Universul, ianuarie 1899 (Anul 17, nr. 147-176)

1899-01-01 / nr. 147

Biserica Domnească Sf. Dumitru din Craiov» (Vazî explicația). „ UNVIVERSU­L “ de Ieri s’a ti pit­rit in 76.500 exem­plare. Calendar pe anul 1899 Ortodox Luni, 31 Main. —Muc. Ermil și Ermin. Catolic junie, 12 Iunie.—Basilides. Soarele răsare 4.16, apune 7.43 «TOTWKTO .-CT«»«..-.?! București, 3­4 Maiü. Magaziile de rezemă E o vorbă , omul nu-și pre­țuiește câinele de­cât după ce i-a pierit. Numai la vremuri de ne­voie se cunosc lucrurile bune — ca și prietenii buni. In timpurile grele prin cari trecem din cauza pierderii a­­proape în întregime a recol­tei, e bine sa ne amintim de o instituțiune pe care am a­­vut-o, am osîndit-o și am des­­ființat-o, deși în principiu­ era foarte bună. Mal­lesne vom înțelege a­­cum marele folos al ei. înainte de reforma de la 1864 prin care s’a desființat claca și s’au împroprietărit sătenii, existau în fie­care sat așa numitele gropi de bu­cate, cari erau niște magazii de rezervă. După fie­care recoltă, tot capul de familie era dator să dea o anumită cantitate de produse la magazia de re­zervă. Când venea un an reu, fie din cauza secetei, fie din cauza inundațiunilor, sătenii aveau­ dreptul să se aprovizioneze de la magaziile de rezervă cu cerealele de cari aveau ne­voie. Instituțiunea aceasta, atât de bine-făcătoare într’o țară ca a noastră, unde și până azi hrana unui popor de ș­ase milioane atârnă aproape ab­solut de întîmplare, a fost des­ființată la 1864. Nu doară că conducătorii țarei, din acea vreme, n’ar fi înțeles folosul instituțiunii, dar, din nenorocire, ea făcea parte dintr’un întreg sistem rural care nu se mai potri­vea cu nevoile timpului și din pricina asta devenise o­­dioasă. Era greu­ să se scape parte dintr’un sistem ospix­­duit fără apel. De atunci a trecut destulă vreme, am făcut multă ex­periență,—­ne-am încredințat cu toții că regimul cel nou n'a făcut pe țăran mai pre­văzător de cum era mai nainte, așa că în fie­care an de lipsă țăranii au­ trebuit să fie aju­tați de Stat. Nu era mai bine când e­­xistau magaziile de rezervă? Și oare, anul acesta, ar strica să avem asemeni ma­gazii cu bucate strînse din anii îmbelșugați ? Nu tăgăduim că forma în care exista înainte de 1864 această instituțiune nu s’ar mai potrivi cu spiritul și o­­biceiurile de acum. In loc ca produsele strînse prin contribuirea sătenilor să fie păstrate în magazii, ar fi mai practic ca ele să fie vîn­­dute și suma prinsă pe ele să fie consemnată la Casa de Depuneri. Dar acestea sunt chestiuni de formă. Principiul e foarte sănătos și aplicarea lui ar fi folosi­toare țării încă multă vreme d­eci înainte. In vremurile de restriște prin cari trecem, bine ar fi să ne amintim de magaziile de rezervă și—sub o formă sau sub alta­-să le reînființăm în cel dintăi an de belșug. Din Belgia (Corespondența part. a UNI­VERSULUI) Anvers, 26 Maik­. TERIBILUL INCENDIU DE LA TIRG In fie­care an noi în Anver­­s e ține un iarmaroc care du­rează 6 septem­âni. Anul acesta tîrgul, care a început deja de 2 septembrii, e stabilit în partea de Sud, pe unul din cele mai însemnate și mai frumoase bu­levarde, pe care le poseda orașul. Iarmarocul ocupă o întindere de peste 600 metri și cuprin­de mai multe carusele ga­lo­pante, cofetării, un hipodrom și printre artele și un circ cons­truit din lemn. Incendiul ieri dimineață, o teribilă nou­tate se răspândi în oraș . Circul «Guillaume», care era situat în centrul tîrgului, a ars cu dese­vîrșire comunicând focul mai multor stabilimente de pe Ave­nue du Sud și Rue Horn. In curând mulțimea năvăli din toate părțile orașului și îndată mii din persoane se aflau la lo­cul sinistrului. Iată principalele amănunte a­­supra acestui incendiu, care a înspăimântat populația întregu­lui oraș. Ieri noapte, la orele 4 și jum., trei servitori cari dormeau în grajdurile circului fură deștep­tați de furioasele nechezaturi ale cailor și schieretul măgarilor. In acelaș moment ei văzură acoperișul în flăcări, cari se pro­pagaue cu repeziciunea fulgeru­lui. Atunci servitorii se repeziră afară strigând ajutor. Mai multe persoane săriră imediat. Artiștii circului, pe jumătate îmbrăcați, săriră în ajutor. Un enorm nor de fum roșiatic se înălța către cer. Ajutoarele fură organizate ime­diat. Pompierii muzeului sosiră, dar era deja târziu, în câte­va minute tot circul era în flăcări. Nenorociții artiști și amplaiați ai circului săriră în flăcări, pentru a scăpa ceea­ ce mai era posibil. Panica era teribilă, circul după un sfert de oră nu mai era de­cât o grămadă de tăciuni, flă­cările se lățeai­ și lemnele ar­­zînde purn­au sinistru. Țipetele veniau din toate părțile.’Panica se răspândi în tot cartierul, căci deja miriade de scântei cădeau pe casele din apropiere. Nu mai era nimic de făcut pentru circul «Guillaume», dar trebuia lucrat cu activitate pen­tru protejarea celor­lalte sta­bilimente. Pompierii muzeului, ajutați de cei de la cazarma din hipdrop, organizau ajutoarele pe cât puteau mai bine, dar stin­gerea era foarte grea, căci fo­cul se declarase in alte 10 lo­curi diferite. Marea pompă cu aburi fu pusă în baterie. In acelaș timp un hipodrom care se afla în vecinătatea cir­cului fu prefăcut în cenușă, în câte­va minute, căci nu era con­struit de­cât din lemn și pânză. Tot lucrul pompierilor era a­­tunci la casele vecine, căci toate erau amenințate. Se credea că tot cartierul va fi transformat în ce­­nușă, și panica devenea din ce în ce mai mare. Din fericire nu s-a întâmplat ast­fel. Hotelul «Cosmopolit» și o altă clădire au fost mai grav atacate. Toată fațada acestor case a ars. l­a hotelul «Cosmopolit» locu­iau mai toți artiștii circului, cari au trebuit să fugă fără a pu­tea scoate ceva din ceea ce po­sedau. Casa vecină de pe Avenue du Sud ca și alte ș­ase case de pe strada vecină au ars. La orele 5, circul «Guillaume» și hipodromul nu mai formau de­cât o masă de tăciuni; pe locu­rile unde erau grajdurile se ve­­deau cadavrele cailor și ale câini­lor carbonizați cu desăvârșire; din loc în loc se vedeau câte o ră­­mășiță dintr’un costum, dintr’o șea, etc. Singurul lucru, care a râmas n­ cunsoat, în mijlocul ruinelor e locomobila prin ajutorul căreia circul era iluminat cu electri­citate F»cui a început din cauza scîn­­teilor pe care ace««ts locomobile le arunca asupra acoperișului Ea se afla într un hambar de­­lângă grajduri E imposibil de a se evalua, ■ [UNK]hiar aproximativ, enormele pa­gube cauzate de acest incendiu Numai d-r. Travert, artistă căruia i-a fi ars 4 cai și toată garderoba,are o pagubă de 80 000 franci ; afară de aceasta mai are pagubă, căci era angajată pe 2000 franci lunar, etc. Clădirea circului, care a părit­­»160 anü» antreprenor­uluiî utiunii era asigurată , dar, din neferi­cire, tot materialul care aparți­nea directorului Guillaume și ar­tiștilor nu erau. Ei au perdut tot ce posedau, rămânând pe drumuri. în grajd se aflau 30 cai și 2 măgari; nu s’a putut s cupa de cât 10 cai și un măgar. Afară de acestea se mai aflau 10 câini, de o mare valoare, dintre cari n’au putut fi scăpați de­cât 4. Unul dintre artiști, cu un cuțit în mână, intrând în grajd pentru a tăia legăturile de curea ale cailor, din greșeală tăiă gâtul unui cal. Un artist, profesor de călărie, care locuia la hotelul Cosmopolit, fugind pentru a -și scoate caii din grajd, ceea­ ce nu reuși, odaia sa luă foc și a ars împreună cu un biuron, in care avea suma de 5000 franci în bilete de bancă și bijuterii. 3 cai, împreună cu câinii cari i-au ars acestui artist, se evaluai­ la 90.000 frânci. Hipodromul a fost asigurat, pierderile nu sunt așa de mari cum se credeau , căci caii de la hipodrom nu rămâneau în stabi­liment în timpul nopței. Un pompier a fost grav rănit. In oraș După cum am spus mai sus, emoțiunea produsă în oraș, din cauza acestui sinistru, e consi­derabilă. Fericirea e că incendiul nu sa declarat în timpul reprezentației de seară, căci ar ß fost de înre­gistrat sute de morți. Lumea din toate părțile ora­șului vine la locul sinistrului, unde nu se mai ved de­cât ca­davrele carbonizate ale nenoro­citelor animale. O subscripție a început pentru a veni în ajutorul nenorociților. De asemenea asociația generală a studenților de la institutul su­perior de comerciu a organizat o colectă în folosul victimelor acestui incendiu. Monsieur Report. Mahalaua de astă­ dată nu nunțta. Ce se in­cmp­are ? Tinerul boer Cartagin asistase­­« nunta lui Ștefanio» și încă de­­atunci punându-și ochii pe Tine», eu interzis de a­­eg» cunoștință mai de aproape cu Ștefanică, ba deveni »amicul casei»; mâne» «deseo Ii tinerul însurățel, seara venea regulat la partid« de cărți, «ducea din când în când zaha­ricale pentru coana și ’i le ofe­rea tot­d’a­una cu boierul Ștefa­­nică. Ș’apoi ce guraliv și om de duh era Garlagni ! Ce plăcui grăia de toți și de toate ! Ga era om­ procopsit, învățase franțuzește la dascălu! Xenopol, cel care creștea copiii lui d. Stan și pe uniatul cel mai mic a! Cluceru­lui Alexandru Ba citia gazeluri franțuzești, care le împrumuta de la elvețianul Balhf, alt dascăl franțuz, ceea­ ce nu putea să facă Ștefănicu, căci știa numai româ­nește și ceva grecește. Se făcea lumea roată în jurul lui Garlagni, când povestea seara în 1840, la sindrofie ori la cărți, știrile culese de prin «gazeluri» El spunea cum Louis-Napoleon, a încercat pe la capătul lui Iulie să facă răzmeriță în Franța, la Butonia, și cum a fost prins și aruncat in temniță, la Ham, în 24 Septembrie. Prea era legen­dar «Napoleon Bonaparte» ca sa nu intereseze știrile despre un urmaș al viteazului imperat. Dar ce impresiune nu făcu asupra a­­dunarea de la Ștefănică vestea sosită despre atentatul contra re­gelui Franței Louis Philippe, de la 3 (15) Octombrie 1... Și nu numai în politica din a­­fară, ci și in cea internă era a­tât știutor boeru! Cartagin, înșira cu boabele metaniilor de chilim­­bar, veștile din Iași de la dom­nie. Mihalache Sturdza Vodă. era nașul boerului... decî avea mare trecere pe lângă Domnilor Tatai lui Gartagni era«modulanü» în Obșteasca Adunare ales, cum se alege» pe la 1840, ba cum se mai fac—nu fie nimei ui cu bănut — și azi alegerile parlamentare, cu concursul de tot felul al is­pravnicilor de județe... Dar cine avea telegari mai mândri, un­gurești, cu boeri! din Dobreni ? Al cărui bucătar țigan știa face cele mai vestite blanc-mangete, zaharicale c­u migdale, alibiuri, cataifuri, prăjituri nemțești ? Al folfkstului Cartagin ! Ș’apoi cine știe să danțeze bine ca acest tîner boer, danțuri frumoase eu­ropenești? De, cum să nu se uite galeș cucoanele la el ? — Doamne, duduița, zise în­tr’o zi moașa Gherinski către Ținea lui Ștefănică, ce fericită va fi femeea care va iubi-o cu­conașul Garlagni ! — Și pe bine m­i-ași umplea punga de la el, dacă Ținea s’ar îndupleca, a­­dăugă ea în sine și. — Crezi, dragă moșioă ? — Ce să cred ? Nu încape vorba de îndouială... Și azi cu o vorba ca asta, mâine cu alta mai ademenitoare, moașa pregătise pe Ținea să pri­mească destăinuirile înfocate ale junelui boer. De ș­ase luni acuma întâlnirile se succedau întâlnirilor, tainice negreșit, mai intern în casa moa­șei Gherinski, mai apoi chiar în casa lui Ștefănică, la orele când el era nevoit sä se absenteze pentru a merge la cancelaria tribunalului, unde tată­l ei­—care era președinte—îi dăduse o func­țiune de stom­od­alnic (șef de masă). Șase luni de dragoste ! Apoi vecinele ce treabă au de­cât să vază cine intră și cine ese de la vecina?... Și iată cum amorul Tinchi cu junele din Dobreni nu mai era acum o taină pentru mahala. Numai Ștefănică, bietul, habar n’avea de ce se svonea prin ma­hala... «Ce știe satul, nu știe bărbatul». Ștefănică nu prinse de veste, că­ci­nouța lui iubită il înșela cu amicul casei—o 1 amicii casei I — cu Cartagin. Dacă Ștefănică iubia pe Tinea înainte de cu­­nunie, el o adora de atunci În­coace și de la nașterea primului lor copil, nu ma i era iubire și­­ dorare, ci ide intrare dragostea tnerului soț pentru mama Ere­miței, fetița lor Când Stefanie» se ducea la cancelarea lui, nu eșta din capăi până ce nu pupa copi­li­ța în albia unde dormia și până ce nu strângea dulce la pepiul lui pe Ținea... Neferici­tul nu băuase de seamă, câ­d o bucată de vrem­e Ținea lui căsca, îi era, nu și ia cum, nrn când el o alinta , o desmerda și se smund­a din brațele lui, toc­mai atunci amintindu-și că n’a dat de la cămară ce-i trebue bu­cătăresei. Dar unde să priceapă Ștefănică asemenea purtare? Dar­­ie ar fi prins de veste, că cinci minute după ce el eșia din casa să meargă la slujba lui, venia re­gulat să-l înlocuiască amicul ca­sei care cumpărase tăcerea tu­turor servitorilor 1... Rusiei, privitoare la înarmata armatelor. Ast­fel reprezentanții Angliei și ai Statelor­ Unite «a făcut declarațiunea că guvernele lor nu pot primi determinarea dreptului lor de a -și alege siste­mele de puști și tunuri pentru »mialele lor. Delegații Serbiei, Greciei și Portugaliei au declarat, cam în același sens, că guvernele lor nu sunt în pozițiune de a -și lua an­gajamentul să nu introducă un sistem nou de puști pentru ar­matele lor. Cu deosebire delega­tul Serbiei Mazohin și-a motivat refuzul acesta prin faptul ca Serbia abia acum se ocupă cu noul armament al armatei sale, pe când cele­l­ alte State sunt în­­­armate deja cu puști perfecte. In cercurile delegaților congre­sului predominează părerea, că desbaterile comisiunei militare nu vor ajunge absolut la nici un rezultat. Ștefănică și Ținea Nuvelă adevărată (Urmare.—Vezi «Universul­ de ieri) I­ După 19 luni La mak­ala. — Auzi și, soro ? Gi­că c’oana Catinca a lui Ștefă­­nică, fiul Cluceriului Alexandru, s’a dat în dragoste cu boianul de la Dobreni, Garlagni. — Elei ! dragă c’oană Tarsițo ! Par’că nu-mi vine să crez, că Ținca a luat din dragoste pe Ștefă­­nicâ. Uitat-aî ce scandelă s’a în­tâmplat la cununia lor acum un an ? —■ Ba acum 19 luni, în capăt... — D’apoi bine, c’pană Tarsu­o, d’abia a eșit din patru­zeci... Dum­ezeu ne-a dăruit o copăiță... Vai, ce păcat!... — Zi mai bine, ce nerușina­re !... Bietul bărbat î Un băiat de 22 de ani de-a fi... — Și frumos caz !... Cine n’ar fi fost bucuroasă să’l ia de băr­bat !... — Păi, ce te aștepți de la c’oana Catinca?... Soru rea, soro, soru rea, cumătră dragă... Nu știi că mă-sa a înșelat și ea pe bărbatu- SoŰ toată viața ? III Mătușa Despina intr’o dimineață eșind Ștefă­­nică de acasă, ca sa meargă la c ocelarie, prin dosul caselor cu dlone rînduri — minunea de pe atunci a orașului Petrei—a boie­rului moșiei d. Stan, în dreptul șipotelor, acolo unde erau așe­zați tabaci, cari pregătină pentru cismari pei de vite, il întâlnește o codoșniță bătrână, bătrână ca matracuca. — Ian stai, evghenistule, să-ți spună baba o vorbușoară. Se opri Ștefănică. — Ce vrei, mătușă Despina ? Era doica mamei lui Ștefă­nică. — Ce să vreau, puiul mamei ? Beți faci, cuconașule, că dupa ce le duci Îi clanță tărie nu mai dai pe a­casă, că ucigâ­l­toana nu citește vanghelii, ci strică casele creștinilor. Prost grădinarul care nu pune lacăt la ușa grădinei, dacă ține sâ nu-î fure trecătorii trandafiri... — Nu te înțeleg, mamă Des­pina. — Păi după ce-î ajunge la clănțălărie și-î scărțiî c­ât îl scâr­ții cu pana de gâscă pe ale hârtii, mai da o fugă și pe a­­casa că-i vedea cum merge și­retenia lum­ei... Gă nu de­geaba am alăptat ea pe mama d-tale, coconașule. Adecă-te nu mi-ar fi păcat să nu-ți iei hohotul după ochi ? Fiori reci trecură prin corpul lui Ștefănică. De unde el mer­gea voios, gândind la Elenuța și la Tincuța lui și la ora când se va întoarce lângă ele, acum pășește agitat, cu ochii în pă­mânt și se frământă cu gândul, că ce-o fi voit să spună mama Despina cu vorbele ei apocalip­tice Mai mult inconșcient a­­junse la cancelărie. Delele (do­sarele) erau așezate de arhivar pe masa lui, coperită cu postav verde.—Ciudat­a altă dată îl a­­jungea să arunce privirea pe hârtiile din dosar ca să le dea mi­nunat de rostul fie­căreia. A­­cum cetia, cetia, cetia, dar nu pricepea nimic. — Așteaptă de prezident, în prejudsicie, (sala de audiență) zice un slujitor (ușier) trimis să ceară dosarul cu procesele zilei. Ștefănică se duse la Preșe­dinte. — Tată, zise e! acestuia, sunt cam bolnav, te rog să-mi dai voie să mă duc acasă, că nu pot lucra, mi-e capul greu ca un bolovan. — Da, ești galben, Ștefănică... vei fi recit. Du-te și te odih­nește. V A. Urechiă­— Urmare și fine un No. de mâine — De la conferință pentru pace Din Haga se anunță că dezba­terile în comisiunea militară a conferinței pentru pace, privi­toare la chestiunile importante din domeniul ei, n’au putut a­­junge la nici un rezultat satisfă­cător. Atât delegații Statelor mari, cât și ai celor mici, au ridicat obiecțiuni contra propunerilor CRONICI FEISM­NE Politeța în magazine E incontestabil că afară de lucrul mulțumitor, exactitudinea, calități cari socotesc a reține cli­entul, purtarea bună și politi­coasă față de dansut il atrage. In magazinul unde ești servit re­pede, cu atențiune și condescen­dență te întorci cu plăcere și altă­ dată. Ba, de multe ori, pur­tarea bună a vânzătorului aco­peră unele exagerări de prețuri, cari trec nebăgate în seamă. In occident furnisorii se poartă așa­ de bine, față nu numai de clienții obișnuiți, dar chiar de cei întâmplători, că pentru un lucru de 5 bani mulțumesc de două trei ori, ti conduc până la ușă cu ea un musafir foarte onorat. Ce ’i drept, acolo e suprimat intru­cât­va obiceiul plictisitor al tocmeleî; negustorul nu caută sâ se îmbogățească din fie­care articol, așa că are prețuri foarte potrivite, cu care clientul nu se poate crede păcălit. La noi negustorul cere zece prețuri pe un lucru, in­cât cli­enții cari te știu obiceiul dau pe jumătate sau chiar și a treia parte din prețul cerut. Bine­în­țeles că aceasta nu se face in trei minute, ci discută împreună câte o oră, une­ori din ce în ce mai însuflețiți, până ajung chiar la ceartă. Atunci, dacă ’unul din­­tr’unșii e mai violent și spune o vorbă necuviincioasă, mușteriul pleacă trântind ușa, iar negusto­rul rămâne să mormâe în urmă. Adevĕru’i că sunt și mulți cli­enți care își fac o plăcere de a cutreera magazinele, a pune pe vînzători să le răscolească marfa și la urmă a da un preț așa de ridicol, că e cu neputință, ori câtă voie ar avea negustorul să vinză, să se înnoiască. Sunt și persoane cărora le place să se certe până să cumpere un lucru închipuindu’și că în acest mod o să-l scoată mai­eftin , ba chiar revin acolo unde s’au certat a­ltă odată și au primit mojicii, reîncepând acelaș sistem de cio­rovăială, până ce negustorul sau se plictisește și se dă învins, sau le dă afară. Bine­înțeles, aceste lucruri nu le fac cei bine-crescuți și cuviin­cioși, atât dintre clienți cât și din­tre negustori. Cel mai bun lucru pentru un cumpărător cuminte și care nu vrea să-și treacă timpul e să a­­leaga magazinele, unde sunt afi­șate prețurile. Lucrul acesta ar trebui sa­ facă toate magazinele, precum și acelea de a avea probe de stofe în cartoane, ca mușteriul să poată alege fără multă vorbă și perdere de timp ceea­ ce 'i place și -i Con­vine. Asemenea e rău sistemul cu sfaturi necerute. Sunt unii vinzători, cari te a­­mețesc cu recomandațiunile și în­demnurile lor ; mai cu seamă sunt unele modiste cari, la fie­care pă­lărie ce se încearcă, se cred da­toare a exclama cu admirație: Ce bine vă șade ! Și asta e încă o lipsă de bunâ-cuviință, căci trebue evitat di a se plictisi cumpărătorul. ' Un cuvânt și pentru croitoresc, mai cu seamă pentru acelea care încearcă. Să primească fără su­părare observațiunile clientelor, să asculte de dorința lor, căci dacă plătesc trebue să fie servite după plăcere. Mai bine e când nu se bizuie pe talentul lor, să nu primească a face o formă prea grea, care să n’o poată iscu­ti. E drept că sunt și multe doamne cari, pentru o sumă oare­care, cred să scoată sufletul celor care le lucrează. Cei mai favorizați de soartă nu sunt scutiți de­ urmarea re­gatelor bunei cuviințe, ba chiar ei se cuvine să­ dea pildă. Laur­.« Vampa Bésboiű iminent intre Anglia și Transvaal Primul lord al tesanuilui en­glez, Balfour, a ținut un decurs într'o întrunire a conservatorilor, in care a spus că ruperea tra­tativelor între dr. Krueger și Milner formează pentru guvern un isvor de adânci regrete ; este insă datoria sa de a veghea ca drepturile poporului englez să nu fie călcate în picioare. Toate ziarele engleze zic cu situația e gravă. «Times» zice ca refusul Boerilor de a schimba situațiunea uitlanderilor, a pus Anglia într-o situație dificilă. «Standard» zice că a sosit tim­pul ca Anglia să-și validiteze cu mai multă energie dreptu­rile ei. O depeșă din Pretoria anunță, că președintele Krueger a fost primit cu mare însuflețire de către populația de acolo. Lord Chamberlain, ministrul englez al coloniilor, a fac­ut de­­clarațiuni în Parlament, confir­mând ruperea tratativelor și zi­când că motivul acestui fapt este refusul lui Krueger de a primi propunerile lui Milner. Se așteaptă cu mare nerăb­dare nota guvernului englez, ce se va adresa lui Krueger. In ori­ce caz e lucru ciudat că același guvern englez, care la conferința de la Haga ple­dează alături de Rusia și de Sta­­tele­ Unite, cu atâta căldură pen­tru pace și pentru împedecarea rasboiului prin tribunale de ar­­hiturgiu, respinge acum propu­nerea președintelui Krueger ca cearta dintre Anglia și Transvaal să fie aplanată printr’un tribunal de arbitragiu. Respingerea acestei propuneri­­ trebue să stârnească bănuiala că guvernul englez sau se simte ca n’are dreptate și prin urmare evită o sentință nepărtinitoare, sau ea nu e vorbă de ^alidita­­rea drepturilor lui, ci de­­ lo­vi­tură în Transvaal. Un răsboiu în sudul Africei ar costa pe Anglia mai multe jertfe în bani și în sînge, de cîte o răscoală în India. Terbu­ruri sângeroase in Peru Ziarul «El Diario», din Buenos­ Aires, publică niște înspâim­în­­tătoare știri asupra evenimente­lor ce au însângerat și dezolat republica Peru. Gete de indieni, partizani ai revoluțiunei, au năvălit în regiu­nile din Moscau­­, Moliepunoa și Cerque, comițând barbarii nea­uzite. Indigenii erau în numar de aproape 5000 și populațiile apu­cate pe neașteptate și înspăimân­tate "n’au putut organiza apă­rarea. Năvălitorii au asasinat familii întregi, devastând locuințele, unde au întâmpinat rezistență, după ce au învins-o, au chinuit persoanele care au căzut în mâi­­nele lor și multe din ele au fost arse de vii și mai multe sate au fost incendiate. Scene pe care pana refuză de a le descrie s'au petrecut lângă Cerque. Aci sălbaticii indigeni s’au dedat la acte de antropolo­gie : peste 50 de oameni, aleși dintre cei tineri, au fost mâncați. MARTIRIUL vinei Impérates ® (O noră privitoare la defuncta imp8­­rgioasa Elisabeta a Austriei, scrisă de o damă a ei de onoare.) Traducere din limba engleză de d­na Ghirgiă CAP. I Cu multă greutate au pu­tut s-o aducă la cunoștință, și când deschise ochii în sine, tresări îngrozitor și începu să strige cu o voce tremurătoare: Pentru Dumnezeu­, scoateți pe Rege din capela mortuară. Nu este mort în realitate; el se preface numai mort, pentru a fi lăsat în pace și liniște, și a nu mai fi necăjit"". Nervii săi au fost așa de sdruncinați de această tristă întâmplare, că era de temut să nu fie lovită de vr-o boală serioasă, și irepresiunea pro­dusă asupra ei de această ul­timă și teribilă probă a ne­buniei vărului său, mina min­tea sa de mult timp. E probă, mai mult de­cât suficientă, faptul că doctorul după ce s'a dus la Meyerling, pentru a face autopsia" cadav­rului Prințului de Coroană Rudolf, și a declarat întor­­cându-se la Hofburg, că el 'și dăduse singur moartea în­­tr’un moment de aberațiune mintală temporală, ea căutase ne­vincera­t, și intrând în ca­binetul său, cu haina ei nea­gră tronantă, întinse spre dânsul micile ei mâini tre­­murânde și zise suspinând : „Frantz, iartu-me, nu tre­buia sä mă mărit. Nebunia e în familia mea și am adus'o și în a ta". germană fericeă cu inima slabă, în­tot­deauna ești gata de a lua asupra-ța toate re­lele. Ea știe bine că nu în ramura cea tânără a casei Wi­t­tel­sbach existase­­ nebun­ia, ci în ramura cea veche. îm­păratul îi răspunse într'un mod gentil și afectuos : „N’ai adus de­cât ce e bun și dulce, când te-ai măritat cu mine, eu însă, scumpa mea, n'am fost nici o dată demn de tine, nici într’o privință". Possen­hoffen era un ade­vărat loc potrivit pentru im­periala idilă, care a precedat căsătoria lui Frantz- Joseph cu Elisa­beta. Ori­cine știe, cum împăratul, curând după sosi­rea sa la castelul viitorului său socru, pentru a celebra logodna sa cu fiica cea mai mare a ducelui Maximilian, întîlni la umbra deșilor copaci din parc o copilă, îmbrăcată într’o rochie albă scurtă, cu parul bogat și ondulat, mătă­sos și de culoare castanie, care înconjura figura ei copilăreas­că și cădea până la micile sale piciorușe, urmată de o pereche de câini albi, cari să­­reau împrejurul ei. Cu o co­pilărească impulsiune își a­­runncă brațele în jurul gîtului vărului său­ imperial, despre care auzise foarte adesea că va deveni un nou frate al său, dar pe care nu’l întâlni­se nici o dată, însă îl recu­noscuse mai mult după por­tretele pe care le văzuse. Farmecul strălucitorilor săi ochi de safir încântătorul surîs, care mai târziu deveni ce­lebru în toată Europa, reușiră a răpi inima tenorului mo­narh­. El îi luă brațul și vru s'o conducă la castel, dar tinera prințesă nu permise aceasta. „El s’ar supăra foarte mult pe mine, dacă m’ași amesteca cu cele mari, „zise ea rîzend. „Ele trebue să se mărite toate înainte d’a mă mărita eu“. „ Aceasta o vom vedea noi", replică captivatul împărat „Du-te de te îmbracă pentru prânz și întâl­nește-m.“ în sală înainte d’a mö coborî, dulcea mea! „Restul mă privește.“ Complet subjugată, tînera fată sbură în marele și ve­chiul edifici­u, pe când împă­ratul se duse în camera sa jurându-și sie­ însuși de a a­­para pe drăgălașa și mica prințesă, în contra tuturor pr­oiecțiunilor ce i s'ar putea face. îndată ce termină toa­leta sa, se dusa în sală unde auzi două voci discutând du­pă o ușă care nu era de tot închisă. Una din aceste voci zicea: „Vă rog, Princesă, stați bine, căci vă este interzis de a va arăta“. „Vom­ face așa, tocmai așa, Contesă, murmură cea­l­alta voce, pe care Frantz-Josef o recunoscu a fi aceea a Elisa­­betei. Ușa se deschise mare, și drăgălașa fată, urmată de o doamnă îmbrăcată în ro­chie albă, în ochii căreia se vedea cea mai mare agitație, apăru în sală. „Să mergem împreună, ve­­rișoară“, zise Impăratul, ofe­rind brațul său Elisabetei; și cu toate rugăciunile și privi­rile aspre ale bâtrânei con­tese, el conduse pe radioasa creatură care se îmbrăcase în haine albe la terasă, unde Ducele Maximilian și Ducesa Ludovica de Bavaria aștep­­tau, înconjurați de toți cei­l­alți copii, sosirea augustu­lui lor oaspe. La vederea frumoasei și ti­­nerei perechi, o privire de surprisă, de mâhnire și de desaprobare se ivi în ochii tu­­turor acelora ce erau present,!­ însă era prea târziu, pentru a schimba, de­oare­ce farsa era jucată și, chiar în acea seară, Impăratul declară că și-a schimbat planul și cevu formal, de la bătrânul genti­lom înfuriat, favoarea de a-i acorda mâna celei mai mici, dintre fiicele sale. O scenă violentă avu loc. Ambii bărbați deveniră a­­roganți și violenți, și afrontul făcut fiicei sale mai mari nu putu fi primit de băr­­trânul Duce. In cele din urmă, Imperatul perzându-și toată răbdarea, sân­de pe sca­unul său și declară cu­ toată mândria sa de bărbat, că da­că propunerea sa va fi res­pinsă, îi va depărta imediat din domeniurile sale și că nu se va mai însura de loc, până când rana din inima sa nu se va vindeca de ajuns, pentru a-i permite de a se mai gândi la vre-o altă fe­­mee, afară de fata pe care a întîlnit-o întâia oară, cu pu­ține ore mai înainte! Forțat de împrejurări, Du­cele cedă fără voia lui, spre marea mirare a întregei fa­milii și a anturajului său, pentru că era un bătrân gen­tilom foarte obstinat In timpul acesta, mica Prin­țesă a cărei inimă fu deș­teptată la întâia sărutare a lui „Făt-Frumos,., plângea în patul său cel mic și se com­para cu „Cinderella“ (Cenu­­șereasa), de­oare­ce ea nu-și făcuse încă debutul la curtea cea mică a tatălui său, și nu putea suferi îngrozitoarele con­secințe ale neascultării ordi­nelor părintelui său. Ea se gândea că după toate probabilitățile, nu va mai ve­dea pe robustul bărbat cu o­­chii albaștri care o numise „Iubita și mica sa vară“, și ale cărui priviri mîngăioase și vorbe dulci făcură o așa de profundă impresiune a­­supra ei. Nu-i trebui mult ca să ghicească că el era să de­vină magicianul, care să trans­forme viața sa, pacinică și sin­guratică, în cea mai strălu­cită soartă din lume. Aceste detaliuri mi-au fost date de o iubita bătrână, care fusese doica împărătesei, din prima Copilărie, și care a mu­rit de puțin timp. Ea fu acea care­­ mi spuse primele sufe­rințe ale fetei, din acea noapte în care, după ce plânse, căzu pe perițiile sale, și adormi somnul inocent și fără vise al copilăriei, sub razele iurtei ce sträbateau prin geamurile fe­restrei și alunecau pe pleoapele sale. „Ah, scumpa mea, frumu­sețea mea, cât de frumoasă, dulce și curată era ea, pentru cele ce aveau să­ i se întâmple în viitor! 'mi spunea adesea bătrâna femee. „ Și în ziua nunței sale, cât de delicată și cât de dră­gălașe era, părea a fi un în­ger, cu toată greaua mantiă a curței imperiale, și grelele bijuterii, cari acopereau tâne­­rul său corp. Dar era fericită atunci, inima ei nu era plină de­cât de bucurie. Credea că viața era un lung șir de fe­riciri , că toți oamenii erau buni, și că nemărginita avere a soțului său va fi o baghetă magică, cu care va îndepărta ori­ce miserie de pe pământ, ori­unde s'ar duce. Sărmană copilă! sărmană și mică naivă! (Va urina).

Next