Tribuna, iunie 1890 (Anul 7, nr. 123-147)

1890-06-10 / nr. 131

Anul VII Sibiiu, Duminecă 10-22 Iunie 1890 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., */« an 2 fl. 50 cr., 1/9 an 5 fl., 1 an 10 II Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchia: 1 lună 1 fl. 20 cr., »/« an 3 fl. 50 cr., V* an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: 10 an 10 franci, */1 an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac num­ai plătindu-se înainte.TRIBUNA Apare în fiecare zi de lucru Nr. 131 INSERŢIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr, a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Cianădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucureşti primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se Înapoiază Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. Sibinu, 9 Iunie st. v. (~) Ţinând câte o revistă în lumea şovinismului maghiar, (Jeu» trebue sé­­Jicem, că difficile est satiram non scribere. Atâtea lucruri întoarse pe dos, atâtea semne deoparte de voinicie ne­gândită, car’ de alta de frică de stafii şi gogoriţe, dar’ mai presus de toate atâta lipsă de logică şi de raţionament siluctos întâlnim în această minunată lume, încât sau mila, sau înduioşarea, sau rîsul trebue să ne apuce. Z­ilele trecute a fost ministrul de culte şi instrucţiune publică la Cluj, ca să visiteze institutele de învăţământ din acest vestit emporiu al culturii patentate. Cu acest prilegiu a visitat şi gimnasiul rom.-cat. de acolo. Ear’ despre resul­­tatele visitării toate foile patriotice din lungul şi latul globului maghiar numai un singur lucru raportează: Că Exce­lenţa Sa a fost foarte mulţumit cu răspunsurile maghiare alor trei elevi români. Apoi să nu te înduioşezi ? Tot în­­jilele aceste­a şi-a ţinut fi­liala din Dobriţin a vestitului „EMKE“ dela Cluj adunarea sa generală. Cu acest prilegiu atât preşedintele filialei, comitele­ suprem Degenfeld, cât şi ceia­­lalţi matadori s’au indignat pănă în adâncul sufletului, că un preot luteran, altfel maghiar şi el, a avut nepatrio­­tismul de a nu primi să fie membru în comitetul filialei. Însuşi corniţele De­­genfeld a dat expresiune acestei indig­­naţiuni, accentuând, că „EMKE11 are mari scopuri naţionale, pe care a le sprijini din toate puterile este datorinţa fiecărui ade­vărat Maghiar. Las’ că este deja curios, că această societate, care nici nu mai face secret din scopurile ei desnaţionalizătoare, stă sub conducerea şi influenţa comiţilor­­supremi, atât în centru, cât şi în filiale; dar’ apoi ce să când privilegiata maşină de maghiarizare începe a exco­munica pe neaoşii Maghiari, care nu se înrolează în serviciul ei? Ce să faci? Să rîtji! Pentru­ că cu toată străşnicia voi­­nicoasă a „Kultur-Egylet“-urilor, raţiunea lor de a fi, şi mai ales raţiunea lor de a fi atât de straşnice, nu o putem găsi decât în frica şoviniştilor, că fără de aceste măsuri brutale vor fi înghiţiţi de majorităţile nemaghiare ale ţerilor un­gare. Şi astfel stând lucrul, de ce să nu rîdem! — Cu sentimentele împărţite între rîs şi înduioşare am urmărit şi desbaterile din estimp ale comisiunilor delegaţiunii ungare, într’una din şedinţele acestora era mare teamă între patrioţi, că depu­tatul Beöthy va provoca o înverşunată discuţie de natură foarte gingaşe. Va întreba adecă pe ministrul de răsboiu, pentru­ ce a jice şematismul mi­litar, că şeful suprem al arma­tei este Maiestatea Sa împă­ratul? în cele din urmă însă onorabilul părinte al patriei s’a gândit altfel şi n’a pus această întrebare. Ce bine, că s’a gândit altfel! Dar’ de altă parte atât acest le­giuitor, cât şi alţii de pănui’a lui au răguşit aproape apărând idea de stat maghiar în parlamentul comun. Ba că trebue înfiinţată a treia aca­demie militară pe teritorul Ungariei şi cu limba de propunere maghiară, ba că fabrica erarială de iarbă de puşcă fără fum trebue întemeiată în Ungaria — şi multe altele. Care va să­­facă nu numai viitorii oficeri ar dori şoviniştii să fie crescuţi în spirit maghiar, ci şi iarba de puşcă voesc să o maghiari­­seze! Ce minunat lucru! Ne temem numai, că acest explosiv, fabricat în spirit maghiar, va exploda înainte de vreme şi va omorî propriii noştri soldaţi, precum şovinismul maghiar omoară in­teresele propriei patrii! Dar, gluma la o parte. Mai multă înduioşare decât poftă de rîs ne cu­prinde, când vedem pe legiuitorii ţerii, care cel puţin oameni serioşi ar trebui să fie, bălăbănindu-se cu asemenea ni­micuri în aceste timpuri grele. Toate guvernele şi toate parlamentele din Europa se străduesc îngrijoate a pune armatele lor, în schimb pentru nenu­măratele jertfe şi poveri, cel puţin în cea mai perfectă stare de destoinicie răsboinică. Numai la noi nu destoinicia, ci maghiarismul armatei este ţinta aspiraţiunilor înţelepţilor legiuitori. Nu scutul patriei contra duşmanilor ex­terni, ci un nou mijloc de maghiarisare voesc ei să facă din oştile monarchiei. Cu un cuvânt maghiarisarea şi care maghiari­sarea, pe toate liniile şi pe toate terenurile numai pentru maghiari­sare se lucră! Ar fi banalitate a mai repeţi aicea, cât de păgubitoare este această neno­rocită politică pentru interesele bine în­ţelese ale patriei şi ale monarchiei. Este dureros, că oamenii politici nu înţeleg aceasta, nici acum după o experimen­tare de 15 ani, fărâ­ ca să li-o îi mai spunem noi. Şi cu desăvîrşire tragi­comic este, că nu văd cât de zadarnice le sunt toate silinţele în această pri­vinţă. Nu, în adevăr ei mai cred şi astăzi, că nu este departe timpul, când toată suflarea din ţerile Stului Ştefan, cu iarbă de puşcă cu tot, va fi magh­iari­­sată şi se ţin cuminte şi şireţi mare minune, când deoparte între ei fău­resc mereu la noue planuri de acţiune, car’ lumii şi naţionalităţilor atacate le spun cu ipocrisie, că nimenea nu se gândesce în Ungaria să atace naţiona­litatea cuiva. în adevăr această asigurare min­cinoasă s’a dat din nou în toate for­mele în presa maghiară, acum cu pri­­legiul Sachsentag-uliu dela Sibiiu. Repetăm, că este tragiconic, că şo­viniştii nu înţeleg încă ceea­ ce dela în­ceput ar fi putut şti, că maghiarizarea este cea mai zadarnică încercare ce se poate. Ne aducem drept exemplu pe noi Românii din Ungaria şi Transilvania. Dela 1875 încoace, de când domnul Coloman Tisza, ministrul-preşedinte de nefericită pomenire, a venit la guvern, toate încercările posibile şi imposibile de a ne sugruma naţionalitatea s’au făcut. Am fost scoşi din parlament, am fost scoşi din funcţiuni; limba ni­ a fost eliminată pănă chiar şi din administra­­ţiunea comunelor noastre; în şcoale ni­ s’a introdus povara limbii maghiare ca studiu obligat; stipendiştilor noştri li­ s’a interns mergerea la universităţile din statele civilisate; literatura noastră didactică s a supus roiei censuri, faţă cu care censura din Rusia este floare la urechie; car’ contra productelor lite­rare din România s’a instituit la fron­tiere şi în birourile poştale o carantină curat ca în contra ciumei. Aşa de pildă, ca să nu mai vorbim de cărţi şi manuale didactice, din Bucuresci dintre vr’o 10 (fiare românesci politice de­­ji numai două ne sânt accesibile, cele­lalte fiind toate oprite de guver­nul unguresc, precând România nu stim să fi oprit intrarea în ţeară nici unui singur product literar dela noi. Şi în ciuda acestui adevărat mos­­covitism, ce s’a întâmplat cu noi Ro­mânii în aceşti 15 ani? Ne-am ma­­ghiarisat? A slăbit în noi sentimentul naţional ? Ne am muiat, ne-am inti­midat ? FOIŢA „TRIBUNEI". Suferinţele tinerului Werther. De Goethe. Cartea I. (Urmare.) Acum s’a început dansul; un timp oare­care ne-am delectat cu diferite împletituri ale braţelor. Cât de uşor şi cu câtă graţie se mişca ea! Ear’ când am început a ne învîrti în vals, a mers la început cam rău, pentru­ că foarte mulţi nu stiau. Noi am fost cuminte şi ’i-am lăsat să se aşeete; dar’ când cei mai nedibaci s’au retras, am început noi şi ne-am ţinut bărbătesce cu încă o părechie, cu An­­dran şi cu jucătoarea lui. Nici­odată n’am jucat atât de uşor. Nu mai eram om. Aveam cea mai amabilă fiinţă în braţe şi sburam cu ea ca fulgerul, încât toate dimpregiur dispă­reau şi — Wilhelm, să fiu sincer, cu toate aceste m’am jurat, că o fată, pe care aş iubi o, asupra căreia aş avă drepturi, n’are să joace cu altul, decât cu mine, chiar dacă ar fi să mă prăpădesc. Me înţelegi. După aceea ne-am plimbat de câteva­ ori prin sat, ca să ne răcorim. Apoi ea s’a aşe­zat pe un scaun şi portocalele, pe care le pusesem eu de lături, care acuma erau cele din urmă şi care mi­ le-am adus în felii presă­rate cu zahăr, au avut efect excelent, numai cât la fiecare feliuţă, pe care o da vreunei vecine nemodeste din bună cuviinţă, îmi da câte un junghiu la inimă. La al treilea Anglaise am fost noi pă­­rechia a doua. Când am trecut jucând prin sală şi eu, spre Dumnezeu cu câtă încântare, stăm atârnat de braţul şi ochii ei, plini de cea mai adevărată expresiune a celei mai deschise şi mai curate plăceri, am trecut pre lângă o damă, pe care o observasem pentru trăsurile amabile din faţa ei deja trecută preste tine­reţe. Ea s-a uitat surpând la Lotta, a ridi­cat degetul ameninţând şi a amintit de două­­ori numele Albert precând noi treceam pre­lângă ea. „Cine este Albert“, chier­eu cătră Lotta, „dacă nu este obrăsnicie a întreba?“ Ea voi să răspundă, când noi, după­ cum cerea figura, ne despărţirăm, car’ mie ’mi­ se păru, că ob­serv niţică îngândurare pe fruntea ei. — „Ce să tăgăduesc“,­­ruse ea, dându-’mi mâna la promenadă. „Albert este un bărbat brav, cu care sânt ca și logodită“. Ei bine, aceasta n’a fost pentru mine lucru nou (căci fetele ’mi-o spuseră pe drum), și cu toate aceste ’mi-a fost atât de nou, căci nu m’am gândit la așa ceva în raport cu ea, care în momente atât de puţine ’mi-a devenit atât de scumpă. Destul, că m’am încurcat, ’mi-am uitat de mine, am ajuns între alte păreehi, am făcut confusie generală şi a trebuit toată presenţa Lettei, care m’a prins şi m’a tras de mână, pentru a restabili iute eară ordinea. Dansul nu se sfîrşise, când fulgere'.o, pe care deja demult le vedeam lucind pe prison şi de care pănă atunci crez­userăm, că sunt numai velve, au început să devină mai pu­ternice şi tunetele să întreacă sunetul musicei. Trei dame au eşit din coloană urmate de ca­valerii lor; disordinea a devenit generală, mu­­sica a încetat. Este lucru natural, că o nenorocire sau un inconvenient, care ne surprinde în petre­cere, face asupra noastră mai mare impre­­siune, ca de alte­ ori, parte din causa con­trastului, care atât de viu se simte, parte, şi mai mult, pentru­ că simţurile noastre sânt deja deschise pentru sensibilitate şi prin urmare cu atât mai uşor primesc impresiunile. Acestor cause trebue să ascriu grimasele ciudate, care le-am vădut la mai multe femei. Cea mai cu­minte se aşecta într’un corn, cu spatele cătră fereastră, şi se ţinu de urechi. Alta se puse în genunchi lângă ea şi-’şi ascunse faţa în poala celei dintâiu. A treia se vîrî între amân­două şi cuprinse pe sobioarele ei cu ochii lă­crimând. Câteva voiau să meargă acasă; al­tele, care şi mai puţin stiau ce fac, n’au avut nici atâta presenţa, ca să facă faţă obrăsni­­ciilor tinerilor noştri flancuri, care se păreau foarte ocupaţi în a prinde toate timidele ru­găciuni, menite cerului, de pe buzele fru­moaselor strîmtorate. Câţiva dintre cavalerii noştri se scoborîseră din sală, ca să fumeze în linişte o pipă de tutun, car’ restul socie­tăţii n’a refusat, când posesoarei ’i-a venit idea cuminte să ne ofere o odaie, care avea jalusine şi perdele. Abia ajunserăm aici şi Lotta se apucă să facă un cerc din scaune, car’ după­ ce so­cietatea, la rugarea ei, se aşecta, făcu propu­nerea să ne jucăm. Am văz­ut pe mulţi, care în aşteptarea unui gagiu mustos, îşi ascuţiau buzele şi-’şi întindeau braţele. — „Ne jucăm de-a număra­tul“,­­zise ea. „Aveţi grije, eu merg în cerc dela dreapta spre stânga şi aşa număraţi şi voi în cerc unul după altul, fiecare numărul, care ’i­ se vine, dar’ aceasta trebue să meargă iute ca fulgerul, căci cine întârzie sau gre­­şesce, capătă o flişcă şi aşa pănă la o mire“. — Să fi vă­jut apoi haz. Ea se învîrtia în cerc cu braţul întins. Unu, începu cel dinteiu, doi vecinul, trei celalalt şi aşa mai departe. Apoi începu să se învîrte mai iute, tot mai iute. Unul greşi, flişc! preste obraz, car’ în rîsul general şi celalalt: flişc! şi iute, tot mai iute. Eu în­sumi am căpătat două flişce şi cu mare bu­curie lăuntrică ’mi­ se părea, că au fost mai straşnice ca cele măsurate celoralalţi. Un rîs şi un bâjbâit general a sfîrşit jocul înainte de a număra pănă la o mire. Cei mai confidenţi au început a se re­trage împreună la o parte, furtuna trecuse, car’ eu urmai Lottei în sală, în care îmi­­jise: „De dragul pălmilor ai uitat vremea și toate!“ Nu m i-am putut răspunde. — «Eu“, continuă ea, „am fost una dintre cele mai fricoase și numărând cu inimă, ca să dau celoralalte curagiu, am devenit şi eu cura­­gioasă“. Ne-am apropiat de fereastră. La o parte fulgera încă şi o ploaie admirabilă turuia preste ţinut şi un miros răcoritor se ridica plin spre noi din aerul cald. Ea sta răzîmată pe coate; privirea îi pătrundea regiunea, se uita cătră cer, apoi cătră mine; ’i-am văcjut ochii plini de lacrimi, când îşi puse mâna pe a mea şi­­zise: „Klopf­­stock!“ Numai decât ’mi-am adus aminte de admirabila odă, la care se gândia, şi m’am scufundat în torentul simţămintelor, în care m’a băgat prin amintirea poetului. N’am mai putut răbda, m’am plecat pe mâna ei și ’i-am sărutat-o între cele mai delicioase lacrimi, apoi car’ m’am uitat în ochii ei — Nobile poet! O, dacă ai fi vă­zut divinisarea ta în aceste priviri, dacă n’aș mai autji nici-când amintindu-se numele tău atât de des profanat. 19 Iunie. Unde m’am oprit deunăzi cu istorisirea nu mai sciu; numai atâta sciu, că era la oa­rele două, când m’am culcat, şi că, dacă aş fi putut să­’ţi istorisesc cu gura, în loc de a scrie, te-aş fi reţinut poate pănă dimineaţa. Ce s’a întâmplat în reîntoarcerea noastră dela bal nu­­ţi-am spus şi n’am timp să-­ţi spun nici acum. A fost cel mai splendid răsărit al soa­relui. Pădurea plină de picuri şi câmpul îm­prospătat. Damele din societatea noastră mo­ţăiau. Ea mă întreba, că n’am şi eu poftă ? de pe partea ei pot să fiu fără grije. — „Câtă vreme văd aceşti ochi deschişi, nu-i primejdie“. Şi ne-am ţinut amândoi deştepţi pănă la poarta ei, când slujnica îi deschise încet şi o asigură, că tata şi copiii sânt bine şi dorm încă cu toţii. Atunci o părăsii cu rugarea să-­mi permită să o văd încă astăzji; ea se învoi, car’ eu am venit şi de atunci soarele, luna şi stelele îşi pot vedea în pace de treabă, eu nu stiu, când e liua Şi când e noapte, ci toată lumea se perde în giurul meu. Ferească Dumnezeu! Din contră, sentimentul naţional şi conscienţa uni­tăţii naţionale cu fraţii noştri de sub alte stăpâniri nici-când n’au fost mai vii şi mai desvoltate ca tocmai acuma. Ear’ în privinţa limbii şi a literaturii am făcut chiar un considerabil progres în acest nefericit interval. Am ajuns la o aproape desăvîrşită unitate de limbă cu fraţii noştri din regatul român, m­-am desvoltat gustul de citit şi am sporit şi răspândit producţiunile literare cu deo­sebire şi între poporaţiunea noastră dela sate. Cu alte cuvinte, am suferit econo­­micesce şi politicesce nespus de mult, dar’ naţionalitatea noastră şi limba noastră neatinse au rămas, ba din contră s’au întărit şi s’au lămurit, precum se lămuresce aurul în foc. Şi aşa va fi şi în viitor. Presiunile nedreptăţite şi sălbătăciile guvernanţilor pot să ne sărăcească economicesce şi să sporească în noi nemulţumirile poli­tice, dar­ pentru aceea tot Români vom rămâne, ba încă mai Români ca pănă acum. Va să­­ib­ă în privinţa naţionalităţii suntem mai mult ca siguri şi putem privi cu zimbet compătimitor la sfor­ţărilor năsîlnice ale şoviniştilor. Ear’ dacă suferim în alte privinţe, sufere şi patria cu noi şi înaintea ei vor avă să-’şi dee seamă aceia, care ne causează suferinţele. Ear’ o nouă desiuinţire. „Gazetei Transilvaniei“ li­ se trimite din Beregséu o declaraţiune prevăzzutâ cu 15 iscălituri, între care cea dintâiu a părintelui Buga­riu, au­torul desminţirii publicate în Niul nostru 127 a. c. Onorabilii conaţionali de la Beregséu de­clară de neadevăr „calomniile răspândite de „Tribuna“ şi cu rea intenţiune aruncate fie de către raportori falşi, fie de cătră calomnia­tori de meserie“, că Preasfinţia Sa episcopul Meţian ar fi sik „sânteţi rei patrioţi“ , „nu sânteţi fii credincioşi ai patriei unguresci“. Nu ştim pentru a câtea­ oară să mai spu­nem, că „raportorul fals“ şi „calomniatorul de meserie“ este însuşi biroul telegrafic de corespondenţe din Budapesta, care este un organ subvenţionat de guvern şi pus înainte de toate în serviciul guvernului. Cât pentru noi, numai­decât după­ ce ni­ s-a dat putinţa, am desminţit scriea căpătată dela bi­roul telegrafic, astfel că Românii şi fără in­dignata desminţire dela Beregscu sciu cum s’au petrecut lucrurile. Dar’ nu sciu foile străine şi publicul străin şi de aceea, dacă e, ca aceste desminţiri să fie considerate drept în adevăr serioase, locul lor era la biroul de corespondenţe din Budapesta şi cu iscălitura nevinovatului episcop Meţian, care nu cu a părintelui Bugariu. REVISTĂ POLITICĂ. Sibiiu, 9 Iunie st. v. Delegaţiunile. Alaltăieri amândouă d e l­e g a­ţ­i­u­­nile au ţinut şedinţe plenare. Delega­­ţiunea austriacă a resolvat budgetul armatei, care cea ungurească preli­minariile ministerului de finance comun, ale curţii de contabilitate supreme, ale monopolului de vamă şi ale marinei. Afară de aceea s’au mai ţinut şi şe­dinţe în comisiuni. Comisiunea budge­­tară austriacă a aprobat bilanţul pro 1888. Cele patru comisiuni un­gur­e­s­c­i au pertractat împreună cerinţele extraordinare pentru trupele dislocate în Bosnia şi a luat spre sci­­inţă propriul budget pentru Bosnia. In această şedinţă, contele A­p­p­o­n­y­i a adus pe tapet o cestiune ce resultă din poziţia de drept public abnormă a ţerilor ocupate. După­ cum se scie, în înţelesul mandatul primit dela congre­sul din Berlin, monarchia noastră e în­dreptăţită a ocupa şi administra Bosnia şi Erţegovina, aceste ţeri însă după drep­tul public nu aparţin teritorului monar­chiei. In anii din urmă s’au făcut în aceste țeri și începutul cu crearea unei armate proprii, care se pare a fi ajuns deja la un anumit grad al desvoltării, căci mini­strul de finance comun reclamă pentru ea chieltueli de 1.147.000 fl. Alte amă­nunte despre această armată nu găsim în proiectele guvernului. In legătură cu faimele, că guvernul comun are de gând să disloceze o parte a trupelor bosniece pe teritorul monarchiei, contele Albert Apponyi a arătat, că acest lucru, din punct de vedere al dreptu­lui public, e inadmisibil. El nu poate admite nici o simplă trecere a trupelor bosniece, — care după dreptul public sânt a se privi ca „trupe străine“, — preste teritorul unguresc, Contele Apponyi­­jice, că spre aceasta ar trebui să se aibă consimţământul legislativei unguresci. In acest înţeles s’a exprimat şi ministrul-preşedinte Szapáry. Tre­bue prin urmare să se înlăture pedeca formală, care stă în calea dislocării tru­pelor bosniece pe teritor unguresc și, dacă o trecere a trupelor bosniece prin Ungaria s’ar face înainte de a pută urma actul legal, nu va fi nici o greu­

Next