turnuri târziile ore... S'ascund vagabonzii subt vechile poduri Şi balta se umple de sgomote stranii: Ii mârâie câinii ascunşi în unghere Şi aleargă, speriaţi de lumină, guzganii... Paris, Iulie 1909. Victor Eftimiu, Din literatura italiană. Orazio Grandi. Lola. Când bătrânul Nardo simţi că-şi dă sufletul, chemă pe Lola, care suspina lângă fereastră, cu faţa la zid. Lola ridică capul său oacheş, cu pânze de paiargeni în părul încâlcit, cu faţa schimbată de plâns şi de pulbere şi se apropie de pat. De celaltă parte era Santi, cu părul alb şi cu ochii împâienginiţi. Soarele trimitea o fâşie de raze în odăiţa aceea în neregulă, dar nu ajungea până la pat. — Lola — zise Nardo cu glas ce se sfârşea şi cu capul fetei strâns pe cutia aceea de oase care era pieptul lui istovit — Lola, îmi făgăduieşte ? Nu zise altceva. Se pricepea că era cea din urmă frază dintr o convorbire ce se făcea în fiecare zi, între pereţii aceia sărăcăcioşi. Nardo simţi între mâinele sale uscate, tremurând corpul fetei. Lola ridică capul şi se uită în ochii tatălui său, apoi se uită la Santi, pe a cărui faţă sbârcită se citea nerăbdarea, iar prin ochii înfundaţi în cap trecea o rază mai vie de lumină. Intr’o clipă văzu toată povestea trecutului: mama sa moartă de trudă; lunile de lipsuri, fără o bucată de pâine și pe Santi care îi ajutaseră; apoi văzu perderia casei şi a pamatului şi pe Santi care le dăduse un acoperiş; apoi văzu boala tatălui său şi pe Santi care a veghiat nopţi de a rândul, deşi slab şi el, dar numai ca Lola să-şi odihnească corpul rupt de oboseală. Lola se uită iar la tatăl său, care nu vrea să moară fără să auză un răspuns şi i zise: — Iţi făgăduiesc. Şi se aruncă iar peste corpul lui aproape ţapăn, pe când în corpul său, tinereţea i se revolta într’o mişcare instinctivă a sângelui, gândindu se la sacrificiul ce făcea. Cine ştie cât timp a stat aşa, biata Lola, fără să ştie de ea, de parcă visa. Pe urmă simți cum cineva o luă de mână şi tresări şi se sculă în sus. Santi o trăgea la o parte, departe de pat. Tatăl ei îngheţase: suflul acela ce Lola simţise pe obraji, fusese sufletul lui. Lola scoase un strigăt şi căzu jos. Santi se uită lung la ea, la fata aceea frumoasă de douăzeci de ani, care căzută acum pe scânduri, era scăldată de razele soarelui. Făgăduise că o să fie a lui. Se uita la sânul ei virgin şi plin, făcut ca să fie acoperit de sărutări nebune de dragoste puternică; se uita la picioarele ei desculţe şi mici să le cuprinzi într’o mân, se uita la mânile ei de copilă, la părul ei ondulat, la pleoapele închise, ce ascundeau doi ochi de foc. Se uită lung, şi se simţi tulburat. Se plecă peste faţa Lolei, ca şi cum ar fi vrut să-i dea o sărutare, şi-i zise la ureche: — Nu, Lola, nu. Eşti liberă... poţi să te măriţi cu cine-ţi place. Lola deschise ochii: în ochii lui Santi erau două lacrime; pe fața lui se citea bunătatea. In pat, corpul lui Nardo par’că îi auzea și par’că se uita la ei.