Viitorul, iulie 1908 (Anul 2, nr. 231-261)
1908-07-22 / nr. 252
ANUL n. No. 252 BANI ABONAMENTE Un număr vechiu 30 bani UN AN SASE LUNI In ar*................................................18 lei 6 lei In Străinătate................................ 30 lei 13 lei Abonamentele încep la 1 și 15 ale fiecarei luni. Pentru preoți și învățători prețul abonat, pe lumii. REDACȚIA: 58, Calea Victoriei, 58, — București. =sc TELEFON 18|47 ZIAR DE DIMINEAȚA Dreptate pentru țărani. Judecătorii rurali ambulanți Politica de la noi, așa după cum a fost pervertită de unii, ca și în general moravurile noastre nelimpezite încă, au creat o mentalitate aparte, bizară, din firea cea primitivă și dreaptă a românului. Nimic nu se mai judecă la noi, privindu-se cinstit lucrurile și oamenii, așa după cum se prezintă în cadrul lor normal, ci totul se falsifică și se dorește, după interesul și patimile aceluia care se pronunță într’o chestiune. Seninătatea și adevărul nu mai pot străbate limpezi prin paianjmișul din privirile celor care înadins nu vor să vadă. Caracteristica acestei stări sufletești, este o enervare bolnavă, cu ciudă și ură fără rost, — o veșnică nemulțumire pentru tot ce se creează, pentru tot ce se îndeplinește. Cu evenimentele din urmă, păcatul acesta s’a ivit mai de nevindecat ca oricând. Așa, rămăsese stabilit că, una din pricinile profunde ale disperării și demoralizării țăranului, a fost în primul rând lipsa unei justiții populare, cu îndrumarea și dumerirea celor de jos într’ale legilor. Țăranul, din cauza ignoranței și a formalismului extrem de complicat al dreptului, a rămas ca buimăcit în fața justiției celei noi, cu care se împodobise țara. Legile, pentru țăran, erau ca și fluerul fermecat din basme, care împlinește orice dorință a cuiva — îi dă avere, întinde mese bogate, ridică palate, — cu singura condițiune de a ști numai pe unde să cânte. Și țăranul a rămas aiurit și străin în fața justiții. Căci nu pentru el erau minunile fluerului femecat. In vremea asta, intervenind pacostea sălbarilor nepregătiți, a samsarilor venali și a avocaților fără scrupule, a amețit și mai mult pe omul de jos, întunecând și mai mult în fața lui, ideea de lege și dreptate. E în adevăr îngrijitor și semnificativ, ce idee grozavă are țăranul despre legi și judecată ! Și poporul a sintetizat starea aceasta de spirit, în zicători și proverbe, care apasă ca o rușine pentru mândria noastră de stat constituțional . Dreptatea umblă cu capul spart. Decat o judecată dreaptă, mai bine o împăcare strâmba. Toate acestea sunt reminiscențe triste, care au găsit ecou dureros în sufletul țăranului nedreptățit. Și-atunci te-ntrelei: La ce folos toată strădania oamenilor de pe vremuri, ca să cucerească dreptate pentru cei slabi ? de ce tot sângele vărsat și regi decapitați ? la ce sfârșit a ajuns speranțele de bine și idealul bătrânilor noștri înaintași, cari au închis ochii fericiți, crezând că din jertfa lor va răsări în viitor mântuirea celor mulți. Toate acestea sunt lucruri constatate și știute de toată lumea. Oare e însă doctoria, acum când vedem buba ? Pentru norocul nostru de mâine și pentru îndreptarea răului, s’a găsit și omul care să ne tragă de dinaintea prăpastiei. D. Stelian, care n’a șovăit în calea sa din viață, căci a știut unde merge, —decum s’a văzut pus la încercare, a luat măsurile cele mai largi și mai îndrăsnețe de consolidare, în repararea treptelor care fac scara dreptății. El și-a început opera de jos, de la prima treaptă așezată pe pământ, care e și mai supusă încercărilor și vremii. Judecătorii rurali ambulanți, cu situațiunea lor stabilită, sunt adevărații ventilatori ai nevoilor celor de jos. Ei vin în contact direct cu țăranul, la el acasă, unde e și ogorul și unde sunt și toate necazurile lui. De-aici încolo se va ști că un om învățat, moral, desinteresat și independent, va veni de două ori pe lună prin comune, ca să asculte singur păsurile,—fără intervenția șireală a intermediarilor,—care să se identifice cu cauzele de judecat, în căutarea adevărului și a dreptății. Aceasta este o mare mângâere și o înălțare morală a celor mulți și uitați, cari până acum au trăit în atmosfera închisă a notarilor și primarilor de căpătuială, a arendașilor improvizați și a cârciumarilor neomenoși. De bună seamă că în complotul acesta infam de exploatare și rușine, nu se putea plămădi aluat pentru o societate cu năzuință și speranță de viitor. D-l ministru Stelian, a surprins uneltirea aceasta Criminală și a forțat ușile complotului, pentru ca să dea pe vinovați pe mâna noii dor procurori ai legilor. Lumina curată de afară a năvălit atunci ca o amenințare, în cuprinsurile umede și pestilențiale... Se bucură însă toată lumea de această dezlegare nouă ? Nu... Și de ce nu? Pentru că sufletul multora din intelectuali este atât de pervertit și obtus, că nu mai poate vedea ce e rău și ce e bine. Legea aceasta, atât de democrată și umană, legea aceasta așa de urgentă, care în alte părți ar fi fost salutată cu demonstrațiuni și entusiasm, e discutată și cârtită, chiar de gazetele cu pretențiuni de independență și..... democrație. Și lucru curios e că legea se combate tocmai pe tema ambulanței, ca neutilă și cu dificultăți. Auziți, apostolatul juridic, împărțirea dreptății între țărani, cu toată garanția situațiunei, combătută tocmai de democrați ? E drept că ambulanța are dificultățile ei, cu drumuri anevoioase, cu vremuri de ploae și vifor, cu sate prin munți... Dar ce lucrare de regenerare și bine nu s’a făcut cu jertfe? Dar dacă ne-ar amenința cu rugul și ștreangul ? Judecătorul nu trebie să primească cu silă și plictiseală sarcina lui, ci să se ducăeu inima deschisă în mijlocul țăranilor, să treacă din sat în sat ca un simbol de împăcare și dreptate, să asculte și să agone durerea, pentru ca să sădească în inima celor mulți credința în viitor. 1 I. Udrea. Haakon VII, Regele Norvegiei In jurul vizitei d-lui Fallieres în Norvegia Vizita d-lui Fallieres în Norvegia readuce la ordinea zilei persoana atât de simpatică a regelui Norvegiei a cărui viață intimă se apropie de visul multora. Când se urcase pe tron în Norvegia se povesteau o mulțime de scene din viața familiară a lui Haakon, care e adorat de toată lumea. Povestirile asupra lui au reînceput pretutindeni și socotim că satisfacem o dorință generală dând mai jos povestirea întâmplării extraordinare de care Haakon, regele Norvegiei pomenește adesea. Haakon (pronunțat Hokon) înainte de a fi rege al Norvegiei țara în care se vorbește aceeași limbă cu a danezilor, era prințul Carl al Danemarcei, și nu se putea gândi la o coroană de rege decât în cazul morții fratelui său mai mare Christian, moștenitorul tronului Danemarcei. In 1890 poporașul danez Heindal întreprinse o croazieră în marea Mediterană , pe bord fură admiși și elevii clasei superioare a școalei de marină din care făcea parte și prințul Carl. Prințul era nedespărțit de un camarad Herdebred și trăia din ordinul regelui în condițiuni absolut identice cu camarazii săi. Vasul se opri la Malaga unde toți elevii coborâră. Și după indicațiile unui marinar bătrân se duseră la o cafenea din strada del Carmen, unde se afla o ghicitoare celebră Dolores de Isla. Ca toți camarazii, prințul ceru acesteia să-i spue viitorul. — Dar cine sânteți d-v ? — Ca toți camarazii mei, sunt elev al marinei daneze. — Să mai văd odată. M'am înșelat? sau am văzut rău ? Vino te rog în colț la lumina lampei. — Și de ce ? întrebă prințul, ca să vezi mai limpede întunicimele viitorului ? și apoi ce te împedică să spui în fața tuturor ceea ce vezi ? In sfârșit prințul o urmă și după vreo câteva cuvinte murmurate de ghicitoare la ureche, se întoarse palid la locul său. După o lună prințul Carl ruga pe Herdebred, să păstreze un plic sigilat în care se aflau scrise vreo câteva cuvinte, până i-l va cere. Dacă cumva va muri și plicul se va afla la Herdebred acesta va putea atunci să-l deschidă singur. Plicul purta data: Malaga 1890. Cari. Se strecurară zece ani de la aceasta; prințul Cari se plimba pe minunatul bulevard Atland din Copenhaga și întâmplare îl aduse înainte pe Herdebred. Urmară îmbrățișări, schimbări de amintiri, confidențe etc., când deodată prințul întrebă pe Herdebred: — Iți mai aduci aminte de ghicitoarea din Malaga ? — Da cum de nu mai păstrez neatins și plicul pe care mi-l dăduși în vremea aceea. Atunci prințul îi făcu rugămintea să vie la el, căci — „știi cu câtă bucurie primește soția mea vizitele prietenilor pe cari mai ales i-am iubit atât de mult. Herdebred aduse și plicul, pe care după masă, la cafea, prințul îl deschise. Pe bucățica de hârtie închisă în plic erau scrise următoarele : Veți avea un tron , vă veți schimba numele, poporul pe care-l veți stăpâni va vorbi aceiași limbă cu a dv. Cari stârni hohote de râs și explică dragostea curată și mare pe care o are pentru fratele său Christian care nu va muri de timpuriu spre a-i lăsa tronul. Carn pledă cu emoție pentru inocența gândirei sale în cestiunea moștenirei tronului danez, care, din toată inima dorea să rămâe vreme îndelungată fratelui său. După cinci ani, în 1905 prințul Carl de Danemarca a devenit Haakon VII, schimbând astfel numele, și suindu-se pe tronul Norvegiei al cărei popor vorbea aceeași limbă cu a sa. Suveranii Norvegiei— Regele Haakon și Regina Maud. NOTE POLITICE lncepându-și prefața, sub formă de scrisoare, d. Delavrancea îi declară d-lui Cantacuzino că onoareaface i-a făcut-o de a-i cere o precuvântare la volumul său de discursuri, e mare, dar că sarcina de a o scrie e imposibilă... Imposibilitatea asta nu la împedecat totuși pe eminentul publicist și orator de a scrie o prefață care umple cinci coloane lungi de gazetă... Ce ar fi fost dacă sarcina ar fi fost posibilă!... •[ Ordinea» se miră că am fost urbani în aprecierile noastre asupra interviewului dlui Bădărău‘ pentru că, pretinde organul takist, urbanitatea este o floare care nu înflorește în redacția nostră. Am vrea să știm când nu am fost urbani ? Dar înțelegem învinuirea. „Ordinea“ confundă urbanitatea cu sinceritatea, și susține că nu suntem urbani fiindcă nu aprobăm politica d-lui Take Ionescu și apucăturile ei. Demascarea și biciuirea nu sunt lipsă de urbanitate. Dar recunoaștem că urbani în sensul «Ordinei» adică slăvind pe d. Take Ionescu, nu suntem și nu vom fi. Suntem însă urbani în înțelesul obișnuit al acestui cuvânt. Ca să vază, d-nui dela «Ordinea», unde poate duce darea unor accepțiuni atât de fantasiste cuvintelor, e destul să le spunem că după raționamentul lor ar rezulta că și «Adevărul» e urban. Or, cred că asta „Ordinea“ nu o poate crede decât în glumă. * „Ordinea“ se străduește să dea întrevederii de la Horești fel de fel de înțelesuri, unele mai misterioase decât altele. Noi nu credem nici în importanța intrigilor dintre d-nii Carp și Cantacuzino, și nu vedem la urma urmei nici de ce, dacă ar eseista, ar merita interesul țarei. Un conservator militant din Galați, care iscălește G. I. trimite o scrisoare, prin care se miră că având despre d. Bădărău părerea pe care o avem, am lăudat interviewul d-sale. E rândul nostru să ne mirăm. Faptul că un adversar, oricât de înverșunat sau de puțin stimat chiar, face la un moment dat un raționament just sau spune un cuvânt frumos, nu ne împedecă a o mărturisi, precum nu ne face nici a ne schimba părerea despre el. Noi credem că sistemul de a găsi bine tot ce fac amicii politici și de a găsi rău și greșit tot ce fac adversarii, e un sistem primitiv, care nu mai poate dăinui nici în țara noastră, precum nu mai dăinuește în nici o țară civilizată din Europa. Și fiindcă d. G. I. ne face cinstea de a ne mărturisi că este un" conservator militant îi putem spune" că aceste principii le-am pus în practică. N’are decât să deschidă colecția noastră, ca să vază de pildă, că deși nu am putut împărtăși ideile oratorilor conservatori în combaterea legii tocmelilor agricole aceasta nu ne-a împedecat să mărturisim că d. Nic. Filipescu, Carp sau Marghiloman au făcut frumoase și interesante discursuri. Ordinea și d-nu Vintilă Brătianu Ținem să reproducem textual motivele cari după Ordinea au determinat pe d-na Vintilă Brătianu să solicite voturile acționarilor Casei Rurale. D. Vintilă Brătianu la Casa rurală Nu trebue să fii străin în România ca să fii profet, căci lucrurile sunt așa de simple încât fiecare poate spune dinainte ce se va întâmpla în cutare sau cutare împrejurare. De acea nu ne lăudăm cu profețiile noastre, ori cine le-ar fi putut face. Cetitorii noștri ’ei aduc aminte, i-am prezis că d. Vintilă Brătianu trebue să fi avut ceva gros și gras în vedere în ziua în care s’a hotărât să-și taie una din mânile, care-i sta înfiptă în fondurile Creditului rural și că amputarea asta avea probabil drept scop, creșterea unei mâni mai lungi care să se înfigă într’o altă instituție financiară. N’am așteptat mult profeția și iată-o ca se realizează. Ziarele liberale publică că d. Vintilă I. Brătianu va candida pentru un loc de administrator al Casei rurale. Ce era pentru d-sa, tantiemele , jetoanele de prezența de la Creitul rural, față cu afacerile ce se vor opera cu cumpărarea de pământuri pentru țărani. D. C. Stere trebue să-i fi vorbit d-lui Vintilă Brătianu cum s’au îmbogățit administratorii rușii de la banca țărănească a lor, sărăcind pe nenorociții țărani cari apelau la concursul acestei instituții, pentru ca primarul Capitalei să-și fi zis îndată : — Asta-i casa ce-mi place ! Nu e așa că documentul merită să fie păstrat? Prefața lui Delavrancea Ca orator și publicist politic, d. Delavrancea este omul extremelor. Ori blestemă, ori proslăvește. Justa mijlocie nu există pentru domnia sa. In politică, ideile și sistemele, metodele și realitățile îl interesează prea puțin. Cea ce-l preocupă, sunt individualitățile, la cari reduce toată rațiunea de a fi, toată acțiunea, toată finalitatea partidelor. Și individualitățile sunt pentru d sa incarnațiunea extremelor. Ele întrupează , sart binele, în cea mai înaltă și pură a sa desfășurare, sau răul, forma sa cea mai infernală, e aceea, d. Delavrancea nu cunoaște decât cei doi poli ai judeomenești, ba idealizând cele mai neânsemnate calități, ba dramatizând cele mai secundare defecte. Când d sa cade în admirație în fața discursurilor d-lui G. Gr. Cantacuzino, văzând în ele mărgăritare ale elocinței române, iar în autorul lor pe unul din cei trei mari oratori în vrâstă ai României actuale, adică un egal al dlui Carp, numai suflete mici îl pot bănui de lingușire. 1). Delavrancea, superlativ ca totdeauna, atribue, evident, dlui Cantacuzino merite, pe care acesta cel dintâin, cu spiritul său așezat, cumpătat și liniștit, le va recunoaște ca exagerate, peste măsură de exagerare. Dar, a vorbi aici de adulațiune, este a face puternicului artist al cuvântului scris și grăit o nedreptate voită. Delavrancea, care de la intrarea sa în viața publică face politică impresionistă, are —din nou — o adâncă simpatie pentru fostul președinte de consiliu. Și asta explică totul.Din moment ce d-nul Cantacuzino se bucură — din nou — de dragostea și stima d-lui Delavrancea, e natural să găsească în acesta pe apologistul cel mai strălucit, cel mai convins, cel mai spontan, cel mai sincer, ce și -ar putea dori, întocmai cum, dacă drumul ă sale s ar încrucișa iar cu acel al lui Delavrancea, ar trebui să se aștepte din partea la cea mai fulgerătoare ironie, la deslănțuirea acelei prodigioase verve de a ridiculiza, cu care s’a mai întâlnit odată... D-nul Cantacuzino profită de o fericită coincidență: aceea a apariției volumului său de discursuri, cu reînvierea bunelor sentimente ale d lui Delavrancea pentru persoana d-sale Se putea întâmpla și contrariul. Atunci d-nul Delavrancea ar fi scris o astfel de prefață,—de astădata necerută... In fond, d nul Delavrancea și-a rămas credincios. Deprins doară ca ori să proslăvească ori să blesteme, după cum momentan oamenii i par îngeri ori demoni, a isbutit, printr’o admirabilă sforțare de autosugestie, să se convingă că discursurile d-lui Cantacuzino și felul cum au fost rostite, formează unul din cele mai frumoase spectacole ale întrupării oratoriei române și reamintesc timpurile antice. Nici d-nul Cantacuzino nu devenit deja fuziune încoace mai adânc cugetător politic, mai puternic caracter, mai luminat om de stat și,z deosebi, mai mare orator, nici di mîd. Delavrancea, n’a perdut nimic din sinceritatea și spontaneitatea judecății,sau mai bine zis a impresiilor sale despre oameni și lucruri. Cea ce s’a schimbat, este numai punctul de perspectivă în urma deplasării axei partidului conservator. Punctul de perspectivă, de la care privește azi - nul Delavrancea, e astfel situat, că d-nul Cantacuzino îi apare azi într’o mărime ciclopică, atât ca orator, cât și ca cugetător. Este mai mult un fenomen optic, decât unul psihologic, și în orice caz, dnul Delavrancea, care a dat poporului român cele mai frumoase pagini de proză, dela Bălcescu încoace, merită să nu’i se suspecteze nici chiar cele mai surprinzătoare apologii și panegirice. NOUTĂȚI Anul acesta, la 9 Decembrie se va serba al treilea centenar de la nașterea lui Milton autorul Paradisului pierdut. La Cambridge însă, înainte de timp englezii au sărbătorit acest centenar printr’un baichet și o reprezentare a operei Comus ia New Theatre, pe lângă care s’a adăugat și o mică expozițiune de diferite ediții ale operilor și portrete de ale lui Milton. Printre documentele expuse sunt demna de reținut: o prelucrare a Paradisului pierdut în formă de tragedie, o edițiune a lui Euripide alcătuită de Milton cu note în text, o ediție a Paradisului în rusește, precum și diferite manuscripte de ale poetului care dovedesc îngrijirea cu care-și revedea scrierile cu prilejul acestei sărbătoriri ziarele și revistele au ținut să aducă omagii memoriei nemuritorului poet orb. Ministrul de război al Franței a însărcinat o comisiune de ofițeri aerostați să facă recepția dirigiabilului «Republique». * Jesuiții din Roma se silesc să interzică cetirea evangheliei, fiindcă s'ar apropia de teoriile protestantismului. * Tribunalul din Colonia, printr’o sentință, susține că e o insultă gravă, să tratezi pe cineva de socialist. * La Paris, a avut loc al cincilea concurs de balcoane împodobite cu flori, organizat de societatea «Parisul nou». Numărul concurenților a fost imens. * S’a găsit într’un parc din Paris un om complectamente gol, care nu știa pe unde și cum a intrat acolo, dar care susține că vrăjmași de-ai săi, spre a se răzbuna, l-au amețit și l-au aruncat în halul ăsta în parcul al cărui proprietar îi era prietin. Marti 22 Iulie (4 August) 1908 Un număr vechiu 80 bani ANUNOUlgIU Linia de petit pe o coloană în pag.1| 30 Bani Idem „ ,, ,, „ ,, ,, ,, IV . 20 Bani II.serțiuni și reclam* (Inia ...... 3 Lei Anunciurile și Incerațîunli s 8 ® primesc numai la ADMINISTRAȚIA: Os^^cț^si l^,S^ X^reștL CASA BUftlel Alegerea consiliului de administrație. ni e în stare primitivă, nu e nici religios, nici mistic, superstițios față de bolile cari îl înspăimânta mai mult decât natura, bănuitor, șiret, umilit, apatic în aparență, dar în realitate nepăsător și cheltuitor, vanitos și vorbăreț, observator ironic, vendicativ, pătimaș la dușmănie ca și în dragoste, este orice s’ar spune, un neînvins atașat al credințelor bătrânești ca obiceiuri ale vieței și procedeuri de cultura pământului“. „La muncă, muncește de trei ori mai mult decât bulgarul sau ungurul, timp de două sau trei zile și cade obosit spre sfârșitul săptămânei. De altfel acesta e temperamentul românului, lucrător plin de ardoare dar care obosește curând , aceasta atât din cauza hranei sale insuficiente, cât și din cauza surmenajului de care se lasă a fi antrenat“. Belșugul însă aduce mulțumirea și tihna, a zis un economist francez, voind să tragă din aceasa concluzie o lege economică a progresului. Țăranul nostru nu a avut nici belșug nici tihnă și nici mijloacele cari să i le fi putut da Noua instituție, ce s’a închegat ori, are menirea să i le dea. O știm cu toții și o simte și el în simplicitatea lui de idei “atât de D. Anton Carp, bine, încât eri încă de pe la orele unu și jumătate țărani, câțiva Cultura pământului, ca orice ramură de bogăție, are și ea agenții săi speciali, cari concură la o bună producțiune: capitalul cu mijloacele lui artificiale și munca omului. Munca fără sprijinul banului ar fi neputincioasă, și de aceia munca, pământul și banul formează cei trei factori indispensabili, cari în mâna celui destoinic pot să devină productivi. Aceasta este legea socială, așa de adevărată pe cât este de banală, care a fost sancționată de o îndelungă experiență a omului. Dă celui capabil și în stare de a produce, instrumentul necesar producțiunei, căci altfel societatea care nesocotește acest adevăr, nu este în stare de a viețui și a propăși. Dacă adevărul care a condus pe oamenii noștrii politici încă de acum zece ani la idea înființărei unei Bănci Țărănești sau Case Rurale. Trebue să mărturisim însă, că suntem încă un popor tânăr, și ca acționari ai Casei Rurale în costu 1 ___p Tr r »vir, 1 j. i ____________ „X și latinii, strămoșii noștri avem fimul lor tradițional, au venit să se înscrie la vot și împestrițând vasta sală a Băncei Naționale. Rând pe rând sosesc apoi, d. Eugen Carada directorul Băncei Naționale, d. Vintilă Brătianu primarul capitalei, d. Th. Ștefănescu directorul Băncei Naționale. Observ apoi pe d. I. G. Duca membru de drept in consiliul de administrație al Casei Rurale, d. Alimăneșteanu membru în consiliul de administrație al Creditului Rural, d. Procopiu directorul ziarului L’independance Roumaine, d. Rădulescu directorul Casei de Depunere, d. Arion directorul băncei Creditul Român, etc. La orele 3 fix d. Anton Carp, ministru de agricultură și domenii, ocupă fotoliul prezidențial având la dreaptă pe d. Dinu Brătianu, sub directorul Creditului Rural și la stânga pe d. Răducan Ionescu ca scrutători ai biroului. D. ministru Anton Carp luând cuvântul relevează într’o cuvântare bine simțită utilitatea acestei instituțiuni economice. Atingând cestiunea împământenirilor din 1864, d-sa arată cum cele mai multe din terenuri au căzut în mâna celor cari voiau să acapareze pământuri cultivabile. Casa Rurală este bine venită —continuă d. Carp—căci după cum marii proprietari au Creditul Rural, care le poate înlesni credite pentru a deveni proprietari rurali, și după cum comercianții au Banca Națională, care le poate deschide credit, țărănimea va avea de azi Casa Rurală, care va înlesni oricând bunilor gospodari, acelora cari știu să facă economii, putința de a deveni proprietari rurali, venind astfel în ajutorul celor lipsiți de pământ. Făcând un apel călduros la sprijinul acționarilor, d sa remarcă unitatea ce domnește în această primă adunare și dorește ca ea să continue și pe viitor, pentru bunul mers al acestei instituțiuni. D. Anton Carp dând apoi cetirea ordinei de zi, dă câteva detalii a supra modului de a vota. D. Victor Antonescu și Columbeanu sunt dezignați de birouarea lor: scrupuloși, păstrători ai tradiției, credincioși obiceiurilor vechi, cu oroare de tot ce e nou,— în sfârșit frica de necunoscut ne tulbură. De aceea, acest luminos adevăr, tergiversat și amânat și-a câștigat așa de războinic dreptul de existență la noi. Dar întrebarea ce părea că frământă și pe cei mai calzi susținători ai Casei Rurale, era aceasta : Este țăranul un bun creditor, este el un harnic gospodar ? Cercetările făcute până acum, excedentele cu care soldează budgetele statului în anii cu recoltă bună, încercările fericite făcute cu Creditul Agricol și Băncile populare, dovedesc cu prisosință că țăranul este un bun datornic. Vara și toamna, țăranul care are peticulul de pământ, ese cu femeea, copiii și întreaga lui familie, la munca câmpului. Un străin, d. Emmanuel de Martonne, care ne-a cunoscut de aproape, în studiul său „La Vara Vintilă Brătianu. D. Costescu Comăneanu, u. Muneanu, D. I. G. Duca,chie“, iată ce spunea în anul 1902 despre țăranul român : „Țăranul valah care în actualele condițiuni va rămâne încă pentru multă vre