Universul, iulie 1903 (Anul 21, nr. 177-207)
1903-07-22 / nr. 198
Aventura, principesei de Coroană a Greciei.— (Vezi explicația) Calendar pe anul 1908 Ortodox Lu na, 21 Iulie.—Cuv. Simeon și Ioan Catolic Luni, 3ugust.—Iov. I. Etienne Soarele răsare 5.05, apune 7.38 București. 2 / Iulie. In dhustia imuncitărilor agricoli Dăm astăzi sfârșitul scrisorei ce ne-a trimes d. A. Ciurcu, în chestiunea muncitorilor agricoli, scrisoare a căreia publicare am inceput-o în numărul precedent. Eu cred că numărul lor e prea mic și de aceea multe din lucrările agricole sufăr la noi. Astfel, între altele, araturile nu sunt suficiente și nu sunt făcute la timp oportun. E știut că o bună pregătire a pământului reclamă ca miriștea să fie întoarsă îndată după seceriș pentru ca pe de o parte buruenile cari n’au făcut încă sămînță să fie distruse, iar semințele de buruieni deja coapte să aibă timp a lăsări spre a fi distruse prin o a doua arătură, pe de altă parte spre a expune insectele, vermii, larvele la perie, în fine spre a afina pămîntul și a înlesni atât înmagazinarea de umiditate în subsol cât și mărunțirea sa la arăturile următoare. Dar cum e cu putință ca țărănimea noastră , să ia plugul de coarne când ea e ocupată toată la secere, la prășit, la cărat, la mașini, etc., tocmai când ar trebui să are ? La noi miriștile în marea majoritate a cazurilor nu sunt întoarse la vreme, unde așteaptă până toamna, ba mai rămân chiar și neîntoarse deloc până în primăvară, ca și multe porumbiști, când o bună cultură ar reclama cel puțin două arături până în toamnă. Pe vastele câmpii ale șesurilor noastre, pe bărăganurile cu populația mai rară, se văd clăi de grâu nedijmuite până prin Septembrie. Căpițele cu fân stau cu lunile pe câmp, expuse tuturor intemperiilor și servesc de culcușuri la tot felul de rozătoare. Există cozuri când porumburile sunt apucate de zăpadă nedijmuite. Pagub. care rezultă din toate aceste întârzieri, datorite mai ales lipsei de brațe imensă. Ve rog deci să vulgarizați prin răspânditul dv organ ideea că muncitorii agricoli streini sunt nu numai trebuitori, dar indispensabili în adevăratul interes economic al țărei noastre. Să credeți că toți acei cari folosesc lucrători străini o fac nu de plăcere, nici din lipsă de patriotism, ci de nevoe și că mai bucuros ar întrebuința numai muncitori pământeni dacă s’ar găsi în număr suficient. Cunosc țărani mii ghaburi cari sunt, nevoiți câte o dată a întrebuința chiar și dînși, muncitori streini. Dealtmm treiea, e foarte greșită ideea că folosirea muncitorilor agricoli străini ar fi un act antinațional. Orice lucrare făcută într'o țară de orice lucrător e o lucrare națională ; ea contribuie la sporirea avutului național. Această axiomă e admisă de toți economiștii. Cu atât mai mult e aplicabilă această teorie la munca agricolă, unde fără acei muncitori streini o bună parte din produsul solului s’ar pierde. Suma de bani pe care acești lucrători o exportă în fiecare an nu e prelevată decât din prisosul de avuție pe care tot ei îl produc și care fără mijlocirea lor n’ar exista. Deci profilul e pentru țara în care ei lucrează. Cazul pe care vi-l semnalează unul din corespondenții dv. din Moldova despre un proprietar care, spre a pedepsi pe sătenii de pe moșia sa, i-a trimis să lucreze la alte moșii ale sale mai depărtate, iar în locul lor a întrebuințat muncitori bulgari, este un caz izolat, care poate constitui un abuz, dar care nu numai nu infirmă teoria necesității lucrătorilor streini, ci din contră o confirmă. Dacă în locul lucrătorilor locali s’au întrebuințat lucrători străini, nu e mai puțin adevărat că a fost de lucru și pentru aceștia și pentru cei locali, cari și ei au lucrat pe alte moșii. A fost deci numai o substituire, o interpoziție abuzivă, dar a fost nevoie și de lucrătorii locali și de cei streini. Este foarte nemerită ideea corespondentului dv. ca în părțile mai puțin populate să se întrebuințeze lucrători agricoli din regiunile mai populate din țară. Dar lucrul acesta se practică regulat: de ani îndelungați muntenii se coboară la șes în vremea secerișului, a prășitului, a cositului, a culesului viilor, fără a mai pomeni de țiganii din țară și de toți proletarii în genere, cari toți câștigă bani buni în vremea secerișului. Un bun secerător poate câștiga până la 5 -6 lei pe zi când recolta păioaselor e abundentă și când se ceră cu pogonul sau cu claia. Cu ziua acești lucrători sunt plătiți până la 3 lei și mâncarea. Dar câte odată, cum a fost în anul trecut și în unele părți chiar în anul acesta, nu se găsesc indeajuns. Ași putea să se întind mult asupra acestui subiect, dacă cadrul acestui articol mi-ar permite. Nevoind să abusez de ospitalitatea d-v. țin, înainte de a încheia, să fac o singură observare. Spre a accelera lucrările agricole și spre a întrebuința totd’odată mai puțini lucrători agricoli streini, nu există decât un mijloc și anume: generalizarea întrebuințarea praștitoarelor mecanice, pentru prașitul porumbului și în genere al tuturor plantelor, înmulțirea secerătoarelor și a cositoarelor mecanice, cu un cuvînt înlocuirea brațelor omenești prin instrumentul mecanic pretutindeni unde el este cu putință. Prin acest mijloc se va reduce și costul de producțiune, lucrările agricole vor fi făcute mai la vreme și agricultorii noștri vor avea mai puține cuvinte de a se plânge de modicitatea prețurilor cerealelor. Până atunci să nu ne mai plângem de folosirea lucrătorilor agricoli streini, căci prezența lor în țară în număr mai mare coincide totdeauna cu anii de belșug. AL Cusrey. Politica externă Franța și Anglia pentru arbitragiu Acum câteva zile a avut loc la Londra o manifestațiune asupra căreia nu s’a insistat în destul. Un mare număr de senatori și de deputați francezi, sub conducerea d-lui d'Estournelles de Constant, s’au întâlnit cu un mare număr de deputați englezi în scop de a pregăti opinia publică din Franța și din Anglia pentru încheierea între aceste două puteri a unui tractat de arbitrugiu permanent. Și ceea ce e mai curios, e că la această manifestațiune d-nnî Balfour și Chamberlain au rostit discursuri însemnate. Cine ar fi crezut vreodată că primul ministru al Imperiului Britanic va lua cuvîntul pentru a spune că dorește ca în viitor Franța și Anglia să poată regula prin arbitragiu toate chestiunile ce azi le despart sau le neliniștesc. Cine ar fi crezut că d. Chamberlain, autorul incidentului de la Fashoda, el, omul cel mai înjurat și cel mai calomniat de presa franceză, va susține într’o cuvîntare admirabilă că Franța și Anglia se întregesc, că nu există nici un motiv ca toate controversele ce le frămîntă, chiar cele ce își au origina în tractatul de la Utrecht, să nu fie dezlogate în mod pașnic și pentru ca să nu se stabilească între aceste state ce au luptat veacuri întregi pentru supremația în lume o comunitate de idei atât de adâncă, încât ea să nu poată fi distrusă decât prin întâmplări neprevăzute sau prin împrejurări nedorite. Bineînțeles că nimeni n’a propus pentru moment un tractat de arbitragiu permanent, și că a fost vorba numai de o îndrumare în această direcție, dar nu e mai puțin adevărat că văzând asemenea fapte, suntem siliți să ne întrebăm ce interese nouî sau ce factor neprevăzut a intervenit în politica lumii, pentru ca într’un răstimp atât de scurt, ca cel ce ne desparte de afacerea de la Fashoda, o schimbare atât de complectă să se fi operat în raporturile dintre ambele puteri. Adevărul e că Franța și Anglia n’au fost împreunate nici printr'un factor neprevăzut, nici prin interese noue, ele au fost împreunate prin civilisațiunile lor, care de mult și fatal se îndreptează către o aceiași țintă. Isvorîte fiecare dintr’o desvoltare istorică și dintr’o încrucișare de rase deosebită, aceste două civilisațiunî s’au atins în numeroase rânduri, au trecut prin aceleași revoluțiunî și prin aceleași frământări în lupta lor către forma socială modernă și prin paralelismul evoluțiunei s’au apropiat până ce mâine-poimâine se vor contopi într’un același ideal și într’o aceeași năzuință. Fără îndouială că mai sunt multe deosebiri între gândirea franceză și gândirea engleză, fără îndouială că unele din aceste deosebiri nu vor înceta nici odată. Dar chestiunea nu trebue înfățișată astfel. Trebue să ne întrebăm dacă există mai multă asemănare între gândirea franceză și gândirea engleză, decât între gândirea franceză și gândirea germană sau italiană. Numai așa vom vedea cum, prin spiritul lor democratic și printr’o aceeași concepție a lucrurilor omenești, Franța și Anglia s’au apropiat pe nesimțite. Și azi când facem această constatare nu ne putem opri aci. Manifestația de la Londra e semnul unei săli nouă de lucruri. Ea introduce pentru prima oară în viața popoarelor europene legături directe între parlamente și cine știe dacă în viitor congresele diplomatice care au format în secolul al XIX embrionul unui parlament central al Europei nu vor fi înlocuite prin niște conferințe parlamentare cari vor pune bazele acelei federațiuni europene de atâta vreme prezisă. Dacă manifestația de la Londra poate fi considerată ca cel d’inleiu pas către o fderațiune, aceasta nu înseamnă că ne îndrumăm către pacea universală sau că evoluțiunea lumei moderne e contrarie principiului luptei. Aceasta înseamnă că centrul de gravitate al luptei nu poate să rămân veșnic neclintit. Ne-am obicinuit de veacuri cu lupta între grupurile sociale din Europa. In secolul trecut orizontul nostru s’a mărit, am zărit dincolo de oceane nouă vrăjmași. De ce lumea de mâine să nu fie făcută din luptele Europei federate cu vrăjmașii ei de peste mări ? In orice caz nu trebue să ne înveselim dacă Europa se federează, căci această federațiune presupune o pace perpetuă intre statele europene și această pace perpetuă este semnul decadenței continentului alb. Cea mai bună dovadă e că astăzi singurele țări ce au propus un tractat de arbitragiu au fost Franța și Anglia, adică țările ce nu pot da mai mult decât au dat. Când toate țările europene vor propune un asemenea arbitragiu, lumea va avea dovada că ele nu mai au destulă putere nici destulă viață pentru a lupta și atunci bătrâna Europă va trece altul continent sceptrul civilizațiunei pe care ea l-a ținut atâta vreme și cu atâta glorie. ____________ I. G. 1>. regele a strîns mâna colonelului Forte Nicotera, care era de gardă la mormîntul regelui Umberto, întrebându-l unde și câștigase medalia «Virtutea militară» ce strălucea pe peptul lui. — La Maluzzo, Majestate — răspunse valorosul ofițer. Regele întrebând pe colonel dacă e în rezervă, acesta răspunse afirmativ, adăugând : — Am 65 de ani. Majestate. Suveranii, după ce s’au oprit și la mormîntul lui Victor Emanuel, s’au îndreptat spre eșire, unde au fost salutați de o mulțime mare de lume. Regele a însoțit pe, mama lui până la trăsură. După cortegiul reginei a urmat acel al regelui, care s-a dus la Quirinal. Demonstrația populară Azi după amiază a fost o solemnă comerare populară a regelui Umberto. La orele 4 luni. societățile, școlile și o mare mulțime de lume s’au adunat pe piața Poporului, unde s’a format un impunător cortegiu, care a pornit spre Pantheon. Toate delegațiunile purtau coroane splendide. Prăvăliile pe tot parcursul erau închise și aveau drapele de doliu cu inscripția : «XXIX Iulie, doliu național». Mulțimea a aplaudat foarte mult trecerea drapelelor în doliu ale Triestului, Trentului și Istriei pe cari femeile și fetele le împodobiseră cu flori în piața Poporului. Într-un grup de garibaldieni, la braț cudoul din el, se afla un preot bătrân. Când a văzut aceasta mulțime a făcut preotului o entusiast o demonstrație. Cortegiul a ajuns la ora 6:36 la Pantheon, unde, însoțit de veterani, a intrat în templu și a defilat pe dinaintea mormîntului regelui Umberto, pe când drapelele se plecau și se depuneau coroane. Apoi cortegiul eșind din biserică, s’a îndreptat spre Capitoliu. Coroana italienilor din Itrăi în Colonia italiană din Brăila a trimis directorului ziarului «Tribuna» o sumă de bani adunată prin subscripție populară, pentru ca să se depună azi la Pantheon o coroană de flori în memoria lui Umberto I. Coroana, care a fost dusă la Pantheon azi de două redactori ai acelui ziar, era artistic lucrată. Ea e înaltă de trei metri și are pe o panglică de moar inscripția : «Colonia italiană din Brăila regretatului rege Umberto, cu ocazia celei de a treia aniversări a morței sale». Cardinalii în conclav Toți membrii, cari fac parte din conclav, se vor afla mâine la orele 5 d. a. în Vatican. Clopotul, care va anunța închiderea, va suna după două ore și atunci toți ceremonierii vor ordona extra omnes (loțî afară). Până la închidere se va permite ambasadorilor, prelaților și altor intimi de a se duce să viziteze pe cardinali în celulele lor, dar îndată ce va suna clopotul toți vor trebui să plece. Camerlingul și mareșalul conclavului vor închide în mod solemn porțile. Cabala pontificală Se știe că celulele pe cari le ocupă cardinalii în conclav s’au tras la sorți. Toți văd un semn bun în faptul că Serafino Vannutelli a tras numărul 13, care e un număr norocos. De asemenea un bun augur se trage din cartea visurilor pentru Rampolla, care a tras numerul 58. Papă spune acea carte- Antigon, au făcut templul existenței lor, al plăcerilor lor, al grijelor lor, al aspirațiunilor lor. Dacă cineva s’ar duce la asemenea femei și le-ar spune : — Voi veți fi alegătoare și ve veți duce să votați un deputat ! Sunt sigură că ele vor da din umeri și vor da dracului politica. Dar să lăsăm astea la o parte și să ne vorbesc despre ordine. Ordinea are trei avantagii, ajută memoria, face să se economisească mult timp și păstrează lucrurile. Dezordinea are trei inconveniente : plictiseala, nerăbdarea și pierderea de timp. Ordinea are nevoe de trei servitori : voința, silința și atențiunea. Dezordinea are trei stăpâni: graba, lenea și încurcătura. Ziua. Din Italia (Corespondență part. a ziarului «Universul») Roma, 17 Iulie. In memoria lui Umberto I Azi de dimineață, la orele 7.45, a sosit la gară regele Victor Emanuel și de acolo s’a dus direct la Pantheon. Puțin după aceea a sosit și regina Margareta. Regele și regina s’au îmbrățișat, s’au sărutat și au intrat la braț în templu, însoțiți de suitele lor. După aceea s’a celebrat slujba religioasă de către capelanul de Curte, monseniorul Bianchi. In tot timpul regina Margareta a stat în genuchi, iar regele în picioare lângă dînsa. După ce s’a terminat slujba, CRONICI FIIEMINE Avantagi ale ordinei Am mai vorbit despre ordine și am arătat cât era de necesară pentru ținerea unei case. Cum însă acest subiect este foarte important, cred nemerit a mă mai ocupa de dînsul, căci am convingerea că cu cât vom repeta mai des un lucru, cu atât el se va întipări mai mult în mintea numeroaselor mele cititoare și aceasta atât pentru fericirea lor, cât și aceea a căsniciilor pe cari ele le conduc. Trebue să recunosc că sunt foarte multe femei cari din casă Aventura principesei de Coroana a Greciei O telegramă ne-a comunicat la timpul sau accidentul întîmplat principesei moștenitoare a Greciei, care a fost atacată în loja de la teatru de către un bețiv. Principii moștenitori ai Greciei s'au dus într-o seară singuri la teatrul din Phaleron. Deodată se deschise ușa și înăuntru intră un om beat care proferînd insulte la adresa principesei de Coroană, ridică mâna ca s’o lovească. In scest moment principele de Coroană Constantin, care este un bărbat voinic, trînti pe bețivan cu capul de perete și apoi îl dădu pe ușă afară, unde fu luat de o patrulă polițienească. La secție s-a constatat că bețivanul băuse o mare cantitate de vinoare grecesc. El se numește Kavalans și este de meserie ferar. Principii moștenitori aflând că el a săvârșit fapta în stare de beție, au rugat pe șeful poliției ca să-l pună în libertate, ceea ce se și făcu imediat. Ilustrația noastră de azi reprezintă scena când principele Constantin dă afară pe bețivanul ferar. Pictura bisericească Am văzut era, în atelierul cel mare al Teatrului Național, picturile destinate să acopere zidurile bisericei nouă Sf. Nicolae Vlădica din Prund. Aceste picturi atestă, după mine, o nouă și fericită explicațiune estetică a iconografiei bizantine ortodoxă, o nouă și salutară îndrumare dată artei bizantine, căreia i se impută tocmai de a înăbuși sentimentul în rigiditatea și uscăciunea formelor consacrate. Nu nesocotesc speciala menire religioasă a artei bizantine. Mărginită în canonul strict al regulilor neschimbate și al formulelor prestabilite, este lipsită, prin ea însăși, de expansiune și de putere comunicativă.Totuși, ceeace arta bizantină pierdea în culoare și extensiune, ar fi trebuit să câștige în profuziune, și bogăție, în valoare, concentrată și în profuziune ornamentală. Aceste sunt, în adevăr, calitățile care, cu rafinarea spiritului estetic, triumfă în a doua manieră a bizantinului, care formează renașterea orientală, urmată la o distanță de aproape un secol după renașterea italiană și care vădește un așa însemnat progres asupra primelor picturi murale și asupra icoanelor muntelui Athos și mânăstirilor din Kiev și din Kazan. Importante specimene din această reînflorire a bizantinului se află în numeroasele monumente românești din epoca lui Neagoe Basarab, Matei Basarab și Vasile Lupu, în icoanele din Stavropoleos, în frescurile de la Curtea de Argeș, în zugrăvelile mânăstirilor Cozia, Arnota și Govora, scăpate ca prin minune de mâinele sacrilege ale reparatorilor și cari sunt părăsite în cea mai neagră mizerie. Vom aminti numai splendida ornamentațiune sculpturala pe tîmpla bisericilor din Artida și Govora (1600) care ar putea să rivalizeze cu cele mai frumoase din Europa și care în curând vor fi numai un morman de pulbere ! Pictura bisericească, și putem să zicem pictura națională română, nu a făcut, de atunci, nici un pas înainte. Pe când în alte țări, bizantinul s’a modificat și s’a desvoltat sub influența geniului artistic național, pe când în Italia s’a dezrobit,de acea îngustimp și de acea despuiere a liniei matematice chiar din secolul al VI după Crist, precum se poate observa în mosaicurile bisericelor din Ravenna,—cea mai drăgălașe oază bizantină in oceanul artei occidentale — pentru a triumfa apoi, în 1200, în acea minune aurită a lui San Marco din Veneția, și un secol mai târziu în operile lui Givelli și urmașilor săi , pe când în Rusia, se întipărea cu cel mai curat sigil național și creia acea artă neo-slavă care se distinge de, cea mai dinaintea ei printr’o imitațiune mai vie și conștientă a naturei și prin sentimentul omenesc ce însuflețește, precum se poate admira în bisericele Mintuitorului la Moscova și Sf. Vladimir la Kiev—în România, contrariu de ceea ce se petrecuse pentru celelalte ramuri ale artei, și, mai cu seamă pentru arhitectură, care, introdusă bizantină, devenea națională română,și despre existența acestei arte române nu ne mai e permis să ne îndouim), în România, din contră, pictura refectează la îndouitul proces de aclimatare și de evoluțiune, a rămas, nici mai mult nici mai puțin, decât primitivă iconografia bizantină de rit ortodox. Fără a deroga de la tradițiunea seculară și de la regulile consacrate ale iconografiei dogmatice, nu ar fi cu putință să se insufle în fictura religioasă, nu zic o adiere de modernitate, ci o palpitate de viață, un fior de lumină, un zîmbet de cumpănită și blândă frumusețe, acea înfățișare de adevăr și de forme firești cari, vorbind simțurilor, găsesc mai lesne, portița inimei și culmile cugetărea ? Tot remâind în cercul prescripțiunilor tradiționale, nu va fi venit și pentru noi momentul de a încerca o artă care să sălașluiască în viață și în omenire, precum în viață și în omenire se află cugetarea și sentimentul pe care le cuprinde : sentimentul religios, care e cu atât mai elocvent pentru noi, cu cât mai omenește s’ar exprima? Aceasta, probabil, și-au și zis cei douî valoroși artiști, și au pus mâna la acele, grandioase picturi, la acele mărețe compuneri: «Nașterea», «Restignirea», «învierea», «Înălțarea» în care, afară de ținta și silita sărăcie de culoare, totul ne vorbește de Bonifaciu, de Tiepolo și de cei mai puternici și bogați desenatori, compositori și modelatori din veacul al XV până la al XVI. Nu pot intra în particularități. Dar pentru cine are cunoștință de artă, mi se pare că ceea ce am zis e de-ajuns spre a face cel mai frumos elogiu intențiunilor curagioșilor și conștienților artiști și a întemeia cele mai frumoase speranțe asupra viitorului picturei religioase, până acum așa de scăzută in România. Benedetto de Luca. O CUGETARE PE 7.1 Religiune, simțimînt, filosofie, totul învață pe om cultul amintirilor. Un studiu asupra lăcustelor din Dalta Dunărei D. dr. N. Leon, profesor la Universitatea din Iași, a fost însărcinat și anul acesta de ministerul de domenii, după cum am anunțat la timp, să studieze cestiunea lăcustelor din Delta Dunărei. D-sa și-a depus zilele astea raportul. Cercetările d-lui dr. Leon asupra lăcustelor din Dobrogea, vor forma un memoriu complect. Partea întâia va cuprinde istoricul lăcustelor din Delta Dunărei, din timpurile cele mai îndepărtate, cât se găsesc însemnări în cronici și documente, până în ziua de azi. D. dr. Leon lucrează de câteva zile la ministerul de domenii, extrăgând note din vechile dosare cari se găsesc la minister. Partea a doua a memoriului cuprinde istoria naturală a lăcustelor din Delta Dunărei, constituirea lor, condițiunile lor de traiü, cercetări de laborator făcute în felul cercetărilor lui Bily asupra lăcustelor din Statele Unite, Isankel d'Herculins asupra celor din Algeria, sau Berleze asupra celor din Italia. Mijloacele de combatere și prevenire a lăcustelor din Delta Dunărei, nu pot fi împrumutate din experiența altor popoare, căci cu totul, altă viață duc lăcustele din Statele Unite, cari viețuesc în permanență în munți stâncoși, și cari nu depun niciodată oule în locurile sterile ; altă viață duc de asemenea lăcustele din Italia, cari trăesc mai mult în locurile arabile, atacând cu preferință cerealele, și altă viață duc lăcustele de la noi din Deltă, ceri își depun oiile, ca regulă generală, numai în terenurile sterpe, nisipoase, și sar, cum ajung mai mari, pe papură, stuf și trestia bălților și apoi trec pe lanuri de le devastează. Partea a treia a memoriului d-lui profesor dr. Leon cuprinde cercetări asupra diferitelor parazite de natură animală și vegetală, care atacă oiile de lăcuste și lăcustele adulte. In ultimul capitol sunt descrise mijloacele întrebuințate în celelalte țări pentru distrugerea lăcustelor, și se face în acelaș timp analiza și critica mijloacelor celor mai practice și mai avantagioase, cari trebuesc întrebuințate pe viitor la noi. Pe lângă figurile anatomice, memoriul va avea anexată și o hartă a focarelor din Deltă, unde lăcustele își depun oiile din timpuri foarte vechi. D. profesor dr.Leon se ocupă, după cum se știe, cu studiul lăcustelor din Delta, încă de acum câțiva ani. Marin. IANFIHEL DEMETRIESCÎT Cine nu cunoaște această figură impozantă, cu un trup atletic și un cap bine desvoltat, cu orbii micî verzî pătrunzători. Cu câtă dragoste nu-șî aduc aminte si’itorii școlari ai liceelor Sf. Sava, Lazăr și Sf. Gheorghe de savantele lui prelegeri, cari, într’un stil concis și curgător, a*bondat în idei originale și în critici fără pasiune. Istoric în adevăratul sens al cuvîntului, savant desăvârșit, mânuind cu o ușurință fermecătoare anumite limbi latină și greacă precum și o sumedenie de limbi moderne. Suplinind catedra universitară a răposatului Gernătescu, cursul său era foarte audiat, fiecare prelegere fiind un belșug de cunoștințe bine ordonate și mai bine expuse. Amic intim al răposatului și valorosului literat A. Odobescu, a plâns mult tragica lui moarte și duce cu dînsul astăzî o parte din secretul vieței lui. Mi-aduc aminte de dînsul ca profesor și nu pot uita nici o dată ardoarea cu care dînsul explica Renașterea literară și artistică. Cu un colorit viu, într’o formă gramaticală corectă, printr’o expunere de o logică strânsă, punea în fața elevilor păreri și pro și contra, pentru ca la finele secțiunei, într’un stil lapidar, să-și dea părerea lui. Era profesor în adevăratul înțeles al cuvîntului. Om cumpătat, prea serios în cercul lumei, ’și sacrifica întregul său avut pentru vizitarea unor ruine, unei pinacoteci, pentru a-și procura opere rari. Orator desăvîrșit, cine nu ’și aduce aminte de publicul ales al Ateneului, când Anghel Demetriescu se sui la tribună spre a vorbi de Barbu Catargiu , cine nu ’și aduce aduce aminte de savanta-i conferință despre Iliada lui Omer și câte altle. Colaborator la «Revista Nouă», la «Convorbiri», la «Contimporanul», și la multe ziare politice, astăzî rând s’a stins, școlari și prieteni îl plâng zadarnic. Profesor ales, parlamentar cinstit, istoric desăvîrșit, geograf distins, filolog aprig, țara pierde pe unul din fii cei mai muncitori și corpul didactic pe unul din cei mai străluciți reprezintanțî aî săi, Ioan G. Găleșescu Licențiat în drept. In afacerea Schmidt (Corespondența particulară a «Universului») Călărași, 20 iulie. Cu privire la cele arătate da sub-prefectura din Ostrov prefecturei din Constanța,vă comunic următoarele : Wilhelm Schmidt, după o ședere de mai multe zile la arestul din Silistra, tocmai în ajunul plecărei sale la Rusciuk, a declarat că a luat de la Fișei întreaga sumă de 78.000 lei, și ROMAN ISTORIC ORIGINAL PARTEA II CAP. I 48 de c.-r.a Sofia Ji-Tădejd.e Proprietate literară a ziarului «Universul». — Reproducere oprită Regina Natalia mamă.—Războiul ruso-turc.—Românii și serbii.—Atentat împotriva lui Milan. — Al douilea războiu sârbo-turc.—încea de la San Stefano. — Indignare împotriva Rusiei.—Tratatul de Berlin ,înaintea Nișului a fost o luptă înverșunată. O zi întreagă artileria noastră și a lor au zguduit văzduhul cu tunetele lor. «Noi eram apărați numai de șanțuri. I «Crăciunul l’au făcut soldații [cáfol aa. Ni sunii, la iris și zăpadă, așteptând, din ceas în ceas, moartea , căci la urmă turcii, desnădăjduiți, ploau cu bombe una după alta, zi și noapte. «La 28 Decembrie, după o zi de bombardare furioasă, surzisem, ne vorbeam unul altuia prin semne , căci de auzit nu mai auzeam seara sârbii, pătrunși de frig și răbdări,i-au zis : «Ori îl luăm, ori murim». S’a dat asalt fortului Gorița. «Era o jale să vezi cum turcii de pe ziduri răstoarnă in șanțuri soldații noștri cu zecile. Te înfiora acest dispreț de viață omenească. Din zeci de soldați câte unul abia reușea să se ție sus , dar din ce în ce rîndurile celor ce urcă se înmulțesc, până ce Gorița a fost luată și turcii au închinat Nișul. «Steagul sârbesc sîl fie a doua zi dimineața de-asupra Nișului, după o robie de cinci sute de ani, de când la câmpul Mierlei sârbii căzuseră sub tureș. «Milan intră cu triumf în fruntea armatei în orașul Niș. Dar, vorba românului, un noroc aduce pe altul. Serbii sunt beți de fericire, strigăte de Jivip ! s’aud pe toate străzile. S’ar bate încă cu zece armate, au prins vînt. «La Vranica Beli-Marcovici bate cu șapte mii de sârbi optsprezece mii de turci. Și-i o vreme de iarnă îngrozitoare , ninge și ninge, pare că ar fi cerut o mare nesfirșită de zăpadă. Munții sunt albi, numai pădurile își scot capetele negre pe de-asupra troenilor albi. «Sârbii, nepăsători de vreme și neobosiți de drum, își fac prin troenl pârtie spre a ajunge la Sofia unde sunt rușii. «Neisbânda și frica micșorează puterile ; dar reușita le înzecește. Curios fenomen e colectivitatea. Am avut prilej să observ în zile de restriște și în zile de fericire. «La Niș, sârbilor le-au căzut în mână cinci mii de prinși, două sute cincizeci de tunuri și o mulțime de puști și provizii. Sârbii aveau planuri mari, voiau să cucerească toată Serbia veche, dar se încheie armistițiul între Rusia și Turcia, după care urmă și pacea de la San Stefano. «Prin această pace, Serbia e crud lovită în așteptările sale. E un fapt curios, Rusia nu vede cu ochi buni pe sârbi, ține mult mai mult la bulgari. Și, fără nici o părtinire, dar și eu cred că a fost chiar nedreaptă de-a binele cu Serbia, în vreme ce Bulgariei’i se dau ținuturi, țări întregi, Serbiei nu ’i se dă nici cât a cucerit ea prin războiu, ci numai ținutul Niș 1 1 .Prin tratatul de la San Stefano Rusia vrea să facă o Bulgarie care să se întindă de la Dunăre până la marea Egee. Așa cum n’a fost ea nici în vremile cele mai fericite. Bosnia și Herțegovina căpătau autonomia . Muntenegrul mărire de teritoriu și independență ; României și Serbiei li se recunoștea și de asemenea independența. «Ce mai zici? Vezi că România și Serbia au scos castanele din foc pentru bulgari ? Pe aici se vorbea că Românii mar mau să se ia la bătaie cu aliații lor. «Sârbii au declarat că se vor împotrivi cu arme dacă li s’ar lua ceea ce au câștigat, versându-șî sângele. Noroc de tratatul din Berlin». Al d-tale, Pruncu. După purtarea Rusiei față de Sârbi, Milan era foarte nervos și nici numai lua vorbă cu Natalia. Aștepta nerăbdător hotărîrile congresului, înainte de aceasta, a făcut o vizită împăratului Frantz-Iosef la Viena. S’a rugat să le ia apărarea în congres. La 1 iunie s’a încheiat tractatul. Puterile mari, între ele, au făcut ce au voit... Era prin Iulie și Milan era la Belgrad. Prințul, de felul lui nervos, se enerva și mai mult când vedea că Natalia pare că anume nu lua de loc vorbă de evenimentele politice. Hotărîrile congresului, prin cari în ciuda Rusiei i se luau ținuturile cucerite, îl mai înveseli și voia să vadă ce va zice Natalia. — In sfârșit, congresul i-a dat ursului peste labe. Natalia îl privi sever. — Când vorbesc politică, îmi place să fiu parlamentară în expresiune; uneori și păreți! au urechi, ales aci în conac, unde fiecare părere poate fi o iluzie. — Ce’mi pasă ! Auzi, să desbrace pe sârbi ca să îmbrace pe bulgari ! Pentru asta ne-am bătut noi ? — Moneher, nu se poate servi la două domnii. Bulgarii sunt credincioșii Țarului. Tu, din contră, alergi îndată la Viena, faci politică austriacă. Sentimentele tale nu cer ca să le ascunzi, căci se văd, sunt pentru Nemți ; atunci cum pretinzi să te favorizeze , e minune că’ți dau și atfla. — Dar ce? Imi dau ceva cucerit de eî ? Să nu mă nedreptățească, să nu’mînea, drăguțul de cumătru, ceea ce am cucerit ea. Bulgaria să-și strîngă genunchii de gură , pînă lângă Balcani îi ajunge. Până și Rumelia a făcut-o stat autonom. Nouă ni s’a lăsat ceea ce am câștigat singuri , dar să nu crezi că din dragoste ori din dreptate ne-a dat, ci fiindcă n’ar voi s’o începem de la capăt ; se jignesc interesele comerciale ale Angliei și Austriei. — Ce s’a făcut cu Bosnia și Herțegovina ? —’ S’au dat Austriei. — Bravo ! Partea leului, fără să fi vărsat o picătură de sînge. O fi Rusia ars, cum o numești tu, dar Austria e vulpe șireală ; dînsa a căpătat prin diplomație mai mult decât alții prin sânge. Și o ponegrești mereu pe Rusia, dar, pentru Dumnezeu, cu ce s’a ales ea, care a pierdut atîția bani și atîția oameni ! — Sărmana I zise Milan ironic. S’a ales cu despăgubiri de războiu, cu teritoriu întins în Asia și cu o bucată de Basarabie luată de la Români, ca mulțumită că le-au dat ajutor când era să-l gîlue Turcii. — Le-a dat în schimb altă bucată. După mine tot Rusia e mai idealistă. — Zi ipocrită. (Va urma)